ASASINAREA LUI BARBU CATARGIU

            În după-amiaza zilei de 8 iunie 1862, a fost asasinat Barbu Catargiu, primul președinte al Consiliului de Miniștri al primului guvern al României, țară care atunci încă se numea Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, denumirea de România fiind stabilită în mod oficial prin Constituția de la 1 iulie 1866. Șeful guvernului a devenit victima luptei politice înverșunate și fără cruțare dintre conservatori și liberali. A fost primul atentat asupra unui șef al Executivului, ca urmare a pasiunilor politice din România modernă, care a deschis calea rezolvării situațiilor politice conflictuale prin anihilarea adversarilor. Au urmat: asasinarea la 29 decembrie 1933 a primului ministru Ion Gheorghe Duca; executarea la 1 iunie 1946 a fostului conducător al Statului Român, mareșalul Ion Antonescu; executarea la 25 decembrie 1989 a fostului președinte al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu.

        La 22 ianuarie 1862, Alexandru Ioan Cuza a încredințat primul guvern al României conservatorului Barbu Catargiu (care fusese și șef al guvernului Valahiei în aprilie-mai 1861). Titulatura sa era - Președinte al Consiliului de Miniștri.

       Barbu Catargiu (26 octombrie 1807 - 8 iunie 1862) era fiul marelui vornic Ștefan și al Stancăi Văcărescu (fiica banului Barbu Văcărescu, care a făcut parte din Comitetul de Oblăduire - căimăcămie care a administrat Țara Românească după moartea ultimului domn fanariot - ianuarie 1821 - până la venirea lui Tudor Vladimirescu). Ca fiu de boier din protipendadă, se ținea de năzdrăvănii și, împreună cu alte beizadele, nepotul banului, după ce petrecea ziua cu lăutari în Cișmigiu, seara făcea serenade pe la nevestele și fetele frumoase din București. Ion Ghica, în scrisorile către Vasile Alecsandri, amintește de un episod în care logodnicul unei mândre a primit o lovitură de cuțit în pântece, iar don juanul Bărbucică, din porunca Domnitorului Grigore Ghica (1822-1828), a fost bătut și trimis în surghiun la o mănăstire. De acolo, a fost trimis la Paris să studieze pictura, după ce primise o instrucție solidă de la banul Văcărescu și la Școala Grecească de lângă Biserica Măgureanu. La Paris își completează studiile în litere, drept, istorie, economie politică, filosofie. Revenit în țară, devine membru al Societății Filarmonice înființată în octombrie 1833 de Ion Câmpineanu și Ion Heliade Rădulescu. În 1837 face parte din Adunarea Obștească.

       În 1842, Domnitorul Gheorghe Bibescu (1842-1848) îl numește director în Departamentul Dreptății (Justiției), primind dregătoria de clucer. Nu participă la revoluția din 1848, peregrinând prin Europa, unde studiază viața politică din Austria, Franța, Anglia. După 1848, Domnitorul Barbu Știrbei (1849-1853, 1854-1856), care-i era văr, îl numește judecător la Înalta Curte și face parte din guvern. Deputat în Adunarea Electivă, susține alegerea lui Cuza.

            După Unirea din ianuarie 1859 este ministru al Finanțelor. Șef al partidei conservatoare, e numit de Cuza președinte al primului Consiliu de Miniștri al Principatelor Unite în ziua de 22 ianuarie 1862. Două zile mai târziu, în memorabila 24 ianuarie, la aniversarea a trei ani de la Unire, Cuza proclamă unirea definitivă a Munteniei cu Moldova, unirea instituțiilor și alegerea capitalei: București. Cu acest prilej a lansat memorabilul îndemn „Totul pentru țară, nimic pentru noi” (slogan preluat de Legiunea Arhanghelului Mihail, care a înființat în 1935 partidul Totul pentru țară). Așadar, guvernul prezentat de Catargiu în ianuarie 1862 avea o majoritate conservatoare. Liberalii au organizat manifestații și o mișcare de opoziție extraordinară. La chemarea liberalilor radicali, care tânjeau după guvernare, mii de țărani din Ilfov și Ialomița s-au îndreptat spre București. Manifestația a devenit răscoală și liberalii s-au speriat. Un subprefect a fost bătut, arendașii atacați. De la Afumați, din valurile de țărani care forțau barierele au fost arestați peste o sută. Apoi sute de alți răzvrătiți au fost arestați și întemnițați la Văcărești. În procesul din septembrie 1862, s-au dat sentințe ușoare de noul guvern liberal condus de Nicolae Kretzulescu.

         Catargiu își vedea, între timp, de treabă. Acționa pentru organizarea statului unificat. Dorea cu obstinație votarea imediată a legii rurale. A desființat Comisia Centrală de la Focșani în februarie și a înlocuit-o cu un Comitet legislativ provizoriu, bineînțeles, criticat de liberali. Aceștia voiau o bază electorală mai amplă și doreau reforma electorală (toți cetățenii peste 21 de ani, știutori de carte, contribuție anuală de 100 de lei, un singur colegiu) și legea rurală prin împroprietărire, cu toate că liberalii aveau în rândurile lor mari moșieri care beneficiau de legea propusă de Catargiu, însă din motive politice, de opoziție, se împotriveau. Guvernul supune legea rurală dezbaterii Adunării. Era proiectul de lege propus de Comisia Centrală după sistemul învoielilor agricole libere, care nu prevedea împroprietărire, ci numai desființarea obligațiilor de clacă. Legea era parțial progresistă, dar insuficientă. Brătianu și Rosetti se retrag din Parlament la prezentarea legii rurale. Ziarul „Românul” al lui Rosetti și Winterhalder apare cu chenar în doliu. Combăteau doi mari oratori, Catargiu și Kogălniceanu. La 25 mai, Kogălniceanu, din partida liberală moderată, a susținut împroprietărirea țăranilor în Adunare, ca însăși temelia naționalității. Văzând că legea trece în Parlament, liberalii-radicali, nemulțumiți și dornici de guvernare, convoacă o mare întrunire națională pe Câmpia Libertății/Filaret pe 11 iunie, după 14 ani de la Revoluție. În 8 iunie are loc ședința Adunării, referitoare la demonstrația populară. Catargiu anunța interzicerea manifestației. Declară: „Pacea, domnilor, pacea și odihna e scăparea țării. Voi prefera moartea înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituțiile țării”. Cuvinte rău prevestitoare. Majoritatea conservatoare a votat o moțiune de interzicere. Catargiu roagă pe Nicolae Bibescu, prefectul Poliției, să-l ducă cu trăsura. Când ajung sub clopotnița lui Brâncoveanu, Catargiu este asasinat. Bibescu strigă: „S-a tras de sub poartă!”. Pretinde că au fost trase două gloanțe: unul i-a trecut pe lângă ureche, celălalt în capul lui Catargiu. Vrea să oprească trăsura, dar caii, speriați, aleargă încă o sută de pași. Trimite cu trăsura trupul lui Catargiu la domiciliu. Anunțați, de la cazarmă vin jandarmii și pompierii. Bibescu se duce la Palat să anunțe pe Cuza. Catargiu a fost asasinat între orele 5 și 6, în seara de 8 iunie 1862. Este numit președinte interimar Apostol Arsachi. Adunarea îi dă putere discreționară. Se hotărăște că va fi înălțată o statuie a lui Catargiu în fața Teatrului Mare din București. La 11 iunie, ca o batjocură a aniversării zilei de la 1848, în care s-au decretat marile principii politice și sociale, majoritatea Adunării, indignată de crimă, îndemnată de ură și răzbunare contra țăranilor oropsiți și nevinovați, a votat legea reformei agrare cu 62 de voturi pentru, 35 contra. Familia de țărani va primi până în 3 pogoane (un pogon era o jumătate de hectar). Cuza n-a acceptat puterile discreționare aprobate de Parlament guvernului și n-a sancționat legea reformei agrare.

