CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE
APOSTOLILOR” - COMENTARIU APROFUNDAT! - PARTEA A PATRA.
16 - Predicarea printre păgâni:
Din Antiohia Pisidiei, Pavel și Barnaba s-au dus la
Iconia. În acest loc, ca și în Antiohia, ei și-au început lucrarea în sinagoga
celor de neam cu ei. Rezultatul a fost o mare biruință; „o mare mulțime de
iudei și de greci au crezut”. Dar în Iconia, ca și în alte părți unde au lucrat
apostolii, „iudeii care n-au crezut au întărâtat și au răzvrătit sufletele neamurilor
împotriva fraților”. Totuși, apostolii nu au fost abătuți de la
însărcinarea lor; căci mulți au primit Evanghelia lui Hristos. Cu toată
împotrivirea, invidia și prejudecata, ei și-au continuat lucrarea „și vorbeau
cu îndrăzneală în Domnul”; și Dumnezeu „adeverea Cuvântul privitor la harul Său
și îngăduia să se facă semne și minuni prin mâinile lor”. Aceste dovezi ale
aprobării divine au avut o puternică influență asupra acelora ale căror minți
au fost deschise convingerii, iar convertiții la Evanghelie se înmulțeau.Popularitatea
crescândă a soliei duse de apostoli a umplut pe necredincioșii iudei de invidie
și ură și ei s-au hotărât ca să oprească de îndată lucrarea lui Pavel și a lui
Barnaba. Folosindu-se de rapoarte false și exagerate, ei au făcut ca
autoritățile să se teamă că întreaga cetate era în primejdie de a fi întărâtată
la răscoală. Ei au declarat că mulți se alăturau apostolilor și au sugerat
gândul că prin aceasta se urmăreau planuri ascunse și primejdioase. Ca
urmare a acestor învinuiri, ucenicii au fost în repetate rânduri aduși înaintea
autorităților; însă apărarea lor a fost atât de lămurită și mișcătoare și
prezentarea învățăturii lor atât de liniștite și pe înțeles, încât a exercitat
o puternică influență în favoarea lor. Deși judecătorii aveau prejudecăți
împotriva lor, datorită declarațiilor false pe care le auziseră, totuși nu au
îndrăznit să-i osândească. Ei nu puteau decât să recunoască faptul că
învățăturile lui Pavel și ale lui Barnaba ținteau să facă pe oameni virtuoși,
cetățeni supuși legilor, și că morala și ordinea cetății ar fi sporit dacă ar
fi fost primite adevărurile propovăduite de apostoli. Datorită
împotrivirii pe care au întâmpinat-o ucenicii, Evangheliei i s-a făcut o mare
publicitate; iudeii au văzut că străduințele lor de a spulbera lucrarea noilor
învățători a avut ca rod tocmai o adăugare a multora la noua credință.
„Mulțimea din cetate s-a dezbinat: unii erau cu iudeii, alții cu
apostolii”. Mai marii iudeilor erau atât de înfuriați din pricina
întorsăturii pe care o luaseră lucrurile, încât s-au hotărât să-și atingă
scopul prin violență. Întărâtând pornirile cele mai josnice ale
unei mulțimi neștiutoare și gălăgioase, ei au reușit să dea loc la o
tulburare pe care au atribuit-o învățăturii date de ucenici. Prin această falsă
învinuire, ei nădăjduiau să câștige ajutorul judecătorilor în scopul împlinirii
planurilor lor. Ei au hotărât să nu dea apostolilor nicio ocazie de a se apăra,
făcând ca mulțimea să intervină împroșcând cu pietre pe Pavel și pe Barnaba,
punând în felul acesta capăt lucrării lor.Prietenii apostolilor, deși
necredincioși, i-au avertizat cu privire la planurile răutăcioase ale iudeilor
și au stăruit de ei să nu se expună, fără să fie nevoie, furiei gloatei, ci mai
bine să-și scape viața. Prin urmare, Pavel și Barnaba au plecat în taină din
Iconia, lăsându-i pe credincioși să ducă mai departe ei singuri, pentru o
vreme, lucrarea de acolo. Însă niciodată ei nu au părăsit acest loc pentru
totdeauna, ci și-au propus să se întoarcă, după potolirea tulburării, și să-și
desăvârșească lucrarea începută. În fiecare veac și în orice loc, mesagerii
lui Dumnezeu au fost chemați să întâmpine o cruntă împotrivire din partea
acelora care, cu bună știință, aleg să lepede Lumina Cerului. Deseori, prin
prezentări greșite și prin minciuni, vrăjmașii Evangheliei în aparență au
biruit, închizând ușile prin care solii lui Dumnezeu ar fi putut ajunge la
oameni. Însă aceste uși nu pot rămâne pentru totdeauna închise; și, adesea,
când slujitorii lui Dumnezeu s-au întors după o vreme spre a-și relua lucrul,
Domnul a lucrat cu putere pentru ei, făcându-i în stare să realizeze momente de
amintiri spre slava Numelui Său. Alungați de persecuție din Iconia, apostolii
au mers la Listra și Derbe, în Licaonia. În mare măsură, aceste orașe erau
locuite de niște oameni păgâni și superstițioși, însă printre ei erau și
unii gata să asculte și să primească mesajul Evangheliei. În locurile acestea,
cum și în ținutul înconjurător, s-au hotărât apostolii să lucreze, sperând să
evite prejudecata și prigoana iudeilor. La Listra, nu era nicio sinagogă a
iudeilor, deși locuiau câțiva iudei în oraș. Mulți dintre locuitorii din Listra
se închinau într-un templu dedicat lui Jupiter. Când Pavel și Barnaba s-au
arătat în oraș și, strângând pe locuitorii orașului în jurul lor, le-au explicat
adevărurile simple ale Evangheliei, mulți au căutat să pună în legătură aceste
învățături cu credința lor superstițioasă și închinarea la
Jupiter. Apostolii s-au străduit să împărtășească acestor idolatri
cunoștința despre Dumnezeul Creator și despre Fiul Său, Mântuitorul neamului
omenesc. Mai întâi, ei le-au îndreptat atenția către lucrurile minunate ale lui
Dumnezeu - soarele, luna și stelele, frumoasa rânduială în care se succed
anotimpurile, munții cu crestele înzăpezite, pomii cei mândri și înalți, cum și
alte felurite minuni ale naturii - care arată o înțelepciune mai presus de a fi
cuprinsă de mintea omenească. Prin aceste lucrări ale Atotputernicului,
apostolii au condus mintea păgânilor la meditare asupra marelui Conducător al Universului. Lămurindu-le
aceste adevăruri fundamentale cu privire la Creator, apostolul a vorbit celor
din Listra despre Fiul lui Dumnezeu, care a venit din Ceruri în lumea noastră,
fiindcă i-a iubit pe fiii oamenilor. Ei le-au vorbit despre viața și lucrarea
Sa, despre lepădarea Lui de către aceia pe care venise să-i salveze, despre
judecata și răstignirea Sa, cum și despre învierea și înălțarea Sa la Ceruri,
unde slujește ca Mijlocitor pentru om. Astfel, în spiritul și puterea lui
Dumnezeu, Pavel și Barnaba au predicat Evanghelia în Listra. Odată, pe
când Pavel vorbea oamenilor despre lucrarea lui Hristos ca vindecător al celor
bolnavi și suferinzi, el a văzut printre ascultătorii săi pe un olog, ai cărui
ochi erau ațintiți asupra lui și care a primit și a crezut cuvintele sale.
Inima lui Pavel a simțit iubire pentru omul acesta suferind, la care „a văzut
că are credință ca să fie tămăduit”. În fața mulțimii idolatre, Pavel a
poruncit ologului să se ridice în picioare. Până aici, suferindul nu fusese în
stare să se ridice; dar acum, a ascultat de îndată porunca lui Pavel și, pentru
prima dată în viața sa, a stat pe picioarele lui. Împreună cu acest efort al
credinței a venit și putere și el, care fusese olog, a sărit „și a început să
umble”. „La vederea celor făcute de Pavel, noroadele și-au ridicat glasul
și au zis în limba liconiană: Zeii s-au pogorât la noi în chip omenesc”. Aceste
cuvinte erau în legătură cu o tradiție a lor, că zeii vizitau câteodată Pământul.
Pe Barnaba l-au numit Jupiter, tatăl zeilor, din pricina înfățișării sale ce
insufla respect, a purtării lui demne, cum și din pricina blândeții și a
bunăvoinței exprimate pe fața lui. Pe Pavel l-au crezut a fi Mercur, „pentru că
mânuia cuvântul”, plin de râvnă și activ, cum și elocvent în cuvinte de
avertizare și îndemnare. Cei din Listra, grabnici să-și arate
recunoștința, au stăruit pe lângă preotul lui Jupiter ca să dea cinste
apostolilor; și el „a adus tauri și cununi înaintea porților, și voia să le
aducă jertfă, împreună cu noroadele”. Pavel și Barnaba, care căutaseră un loc
retras unde să se odihnească, nu știau nimic de aceste pregătiri. Dar, în
curând, atenția le-a fost atrasă de sunete de instrumente muzicale și de
strigătele pline de înflăcărare ale unei mari mulțimi, care venise la casa unde
stăteau ei. Când apostolii au înțeles cauza acestei vizite și a agitației
ce o însoțea, „și-au rupt hainele” și „au sărit în mijlocul norodului”, în
speranța de a opri faptele lor. Cu un glas puternic și răsunător, care se
ridica deasupra strigătelor norodului, Pavel a cerut să fie ascultat și, de
îndată ce tumultul a încetat, el a spus: „Oamenilor, de ce faceți lucrul
acesta? Și noi suntem oameni de aceeași fire cu voi; noi vă aducem o veste
bună, ca să vă întoarceți de la aceste lucruri deșarte la Dumnezeul Cel viu,
care a făcut Cerul, Pământul și marea și tot ce este în ele. El, în veacurile
trecute, a lăsat pe toate neamurile să umble pe căile lor, măcar că, drept
vorbind, nu s-au lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi
din cer și timpuri roditoare, v-a dat hrană din belșug și v-a umplut inimile de
bucurie”. Cu toată hotărâta tăgăduire a apostolilor, că ei ar fi divini,
și cu toată străduința lui Pavel de a îndrepta mințile oamenilor către
adevăratul Dumnezeu, ca fiind Singurul care este vrednic de închinare, a fost
aproape cu neputință să-i abată pe păgâni de la gândul lor de a le aduce
sacrificii. Atât de puternică fusese credința acestor oameni - că ei erau în
adevăr zei - și atât de puternică înflăcărarea lor, încât erau îndărătnici în
a-și recunoaște greșeala. Raportul ne spune că de abia au putut fi împiedicați
de la acțiunea lor. Locuitorii din Listra susțineau că ei văzuseră cu ochii lor
puterea miraculoasă a apostolilor. Ei văzuseră un olog, care niciodată mai
înainte nu fusese în stare să meargă, ajuns să se bucure de o deplină sănătate
și putere. Numai după o puternică lucrare de convingere din partea lui Pavel și
o amănunțită lămurire cu privire la însărcinarea sa și a lui Barnaba, ca
reprezentanți ai Dumnezeului Cerului și ai Fiului Său, marele Tămăduitor,
oamenii s-au înduplecat să renunțe la planurile lor. Lucrarea lui Pavel și
a lui Barnaba la Listra a fost dintr-o dată împiedicată de răutatea unor „iudei
veniți din Antiohia și Iconia”, care, aflând despre succesul lucrării
apostolilor printre iconieni, s-au hotărât să-i urmărească și să-i prigonească.
