LUMEA CONTEMPORANĂ ȘI PROBLEMELE EI: COPIII DISPĂRUȚI.

LUMEA CONTEMPORANĂ ȘI PROBLEMELE EI: COPIII DISPĂRUȚI

     „Copilul meu a dispărut!” Puține lucruri le-ar putea cauza celor mai mulți dintre părinți o mai mare suferință decât faptul de a fi nevoiți să rostească aceste cuvinte. În timp ce nu se poate da o cifră totală exactă cu privire la numărul copiilor dispăruți de acasă, putem afla cât de răspândită este această tragedie din rapoartele date publicității în multe țări.

        În S.U.A., sunt dați dispăruți de acasă în fiecare an între 500 000 și peste 1 000 000 de copii, în funcție de modul în care aceștia sunt clasificați. Anglia raportează anual peste 100 000 de dispăruți în rândul copiilor, deși unele surse afirmă că numărul lor este mai mare. În Africa de Sud se spune că numărul acestora depășește 10 000. Iar în America Latină, milioane de copii sunt victimele acestei tragedii.

       Un purtător de cuvânt al Ministerului de Interne al Italiei a arătat care sunt dimensiunile acestei probleme în Italia, declarând ziarului L'Independente următoarele: „Ei pleacă de acasă într-o zi ca oricare alta. Se duc la școală sau la joacă, dar nu se mai întorc. Dispar; pier ca și cum i-ar fi înghițit pământul. Membrii familiei îi caută cu disperare, dar nu există decât urme nesigure, indicii insuficiente, puține mărturii, și acelea îndoielnice”.

        Un studiu efectuat în S.U.A. în legătură cu amploare acestei probleme a dezvăluit faptul  că titlul „copii dispăruți” cuprinde, în realitate, mai multe categorii. O categorie o constituie copiii răpiți de străini. Altă categorie sunt copiii răpiți de un părinte, situație întâlnită în cazurile de încredințare a copilului. Apoi există cei care sunt alungați, copii nedoriți de părinți sau de tutori. O altă categorie numeroasă o constituie și cei care fug de acasă. Și mai sunt și cei care s-au rătăcit ori s-au despărțit în vreun alt mod de familia lor doar pentru câteva ore sau pentru o zi sau două, - aceștia fiind, în principal, copii care vin acasă mai târziu de ora la care s-a convenit sau copii ai căror părinți nu au înțeles care sunt intențiile lor. Puțini, foarte puțini dintre aceștia dispar pentru totdeauna.

      În S.U.A. se raportează în fiecare an între 3 200 și 4 600 de cazuri de copii care au fost răpiți. Două treimi sau mai mult dintre aceștia sunt agresați sexual. De asemenea, potrivit Ministerului de Justiție din această țară, în fiecare an au loc peste 110 000 de tentative de răpire, autorii acestora fiind, în principal, automobiliști, de obicei bărbați, care încearcă să-i atragă pe copii în mașina lor. Și alte țări se confruntă cu un val de violență îndreptată împotriva copiilor.

     Referindu-se la crimele în care victimele sunt copii, un cercetător australian indică faptul că acestea „nu constituie un eveniment întâmplător”. În cartea sa „Murder of the Innocents - Child-Killers and Their Victims (Asasinarea inocenților - ucigașii de copii și victimele lor)”, Paul Wilson afirmă că „atât ucigașii, cât și victimele sunt prinși într-un cerc vicios pe care însăși societatea l-a creat”.

      La prima vedere pare ciudat să ne gândim că societatea poate fi răspunzătoare pentru această tragedie, sau cel puțin că și-a adus contribuția la ea, întrucât majoritatea oamenilor consideră că exploatarea și uciderea copiilor sunt acte oribile. Cu toate acestea, țările lumii sunt saturate de filme, producții TV, site-uri Internet și literatură care glorifică sexul și violența. Cât de mare este numărul celor care vizionează astfel de producții? Specialiștii arată că este vorba de o industrie cu venituri de miliarde de dolari pe an.

       Există și alte cauze pentru care copii sunt răpiți. În unele țări, acest fenomen a luat amploare din cauza condițiilor economice grele. Atrași de sumele mari de bani plătite de familiile bogate pentru răscumpărarea copiilor, răpitorii își îndreaptă atenția spre copii. În fiecare an, o mulțime de copii mici sunt furați și apoi vânduți unor grupuri ilegale de adopțiune care îi scot din țară.