          Un consul străin declara: „Moartea lui Catargiu a răpit conservatorilor principala lor forță”. Peste puțin timp, Cuza a înlocuit guvernul conservator cu unul mult prea docil, al doctorului Nicolae Kretzulescu, din iunie 1862 până în octombrie 1863. Bolintineanu era încântat: Domnitorul a zdrobit cu piciorul guvernul conservator. Cuza guverna prin Kretzulescu. În ianuarie 1863 a mărturisit că a luat cârma guvernului. De altfel, pregătea planurile pentru domnia personală. Imediat, guvernul Kretzulescu a închis rapid dosarul crimei asupra lui Catargiu. Dar aparențele trebuiau respectate. Astfel s-a întrunit o comisie din trei medici care au stabilit că moartea a fost provocată prin descărcarea unei arme de foc cu plumb, care a lovit partea posteroinferioară a craniului de la distanța de un metru. La locul atentatului s-a găsit un pistol care s-a dovedit a fi arma crimei. Au fost interogați un armurier și calfele sale, care au recunoscut că au reparat acel pistol în atelierul lor. Presupusul asasin era un individ blond cu cioc, ciupit de vărsat, îmbrăcat nemțește, cu pălărie de paie cu boruri negre. Au fost arestate peste 200 de persoane, printre care și un ungur, Gheorghe Bogati, dintre care câteva au fost interogate.

           Între Poliție și Parchet nu era colaborare, investigau crima independent, având relații încordate, chiar ostile. Poliția încerca să împiedice investigațiile. Procurorul Tribunalului a fost împiedicat cu brutalitate să intre în arestul Poliției.Prefectul Poliției, N. Bibescu, a fost chemat la Parchet pentru interogatoriu, fapt ce a determinat reacția lui Cuza, care a dat ordin ministrului Justiției, D. Cornea, să destituie pe procurorul general Iancu Deșliu, înlocuit cu I. Șoimescu. La 12 iulie, I. C. Brătianu și C. A. Rosetti au fost chemați la Plumbuita pentru interogatoriu. La 11 iulie, Rosetti publicase un articol virulent contra lui Deșliu, care imediat fusese destituit. Se vorbea frecvent că Rosetti l-ar fi amenințat pe Cuza prin intermediari, că dacă nu-i lăsat în pace va declara în fața țării și a Europei care-i adevăratul ucigaș al lui Catargiu, iar Cuza, imediat, s-a conformat. Dușmănia Cuza-Rosetti avea să se sfârșească la 11 februarie 1866 prin abdicarea lui Cuza, în urma complotului în care Rosetti a fost un important factor. Cuza, în urma amenințării lui Rosetti, a ordonat încetarea cercetării. Atentatul a fost acțiunea violentă a opoziției contra lui Barbu Catargiu, determinată de atitudinea sa în votarea legii rurale. Suspendarea cercetărilor a iscat presupuneri și zvonuri. După 10 ani, între 1872-1876 s-a redeschis dosarul sub guvernul Lascăr Catargiu, când nu mai era Domn Cuza și gurile erau mai slobode. Gheorghe Bogati era considerat în Transilvania criminalul lui Catargiu. A fost interogat în 1872 la Alba Iulia cu concursul oficialităților maghiare. Cu zece ani înainte, în 1862, ducea o viață de mizerie la București. După atentat a devenit subit bogat. Avea haine scumpe, bijuterii și i s-a încredințat importantul post de inspector silvic în Principate cu 2000 de piaștri pe lună, deși nu avea pregătire de specialitate. Oamenilor din Ardeal li s-a confirmat convingerea că este asasinul lui Catargiu. La interogatoriu a afirmat că nu știe nimic de atentat, a auzit un vardist că striga că la Mitropolie e revoluție și se omoară boierii. Curios, s-a dus și a văzut pe o canapea cadavrul lui Catargiu cu hainele pline de sânge, haine albe, palton alb (sic!). Apoi a adăugat că partida democratică/liberală a angajat doi tineri (Dunca și Grozescu) pentru a-l ucide pe premier. Nu este vinovat, cu toate că a auzit zvonul că el, Bogati, sau Bibescu sau Dunca este asasinul. De altfel, prefectul Poliției era poreclit Bibescu-Pistol. Declarația lui preciza că asasinul s-a urcat pe scara trăsurii, a tras și a fugit în vale printre viile Mitropoliei, dar martorii n-au văzut pe nimeni nici pe scara trăsurii, nici fugind. Tot Bogati spunea că, după atentat, s-a răspândit zvonul că Bibescu l-a omorât pe Catargiu cu știința prințului Cuza. Deferența cu care Bogati a fost invitat, nu dus la Poliție, favorurile și îmbogățirea lui peste noapte au confirmat zvonurile. Imediat după abdicarea lui Cuza, Bogati s-a întors în Ardeal și nu a mai revenit în România, unde nu se simțea în siguranță. După atentat, au fost chemați la interogatoriu frații Golești, frații Brătieni, Rosetti și alții.

             Noul președinte al Consiliului de Miniștri, Apostol Arsachi, relatează episodul întâlnirii sale cu  Domnitorul Cuza în fața cadavrului lui Catargiu, unde Cuza era excesiv de emoționat și agitat și în convorbirea avută cu Arsachi, acesta i-a spus: „De la prim ministru până la prinț nu este departe”. Cert este că cei bănuiți n-au fost urmăriți, nu li s-au verificat alibiurile, cercetările n-au fost riguroase, ci repede sistate. Oamenii vremii credeau că Domnul n-a fost străin de atentat și chiar știa numele asasinului.