Ajungând la Listra, iudeii aceștia au izbutit repede să insufle oamenilor
aceeași amărăciune de spirit la care îi mâna mintea lor. Prin relatări
neadevărate și calomniere, cei care până nu de mult îi socotiseră pe Pavel și
Barnaba ca ființe divine au ajuns să creadă că, de fapt, apostolii erau mai răi
decât ucigașii și că meritau moartea. Dezamăgirea pe care au suferit-o cei
din Listra, neîngăduindu-li-se privilegiul de a aduce sacrificii apostolilor,
i-a pregătit să se întoarcă împotriva lui Pavel și Barnaba cu o înflăcărare
aproape la fel cu aceea cu care îi proslăvise ca zei. Întărâtați de iudei, ei
au făcut planul de a-i ataca pe apostoli. Iudeii îi îndemnau să nu-i îngăduie
lui Pavel nicio ocazie de a vorbi, afirmând că, dacă ei aveau să-i ofere acest
privilegiu, el va vrăji norodul. În curând, planurile ucigașe ale
vrăjmașilor Evangheliei au fost aduse la îndeplinire. Supunându-se influenței
răului, cei din Listra au ajuns stăpâniți de o furie satanică și, prinzându-l
pe Pavel, l-au împroșcat cu pietre fără nicio milă. Apostolul a crezut
că-i sosise sfârșitul. Martiriul lui Ștefan, cum și partea crudă pe care el
însuși o avusese cu acea ocazie i-au revenit viu în minte. Plin de vânătăi și
zdrobit de durere, el a căzut la pământ, iar gloata înfuriată l-a „târât afară
din cetate, crezând că a murit”. În acest ceas întunecos al încercării,
grupa de credincioși din Listra, care prin lucrarea lui Pavel și a lui Barnaba
au fost convertiți la credința lui Iisus, au rămas sinceri și statornici.
Împotrivirea lipsită de rațiune și crunta prigoană din partea vrăjmașilor lor
au slujit numai ca să întărească credința acestor frați devotați; acum, în fața
primejdiei și a batjocurii, ei și-au dovedit sinceritatea, adunându-se
întristați în jurul trupului aceluia pe care îl socoteau mort. Nu mică
le-a fost însă surpriza când, în mijlocul bocetelor lor, apostolul și-a ridicat
deodată capul și a sărit în picioare cu cuvinte de laudă pe buze la adresa lui
Dumnezeu. Pentru credincioși, această neașteptată revenire a servului lui
Dumnezeu a fost privită ca o minune a puterii divine și a părut că pune sigiliul
Cerului asupra schimbării credinței lor. Ei s-au bucurat cu o fericire de
nedescris și L-au lăudat pe Dumnezeu cu o credință reînnoită. Printre cei
convertiți din Listra și care au fost martori oculari ai suferințelor lui
Pavel, era și unul care după aceea avea să ajungă un însemnat lucrător pentru
Hristos și care avea să împartă cu apostolul greutățile și bucuriile lucrării de
pionier în câmpuri grele. Acesta era un tânăr cu numele Timotei. Când Pavel a fost târât afară din cetate, acest tânăr
ucenic era printre aceia care au stat lângă trupul lui ce părea fără viață și
care l-a văzut ridicându-se plin de vânătăi și acoperit cu sânge, dar cu
cuvinte de laudă pe buzele lui, fiindcă i se îngăduise să sufere pentru
Hristos. În ziua următoare împroșcării lui Pavel cu pietre, ucenicii au
plecat spre Derbe, unde lucrarea lor a fost binecuvântată și multe suflete au
fost conduse să-L primească pe Hristos ca Mântuitor. Dar, „după ce au
propovăduit Evanghelia în cetatea aceasta și au făcut mulți ucenici”, nici
Pavel și nici Barnaba nu s-au mulțumit să înceapă lucrarea în vreun loc fără a
întări credința convertiților pe care fuseseră nevoiți ca, pentru o vreme, să-i
lase singuri în locurile unde lucraseră de curând. Și astfel, fără teamă de
primejdie, „s-au întors la Listra, la Iconia și la Antiohia, întărind sufletele
ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credință”. Mulți primiseră vestea cea
bună a Evangheliei și s-au expus astfel batjocurii și împotrivirii. Pe aceștia
apostolii au căutat să-i întărească în credință, pentru ca lucrarea făcută să
dăinuiască. Ca un important factor în creșterea spirituală a noilor
convertiți, apostolii i-au înconjurat cu multă grijă, ocrotindu-i la adăpostul
rânduielilor Evangheliei. În mod cuvenit, au fost organizate biserici
pretutindeni, în Iconia și Pisidia, unde erau credincioși. În fiecare biserică,
au fost aleși slujbași și stabilite rânduieli și ordine de comportare în
vederea împlinirii tuturor lucrărilor de care depindea bunăstarea spirituală a
credincioșilor. Aceasta era potrivit planului Evangheliei de a uni într-un
corp pe toți credincioșii în Hristos, și Pavel avea grijă să aducă acest plan totdeauna
la îndeplinire în lucrarea sa. Cei care în vreun loc erau conduși, prin
lucrarea sa, să primească pe Hristos ca Mântuitor, erau la timpul cuvenit
organizați într-o biserică. Chiar și atunci când credincioșii erau puțini la
număr, el făcea acest lucru. În felul acesta, creștinii erau învățați să se
ajute unul pe altul, amintindu-și făgăduința: „Căci acolo unde sunt doi sau
trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor”. (Matei 18, 20.). Și
Pavel nu uita bisericile astfel întemeiate. Grija de aceste biserici dăinuia în
mintea lui ca o povară mereu crescândă. Oricât de mică ar fi fost grupa, ea era
totuși obiectul continuei lui purtări de grijă. Cu multă gingășie, el veghea
asupra bisericilor mai mici, dându-și seama că ele aveau nevoie de o grijă
deosebită, pentru ca membrii lor să poată fi pe deplin întemeiați în adevăr și
învățați să depună sforțări stăruitoare și neegoiste pentru cei din jurul
lor. În toate străduințele lor misionare, Pavel și Barnaba au căutat să
urmeze exemplul lui Hristos, de sacrificiu de bună voie și de lucrare
credincioasă și plină de râvnă pentru suflete. Cu o vedere limpede, zeloși și
neobosiți, ei nu luau în seamă obiceiurile lor sau confortul personal, ci, cu o
grijă plină de rugăciune și cu neîncetată activitate, ei semănau sămânța
adevărului. Și o dată cu semănarea seminței, apostolii se îngrijeau să dea
tuturor acelora care luau poziție pentru Evanghelie îndrumarea practică ce era
de o nespusă valoare. Acest spirit zelos și plin de temere sfântă lăsa în
mințile noilor ucenici o impresie dăinuitoare cu privire la importanța soliei
Evangheliei. Când bărbați promițători și capabili erau convertiți, ca în
cazul lui Timotei, Pavel și Barnaba își dădeau toată stăruința ca să le
arate nevoia de a lucra în via Domnului. Și, când apostolii plecau spre a merge
în alt loc, credința acestor oameni nu scădea, ci, dimpotrivă, creștea mai
mult. Ei fuseseră învățați în mod credincios cu privire la calea Domnului și li
se arătase cum să lucreze neegoist, zelos și stăruitor pentru salvarea
semenilor lor. Această atentă instruire a noilor convertiți era un important
factor în remarcabilul succes care însoțea pe Pavel și Barnaba în lucrarea lor
de propovăduire a Evangheliei în țările păgâne. Prima călătorie misionară
se apropia cu grăbire de încheiere. Încredințând Domnului noile biserici
organizate, apostolii au mers în Pamfilia, „au vestit Cuvântul în Perga și s-au
pogorât la Atalia. De acolo, au mers cu corabia la Antiohia”.
17 - Iudei și neamuri:
Ajungând la Antiohia din Siria, de unde fuseseră
trimiși în lucrarea lor, Pavel și Barnaba au profitat de prima ocazie pentru
a-i strânge pe credincioși „și au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei, și
cum deschisese neamurilor ușa credinței”. (Faptele Apostolilor 14, 27.).
Biserica din Antiohia era mare și creștea mereu. Centru al activității
misionare, ea era una din cele mai importante grupe de credincioși creștini.
Membrii ei erau alcătuiți din diferite clase de oameni, atât dintre iudei, cât
și dintre neamuri. În timp ce apostolii împreună cu evangheliștii și
membrii laici din Antiohia erau uniți într-un efort stăruitor de a câștiga
multe suflete la Hristos, niște credincioși iudei din Iudea, „din partida
Fariseilor”, au izbutit să pună în discuție o problemă care în curând a dat loc
la o deosebire de păreri în Biserică, fapt ce a produs consternare printre cei
dintre neamuri veniți la credință. Cu multă convingere, acești învățători
iudaizanți susțineau că, spre a fi mântuit, cineva trebuie să fie circumcis
și să păzească întreaga Lege ceremonială. Pavel și Barnaba au întâmpinat
această falsă învățătură cu promptitudine, opunându-se introducerii ei printre
creștinii veniți dintre neamuri. Pe de altă parte, mulți dintre credincioșii
iudei din Antiohia au susținut poziția fraților de curând veniți din
Iudea. În general, convertiții iudei nu erau dispuși să se miște tot atât
de repede, după cum providența lui Dumnezeu le deschidea calea. Ca urmare a
lucrării apostolilor printre neamuri, era clar că convertiții dintre aceștia din
urmă vor întrece cu mult la număr pe convertiții dintre iudei. Iudeii se temeau
că, dacă restricțiile și ceremoniile Legii lor nu aveau să fie obligatorii
pentru neamuri, drept condiție pentru părtășia în Biserică, particularitățile identitare
ale iudeilor, care până aici îi ținuseră deosebiți de toți ceilalți oameni, în
cele din urmă vor ajunge să dispară printre aceia care primeau mesajul Evangheliei. Iudeii
totdeauna se mândreau cu rânduielile date lor de Dumnezeire; și mulți dintre
aceia care fuseseră convertiți la credința lui Hristos încă mai considerau că,
din moment ce Dumnezeu a fixat odată, în mod lămurit, felul de închinare
iudaică, era foarte puțin probabil că El ar îngădui vreodată vreo schimbare în
vreuna din îndrumările date. Ei stăruiau că legile și ceremoniile iudaice
trebuie să facă parte din rânduielile religiei creștine. Ei erau înceți în a
înțelege că toate jertfele aduse nu au fost altceva decât o preînchipuire a
morții Fiului lui Dumnezeu, în care tipul întâlnea antitipul și după care
riturile și ceremoniile religioase mozaice nu mai erau
obligatorii. Înainte de convertirea sa, Pavel se socotise ca fiind fără
vină „cu privire la neprihănirea care o dă Legea”. (Filipeni 3, 6.). Dar, o
dată cu schimbarea inimii, el a câștigat o mai clară înțelegere a misiunii
Mântuitorului ca Răscumpărător al întregului neam omenesc - atât neamuri, cât
și iudei - și a învățat deosebirea dintre o credință vie și un formalism mort.