      Răpirea de către părinți a fost clasificată drept „un act suprem de violență psihologică” înfăptuit  împotriva unui părinte și a unui copil. În S.U.A., de exemplu, există în fiecare an peste 350 000 de cazuri în care un părinte încalcă decizia instanței referitoare la încredințarea copiilor sau nu aduce înapoi copilul la momentul stabilit. În peste 100 000 dintre aceste cazuri, copilul este ascuns de un membru al familiei cu scopul de a-l ține pentru totdeauna departe de celălalt părinte. Unii copii sunt scoși din statul respectiv sau chiar din țară.

      Pe lângă copiii care sunt răpiți de un părinte sau de un străin, în întreaga lume mai există milioane de alți copii dispăruți: cei alungați și cei care au fugit de acasă. Unii copii se hotărăsc să plece de acasă deoarece „este pur și simplu un loc prea îngrozitor pentru ei ca să mai rămână, și de aceea fug, ajungând pe străzi”, - se arată în „New York State Journal of Medicine”. Și mai tragic este faptul că mulți dintre cei care fug de acasă ca să scape de condițiile grele de aici sunt exploatați de proxeneți, pedofili și de cercurile care se ocupă cu pornografia. Acestor tineri flămânzi și singuri li se oferă un loc unde să stea și promisiunea de a aparține unui adult „care șă le poarte de grijă”, ca să afle însă că au plătit cu trupul lor intrarea într-o viață a prostituției. Fără să cunoască vreo meserie, mulți învață să supraviețuiască pe străzi așa cum pot, inclusiv lăsându-se seduși și seducând. Unii nu supraviețuiesc. Drogurile, alcoolul, crimele și sinuciderile cer ca tribut multe vieți tinere.

       Mai sunt și alte sute de mii de tineri dați dispăruți de acasă  ce au fost atrași pe străzi, deoarece și-au imaginat că aici vor găsi libertatea. Unii vor să scape de sărăcie. Alții vor să scape de autoritatea părintească și de regurile impuse de părinți pe care ei le consideră prea restrictive. Mai ales adolescenții sunt dispuși la astfel de „experiențe”. Au luat proporții, în multe țări, veritabille găști de cartier, formate din adolescenți „rebeli”.

      Fără îndoială, putem concluziona că, lumea contemporană se dovedește total neputincioasă în a lua măsuri eficiente pentru a diminua acest veritabil flagel al copiilor dispăruți. Mai ales că, în multe țări, inclusiv România, chiar politicieni importanți sunt implicați sau au fost implicați, la un moment-dat, în traficul de copii, în adopțiuni ilegale etc.! 

MISIONARII CREȘTINI ÎN LUMEA NOUĂ - PURTĂTORI DE LUMINĂ SAU DE ÎNTUNERIC?

MISIONARII CREȘTINI ÎN LUMEA NOUĂ - PURTĂTORI DE LUMINĂ SAU DE ÎNTUNERIC?

     Pe la începutul secolului XVI, emisfera vestică a fost numită Lumea Nouă. Când Columb a descoperit-o în 1492, el a găsit acolo oameni care o populau de milenii. Însă atunci era prima dată când amerindienii luau contact cu creștinismul. Ce avea să însemne aceasta pentru Lumea Nouă?

      Timp de secole, Biserica Romano-Catolică exercitase un control absolut asupra vieții europenilor. Ea a stabilit norme și a dictat reguli aproape în orice domeniu al activității umane, inclusiv în guvernare. O astfel de colaborare a Bisericii cu Statul, - alianță care dăduse naștere cruciadelor -, a ajuns să domine și Lumea Nouă.

         În a doua sa călătorie, din 1493, Columb a fost însoțit de un grup de călugări special aleși pentru convertirea băștinașilor. Începând din acel moment, conchistadorii europeni și preoții misionari au lucrat umăr la umăr pentru a cuceri Lumea Nouă. Misionarii nu vedeau nimic greșit în faptul de a folosi colonialismul conchistadorilor, dar și al Portugaliei, ca pe un instrument pentru propagarea religiei lor.

     Totuși, treptat, unii misionari au început să-și exprime dezaprobarea pentru politica de rară violență dusă de cuceritorii spanioli și portughezi , precum și pentru faptul că Biserica părea să aprobe fățiș o astfel de politică. De exemplu, un preot și misionar dominican pe nume Bartolomeo de Las Casas a ajuns să-și exprime profundul dezgust față de metodele barbare folosite. El a făcut apeluri repetate la guvernul Spaniei în favoarea amerindienilor, motiv pentru care guvernul i-a dat numele de „apărătorul indienilor”. Însă eforturile sale au fost întâmpinate cu un amestec de reacții. Unii l-au numit cruciat, profet, slujitor al lui Dumnezeu și văzător, în timp ce alții l-au numit trădător, paranoic, anarhist și pre-marxist!