         Motivul crimei: votarea reformei rurale - în spirit conservator - inițiată de Comisia Centrală de la Focșani, apoi propusă de Adunarea Legiuitoare și, în sfârșit, impusă de Barbu Catargiu, cel mai redutabil și implacabil reprezentant al intereselor marilor latifundiari, om de mare cultură, talent, voință fermă și hotărâtă, de o autoritate și un prestigiu incontestabile. El ceruse lui Cuza să nu împiedice Adunarea să voteze legea rurală sau dacă se amâna să nu se închidă Adunarea până nu se va vota legea. Cuza n-a fost de acord cu prevederile legii și urmarea a fost o viață curmată, sacrificată de opozanții politici, care n-au găsit alt mijloc de a-și realiza dezideratul: acapararea puterii.

              Cine a fost făptașul? Multe bănuieli, niciun făptuitor. Criminalul cu un păcat, victima cu o mie.

DIVERSITATEA VIEȚII PE PĂMÂNT.

DIVERSITATEA VIEȚII PE PĂMÂNT

        Dintre cele peste 1,5 milioane de specii de animale care au fost clasificate până în prezent de către oamenii de ştiinţă, aproximativ un milion sunt insecte. Pentru a înşira numele tuturor insectelor cunoscute, ar trebui o enciclopedie de 6 000 de pagini! Cum au venit în existenţă toate aceste creaturi? De ce o asemenea infinită diversitate? Este ea rezultatul unei întâmplări oarbe, a unei naturi care a fost „norocoasă” de milioane de ori? Sau a apărut intenţionat?

          Pentru început, haideţi să vedem pe scurt câteva dintre alte varietăţi de fiinţe vii care se găsesc pe planeta noastră.

Păsări care ne uimesc:

          Ce putem spune despre cele peste 9 000 de specii diferite de păsări concepute într-un mod minunat? Unele specii de colibri sunt la fel de mici ca cele mai mari albine, însă zboară cu o dexteritate şi cu o graţie ce depăşesc cel mai avansat elicopter. Alte păsări migrează mii de kilometri în fiecare an, cum ar fi rândunica arctică, ce zboară nu mai puţin de 35 000 de kilometri în fiecare călătorie dus-întors. Ea nu are nici computer, nici instrumente de navigaţie şi totuşi soseşte fără greş la destinaţia ei. Această capacitate înnăscută există oare întâmplător sau intenţionat?

Fascinanta diversitate a plantelor:

          În plus, mai există şi fantastica diversitate şi frumuseţe a lumii vegetale - peste 350 000 de specii de plante. Aproximativ 250 000 dintre acestea fac flori! Cele mai mari elemente vii de pe pământ - giganticii arbori sequoia - sunt plante.

        Câte specii de flori cresc în grădina voastră sau în cartierul vostru? Frumuseţea, simetria şi, adesea, parfumul acestor flori - de la cea mai mică floare din deşert, de la o crizantemă sau de la piciorul cocoşului şi până la orhideele cu formele lor complicate şi diverse - îl uluiesc pe oricare dintre noi. Din nou ne întrebăm: Cum au venit ele în existenţă? Întâmplător sau intenţionat?

Oceanele mişună de vieţuitoare:

           Şi ce putem spune despre formele de viaţă descoperite în râurile, lacurile şi oceanele lumii? Oamenii de ştiinţă afirmă că aici există aproximativ 8 400 de specii cunoscute de peşti de apă dulce şi circa 13 300 de specii de peşti care trăiesc în ocean. Cel mai mic dintre aceştia este goby, care se găseşte în Oceanul Indian. Nu are decât aproape un centimetru lungime. Cel mai mare este rechinul-balenă, care poate atinge o lungime de 18 metri. Aceste cifre referitoare la speciile acvatice nu includ nici nevertebratele (animale care nu au coloană vertebrală), nici speciile care aşteaptă să fie descoperite!

Uimitorul creier:

       Mai presus de toate, creierul uman - care conţine cel puţin 10 miliarde de neuroni, fiecare putând să realizeze peste 1 000 de sinapse, adică puncte de contact cu alte celule nervoase - este ceva uimitor. Iată ce declară neurologul Richard Restak: „Numărul total al conexiunilor din imensa reţea a sistemului neural al creierului este cu adevărat astronomic” (The Brain). El adaugă: „În creier se pot realiza de la 10 trilioane până la 100 de trilioane de sinapse”. Apoi el pune o întrebare pertinentă: „Oare cum s-ar fi putut dezvolta dintr-o singură celulă, celula ou, un organ cum este creierul, care conţine între 10 şi 100 de miliarde de celule?” Este creierul rezultatul unor capricii şi întâmplări fericite impersonale ale naturii? Sau se ascunde ceva plănuit cu inteligenţă în spatele tuturor acestora?

     Într-adevăr, cum a apărut toată această diversitate de forme de viaţă şi de modele, diversitate care pare să fie aproape nelimitată? Aţi fost cumva învăţaţi că aceasta a fost pur şi simplu o chestiune de întâmplare, de căutare prin încercări repetate, de momente când mai bune, când mai rele ale unei loterii evoluţioniste oarbe? Iată o analiză personală asupra acestei chestiuni! 

Lipseşte baza evoluţiei?

      Care este esenţa teoriei evoluţiei enunţate de Darwin? „În sensul ei deplin, biologic,  evoluţia reprezintă un proces prin care viaţa a apărut din materie moartă, după care s-a dezvoltat în întregime prin mijloace naturale.” Evoluţia darwinistă pretinde că „aproape toate formele de viaţă, sau cel puţin toate trăsăturile cele mai interesante ale acestora, sunt rezultatul selecţiei naturale, care acţionează asupra unei varietăţi alese la întâmplare“. - Darwin’s Black Box​-The Biochemical Challenge to Evolution (Cutia neagră a lui Darwin - Evoluţia pusă la încercare de biochimie), de Michael Behe, conferenţiar la catedra de biochimie din cadrul Universităţii Lehigh, Pennsylvania, S.U.A.

Complexitatea ireductibilă - O piedică în calea evoluţiei?

           Pe vremea când Darwin şi-a elaborat teoria, oamenii de ştiinţă nu ştiau nimic sau aproape nimic despre uimitoarea complexitate a celulei vii. Biochimia modernă, care studiază viaţa la nivel molecular, a dezvăluit unele lucruri despre această complexitate. Tot ea a generat obiecţii şi îndoieli serioase în legătură cu teoria lui Darwin.