În lumina Evangheliei, vechile ritualuri și ceremonii încredințate lui Israel
au dobândit o nouă și mai profundă însemnătate. Lucrurile cărora ele le erau o
umbră s-au înfăptuit și cei care trăiau sub harul Evangheliei au fost scutiți
de păzirea lor. În Biserica din Antiohia, dezbaterea problemei circumciziunii a
dat loc la multă discuție și frământare. În cele din urmă, membrii Bisericii,
temându-se ca nu cumva consecința acestei continue discuții să fie vreo
dezbinare între ei, au hotărât să-i trimită pe Pavel și Barnaba, împreună cu
câțiva bărbați de seamă din biserică, la Ierusalim spre a prezenta problema
înaintea apostolilor și bătrânilor. Acolo, ei aveau să întâlnească delegați din
diferite biserici, cum și pe cei care veniseră la Ierusalim să ia parte la
sărbătorile care se apropiau. Între timp, orice discuție trebuia să înceteze
până când avea să fie luată o hotărâre definitivă în Conciliul general. Această
hotărâre avea să fie apoi acceptată de toți din diferitele biserici de
pretutindeni. În drum spre Ierusalim, apostolii a vizitat pe credincioșii
din cetățile prin care treceau și i-au încurajat, istorisindu-le experiențele
lor în lucrarea lui Dumnezeu și relatându-le despre convertirea neamurilor. La
Ierusalim, delegații din Antiohia i-au întâlnit pe frații din diferitele
biserici, care se adunaseră pentru o adunare generală, și le-au istorisit
despre succesul ce însoțise lucrarea lor printre neamuri. După aceea, ei au
schițat în mod clar tulburarea care se ivise din pricină că anumiți farisei
convertiți veniseră la Antiohia, spunând că, spre a fi mântuiți, convertiții dintre
neamuri trebuie să fie circumciși și să păzească Legea lui Moise. Problema
a fost discutată cu însuflețire de către cei adunați. Strâns legat de problema
circumciziunii, erau multe altele care cereau un studiu atent. Una dintre
acestea era care să fie atitudinea față de folosirea cărnurilor oferite
idolilor. Mulți dintre convertiții dintre neamuri trăiau în mijlocul oamenilor
neștiutori și superstițioși, care aduceau idolilor multe sacrificii și jertfe.
Preoții acestor închinători păgâni făceau un negoț întins cu aceste jertfe, și
iudeii se temeau ca nu cumva cei convertiți dintre neamuri să aducă
discreditare creștinismului prin cumpărarea cărnii ce fusese oferită idolilor,
prin aceasta acceptând, într-o oarecare măsură, obiceiurile idolatre. De
asemenea, neamurile obișnuiau să mănânce carnea animalelor care fuseseră
sugrumate, în timp ce iudeii fuseseră îndrumați de Dumnezeu că, atunci când
animalele erau sacrificate pentru hrană, să se dea o deosebită grijă ca sângele
să se scurgă din trup; altfel, carnea nu avea să fie socotită sănătoasă.
Dumnezeu dăduse aceste porunci iudeilor cu scopul de a le ocroti sănătatea.
Iudeii socoteau ca păcat folosirea în alimentație a sângelui. Ei susțineau că
sângele era viața și că vărsarea sângelui era o consecință a păcatului. Neamurile,
dimpotrivă, practicau strângerea sângelui care curgea de la animalele
sacrificate și-l foloseau la pregătirea hranei. Iudeii nu puteau crede că ei
trebuiau să schimbe obiceiurile pe care le primiseră în urma deosebitei
îndrumări a lui Dumnezeu. Prin urmare, după cum stăteau lucrurile atunci, dacă
iudeii și neamurile ar fi încercat să mănânce la aceeași masă, cei dintâi ar fi
fost jigniți și grav insultați de ceilalți. Neamurile, și în mod deosebit
grecii, erau cât se poate de liberi în deprinderi și exista primejdia ca unii,
neconvertiți în inima lor, să facă numai o mărturisire a credinței, fără a
renunța la practicile lor rele. Iudeii creștini nu puteau suferi imoralitatea
care nu era socotită de păgâni ca o crimă așa de mare. Iudeii susțineau deci că
este un lucru deosebit de important ca circumciziunea și păzirea Legii
ceremoniale să fie impuse și convertiților dintre neamuri, ca o dovadă a
sincerității și devoțiunii lor. Ei credeau că prin aceasta vor preveni intrarea
în Biserică a acelora care, primind credința fără convertirea inimii, ar putea
după aceea să facă de râs lucrarea prin imoralitate și excese. Diferitele
puncte incluse în lămurirea principalei probleme în discuție păreau să aducă Conciliului
greutăți de neînvins. Dar, în realitate, Duhul Sfânt lămurise deja această
problemă prin hotărârea de care părea să depindă dezvoltarea, dacă nu chiar
însăși existența Bisericii Creștine. „După ce s-a făcut multă vorbă, Petru
s-a sculat și le-a zis: Fraților, știți că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme,
a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, neamurile să audă Cuvântul
Evangheliei și să creadă”. El considera că Duhul Sfânt hotărâse în
privința problemei în discuție, coborându-se cu aceeași putere asupra neamurilor
necircumcise, cât și asupra iudeilor circumciși. El a istorisit viziunea pe
care o avusese, în care Dumnezeu i-a pus înainte o față de masă plină cu tot
felul de animale cu patru picioare și-l îndemnase să taie și să mănânce.
Refuzând să facă aceasta, susținând că el niciodată nu mâncase ceva spurcat sau
necurat, răspunsul a fost: „Ce a curățit Dumnezeu, să nu numești spurcat”. (Faptele
Apostolilor 10, 15.). Petru a istorisit tâlcuirea lămurită a acestor cuvinte
care îi fuseseră date aproape imediat prin porunca de a merge la sutaș/centurion
și a-l învăța în credința lui Hristos. Mesajul aceasta arată că Dumnezeu nu
caută la față, ci primește și recunoaște pe toți aceia care se tem de El. Petru
le-a vorbit despre uimirea lui atunci când, în timp ce rostea cuvintele
adevărului celor adunați în casa lui Corneliu, a fost martor cum Duhul Sfânt a
pus stăpânire pe ascultătorii săi, atât pe cei dintre neamuri, cât și pe cei
dintre iudei. Aceeași lumină și slavă care se reflecta asupra iudeilor
circumciși strălucea acum și pe fețele celor necircumciși dintre neamuri.
Aceasta era avertizarea din partea lui Dumnezeu ca Petru să nu socotească pe
unul mai prejos decât pe altul; căci sângele lui Hristos poate curăți de orice
mânjitură. Altădată, Petru discutase cu frații săi despre convertirea lui
Corneliu și a prietenilor săi și despre părtășia sa cu ei. Când, cu acea
ocazie, Petru a arătat cum Duhul Sfânt Se revărsase asupra neamurilor, el a
spus: „Deci, dacă Dumnezeu le-a dat același dar ca și nouă, care am crezut în
Domnul Iisus Hristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?” (Faptele
Apostolilor 11, 17.). Acum, cu aceeași căldură și putere, el a zis: „Dumnezeu,
care cunoaște inimile, a mărturisit pentru ei, și le-a dat Duhul Sfânt ca
și nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi și ei, întrucât le-a curățit
inimile prin credință. Acum dar, de ce ispitiți pe Dumnezeu și puneți pe
grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinții noștri, nici noi nu l-am
putut purta?” Petru se referea aici la întreaga Lege ceremonială, care fusese
desființată și înlăturată prin răstignirea lui Hristos. Apoi, toți cei
adunați acolo au ascultat cu răbdare pe Pavel și Barnaba, care le-au istorisit
experiența făcută de ei în lucrarea pentru neamuri. „Toată Biserica a tăcut, și
a ascultat pe Barnaba și pe Pavel, care au istorisit toate semnele și minunile,
pe care le făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul neamurilor”. Iacov, de
asemenea, și-a dat și el mărturia sa hotărâtă, declarând că era în planul lui
Dumnezeu să reverse asupra neamurilor aceleași privilegii și binecuvântări care
fuseseră acordate iudeilor. Duhul Sfânt a socotit de bine să nu impună Legea
ceremonială asupra convertiților dintre neamuri și gândirea apostolilor în
această privință era în armonie cu Duhul lui Dumnezeu. Iacov a prezidat acest Conciliu
și ultima lui hotărâre a fost: „De aceea, eu sunt de părere să nu se pună
greutăți acelora dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu”. Aceasta a pus
capăt discuției. Cu ocazia aceasta, Iacov pare să fi fost ales acela prin care
să fie făcută cunoscut hotărârea la care ajunsese Conciliul. Hotărârea lui era
ca Legea ceremonială și îndeosebi rânduiala circumciziunii să nu fie impusă neamurilor
și nici chiar recomandată. Iacov a căutat să întipărească în mintea fraților
lui faptul că, întorcându-se la Dumnezeu, neamurile au făcut o mare schimbare
în viața lor și că ar trebui să se aibă multă grijă ca aceștia să nu fie
tulburați cu probleme încurcate și îndoielnice de puțină însemnătate, ca nu
cumva să se descurajeze în a urma lui Hristos. Totuși, convertiții dintre
neamuri trebuiau să părăsească obiceiurile care erau în contradicție cu
principiile creștinismului. Prin urmare, apostolii și bătrânii au fost de acord
să îndrume pe neamuri printr-o scrisoare, ca să se ferească de carnea jertfită
idolilor, de prostituție, de dobitoacele sugrumate și de sânge. Erau stăruitor
îndemnați să păzească poruncile și să ducă o viață sfântă. Erau, de asemenea,
asigurați că aceia care spuseseră că circumciziunea era obligatorie nu fuseseră
autorizați de apostoli să facă acest lucru. Pavel și Barnaba le erau
recomandați ca bărbați care își puseseră viața în primejdie pentru Domnul. Iuda
și Sila au fost trimiși împreună cu acești apostoli să spună personal neamurilor,
prin viu grai, hotărârea Conciliului: „S-a părut nimerit Duhului Sfânt și nouă,
să nu mai punem peste voi nicio altă greutate decât ceea ce trebuie,
adică: să vă feriți de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace
sugrumate, și de curvie, lucruri de care, dacă vă veți păzi, va fi bine de
voi”. Cei patru slujitori ai lui Dumnezeu au fost trimiși la Antiohia cu
epistola și mesajul ce avea să pună capăt oricărei discuții, căci acesta era
glasul celei mai mari autorități de pe Pământ. Conciliul care hotărâse
asupra acestei probleme era compus din apostoli și învățători, care se evidențiaseră
în întemeierea de Biserici Creștine printre iudei și printre neamuri, și din
delegați aleși din diferite locuri. Bătrânii din Ierusalim, cum și trimișii din
Antiohia erau de față, și mai erau reprezentate și bisericile cele mai
influente. Conciliul a hotărât, potrivit cu ceea ce le dictase judecata
luminată și potrivit cu demnitatea Bisericii întemeiate pe voința divină. Ca
urmare a dezbaterilor, ei au văzut cu toții că Însuși Dumnezeu răspunsese de la
început la această problemă în discuție prin faptul că revărsase Duhul Sfânt
asupra neamurilor; și ei au înțeles că partea lor era aceea de a urma
călăuzirea Duhului. Nu întreg corpul creștinilor a fost chemat să se
pronunțe asupra acestei probleme. „Apostolii și prezbiterii”, oameni cu
influență și cu judecată, au fost aceia care au chibzuit și alcătuit hotărârea
care, după aceea, a fost acceptată de toate bisericile creștine. Totuși, nu
toți au fost mulțumiți cu hotărârea; a fost o mică grupă de frați ambițioși și
încrezuți în ei înșiși, care au desconsiderat-o. Oamenii aceștia și-au luat
sarcina să lucreze pe propria lor răspundere. Ei s-au dedat la tot felul de
murmurări și căutări de greșeli, propunând noi planuri și căutând să năruie lucrarea
bărbaților pe care Dumnezeu îi rânduise să învețe mesajul Evangheliei. Chiar de
la început, Biserica a avut de întâmpinat asemenea piedici și va avea
mereu până la încheierea vremii. Ierusalimul era metropola iudeilor și
acolo se găsea cel mai mare exclusivism și bigotism. Iudeii creștinați, trăind
cu viziunea templului, firește că îngăduiau minții lor să se întoarcă la
privilegiile deosebite ale iudeilor ca popor. Când ei au văzut Biserica Creștină
depărtându-se de ceremoniile și tradițiile iudaismului și și-au dat seama că
sfințenia aceea deosebită, cu care fuseseră îmbrăcate obiceiurile iudaice, va
dispărea în lumina noii credințe, mulți s-au mâniat pe Pavel, ca fiind el acela
care, în mare măsură, a pricinuit această schimbare. Nici chiar ucenicii nu
erau cu toții pregătiți să primească din inimă hotărârea Conciliului. Unii erau
plini de râvnă pentru Lege; și ei l-au privit cu neplăcere pe Pavel, fiindcă
socoteau că principiile sale cu privire la obligațiile Legii iudaice nu erau
așa stricte. Hotărârile largi și mult cuprinzătoare ale Conciliului Apostolic de la Ierusalim au
adus încredere în rândurile credincioșilor dintre neamuri și lucrarea lui
Dumnezeu se dezvolta tot mai mult. În Antiohia, biserica s-a bucurat de
prezența lui Iuda și a lui Sila, care, fiind și ei prooroci, „au îndemnat pe
frați, și i-au întărit cu multe cuvinte”. Acești bărbați evlavioși au zăbovit o
vreme în Antiohia. „Pavel și Barnaba au rămas în Antiohia și învățau pe norod
și propovăduiau, cu mulți alții, Cuvântul Domnului”. Când cu o ocazie mai
târziu Petru a vizitat Antiohia, el a câștigat încrederea multora prin purtarea
sa prudentă față de convertiții dintre neamuri. Pentru o vreme, el s-a
purtat potrivit luminii date din Cer. El a învins atât de mult prejudecata
firească, încât a stat chiar la masă cu convertiții dintre neamuri. Însă, când
unii dintre iudeii care țineau cu strășnicie la Lege au venit de la Ierusalim,
în mod neînțelept Petru și-a schimbat atitudinea față de convertiții dintre
păgâni. Unii dintre iudei s-au prefăcut și ei cu el, „așa că până și Barnaba a
fost prins în lanțul fățărniciei lor”. Descoperirea acestor slăbiciuni din
partea acelora care fuseseră respectați și iubiți ca niște conducători a lăsat
o foarte dureroasă impresie în mințile credincioșilor dintre neamuri. Biserica
era amenințată de dezbinare. Însă Pavel, care a văzut influența nimicitoare
pentru biserică, prin purtarea cu două fețe a lui Petru, l-a mustrat pe față
pentru ascunderea adevăratelor sale sentimente. În fața Bisericii, Pavel l-a întrebat
pe Petru: „Dacă tu, care ești iudeu, trăiești ca neamurile, și nu ca iudeii,
cum silești pe neamuri să trăiască în felul iudeilor?” (Galateni 2, 13.14.). Petru
a văzut greșeala în care căzuse și a căutat de îndată să îndrepte răul pe
care-l săvârșise, atât cât îi stătea în putere. Dumnezeu, care cunoaște
sfârșitul de la început, i-a îngăduit lui Petru să-și dea pe față slăbiciunea
caracterului său, pentru ca încercatul apostol să vadă că în sine însuși nu era
nimic cu care să se mândrească. După toate scăderile lui Petru, după căderea și
restabilirea lui, după îndelungații lui ani de slujire, cunoașterea atât de
aproape a lui Hristos, cunoștința lui despre umblarea Mântuitorului în totul,
potrivit principiilor drepte; după toate îndrumările primite, după toate
darurile, cunoștința și influența dobândite prin predicarea și învățarea
Cuvântului, nu este ciudat ca el să se poarte în mod fățarnic și să ocolească
principiile Evangheliei de teama oamenilor sau pentru a primi cinste? Nu este
ciudat ca el să șovăie în a proceda după dreptate? Fie ca Dumnezeu să facă pe
fiecare om să-și dea seama de neputința sa în a-și îndruma propriul său vas
drept și sigur în port.
În lucrarea sa, Pavel a fost deseori silit să stea
singur. El era în mod deosebit învățat de Dumnezeu și nu cuteza să facă vreo
concesie care ar fi implicat principiul. Uneori, sarcina era grea, dar Pavel a
stat tare pentru adevăr. El a înțeles că Biserica nu trebuie niciodată să
ajungă sub controlul puterii omenești. Tradițiile și cugetările oamenilor
nu trebuie să ia locul adevărului descoperit. Înaintarea Evangheliei nu trebuie
împiedicată de prejudecățile și preferințele oamenilor, oricare ar fi poziția
lor în biserică. Pavel se consacrase pe sine și toate puterile sale
slujirii lui Dumnezeu. El primise adevărurile Evangheliei direct din Ceruri și,
în tot timpul lucrării sale, el a menținut o vie legătură cu ființele cerești.
El fusese învățat de Dumnezeu cu privire la punerea unor poveri netrebuincioase
asupra creștinilor dintre neamuri, astfel încât, atunci când credincioșii
iudaizanți au ridicat în biserica din Antiohia problema circumciziunii, Pavel
cunoștea felul de gândire al Duhului lui Dumnezeu cu privire la o asemenea
învățătură și a luat o poziție hotărâtă și de nezdruncinat, care a adus
bisericilor eliberarea de ritualurile și ceremoniile iudaice. Deși Pavel
era, personal, învățat de Dumnezeu, totuși el nu a avut idei exagerate cu
privire la răspunderile individuale. În timp ce aștepta îndrumare direct de la
Dumnezeu, el a fost totdeauna gata să recunoască autoritatea dată corpului credincioșilor
uniți în obștea Bisericii. El simțea nevoia sfatului; și, când se iveau
probleme importante, el le prezenta bucuros înaintea Bisericii și se unea cu
frații săi în a cere de la Dumnezeu înțelepciune pentru a lua hotărâri drepte.
Chiar „duhurile proorocilor”, spunea el, „sunt supuse proorocilor; căci
Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate
bisericile sfinților”. (1 Corinteni 14, 32.). Cât despre Petru, el învăța ca toți,
uniți în obștea Bisericii, să fie „supuși unii altora”. (1 Petru 5, 5.).
18 - Proslăvirea crucii:
După ce au petrecut un timp lucrând în Antiohia,
Pavel a propus conlucrătorului său să pornească într-o nouă călătorie
misionară. „Să ne întoarcem”, a zis el lui Barnaba, „și să mergem pe la frații
din toate cetățile, în care am vestit Cuvântul Domnului, ca să vedem ce mai
fac”. Atât Pavel, cât și Barnaba erau plini de iubire față de aceia care
primiseră de curând Evanghelia prin lucrarea lor și doreau să-i mai vadă o
dată. Pavel n-a părăsit niciodată această grijă iubitoare. Chiar și când se
găsea în îndepărtate câmpuri misionare, departe de locul unde lucrase mai
înainte, el continua să poarte pe inimă povara de a îndemna pe acești
convertiți să rămână credincioși, ducându-și „sfințirea până la capăt, în frica
de Dumnezeu”. (2 Corinteni 7, 1.). Continuu, el căuta să-i ajute să devină
creștini de sine stătători, care se dezvoltă, tari în credință, plini de zel și
cu inima întreagă în consacrarea lor lui Dumnezeu și a lucrării de înaintare a
Împărăției Sale. Barnaba era gata să meargă cu Pavel, însă dorea să-l ia
cu ei și pe Marcu, care se hotărâse din nou să se consacre lucrării. Pavel însă
n-a fost de acord cu aceasta. El „socotea că nu este bine să ia cu ei pe acela”
care, în timpul primei lor călătorii misionare, îi părăsise într-o vreme de
nevoie. El nu era dispus să scuze slăbiciunea lui Marcu de a fi părăsit
lucrarea în schimbul siguranței și odihnei căminului. El a susținut că cineva
cu atât de puțină statornicie nu era potrivit pentru o lucrare care cerea
răbdare, sacrificiu de sine, curaj, devotament, credință, un spirit gata de
sacrificiu și, dacă ar fi fost nevoie, chiar viața. Atât de aprinsă a fost
neînțelegerea, încât Pavel și Barnaba s-au despărțit, ultimul rămânând la
părerile sale și luând cu sine pe Marcu. Astfel, „Barnaba a luat cu el pe Marcu
și a plecat cu corabia la Cipru. Pavel și-a ales pe Sila, și a plecat, după ce
a fost încredințat de frați în grija harului Domnului”. Călătorind prin
Siria și Cilicia, unde au întărit bisericile, în cele din urmă, Pavel și Sila
au ajuns la Derbe și Listra, în provincia Licaonia. La Listra, Pavel fusese
împroșcat cu pietre; cu toate acestea, îl găsim din nou la locul primei sale
primejdii. El era nerăbdător să vadă cum răbdau proba cercării aceia care
primiseră Evanghelia prin lucrarea sa. El nu a fost dezamăgit, căci
credincioșii din Listra rămăseseră tari în fața violentei
împotriviri. Aici, Pavel l-a întâlnit din nou pe Timotei, care fusese martor
al suferințelor lui, la sfârșitul primei sale vizite la Listra, și, în mintea
căruia, impresia făcută atunci s-a adâncit cu trecerea vremii, până când s-a
convins că era de datoria lui să se dedice lucrării de slujire. Inima lui
era strâns legată de aceea a lui Pavel și el dorea mult să se împărtășească de
lucrarea apostolului, ajutând la deschiderea de noi drumuri. Sila,
tovarășul de lucru al lui Pavel, era un lucrător încercat, dotat cu darul
profeției; dar lucrarea ce trebuia făcută era așa de mare, încât se cerea să
fie formați mai mulți lucrători pentru o slujire activă. În Timotei, Pavel a
văzut pe unul care aprecia sfințenia lucrării unui slujitor al Evangheliei;
care nu se speria de perspectiva suferinței și a prigoanei; și care era dispus
să se lase învățat. Totuși, apostolul nu s-a avântat să-și ia răspunderea de a
instrui pe Timotei, un tânăr neîncercat în ce privește lucrarea Evangheliei,
fără ca mai întâi el însuși să fi fost mulțumit în ce privește caracterul și
trecutul vieții lui Timotei. Tatăl lui Timotei era grec, iar mama sa
iudeică. Încă de copil, Timotei cunoscuse Scripturile. Evlavia pe care a
văzut-o în viața căminului său era sănătoasă și înțeleaptă. Credința mamei și a
bunicii sale în profețiile divine era pentru el o continuă amintire a
binecuvântărilor ce decurg din împlinirea voii lui Dumnezeu. Cuvântul lui
Dumnezeu era regula după care aceste două femei cucernice îl călăuziseră pe
Timotei. Puterea spirituală a învățăturilor pe care le primise de la ele l-au
păzit curat în vorbire și nemânjit de influențele rele care îl înconjurau. În
felul acesta, îndrumătorii lui din familie au conlucrat cu Dumnezeu în
pregătirea lui de a purta sarcini. Pavel a văzut că Timotei era
credincios, statornic și sincer și l-a ales ca tovarăș de lucru și călătorie.