         Elementele componente ale celulei sunt formate din molecule. Celulele sunt „cărămizile“ tuturor creaturilor vii. Profesorul Behe crede în evoluţie, considerând-o o explicaţie a apariţiei ulterioare a animalelor. Cu toate acestea, el pune serios la îndoială faptul că evoluţia poate să explice existenţa celulei. El vorbeşte despre nişte maşini moleculare care „transportă mărfuri în celulă, dintr-un loc într-altul, de-a lungul unor „şosele” construite din alte molecule. Celulele alunecă uşor, folosindu-se de unele „maşini”, se multiplică cu ajutorul unei „maşinării”, ingerează hrană cu o „maşinărie”. Pe scurt, toate procesele din celulă sunt controlate de nişte maşini moleculare supersofisticate. Prin urmare, detaliile vieţii sunt reglate cu mare precizie, iar maşinăria vieţii este extrem de complexă“.

             Şi să vedem acum, la ce scară se desfăşoară toată această activitate? O celulă obişnuită nu are decât 0,03 milimetri în diametru! În acest spaţiu infinitezimal au loc complicatele funcţii indispensabile vieţii. Nu este deloc surprinzător faptul că s-a spus: „Ideea de bază este că celula - însăşi esenţa vieţii - este extraordinar de complexă”.

              Michael Behe demonstrează că celula nu poate funcţiona decât ca întreg absolut. Aşadar, ea nu poate fi viabilă în timp ce se formează prin schimbări treptate şi lente, dictate de evoluţie. El foloseşte ca exemplu o cursă de şoareci. Acest dispozitiv simplu nu poate funcţiona decât atunci când toate părţile lui componente sunt asamblate. Fiecare element în parte - placa, arcul, bara de susţinere, ciocanul-ghilotină, cârligul - nu constituie o cursă de şoareci şi nu poate funcţiona ca atare. Toate părţile componente sunt necesare în acelaşi moment şi trebuie să fie asamblate ca să poată exista o cursă care să funcţioneze. În mod asemănător, o celulă poate funcţiona ca celulă numai când toate componentele ei sunt asamblate. El foloseşte această ilustrare ca să explice ceea ce el numeşte „complexitate ireductibilă“ Acest lucru constituie o mare problemă pentru aşa-numitul proces al evoluţiei, care tratează apariţia unor caracteristici utile, dobândite treptat. Darwin ştia că teoria lui despre evoluţia gradată, obţinută prin selecţie naturală se afla în faţa unei încercări dificile, atunci când a declarat următoarele: „Dacă s-ar putea demonstra că există un organ complex, care nu se poate forma în urma unor mici modificări succesive, fără număr, teoria mea va cădea în mod sigur”. - Origin of Species.

        Celula, a cărei complexitate este ireductibilă, constituie o piedică importantă în calea credibilităţii teoriei lui Darwin. Mai întâi, evoluţia nu poate să explice trecerea bruscă de la materie moartă la materie vie. Apoi se pune problema primei celule complexe, care trebuie să apară dintr-o dată, sub formă de unitate completă. Cu alte cuvinte, celula (sau cursa de şoareci) trebuie să apară deodată, gata asamblată şi funcţionând!

Ireductibila complexitate a coagulării sângelui:

            Un alt exemplu de complexitate ireductibilă este un proces pe care cei mai mulţi dintre noi îl considerăm ca de la sine înţeles atunci când ne tăiem: coagularea sângelui. În mod normal, orice lichid aflat într-un rezervor găurit se va scurge pe loc până când rezervorul se va goli. Cu toate acestea, când ne înţepăm sau ne tăiem, tăietura este imediat astupată de un cheag care s-a format. Însă, după cum ştiu şi medicii, „coagularea sângelui presupune un sistem foarte complex, ţesut într-un mod complicat, fiind format dintr-o mulţime de elemente proteice interdependente”. Acestea activează ceea ce se numeşte reacţie în lanţ de coagulare. Acest proces delicat de vindecare „depinde în mod hotărâtor de sincronizarea reacţiilor şi de viteza cu care au loc diverse reacţii”. În caz contrar, unei persoane i s-ar putea coagula şi solidifica tot sângele sau, dimpotrivă, ar putea sângera până când, în final, ar muri. Sincronizarea reacţiilor şi viteza de desfăşurare a acestora sunt factorii esenţiali.

           Investigaţiile biochimice au arătat că coagularea sângelui implică mulţi factori, iar în cazul în care unul lipseşte, procesul nu mai poate avea loc. Profesorul Behe pune următoarea întrebare: „Odată ce procesul de coagulare a început, ce anume îl opreşte să nu continue până când tot sângele se solidifică?” El arată că „formarea, limitarea, întărirea şi înlăturarea unui cheag de sânge“”formează un sistem biologic integrat. Dacă un anumit element nu funcţionează, atunci întregul sistem nu mai funcţionează.

        Russell Doolittle, evoluţionist şi profesor de biochimie la Universitatea din California, pune următoarea întrebare: „Cum de a evoluat acest proces complex, echilibrat cu mare fineţe? Paradoxul era următorul: dacă fiecare proteină depindea de activarea alteia, cum ar fi putut să apară vreodată acest sistem? De ce folos ar fi fost un element oarecare al schemei, dacă nu exista tot ansamblul?” Folosindu-se de argumente evoluţioniste, Doolittle încearcă să explice originea acestui proces. Însă profesorul Behe arată că ar fi „necesar enorm de mult noroc pentru a avea componentele genetice potrivite exact la locurile potrivite”. El demonstrează că explicaţia dată de Doolittle şi limbajul său simplu ascund probleme deosebit de mari. Prin urmare, una dintre principalele obiecţii aduse modelului evoluţionist este complexitatea ireductibilă, care constituie un obstacol de nedepăşit. Iată ce afirmă profesorul Behe: „Accentuez faptul că selecţia naturală, mecanismul evoluţiei darwiniste, funcţionează numai dacă există ceva de selectat - ceva care este util exact acum, nu în viitor”.

„O tăcere absolută şi înfiorătoare”:

        Profesorul Behe declară că unii oameni de ştiinţă au studiat „modele matematice pentru evoluţie sau noi metode matematice pentru compararea şi interpretarea datelor secvenţiale”. Însă el trage următoarea concluzie: „Matematica presupune că evoluţia lumii reale este un proces întâmplător, gradat; ea nu demonstrează acest lucru (nici nu poate s-o facă)”. El spusese mai înainte: „Dacă cercetaţi literatura ştiinţifică referitoare la evoluţie şi dacă vă concentraţi cercetarea asupra modului în care s-au dezvoltat maşinile moleculare - esenţa vieţii -, veţi descoperi o tăcere absolută şi înfricoşătoare. Complexitatea bazei vieţii a paralizat încercările ştiinţei de a explica acest lucru; maşinile moleculare ridică o barieră încă de netrecut în calea acceptării pe scară largă a darwinismului”. Acest lucru generează o serie de întrebări pe care oamenii de ştiinţă meticuloşi şi le pun: „Cum s-a dezvoltat centrul reacţiei de fotosinteză? Cum a pornit transportul intramolecular? Cum a început biosinteza colesterolului? Cum a ajuns acea aldehidă care formează pigmenţii vizuali pe retină să participe la procesul vederii? Cum s-au format căile urmate de semnalele fosfoproteidelor? Profesorul Behe spune în continuare: „Însuşi faptul că nici uneia dintre aceste probleme nu i se acordă nici măcar atenţie, ca să nu mai vorbim de rezolvarea lor, este un indiciu foarte clar că darwinismul constituie o structură inadecvată pentru înţelegerea originilor sistemelor biochimice complexe”.