Acelea care l-au învățat pe Timotei în copilăria lui erau acum răsplătite prin
aceea că vedeau pe fiul grijii lor într-o strânsă părtășie cu marele apostol.
Timotei era un simplu tânăr atunci când Dumnezeu l-a ales să fie învățător,
însă principiile lui fuseseră atât de bine întemeiate prin educația primită din
fragedă copilărie, încât era pregătit să-și ocupe locul de ajutor al lui
Pavel. Și, deși tânăr, el și-a purtat răspunderile ca un creștin
smerit. Ca o măsură de prevedere, în mod înțelept Pavel l-a sfătuit pe
Timotei să se circumcidă - nu că Dumnezeu cerea aceasta, ci spre a înlătura din
mintea iudeilor orice ar fi putut alcătui o obiecțiune față de lucrarea lui
Timotei. În lucrarea sa, Pavel avea să călătorească din cetate în cetate, prin
multe locuri și, deseori, avea ocazie să-L predice pe Hristos în sinagogile
iudeilor, ca și în alte locuri de adunare. Dacă s-ar fi știut că unul din
tovarășii lui de lucru era necircumcis, lucrarea lui ar fi putut fi mult
împiedicată din cauza prejudecății și bigotismului iudeilor. Pretutindeni,
apostolul a întâmpinat o dârză împotrivire și o aspră prigonire. El dorea să ducă
fraților săi iudei, cum și neamurilor, cunoștința Evangheliei și de aceea căută
ca, în măsura în care era în armonie cu credința, să înlăture orice pricină de
împotrivire. Cu toate că a îngăduit aceasta mai mult din cauza prejudecății
iudaice, totuși el credea și învăța că nici circumciziunea și nici
necircumciziunea nu erau nimic, ci totul era Evanghelia lui Hristos. Pavel
îl iubea pe Timotei, „adevăratul meu copil în credință”. (1 Timotei 1, 2.).
Deseori, marele apostol îl lua deoparte pe tânărul ucenic și-i punea întrebări
în legătură cu istoria biblică, astfel că, în timp ce călătoreau din loc în
loc, cu multă grijă el l-a învățat cum să lucreze cu succes. Atât Pavel, cât și
Sila, în toate legăturile lor cu Timotei, au căutat să adâncească impresia care
deja fusese făcută asupra minții lui cu privire la natura sfântă și serioasă a
lucrării servului Evangheliei. În lucrarea sa, Timotei a căutat mereu
sfatul și îndrumarea lui Pavel. El nu făcea nimic din impuls, ci dădea pe față
judecată și gândire liniștită, întrebând la fiecare pas: Este aceasta calea
Domnului? Duhul Sfânt a găsit în el pe unul care putea fi format și modelat ca
templu în care să locuiască Prezența divină. Când învățăturile Bibliei
sunt aduse în viața zilnică, ele au o influență profundă asupra caracterului.
Învățăturile acestea Timotei le-a învățat și le-a pus în practică. El nu avea
talente deosebit de strălucitoare, însă lucrarea lui era de preț pentru că
însușirile date lui de Dumnezeu le folosea în slujba Învățătorului. Faptul că
el cunoștea din practică evlavia îl deosebea de alți credincioși și-l făcea să
aibă influență. Cei care lucrează pentru suflete trebuie să atingă o mai
adâncă, mai deplină și mai lămurită cunoaștere de Dumnezeu decât se poate
dobândi printr-o preocupare obișnuită. Ei trebuie să folosească toate energiile
lor în lucrarea Învățătorului. Ei sunt prinși într-o chemare înaltă și sfântă
și, dacă drept plată câștigă suflete, ei trebuie să se prindă tare de Dumnezeu,
primind zilnic har și putere de la Izvorul oricărei binecuvântări. „Căci harul
lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat și ne
învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești, și să trăim în veacul de
acum cu cumpătare, dreptate și evlavie, așteptând fericita noastră nădejde și
arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor - Iisus Hristos. El S-a
dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege și
să-Și curățească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune”.
(Tit 2, 11-14.). Înainte de a pătrunde într-un ținut nou, Pavel și tovarășii
lui au vizitat bisericile care fuseseră întemeiate în Pisidia și în
locurile din împrejurimi. „Pe când treceau prin cetăți, învăța pe frați să
păzească hotărârile apostolilor și prezbiterilor din Ierusalim. Bisericile se
întăreau în credință și sporeau la număr din zi în zi”. Apostolul Pavel
simțea o adâncă răspundere pentru cei care au fost convertiți prin lucrarea sa.
Mai presus de toate lucrurile, el dorea ca ei să fie credincioși, „ca în ziua
lui Hristos”, spunea el, „să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit
în zadar”. (Filipeni 2, 16.). El se cutremura gândindu-se la rezultatul
lucrării sale. El simțea că însăși propria sa mântuire ar fi putut fi
primejduită dacă ar fi dat greș în a-și împlini datoria și bisericile nu ar fi
ajuns să conlucreze cu el în lucrarea de salvare a sufletelor. El știa că numai
predicarea nu era îndestulătoare pentru formarea credincioșilor pentru a ține
sus cuvântul vieții. Știa, de asemenea, că, rând cu rând, învățătură după
învățătură, puțin ici și puțin dincolo, ei trebuia să fie învățați să ducă mai
departe lucrarea lui Hristos. Este un principiu universal acela ca oricând
cineva refuză să folosească puterile date lui de Dumnezeu, aceste puteri
slăbesc și dispar. Adevărul care nu este trăit, care nu este împărtășit și
altora își pierde puterea lui dătătoare de viață și însușirea lui vindecătoare.
De aici și temerea apostolului ca nu cumva el să nu izbutească să înfățișeze pe
fiecare om desăvârșit în Hristos. La Pavel, nădejdea de a fi în Cer scădea când
se gândea că s-ar putea ca vreo lipsă din partea sa să aibă drept urmare
modelarea bisericii după chip omenesc, în loc de a fi modelată după chipul
dumnezeiesc. Cunoștința sa, elocvența sa, minunile sale, viziunea scenelor
veșnice atunci când a fost răpit în al Treilea Cer - toate ar fi fost fără
folos dacă, prin necredincioșie în lucrarea sa, aceia pentru care el a lucrat
ar fi fost lipsiți de harul lui Dumnezeu. Și astfel, prin viu grai și prin
scris, el a stăruit pe lângă aceia care Îl primiseră pe Hristos să aibă o umblare
care să-i facă în stare a fi „fără prihană și curați, copii ai lui Dumnezeu,
fără vină, în mijlocul unui neam ticălos și stricat, ca niște lumini în lume,
ținând sus Cuvântul vieții”. (Filipeni 2, 15.16.). După ce au vizitat
bisericile din Pisidia și din regiunile învecinate, Pavel și Sila împreună cu
Timotei au trecut în „ținutul Frigiei și Galatiei”, unde au propovăduit cu mare
putere vestea cea bună a mântuirii. Galatenii obișnuiau să se închine la idoli,
dar, când apostolii le-au predicat, ei s-au bucurat de mesajul care le făgăduia
eliberare din robia păcatului. Pavel și conlucrătorii lui au proclamat
învățătura neprihănirii prin credința în jertfa ispășitoare a lui Hristos. Ei
L-au prezentat pe Hristos ca fiind Acela care, văzând starea lipsită de ajutor
a neamului omenesc căzut, a venit să răscumpere pe bărbați și pe femei, trăind
o viață de ascultare față de Legea lui Dumnezeu și plătind prețul vinovăției
neascultării. Și, în lumina crucii, mulți care înainte n-au cunoscut nimic
despre adevăratul Dumnezeu au început să înțeleagă măreția iubirii
Tatălui. În felul acesta, Galatenii au fost învățați adevărurile
fundamentale cu privire la „Dumnezeu Tatăl” și „Domnul nostru Iisus Hristos”,
care „S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest
veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl”. „Prin auzirea credinței”, ei
au primit Duhul lui Dumnezeu și au devenit „fii ai lui Dumnezeu, prin credința
în Hristos Iisus”. (Galateni 1, 3.4; 3, 2.26.). Felul de viețuire al lui
Pavel în mijlocul galatenilor a fost în așa fel, încât mai târziu a putut
spune: „Vă rog să fiți ca mine”. (Galateni 4, 12.). Buzele lui au fost atinse
cu un cărbune aprins de pe altar și a fost făcut în stare să se ridice deasupra
nedesăvârșirilor trupești și să-L prezinte pe Iisus ca singura nădejde a
păcătosului. Cei care l-au auzit știau că el fusese cu Iisus. Înzestrat cu
putere de sus, el era în stare să compare lucrurile spirituale cu cele
spirituale și să doboare la pământ întăriturile lui Satana. Inimile erau
zdrobite atunci când prezenta iubirea lui Dumnezeu, descoperită în jertfirea
singurului Său Fiu, unul născut, și mulți erau aduși să întrebe: Ce trebuie să
fac spre a fi mântuit? Acest fel de a prezenta Evanghelia a caracterizat
activitatea apostolului în toată lucrarea lui printre neamuri. Totdeauna el
înălța înaintea lor crucea Golgotei. „Noi nu ne propovăduim pe noi înșine”,
spunea el în anii de mai târziu ai experienței sale, „ci pe Domnul Hristos Iisus.