          Dacă teoria lui Darwin nu poate da o explicaţie pentru baza moleculară complexă a celulelor, atunci cum poate ea să constituie o explicaţie satisfăcătoare pentru existenţa a milioane de specii care trăiesc pe acest pământ? La urma urmei, evoluţia nu poate produce nici măcar nişte tipuri noi de familii prin crearea unor punţi de legătură peste prăpăstiile care există între două tipuri de familii. 

Problemele legate de începutul vieţii:

         Indiferent cât de plauzibilă ar putea părea în ochii unor oameni de ştiinţă teoria lui Darwin despre evoluţie, aceştia trebuie să răspundă în cele din urmă la următoarea întrebare: În cazul în care presupunem că formele de viaţă au evoluat prin selecţie naturală, cum a apărut viaţa? Cu alte cuvinte, problema nu constă în supravieţuirea celui mai puternic, ci în apariţia primului şi a celui mai puternic! Cu toate acestea, aşa cum reiese din cuvintele lui Darwin referitoare la evoluţia ochiului, pe el nu-l preocupa cum a apărut viaţa. El a scris: „Nu ne preocupă cum a ajuns un nerv să fie sensibil la lumină, aşa cum nu ne preocupă nici cum a apărut însăşi viaţa”.

           Autorul francez de lucrări ştiinţifice Philippe Chambon a scris: „Chiar Darwin s-a întrebat cum anume a selectat natura formele apărute prin evoluţie înainte ca ele să fie perfect funcţionale. Lista misterelor evoluţioniste este nesfârşită. Şi biologii din prezent trebuie să recunoască cu umilinţă, aşa cum a făcut-o şi profesorul Jean Génermont de la Universitatea South Paris din Orsay, că „teoria sintetică a evoluţiei nu poate să explice cu uşurinţă originea organelor complexe””.

        Având în vedere că sunt extrem de puţine şanse ca o asemenea diversitate şi complexitate infinită a formelor de viaţă să rezulte prin evoluţie, găsiţi că vă este greu să credeţi că totul a evoluat în direcţia corectă doar din întâmplare? Vă întrebaţi cum puteau să rămână în viaţă creaturile în lupta supravieţuirii celui mai puternic în timp ce ochii lor încă mai evoluau? Sau în timp ce se presupune că se formau degete primitive la un organism subuman? Vă întrebaţi cum au supravieţuit celulele dacă ele existau într-o fază incompletă şi necorespunzătoare?

         Robert Naeye, evoluţionist şi autor al unor articole publicate în revista Astronomy, a scris că viaţa de pe pământ este rezultatul „unei lungi secvenţe de evenimente improbabile care au avut loc exact aşa cum trebuia ca să putem apărea noi, ca şi cum am fi câştigat la o loterie de un milion de ori la rând câte un milion de dolari”. Acest raţionament poate fi aplicat probabil la fiecare creatură unică ce există în prezent. Şansele sunt extrem de mici. Cu toate acestea, se aşteaptă să credem că evoluţia a produs din întâmplare în acelaşi timp şi un mascul, şi o femelă ca să se poată perpetua noua specie. Pentru ca şansele să fie şi mai mici, noi trebuie să credem că masculul şi femela nu numai că au evoluat în acelaşi timp, ci şi în acelaşi loc! Dacă ei nu se întâlneau, nu avea loc procrearea! Cu siguranţă, a crede că viaţa există în milioanele ei de forme finalizate ca rezultat al unor milioane de întâmplări norocoase care s-au dovedit a fi reuşite duce credulitatea până la extrem.

De ce majoritatea oamenilor cred în evoluţie?

       De ce este evoluţia atât de răspândită şi acceptată de atât de mulţi oameni drept singura explicaţie referitoare la apariţia vieţii pe pământ? Unul dintre motive este că, în şcoli şi în universităţi, ea este predată ca o concepţie tradiţională şi vai de tine dacă îndrăzneşti să-ţi exprimi vreo îndoială. Profesorul Behe declară: „Mulţi elevi învaţă din manualele şcolare cum să vadă lumea prin lentile evoluţioniste. Însă ei nu învaţă cum ar fi putut evoluţia darwinistă să producă vreunul dintre sistemele biochimice extraordinar de complicate, prezentate în acele manuale”. El adaugă: „Ca să înţelegem şi succesul darwinismului ca doctrină tradiţională, şi eşecul lui ca ştiinţă la nivel molecular, trebuie să examinăm manualele şcolare folosite pentru a-i învăţa pe cei care aspiră la titlul de oameni de ştiinţă. Dacă s-ar face un sondaj în rândul tuturor oamenilor de ştiinţă din lume, marea majoritate ar spune că ei cred că darwinismul este adevărat. Însă savanţii, la fel ca toţi ceilalţi, îşi bazează cele mai multe dintre părerile lor pe cuvântul altor oameni. În plus, şi din nefericire, mult prea adesea criticismul a fost respins de comunitatea ştiinţifică de teama de a nu le da informaţii favorabile creaţioniştilor. Culmea ironiei este că în numele ştiinţei ocrotitoare, criticismul ştiinţific tranşant al selecţiei naturale nu a fost luat în seamă“.

Ce alternativă viabilă şi demnă de încredere credeți că există la teoria lui Darwin despre evoluţie? Eu cred în modelul creaționist al Bibliei! 

Notă: „Complexitate ireductibilă” înseamnă un singur sistem compus din mai multe elemente bine ajustate, care interacţionează între ele, contribuind la realizarea funcţiei de bază; iar în cazul în care se scoate oricare dintre elementele componente, sistemul nu mai funcţionează în mod eficient. Prin urmare, este cel mai simplu nivel la care un sistem poate funcţiona.

Complexul sistem ecologic:

      „Varietatea vieţii este poliţa noastră de asigurare. De ea depind chiar viaţa şi mijloacele noastre de existenţă.” - PROGRAMUL NAŢIUNILOR UNITE PENTRU MEDIUL ÎNCONJURĂTOR.

     Pe Pământ, viaţa există din abundenţă şi într-o imensă diversitate. Sintagma „diversitate biologică”, sau, pe scurt, „biodiversitate”, se referă la toate speciile de pe pământ, de la cele mai mici bacterii la giganticii sequoia, de la râme la vulturi. Această diversitate a vieţii de pe Pământ constituie un măreţ sistem ale cărui elemente, inclusiv cele abiotice, se află într-o strânsă interdependenţă. Viaţa depinde de componente abiotice cum ar fi atmosfera pământului, oceanele, apa dulce, substanţele minerale şi solurile. Această „comunitate” în care se desfăşoară viaţa se numeşte biosferă, iar oamenii fac parte integrantă din ea.