Noi suntem robii voștri, pentru Iisus. Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze
lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile pentru ca să facem să strălucească lumina
cunoștinței Slavei lui Dumnezeu pe fața lui Iisus Hristos”. (2 Corinteni 4, 5.6.). Dacă
aceia care astăzi propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu ar ridica crucea lui
Hristos mai sus și tot mai sus, lucrarea lor ar fi mult mai plină de succes.
Dacă păcătoșii ar putea fi aduși să privească la cruce cu o inimă deschisă,
dacă ei ar putea dobândi o imagine deplină a Mântuitorului răstignit, atunci ei
ar putea înțelege profunzimile îndurării lui Dumnezeu și păcătoșenia
păcatului. Fără cruce, omul nu ar putea avea nicio legătură cu Tatăl. De
ea depinde nădejdea noastră. De la ea strălucește lumina iubirii Mântuitorului
și, când la piciorul crucii păcătosul privește în sus la Acela care a murit
spre a-l salva, este plin de o bucurie nespusă, căci păcatele îi sunt
iertate. Îngenunchind în credință la cruce, el ajunge în locul cel mai înalt la
care poate ajunge omul. Prin cruce, învățăm că Tatăl Ceresc ne iubește cu o
iubire nemărginită. Și atunci ne mai putem mira că Pavel a exclamat: „Departe
de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus
Hristos”? (Galateni 6, 14.). De asemenea, este privilegiul nostru acela de a ne
bucura prin cruce și la fel avem privilegiul să ne consacrăm cu totul Celui
care S-a dat pe Sine pentru noi. Apoi, cu lumina izvorând de la Golgota și
strălucind pe fețele noastre, putem porni să descoperim această lumină celor
care sunt în întuneric.
19 - În ținuturile mai depărtate:
Sosise vremea ca Evanghelia să fie vestită și
dincolo de hotarele Asiei Mici. Calea era pregătită ca Pavel și conlucrătorii
lui să treacă în Europa. La Troa, pe țărmurile Mării Mediterane, „noaptea,
Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia sta în picioare și i-a făcut
următoarea rugăminte: Treci în Macedonia, și ajută-ne!” Chemarea era
hotărâtă, neîngăduind nicio zăbavă. „După vedenia aceasta”, spune Luca, apostolul care i-a însoțit pe
Pavel, Sila și pe Timotei în călătoria lor în Europa, „am căutat îndată să ne
ducem în Macedonia, căci înțelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim
Evanghelia. După ce am pornit din Troa, am mers cu corabia drept la Samotracia,
și a doua zi ne-am oprit la Neapolis. De acolo ne-am dus la Filipi, care este
cea dintâi cetate dintr-un ținut al Macedoniei, și o colonie romană”. „În
ziua Sabatului”, continuă Luca, „am ieșit afară pe poarta cetății, lângă un
râu, unde credeam că se află un loc de rugăciune. Am șezut jos și am vorbit
femeilor, care erau adunate laolaltă. Una din ele, numită Lidia, vânzătoare de
purpură din cetatea Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu și asculta.
Domnul i-a deschis inima.” Lidia a primit cu bucurie adevărul. Ea și casa ei
s-au convertit și au fost botezați și Lidia a stăruit de apostoli să facă din
casa ei un cămin al lor. Când vestitorii Crucii au pornit în lucrarea lor
de învățare a oamenilor, o femeie stăpânită de un duh de ghicire s-a luat după
ei și a început să strige: „Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului Celui Prea
Înalt și ei vă vestesc calea mântuirii. Așa a făcut ea timp de mai multe
zile.” Femeia aceasta era o unealtă deosebită a lui Satana și prin ghicire
adusese mult câștig stăpânilor ei. Influența ei ajutase la întărirea
idolatriei. Satana știa că împărăția lui fusese invadată și a recurs la acest
mijloc prin care să se împotrivească lucrării lui Dumnezeu, sperând să amestece
sofisticăriile ei cu adevărurile învățate de aceia care vesteau mesajul Evangheliei.
Cuvintele de recomandare rostite de această femeie erau o insultă la adresa
cauzei adevărului, abătând mințile oamenilor de la învățăturile apostolilor și
aducând dispreț asupra Evangheliei; și prin ele mulți erau făcuți să creadă că
aceia care vorbeau mânați de Duhul și prin puterea lui Dumnezeu erau mânați de
același spirit ca și acest emisar al lui Satana. Pentru o vreme, apostolii
au răbdat această împotrivire; dar, după aceea, sub inspirația Duhului Sfânt,
Pavel a poruncit spiritului rău o să părăsească pe femeie. Tăcerea ei imediată a
mărturisit că apostolii erau slujitorii lui Dumnezeu și că demonul i-a
recunoscut ca atare și a ascultat de porunca lor. Nemaifiind stăpânită de
spiritul cel rău și revenită la normal, cu o judecată chibzuită, femeia a ales
să devină o urmașă a lui Hristos. Stăpânii ei însă s-au alarmat din pricina
pierderii câștigului adus de aceasta. Ei au văzut că se spulberase orice
nădejde de a mai primi bani de pe urma prezicerilor și ghicirilor ei și că
izvorul lor de venituri va seca cu totul în curând, dacă apostolilor li s-ar
mai fi îngăduit să continue lucrarea Evangheliei. Mulți alții din oraș
erau interesați în câștigarea de bani, folosindu-se de amăgirile satanice; și
aceștia, temându-se de influența unei puteri care ar putea face să înceteze cu
totul lucrarea lor, au strigat cu putere împotriva slujitorilor lui Dumnezeu.
Ei i-au dus pe apostoli înaintea dregătorilor cu învinuirea aceasta: „Oamenii
aceștia ne tulbură cetatea; sunt niște iudei care vestesc niște obiceiuri pe
care noi, romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le
urmăm.” Împinși de furia ațâțătorilor, mulțimea s-a ridicat împotriva
ucenicilor. Un spirit ostil a pus stăpânire pe mulțime, o atitudine aprobată de
autorități, care au rupt veșmintele apostolilor și au poruncit să fie biciuiți.
„După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniță, și au dat în grija
temnicerului să-i păzească bine. Temnicerul, ca unul care primise o astfel de
poruncă, i-a aruncat în temnița dinăuntru și le-a băgat picioarele în
butuci”. Apostolii au avut de suferit chinuri groaznice din pricina
poziției dureroase în care fuseseră lăsați, însă nu au murmurat. Dimpotrivă, în
întunericul acela dens și al apăsării izolării din închisoare, ei s-au
încurajat unul pe altul prin rugăciuni și au cântat laude la adresa lui Dumnezeu,
fiindcă au fost găsiți vrednici să sufere rușine pentru El. Inimile lor erau
însuflețite de o adâncă și sinceră iubire pentru cauza Răscumpărătorului lor.
Pavel cugeta la persecuția pe care el o adusese asupra ucenicilor lui Hristos
și se bucura acum că ochii săi fuseseră deschiși ca să vadă și inima lui să
simtă puterea glorioaselor adevăruri pe care altădată le
disprețuise. Plini de uimire, ceilalți întemnițați au auzit sunetul
rugăciunii și al cântecului venind din temnița cea dinăuntru. Ei fuseseră obișnuiți
să audă urlete și gemete, blesteme și înjurături spărgând liniștea nopții; dar
niciodată mai înainte ei n-au auzit cuvinte de rugăciune și cântări de laudă
înălțându-se din celula aceea întunecoasă. Gardienii și întemnițații se mirau
și se întrebau cine ar putea fi oamenii aceștia care, înghețați, flămânzi și
chinuiți, puteau totuși să se bucure. În timpul acesta, dregătorii s-au
întors spre casele lor, felicitându-se că, prin măsuri luate la timp și
hotărâte, au stins o răzvrătire. Însă pe drum ei au mai aflat unele amănunte cu
privire la caracterul și lucrarea oamenilor pe care hotărâseră să fie biciuiți
și întemnițați. Ei au văzut femeia care fusese eliberată de sub influența
satanică și au fost șocați de schimbarea înfățișării și purtării ei. În trecut,
ea pricinuise multe necazuri în cetate; acum era liniștită și tăcută. Când
și-au dat seama că, mai mult ca sigur, aplicaseră la doi nevinovați pedeapsa
cea aspră a legii romane, s-au mâniat pe ei înșiși și au hotărât ca dimineața
să poruncească ca apostolii să fie eliberați pe ascuns și, însoțiți de
străjeri, să fie conduși afară din cetate, dincolo de orice primejdie sau
violență din partea gloatei. Însă, în timp ce oamenii erau cruzi și
răzbunători sau vinovați de moarte, fiindcă-și neglijaseră răspunderile solemne
puse asupra lor, Dumnezeu n-a uitat să fie îndurător față de slujitorii Săi.
Întreg Cerul se interesa de aceia care sufereau din pricina lui Hristos și
îngeri au fost trimiși să viziteze închisoarea. La sosirea lor, pământul s-a
cutremurat. Ușile cele grele și ferecate ale închisorii s-au dat în lături;
lanțurile și cătușele au căzut de la mâinile și picioarele întemnițaților; și
închisoarea a fost inundată de o lumină strălucitoare. Cu surprindere
temnicerul auzise rugăciunile și cântecele apostolilor întemnițați. Când ei au
fost aduși acolo, el a văzut rănile lor umflate și sângerânde și totuși chiar
el a poruncit ca să le strângă picioarele în butuci. Se așteptase să audă din
partea lor gemete și blesteme; dar, în loc de acestea, el a auzit cântece de
bucurie și laudă. Temnicerul adormise cu aceste sunete în urechi, dar a fost
trezit de cutremur și de zgâlțâirea zidurilor închisorii. Sărind îngrozit
în picioare, el a văzut cu spaimă că toate ușile închisorii erau deschise și
deodată îl străfulgeră teama că întemnițații au scăpat. El își aminti cu ce
poruncă hotărâtă fuseseră încredințați Pavel și Sila în grija lui în seara
trecută și era sigur că moartea avea să fie pedeapsa pentru aparenta
neîmplinire credincioasă a datoriei. În amărăciunea sufletului său, a crezut că
era mai bine să moară chiar de mâna sa decât să fie supus unei osândiri
rușinoase. Trăgând sabia, era tocmai să se omoare, când glasul lui
Pavel s-a auzit în cuvinte pline de îmbărbătare: „Să nu-ți faci niciun
rău, căci toți suntem aici”. Fiecare era la locul său, reținuți de puterea lui
Dumnezeu, exercitată printr-unul dintre întemnițați. Asprimea cu care
temnicerul se purtase față de apostoli nu trezise niciun resentiment. Pavel și
Sila aveau spiritul lui Hristos și nu spiritul răzbunării. Inimile lor, pline
de iubirea Mântuitorului, nu aveau niciun colțișor pentru răutate împotriva
prigonitorilor lor. Temnicerul a azvârlit sabia și, cerând o lumină, s-a
grăbit să ajungă în închisoarea dinăuntru. El avea să vadă ce fel de oameni
erau aceștia, care răsplăteau cu bunătate cruzimea cu care ei fuseseră tratați.
Ajungând acolo unde erau apostolii și aruncându-se înaintea lor, el le-a cerut
iertare. După aceea, scoțându-i afară, i-a întrebat: „Domnilor, ce trebuie să
fac ca să fiu mântuit?” Temnicerul s-a cutremurat când a văzut mânia lui
Dumnezeu manifestată prin cutremur; la gândul că cei închiși ar fi scăpat, el
fusese gata să moară de propria sa mână; dar acum toate aceste lucruri păreau
de mică importanță în comparație cu temerea cea nouă și ciudată care îi
frământa mintea, precum și dorința de a avea liniștea și voioșia arătate de
apostoli în suferință și ocară. Pe fețele lor, el a văzut Lumina Cerului; el a
înțeles că Dumnezeu intervenise într-un chip minunat spre a le salva viața; și,
cu o putere deosebită, cuvintele femeii posedate i-au venit în minte: „Oamenii
aceștia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt și ei vă vestesc calea
mântuirii”. Cu deplină umilință, el le-a cerut apostolilor să-i arate
calea vieții. „Crede în Domnul Iisus și vei fi mântuit tu și casa ta”, au
răspuns ei; „și i-au vestit Cuvântul Domnului atât lui, cât și tuturor celor
din casa lui”. Apoi, temnicerul a spălat rănile apostolilor, iar după aceea a
fost botezat de ei împreună cu toată casa lui. O influență sfințitoare s-a
răspândit printre cei întemnițați și mințile tuturor au fost deschise să
asculte adevărurile rostite de apostoli. Ei erau convinși că Dumnezeul cărora
Îi slujeau acești oameni îi scăpase din robie. Locuitorii din Filipi fuseseră
foarte înspăimântați de cutremur și când, dimineața, slujbașii închisorii au
spus dregătorilor ce se întâmplase peste noapte, aceștia s-au speriat și au
trimis pe lictori să dea drumul apostolilor. Dar Pavel a spus: „După ce ne-au
bătut cu nuiele în fața tuturor, fără să fim judecați, pe noi, care suntem
romani, ne-au aruncat în temniță și acum ne scot afară pe ascuns! Nu merge așa!
Să vină ei singuri să ne scoată afară!” Apostolii erau cetățeni romani și
era împotriva legii să bați pe un roman, afară de cazul unei vine mari și, de
asemenea, să-l lipsești de libertate fără o judecată în toată regula. Pavel și
Sila fuseseră întemnițați în văzul lumii și acum ei refuzau să fie eliberați pe
ascuns fără de cuvenita lămurire din partea dregătorilor. Când cuvintele acestea
au fost aduse la cunoștința autorităților, acestea s-au îngrozit de teama ca nu
cumva apostolii să se plângă împăratului și au mers de îndată la închisoare,
s-au scuzat față de Pavel și Sila pentru nedreptatea și cruzimea cu care
au fost tratați și dregătorii înșiși i-au scos din închisoare, stăruind de ei
să plece din cetate. Aceștia se temeau de influența apostolilor asupra
oamenilor și, de asemenea, ei se temeau de Puterea care intervenise în favoarea
acestor oameni nevinovați. Potrivit îndrumării date de Hristos, apostolii
nu voiau să stăruie cu prezența lor acolo unde aceasta nu era dorită. „Ei au
ieșit din temniță, și au intrat în casa Lidiei; și, după ce au văzut și
mângâiat pe frați, au plecat”. Apostolii n-au considerat ca fiind zadarnică
lucrarea lor în Filipi. Ei întâmpinaseră multă împotrivire și prigoană; dar
intervenția Providenței în favoarea lor și convertirea temnicerului și a casei
lui au răsplătit din belșug batjocura și suferința pe care o înduraseră. Vestea
despre nedreapta întemnițare și minunata eliberare a ajuns să fie cunoscută în
toată regiunea aceea, și aceasta a făcut ca lucrarea apostolilor să fie
cunoscută de un mare număr de oameni la care altfel nu s-ar fi putut
ajunge. Lucrarea lui Pavel la Filipia a avut ca urmare întemeierea unei
biserici ai cărei membri se înmulțeau mereu. Zelul și devotamentul lui și, mai
presus de toate, spiritul lui gata de a suferi pentru Hristos au exercitat o
influență profundă și dăinuitoare asupra convertiților. Ei au prețuit
adevărurile cele scumpe pentru care apostolii jertfiseră atât de mult și s-au
predat într-o deplină consacrare lucrării Mântuitorului lor. Că această
biserică nu a scăpat de prigoniri este arătat de unele cuvinte din Epistola lui
Pavel către ei. El spune: „Cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu
numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El, și să și duceți, cum și
faceți, aceeași luptă, pe care ați văzut-o la mine”. Totuși, atât de mare era
statornicia lor în credință, încât el spunea: „Mulțumesc Dumnezeului meu pentru
toată aducerea aminte, pe care o păstrez pentru voi. În toate rugăciunile mele
mă rog pentru voi toți, cu bucurie pentru partea pe care o luați la Evanghelie,
din cea dintâi zi până acum”. (Filipeni 1, 29.30.3-5.). Grozavă este lupta ce
are loc între puterile binelui și ale răului în centrele importante unde
mesagerii adevărului sunt chemați să lucreze. „Noi n-avem de luptat împotriva
cărnii și sângelui”, spunea Pavel, „ci împotriva căpeteniilor, împotriva
domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac”. (Efeseni 6, 12.).
Până la încheierea vremii va dăinui conflictul dintre Biserica lui Dumnezeu și
aceia care se găsesc sub stăpânirea îngerilor răi. Dar vestitorii cei
credincioși ai lui Dumnezeu trebuie să meargă înainte cu lucrarea lor. Îmbrăcați
cu întreaga armură a Cerului, ei trebuie să înainteze fără teamă și biruitori,
neîncetând niciodată lupta lor până când mesajul adevărului nu va fi ajuns până la ultimul suflet la care se va
putea ajunge.
20 - Thesalonic:
După ce au plecat din Filipi, Pavel și Sila s-au
îndreptat spre Thesalonic. Aici nu au avut prilejul să se adreseze unor mari
mulțimi de oameni în sinagoga iudaică. Înfățișarea lor mărturisea despre
tratamentul rușinos pe care îl primiseră de curând și, cerea deci, o explicare
cu privire la cele ce se întâmplaseră. Lucrul acesta l-au făcut fără a se
înălța pe ei înșiși, ci preamărind pe Acela care săvârșise eliberarea
lor. Predicând thesalonicenilor, Pavel s-a referit la profețiile Vechiului
Testament cu privire la Mesia. Hristos, în timpul lucrării Sale luminase mintea
ucenicilor cu privire la aceste profeții: „Și a început de la Moise și de la
toți proorocii, și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la
El”. (Luca 24, 27.). Petru, predicând pe Hristos, și-a luat temeiurile
dovezilor sale, din Vechiul Testament. Ștefan urmase aceeași cale. La fel și
Pavel a folosit Scripturile, care profetizau nașterea,
suferințele, moartea, învierea și înălțarea lui Hristos. Prin inspirata mărturie
a lui Moise și a profeților, el a dovedit în mod lămurit că Iisus din Nazaret
era una și aceeași persoană cu Mesia și a arătat că, din zilele lui Adam,
glasul lui Hristos a fost acela care a vorbit prin patriarhi și
profeți. Profeții lămurite și speciale fuseseră date cu privire la venirea
Celui făgăduit. Lui Adam i s-a dat asigurarea despre venirea Răscumpărătorului.
Sentința rostită asupra lui Satana: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie,
între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei
zdrobi călcâiul” (Geneza 3, 15) a fost pentru primii noștri părinți o
făgăduință a răscumpărării, adusă la îndeplinire prin Hristos. Lui Avraam
îi era dată făgăduința că dintre urmașii săi avea să iasă Mântuitorul lumii:
„Toate neamurile vor fi binecuvântate în sămânța ta”. „Nu zice: Și semințelor
(ca și cum ar fi vorba de mai multe), ci ca și cum ar fi vorba numai de una: Și
seminței tale, adică Hristos”. (Geneza 22, 18; Galateni 3, 16.). Moise,
către încheierea lucrării sale de conducător și învățător al lui Israel, a
profetizat în mod lămurit despre Mesia care avea să vină. „Domnul Dumnezeul
tău”, spunea el adunării oștirii lui Israel, „îți va ridica din mijlocul tău,
dintre frații tăi, un prooroc ca mine: să ascultați de el”. Și Moise îi asigură
pe israeliți că Însuși Dumnezeu îi descoperise aceasta pe când se găsea pe
Muntele Horeb, zicând: „Le voi ridica din mijlocul fraților lor un prooroc ca
tine, voi pune cuvintele Mele în gura Lui, și El va spune tot ce-i voi porunci
Eu”. (Deuteronom 18, 15.18.). Mesia avea să fie din linie împărătească,
căci în profeția rostită prin Iacov Domnul a spus: „Toiagul de domnie nu se va
depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni
Șilo. Și de El vor asculta toate popoarele”. (Geneza 49, 10.). Isaia
profetiză: „O Odraslă va ieși din tulpina lui Isai, și un Vlăstar va da din
rădăcinile lui”. „Luați aminte, și veniți la Mine, ascultați, și sufletul
vostru va trăi: căci Eu voi încheia cu voi un legământ veșnic, ca să întăresc
îndurările mele față de David. Iată, l-am pus martor pe lângă popoare, cap și
stăpânitor al popoarelor. Într-adevăr, vei chema neamuri, pe care nu le
cunoști, și popoare care nu te cunosc vor alerga la tine, pentru Domnul,
Dumnezeul tău, pentru Sfântul lui Israel, care te proslăvește”. (Isaia 11, 1; 55,
3-5.). Ieremia, de asemenea, a dat mărturie despre venirea Răcumpărătorului ca
Prinț din casa lui David: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui
David o Odraslă neprihănită. El va împărăți, va lucra cu înțelepciune, și va
face dreptate și judecată în țară. În vremea lui, Iuda va fi mântuit, și Israel
va avea liniște în locuința lui; și iată numele pe care I-l voi da: Domnul,
Neaprihănira noastră!” Și iarăși: „Așa vorbește Domnul: David nu va fi lipsit
niciodată de un urmaș, care să stea pe scaunul de domnie al casei lui Israel.