               Biodiversitatea include toate bacteriile şi toţi microbii. Despre mulţi dintre aceştia se ştie că îndeplinesc funcţii chimice vitale, care permit ecosistemelor să funcţioneze. Biodiversitatea, sau sistemul ecologic, include şi plantele verzi care produc oxigen în urma fotosintezei, absorbind energia solară şi stocând-o sub formă de zaharuri. Acestea reprezintă principala sursă de energie pentru cele mai multe forme de viaţă.

Pierderea varietăţii:

            Din nefericire, unii cercetători spun că, în pofida frumuseţii şi a varietăţii formelor de viaţă, omul distruge speciile de plante şi animale într-un ritm alarmant. Care sunt câteva modalităţi?

* Distrugerea habitatului. Aceasta este principala cauză a dispariţiei speciilor. Ea include tăierea copacilor pentru folosirea lor în industria lemnului, mineritul, defrişările în vederea creării de păşuni pentru vite şi construirea de baraje şi autostrăzi în locuri unde cândva omul nu pusese piciorul. Pe măsură ce ecosistemele sunt restrânse, speciile îşi pierd resursele necesare pentru a trăi. Mediul lor natural este fragmentat, degradat şi distrus. Traseele de migrare sunt perturbate. Diversitatea genetică se reduce. Organismele vii care populează o anumită regiune nu se mai pot reface în urma bolilor şi a altor probleme. Prin urmare, speciile dispar una câte una. Dispariţia anumitor specii poate chiar declanşa o reacţie în lanţ de dispariţii a altor specii, deoarece, atunci când este eliminat un element din sistemul ecologic, sunt afectate şi alte elemente. Dispariţia speciilor importante de plante şi animale, cum ar fi polenizatorii, poate afecta nenumărate alte specii.

* Introducerea altor specii. Când oamenii introduc o specie nouă într-un ecosistem, specia respectivă ar putea pune stăpânire peste habitatul unor specii autohtone. Specia străină ar putea totodată să modifice indirect atât de mult ecosistemul, încât să ia locul speciilor autohtone sau ar putea aduce cu ea boli la care acestea nu au imunitate. Îndeosebi pe insule, unde speciile trăiesc de mult timp izolate şi nu sunt obişnuite cu „nou-veniţi”, este posibil ca ele să nu se poată adapta şi să nu poată supravieţui. Un exemplu tipic este o algă „ucigaşă”, Caulerpa taxifolia, care distruge alte specii marine din Marea Mediterană. Introdusă accidental în largul coastei Monacoului, alga a început acum să se întindă pe fundul mării. Ea este toxică şi nu are prădători cunoscuţi. „Am putea asista la declanşarea unui dezastru ecologic”, a spus Alexandre Meinesz, profesor de biologie marină la Universitatea din Nice (Franţa).

* Exploatarea. Aceasta a dus la dispariţia câtorva specii. O situaţie tipică este aceea a porumbelului călător. La începutul secolului al XIX-lea, porumbelul călător era pasărea cea mai răspândită în America de Nord. Când migrau, stoluri de peste un miliard de porumbei întunecau cerul zile la rând. Cu toate acestea, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, porumbelul călător a fost atât de vânat, încât a ajuns în pragul dispariţiei. În septembrie 1914, într-o grădină zoologică din Cincinnati, ultimul porumbel călător care mai rămăsese a murit. În mod asemănător, bizonul american din Marile Câmpii a fost vânat până când a ajuns o specie pe cale de dispariţie.

* Creşterea populaţiei pământului. La mijlocul secolului al XIX-lea, populaţia globului era de un miliard. După un secol şi jumătate, când populaţia lumii era de şase miliarde de locuitori, oamenii au început să se întrebe dacă nu cumva sunt în pericolul de a depăşi limitele impuse de resursele planetei. În fiecare an, pe măsură ce populaţia lumii creşte, speciile de plante şi animale dispar într-un ritm alarmant.

* Încălzirea planetei. Potrivit Comisiei Interguvernamentale pentru Schimbările Climaterice, e posibil ca, pe parcursul acestui secol, temperaturile să crească cu 3,5°C. Acest salt de temperatură va fi prea mare pentru unele specii, care nu vor putea supravieţui. Conform cercetătorilor, se pare că una dintre principalele cauze ale distrugerii recifelor de corali (adevărate ancore pentru biodiversitatea marină) este încălzirea apei. Oamenii de ştiinţă spun că o creştere cu un metru a nivelului mărilor de pe întregul glob ar putea însemna dispariţia unor suprafeţe considerabile de ţărm, habitatul unei abundente biodiversităţi. Unii cred că încălzirea planetei poate afecta calotele glaciare din Groenlanda şi Antarctica. Dacă acestea s-ar topi, s-ar putea produce o catastrofă ecologică.

Un fenomen de proporţii epidemice:

            Cât de repede dispar speciile? Răspunsul la această întrebare este evaziv. Pentru oamenii de ştiinţă, majoritatea speciilor care dispar rămân încă un mister. Mai întâi de toate, ei trebuie să stabilească numărul speciilor existente. Potrivit opiniei ecologului John Harte, de la Universitatea din California (Berkeley), „se cunosc circa un milion şi jumătate de specii de plante şi animale, dar ştim că există şi multe specii necunoscute, numărul lor total fiind, după cât se pare, de 5 până la 15 milioane”. Unii estimează acest număr la peste 50 de milioane. Potrivit spuselor specialistului Anthony C. Janetos, determinarea cifrei exacte este aproape imposibilă, deoarece „majoritatea speciilor vor dispărea înainte de a fi cunoscute şi descrise”.

         Ştiinţa modernă abia a început să descifreze complicatele mecanisme ecologice care fac posibilă funcţionarea corespunzătoare a ecosistemelor. Dacă oamenii nu ştiu câte specii există, cum ar putea ei să înţeleagă complexul sistem ecologic, precum şi modul în care este afectat de dispariţia unor plante şi animale? Cum ar putea ei să spună ce înseamnă dispariţia unor specii pentru sistemul care contribuie la menţinerea vieţii pe planetă?

           Când oamenii de ştiinţă încearcă să stabilească rata dispariţiei speciilor, estimările lor, deşi diferite, sunt adesea descurajatoare. „Circa 50% din flora şi fauna planetei ar putea fi la un pas de dispariţie în decurs de o sută de ani”, a spus o autoare de lucrări ştiinţifice. Prognoza lui John Harte este chiar mai sumbră: „Biologii estimează că, în următorii 75 de ani, defrişarea pădurilor tropicale va duce la dispariţia a peste o jumătate din speciile existente pe pământ”.

       Pornind de la calculele savantului Stuart Pimm, de la Universitatea din Tennessee, revista National Geographic afirmă că „11% dintre păsări, adică 1 100 de specii din cele aproape 10 000 câte sunt cunoscute în lume, sunt pe cale de dispariţie; e puţin probabil că cele mai multe dintre aceste 1 100 de specii vor trăi mult după sfârşitul secolului al XXI-lea”. În aceeaşi revistă se spune: „O echipă alcătuită din botanişti renumiţi a raportat recent că din opt plante una este în pericol de dispariţie. Nu e vorba numai de speciile de pe insule sau de cele din pădurile tropicale, de păsări sau de mamifere mari şi captivante. Totul este expus pericolului, care pândeşte la tot pasul. Dispariţia speciilor este un fenomen de proporţii epidemice”.

Avem nevoie de toate aceste specii?

           Ar trebui să ne îngrijoreze pierderea diversităţii biologice? Avem într-adevăr nevoie de această varietate de specii? Numeroşi specialişti de renume susţin că răspunsul este afirmativ. Diversitatea speciilor de pe Pământ le oferă oamenilor hrană, substanţe chimice folositoare şi multe alte produse şi servicii. Gândiţi-vă, de asemenea, la foloasele pe care speciile nedescoperite le pot rezerva omenirii. De exemplu, s-a estimat că, din primele 150 de medicamente prescrise de medici în Statele Unite, 120 sunt pe bază de produse naturale. Astfel, odată cu pierderea unor specii de plante, omenirea pierde şi şansa de a descoperi noi medicamente şi substanţe chimice. „De fiecare dată când pierdem o specie, pierdem o şansă de viitor”, a spus Sir Ghillean Prance, director la Kew Gardens, din Londra. „Pierdem posibilitatea de a găsi un tratament pentru SIDA sau o recoltă rezistentă la viruşi. Aşadar, trebuie să stopăm într-un fel dispariţia speciilor, nu doar de dragul planetei, ci de dragul necesităţilor noastre.” Totodată avem nevoie de ecosisteme naturale care să asigure acele servicii de care depind toate creaturile vii. Producerea oxigenului, purificarea apei, filtrarea poluanţilor şi prevenirea eroziunii solului sunt funcţii vitale îndeplinite de ecosisteme sănătoase. Insectele asigură polenizarea. Broaştele, peştii şi păsările ţin sub control dăunătorii; midiile şi alte organisme acvatice curăţă sursele de apă; plantele şi microorganismele ajută la formarea solurilor. Importanţa economică a tuturor acestor servicii este imensă. Dacă ar fi să exprimăm în bani foloasele biodiversităţii la nivel mondial, printr-o estimare prudentă s-ar ajunge la 4000 de miliarde de dolari pe an, la preţurile din 2010!!

        În pofida dependenţei omului de diversitatea vieţii, fenomenul dispariţiei speciilor este la apogeu, complexul nostru ecosistem fiind ameninţat. Toate discuţiile despre importanţa biodiversităţii par să indice că ar trebui să avem grijă de celelalte forme de viaţă atâta timp cât slujesc nevoilor noastre. Unii consideră că acest mod de gândire este îngust. Paleontologul Niles Eldredge atrage atenţia asupra valorii inerente a vieţii: „Noi, oamenii, preţuim viaţa din jur - speciile de plante şi de animale care ne reţin privirile cu frumuseţea lor, splendidele locuri sălbatice, neatinse de mâna omului - şi datorită valorii ei intrinsece. Ceva din interiorul nostru recunoaşte că suntem legaţi de această lume naturală şi simţim pace lăuntrică şi încântare ori de câte ori putem să fim în mijlocul ei”.
         Poate că reflectând asupra diversității vieții pe Pământ și asupra gradului în care este ea distrusă de om vom înțelege mult mai clar versetul din Biblie unde se spune că, „Dumnezeu ruinează pe cei care ruinează Pământul!”

CONSIDERAȚII DESPRE SERIALUL „STAR TREK”!

CONSIDERAȚII DESPRE SERIALUL „STAR TREK”!

          Star Trek este serialul câtorva generații de ingineri și oameni de știință, un serial care vorbește la superlativ despre valorile umane și despre un viitor în care omenirea explorează ultima frontieră așa cum nici un alt serial nu reușește să o facă.

          Ce m-a fascinat la acest serial? În primul rând, desigur,  vitezele Warp!

VITEZELE WARP:

    Conform teoriei relativității, vitezele apropiate de viteza luminii pentru obiecte macroscopice ar trebui să fie practic imposibil de atins din cauza energiei necesare pentru a accelera un obiect macroscopic atât de mult (masa unui obiect crește cu viteza și atinge valoarea infinită pentru o viteză egală cu viteza luminii, deci necesită energie inifinită). Mai mult decât atât, orice obiect care ar avea o astfel de viteză superluminică ar trebui, conform ecuațiilor care stau astăzi la baza teoriei relativității, să călătorească înapoi în timp. Și totuși, în Star Trek vedem mereu nave care depășesc frecvent viteza luminii fără a genera (de obicei) paradoxuri temporale. Ei bine, acest lucru este posibil datorită conceptului de subspațiu, un substrat al spațiului normal în care ne aflăm noi. Cu ajutorul subspațiului, spațiul real din fața navei este comprimat și cel din spate extins, ceea ce înseamnă că unei distanțe mai scurte în subspațiu îi corespunde una mult mai lungă în spațiul real. Desigur, conceptul este unul fără prea multe baze reale, cel puțin, în prezent. Dar să vedem exact cum funcționează o astfel de navă spațială.

    Probabil ați remarcat că, în Star Trek, fiecare navă a Federației are de obicei două nacele, adică acele secțiuni mai lungi, dispuse simetric de o parte și de alta a navei și legate de corpul ei central. Ei bine, nacelele sunt folosite pentru a transporta plasmă prin niște bobine aflate în interiorul nacelelor. Plasma este generată în partea centrală a navei, unde se află așa numitul warp core, motorul warp. Motorul nu este altceva decât o instalație care permiteinteracțiunea controlată dintre materie și anti-materie, care are loc prin intermediul unor cristale de dilitu, singurele care au o astfel de structură poroasă încât permit trecerea materiei și antimateriei fără a le distruge. Fără acestea, reacția dintre materie și anti-materie scapă de sub control și devine extrem de periculoasă (motiv pentru care motorul warp este ejectat în spațiu, departe de navă, dacă este avariat sau prezintă un pericol pentru echipaj). În urma acestei reacții, plasma obținută este transportată spre bobinele din nacele, unde are o mișcare pulsatorie prin care generează doi lobi de supbspațiu care înglobează nava. Lobii sunt asimetrici și prin pulsațiile lor deplasează nava prin subspațiu cu viteze superluminice raportate la spațiul real (plus că o navă aflată în subspațiu are o masă redusă, lucru care contribuie la o manevrabilitate mai bună și o viteză mai mare – unul din efectele subspațiului asupra materiei obișnuite). O altă caracteristică a subspațiului este că i se aplică legile newtoniene clasice, iar asta înseamnă că nava are mereu nevoie de energie pentru a se menține în mișcare. Dacă producerea de plasmă se oprește, lobii de subspațiu se vor dezintegra și nava va reveni în spațiul normal, deci nu va mai avea viteză superluminică (asta pentru că un câmp de subspațiu este instabil și necesită energie pentru a exista).