Nici preoții și Leviții, nu vor fi lipsiți niciodată înaintea Mea de urmași
care să aducă arderi de tot, să ardă tămâie împreună cu darurile de mâncare, și
să aducă jertfe în toate zilele!” (Ieremia 23, 5.6; 33, 17.18.). Chiar și
locul unde avea să Se nască Mesia fusese prezis: „Tu, Betleeme Efrata, măcar că
ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine
Îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel, și a cărui obârșie se suie până în
vremuri străvechi, până în zilele veșniciei”. (Mica 5, 2.). Lucrarea pe
care Mântuitorul avea să o facă pe Pământ fusese întru totul arătată: „Duhul
Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și pricepere, duh de sfat
și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica
de Domnul”. „Căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți. El M-a
trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, și
prinșilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, și o
zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toți cei întristați; să dau
celor întristați din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenușă, un
untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh
mâhnit, ca să fie numiți terebinți ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să
slujească spre Slava Lui”. (Isaia 11, 2.3; 61, 1-3.). „Iată Robul Meu, pe
care-L sprijin, Alesul Meu, în care Își găsește plăcere sufletul Meu. Am pus
Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. El nu va striga, nu-Și va
ridica glasul, și nu-l va face să se audă pe ulițe. Trestia frântă n-o va
zdrobi, și mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după
adevăr. El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va așeza dreptatea pe Pământ;
și ostroavele vor nădăjdui în legea Lui”. (Isaia 42, 1-4.). Cu putere
convingătoare, Pavel dovedea din Scripturile Vechiului Testament că „Hristosul
trebuia să pătimească și să învieze din morți”. Oare nu profetizase Mica:
„Judecătorul lui Israel este lovit cu nuiaua pe obraz”? (Mica 5, 1.). Și oare
Cel promis nu profetizase despre Sine Însuși prin Isaia: „Mi-am dat spatele
înaintea celor ce Mă loveau, și obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu
Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări”. (Isaia 50, 6.). Prin psalmist,
Hristos a profetizat felul în care avea să se poarte oamenii cu El: „Dar Eu” am
ajuns de ocara oamenilor și disprețuit de popor. Toți cei ce Mă văd își bat joc
de Mine, își deschid gura, dau din cap și zic: „S-a încrezut în Domnul! Să-L
mântuiască Domnul, să-L izbăvească, fiindcă-L iubește”. „Toate oasele aș putea
să Mi le număr. Ei, însă, pândesc și Mă privesc; își împart hainele Mele între
ei, și trag la sorț pentru cămașa Mea”. „Am ajuns un străin pentru frații Mei,
și un necunoscut pentru fiii mamei Mele. Căci râvna casei Tale Mă mănâncă și
ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra Mea”. „Ocara Îmi rupe inima, și
sunt bolnav; aștept să-i fie cuiva milă de Mine, dar degeaba; aștept
mângâietori, și nu găsesc niciunul”. (Psalmii 22, 6-8.17.18; 69, 8.9.20. -
T.M.). Cât de clare și de adevărate erau profețiile lui Isaia despre
suferințele și moartea lui Hristos! „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise?” întreabă
profetul, și apoi încă: „Cine a cunoscut brațul Domnului? El a crescut înaintea
Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat.
N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, și
înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Disprețuit și părăsit de oameni,
om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit că îți întorceai
fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă.” „Totuși, El suferințele
noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut
că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar El era străpuns pentru
păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă
pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți.” „Noi rătăceam
cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să
cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Când a fost chinuit și asuprit,
n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie
mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare și
judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese șters de pe
pământul celor vii și lovit de moarte pentru păcatele poporului Meu?” (Isaia
53, 1-8.). Chiar și felul morții Sale fusese arătat mai dinainte. După cum
șarpele de aramă fusese înălțat în pustie, tot la fel avea să fie înălțat
Răscumpărătorul ce avea să vină, „pentru ca oricine crede în El, să nu piară,
ci să aibă viață veșnică”. (Ioan 3, 16.). „Și dacă-L va întreba cineva: De
unde vin aceste răni pe care le ai la mâini? El va răspunde: În casa celor ce
Mă iubeau le-am primit”. (Zaharia 13, 6.). „Groapa Lui a fost pusă între
cei răi, și mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârșise
nicio nelegiuire și nu se găsise niciun vicleșug în gura Lui. Domnul a găsit cu
cale să-L zdrobească prin suferință”. (Isaia 53, 9.10.). Dar Cel care avea
să sufere moartea din mâna oamenilor răi avea să se ridice ca biruitor asupra
păcatului și a mormântului. Sub inspirația celui Atotputernic, dulcele cântăreț
al lui Israel mărturisea despre strălucirea dimineții învierii. „Trupul Mi se
odihnește în liniște”, vestește el plin de bucurie, „căci nu vei lăsa sufletul
Meu în locuința morților, nu vei îngădui ca Preaiubitul Tău să vadă putrezirea”.
(Psalmii 16, 9.10. - T.M.). Pavel a arătat cât de strâns legase Dumnezeu
serviciul jertfelor cu profețiile privitoare la Cel care avea să fie adus „ca
un miel pe care-l duci la măcelărie”. Mesia avea să-Și dea viața „ca jertfă
pentru păcat”. Privind prin veacuri înainte la scenele lucrării de ispășire
săvârșite de Mântuitorul, profetul Isaia mărturisea că Mielul lui Dumnezeu „S-a
dat pe Sine Însuși la moarte, și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru
că a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați”. (Isaia 53,
7.10.12.). Mântuitorul profeției avea să vină nu ca un împărat pământesc,
ci ca om între oameni, spre a trăi o viață de sărăcie și umilință și ca în cele
din urmă să fie disprețuit, lepădat și omorât. Mântuitorul a profetizat în
Scripturile Vechiului Testament că avea să Se dea pe Sine ca o jertfă în
favoarea omenirii căzute, împlinind în felul acesta toate cerințele Legii ce
fusese călcată. În El, tipurile sistemului jertfelor aveau să se întâlnească
direct cu antitipul, și moartea Sa pe cruce să împrumute însemnătate
întregii religii iudaice. Pavel a vorbit iudeilor thesaloniceni despre
râvna lui dinainte pentru Lege, cum și despre minunata lui experiență de la
poarta Damascului. Înainte de convertirea sa, el se încrezuse într-o evlavie
moștenită, o nădejde falsă. Credința lui nu fusese ancorată în Hristos;
dimpotrivă, el se încrezuse în forme și ceremonii. Râvna lui pentru Lege fusese
despărțită de credința în Hristos, și deci nu avea niciun preț. În timp ce se
mândrea că era fără prihană în ce privește împlinirea faptelor Legii, el
respinsese pe Acela care dăduse valoare Legii. Dar, din momentul
convertirii sale, totul s-a schimbat. Iisus din Nazaret, pe care el Îl
prigonise în persoana sfinților Săi, i Se arătase ca Mesia Cel făgăduit.
Prigonitorul L-a văzut ca Fiu al lui Dumnezeu, Cel care venise pe Pământ ca
împlinire a profețiilor și care în viața Sa împlinise orice amănunt amintit cu
privire la El în scrierile sfinte. Când cu o îndrăzneală sfântă Pavel a
vestit Evanghelia în sinagoga din Thesalonic, un potop de lumină s-a răsfrânt
asupra adevăratei însemnătăți a riturilor și ceremoniilor în legătură cu
serviciul cortului. El a purtat mintea ascultătorilor săi dincolo de serviciul
pământesc al lui Iisus, până la vremea când, Hristos avea să vină iarăși cu
putere și Slavă mare și să-Și statornicească Împărăția Sa pe Pământ. Pavel
credea în a doua venire a lui Hristos; atât de limpede și cu putere a prezentat
el adevărurile privitoare la acest eveniment, încât asupra minții multora
care auzeau s-a făcut o impresie care niciodată nu avea să se
șteargă. Trei Sabate la rând Pavel a predicat thesalonicenilor, discutând
cu ei din Scripturi cu privire la viața, moartea, învierea, lucrarea și Slava
viitoare a lui Hristos, „Mielului, care a fost junghiat de la întemeierea
lumii”. (Apocalipsa 13, 8.). El L-a preamărit pe Hristos, a cărui lucrare
înțeleasă cum se cuvine constituie cheia ce deschide Scripturile Vechiului
Testament, făcând cu putință accesul la comorile lui bogate. Deoarece adevărurile
Evangheliei erau în felul acesta vestite în Thesalonic cu mare putere, a fost
câștigată atenția unor mari mulțimi de oameni. „Unii din ei, și o mare mulțime
de greci temători de Dumnezeu, și multe femei de frunte au crezut, și au trecut
de partea lui Pavel și a lui Sila”. Ca și în locurile pe unde fuseseră
înainte, apostolii au întâmpinat o dârză împotrivire. „Iudeii care nu
crezuseră” erau „plini de invidie”. Acești iudei nu erau bine văzuți de puterea
romană deoarece, nu cu mult înainte, ei stârniseră o răscoală în Roma. Ei erau
priviți bănuitor și într-o oarecare măsură libertatea le era îngrădită. Acum ei
au văzut o ocazie ca să profite de aceste împrejurări spre a se face iarăși
bine văzuți și, în același timp, spre a arunca ocara asupra apostolilor și
asupra convertiților la creștinism. Au pornit la lucru să facă aceasta,
unindu-se cu „niște oameni fără căpătâi”, cu ajutorul cărora ei au izbutit să
ajungă a „răscula întreaga cetate”. În nădejdea de-ai găsi pe apostoli, ei
„s-au năpustit asupra casei lui Iason”; dar nu l-au găsit nici pe Pavel și
nici pe Sila. Și „fiindcă nu i-au găsit”, gloata, în furioasa ei dezamăgire,
„au târât pe Iason și pe vreo câțiva frați înaintea dregătorilor cetății, și
strigau: Oamenii aceștia, care au răscolit lumea, au venit și aici, și Iason
i-a găzduit. Ei toți lucrează împotriva poruncilor Cezarului, și spun că este
un alt împărat: Iisus”. Deoarece Pavel și Sila nu au fost găsiți,
dregătorii i-au obligat pe credincioșii învinuiți să stea liniștiți. Temându-se
de alte acte de violență, „frații au trimis îndată, noaptea, pe Pavel și pe
Sila la Berea”. Cei care azi învață adevăruri nepopulare nu trebuie să se
descurajeze dacă vreodată întâmpină, chiar din partea acelora care se pretind a
fi creștini, o atitudine la fel de ostilă ca aceea de care Pavel și tovarășii
lui au avut parte în mijlocul oamenilor printre care lucrau. Vestitorii Crucii
trebuie să se înarmeze cu veghere și rugăciune și să înainteze cu credință și
curaj, lucrând totdeauna în numele lui Iisus. Ei trebuie să înalțe pe Hristos
ca Mijlocitorul omului, Cel în care s-au concentrat toate sacrificiile Legii Vechiului
Testament și prin a cărui jertfă ispășitoare călcătorii Legii lui Dumnezeu pot
găsi pace și iertare.