     Așa cum fotonii sunt particulele câmpului electromagnetic în spațiul real, interacțiunea cu subspațiul generează particule caracteristice, denumite verteroni și tetrioni, care pot fi folosite și în alte scopuri. Distorsiunea subspațiului se măsoară în cochrane, în onoarea lui Zefram Cochrane, pământeanul care a dezvoltat teoria subspațiului și a construit primul motor warp în 2063.

         Distorsiunile în subspațiu sunt folosite de Federație pentru a pune la punct o rețea de comunicații la viteze superluminice. Principiul de funcționare este similar cu cel al radioului din spațiul obișnuit, doar că, în loc de unde electromagnetice, avem unde ale subspațiului, care călătoresc cu viteze de 60 de ori mai mari decât viteza celei mai rapide nave construită vreodată. Simplu, nu?

        Acum că am văzut ce înseamnă un motor warp, să vedem ce viteze pot atinge navele dotate cu un astfel de motor. În primul rând trebuie spus că Enterprise nu călătorește mereu cu viteze superluminice, așa că pentru viteze mai mici, în apropierea planetelor, folosește un set de motoare alimentate prin reactoare cu fuziune nucleară. Pentru a limita efectele relativiste, o navă a Federației nu depășește de obicei 25% din viteza luminii  folosind motoarele clasice. Când se generează câmpul warp, viteza cea mai mică disponibilă este warp 1, adică viteza luminii. De-a lungul serialelor, însă, se observă că avem mai multe scale warp: în seria veche, pe vremea lui Kirk, navele se deplasează și cu viteze mai mari de warp 10, în timp ce în seriile mai noi, limita maximă teoretică este warp 10, imposibil de atins pentru că acest lucru ar însemna o viteză infinită, deci nava ar ocupa în același timp orice punct din univers (aici ne vom preface că episodul „Threshold” din „Star Trek: Voyager” nu există).

          Pentru a afla viteza unei nave din seria originală, există o formulă simplă: ridicați factorul warp la puterea a treia. Astfel warp 1 este viteza luminii (1c), warp 2 înseamnă de 8 ori viteza luminii (8c), warp 3 înseamnă de 27 de ori viteza luminii (27c), warp 5 este 125c și tot așa. Bineînțeles, de-a lungul timpului navele au devenit din ce în ce mai rapide, așa că, până la evenimentele din „Star Trek: The Next Generation”, această formulă a fost modificată și a avut loc o rescalare, unde warp1 rămâne viteza luminii, dar restul graficului crește spre asimptota de la warp 10, astfel: warp 2 este 8c, warp 5 este 214c, warp 9 este 1516c și de aici încep zecimalele: 9,9 (viteza maximă pentru Enterprise 1701-D) este 3053c, 9,9999 fiind 199516c (viteza maximă a unui semnal radio prin subspațiu). Desigur, nu toate episoadele respectă aceste reguli, pentru că nu tot timpul sunt convenabile rezolvării intrigii prezentate în episod, dar în mare parte explicațiile sunt aplicabile întregului univers Star Trek, indiferent că este vorba despre seriale, filme, cărți, benzi desenate sau jocuri video. Cu excepțiile de rigoare.

Alt lucra care m-a fascinat a fost:

TELEPORTAREA:

          V-ați întrebat vreodată cum funcționează teleportarea? Nu este chiar atât de complicat, dacă citiți cu atenție următorii pași:

1. un fascicul de confinare angulară scanează la scară submicroscopică subiectul care urmează să fie teleportat;

2. un computer memorează poziția fiecărei particule, apoi subiectul este dezasamblat, în ceea ce se numește materie fazică, folosind un set de bobine pentru tranziția de fază;

3. după care fluxul de materie obținut (similar cu plasma) este redirecționat spre bufferele care stochează temporar informația din matricea materiei fazice;

4. după care aceasta este transmisă mai departe spre emițătoarele exterioare, prin care subiectul ajunge la destinație (pe suprafața planetei);

5. unde are loc procesul invers și un alt set de fascicule de confinare angulară îl reconstruiesc.

       Intermediar, mai există și un set de biofiltre, folosite pentru îndepărtarea contaminării subiectului cu patogeni străini, dar și niște compensatoare Heisenberg care ajută computerul să memoreze cât mai precis poziția și viteza fiecărei particule scanate. Trebuie să reținem că matricea materiei fazice este deosebit de complexă și o degradare a acesteia poate avea loc dacă fasciculele de confinare angulară nu sunt reglate, ducând astfel la deteriorarea semnalului și imposibilitatea de a reconstrui subiectul în urma dezintegrării sale. Din păcate, tehnologia nu poate fi folosită pentru a trimite materia fazică prin subspațiu decât dacă subiectul se află într-o stare de flux molecular, dar asta nu este un lucru pe care îl dorim. Astfel nu putem folosi teleportarea pe distanțe foarte mari (interplanetare), dar ea ne este foarte la îndemână pentru a efectua un transport de pe orbită pe suprafața unei planete, salvând astfel timp prin evitarea folosirii navetelor..

           Tehnologia din spatele teleportării este folosită și pentru replicatoarele de alimente de la bordul navelor. Probabil vă aduceți aminte cum căpitanul Picard cerea un ceai, Earl Grey, fierbinte, iar, ca prin minune, apărea imediat o ceașcă aburindă. Diferența este că în cazul replicatoarelor se folosesc fascicule de confinare angulară de rezoluție mai scăzută, la nivel molecular, care recompun materia după un șablon existent în baza de date. Pentru alimente și băuturi este suficient, necesită mai puțină energie și putere de calcul mai scăzută, însă pentru a teleporta ființe vii este nevoie de o rezoluție la nivel cuantic și astfel de energii mai ridicate.

            În prezent, în lumea reală, s-a reușit teleportarea unor fotoni pe distanțe din ce în ce mai mari, însă, până când cineva va reuși să construiască un compensator Heisenberg, nu vom reuși teleportarea unor structuri mai complicate. Dar suntem abia în 2019! Mai avem câteva secole pentru a rezolva acest mic impediment!