      La început, misionarii au încercat să desființeze vechile ritualuri amerindiene, dar, treptat, acestora li se va permite, tacit, să-și mențină convingerile și practicile păgâne, sub motiv că, astfel se va face mai ușor convertirea. Această situație a permis, până-n zilele noastre, afirmarea unui creștinism catolic „particular” în America Latină, creștinism impregnat, mai ales în lumea rurală, cu multe practici bizare, sub acoperământ catolic. De pildă în cartea „Man, Myth and Magic” se spune că „practicile din cadrul multor sărbători creștine întâlnite la indienii sierra din Peru sunt reminiscențe ale învățăturilor incașe”. La rândul său lucrarea „The Cambridge History of Latin America” explică faptul că indienii mexicani au luat din creștinism „acele elemente care se potriveau cu propriile lor necesități spirituale și ceremoniale și le-au îmbinat cu elemente din credința lor strămoșească”.

        Sosirea misionarilor protestanți nu a schimbat prea mult lucrurile, deși aceștia au depus eforturi mult mai serioase spre  a orienta creștinismul amalgamat al amerindienilor spre creștinismul biblic.

       Concluzia este clară: misionarii creștini au adus prea puțină lumină spirituală în Lumea Nouă. Ba mai mult, s-a ajuns ca misionarii catolici și protestanți să se acuze unii pe alții de apostazie, imperialism și alte lucruri, fapt care a contribuit din plin la confuzia spirituală din mintea multor amerindieni. Rămâne de văzut în ce măsură viitorul va aduce mai multă lumină asupra creștinismului amalgamat din multe zone ale Americii Latine. La acest lucru ar trebui să contribuie și o mai mare culturalizare, dezvoltare economică, dar multe regiuni latino-americane sunt scufundate în săracie și superstiție. În unele zone s-a ajuns chiar la îmbinarea unor învățături creștine cu practici religioase africane, datorate aducerii sclavilor negrii. De exemplu, în Cuba, dar și-n alte zone ale Americii Centrale, - Jamaica, de pildă -, sfinților catolici li se atribuie roluri de „vraci”, de vrăjitori în toată puterea cuvântului!

O CARTE UIMEȘTE LUMEA.

O CARTE UIMEȘTE LUMEA

    O dată cu apariția ei în 1859, „Originea speciilor”, de Charles Darwin, a stârnit discuții aprinse în cercurile știițifice și în cele religioase. Discuțiile s-au răspândit în sferele economice și în cele sociale și continuă să aibă loc chiar și azi. În cartea „A Story Outline of Evolution (O schiță a istoriei evoluției), C. W. Grimes a scris următoarele referitor la „Originea speciilor” , de Darwin: „Nicio altă carte tipărită până atunci nu a generat atâtea controverse în rândul oamenilor gânditori. Niciun alt subiect din trecutul omenirii nu a pus la îndoială într-o asemenea măsură convingerile tradiționale, nu a revoluționat lumea vie și nu a modelat, nici nu a cristalizat sau întărit gândirea oamenilor cum a făcut-o evoluția”.

     Este adevărat, nu Darwin a fost autorul teoriei evoluției. Întorcându-ne în timp, putem găsi această concepție și în Grecia antică. De asemenea, în secolul XVIII au existat câțiva precursori ai lui Darwin care au pregătit calea recunoașterii de care s-a bucurat cartea „Originea speciilor”.

    Cu toate acestea, cartea lui Darwin a fost cea care a ajuns să constituie baza gândirii evoluționiste moderne. Ea a uimit, într-adevăr, a șocat lumea, deoarece teoria evoluției enunțată de Darwin nu a declanșat doar o revoluție în biologie. Ea a lovit asemenea unei furtuni chiar temeliile societății - religia, știința, politica, viața socială, istoria și concepția despre viitor.

     La începutul secolului XIX, între religie și știință exista o relație foarte amicală. Cu numai doi ani înainte de publicarea cărții „Originea speciilor”, Louis Agassiz, biolog și profesor la Universitatea Harvard, a scris că lumea vie demonstrează „premeditare, înțelepciune, măreție” și că un obiectiv principal al științelor naturale era acela de a analiza „gândurile Creatorului Universului”. Acest punct de vedere a lui Agassiz nu era ceva neobișnuit. Mulți oameni erau de părere că știința și religia erau compatibile. Descoperile științei erau adesea considerate dovezi ale existenței unui Măreț Creator. Dar, pe nesimțite, se forma o prăpastie între religie și știință.

     Lucrarea lui Charles Lyell, „Principles of Geology (Principiile geologiei)”, al cărei prim volum a apărut în 1830, a semănat îndoială în legătură cu relatarea biblică referitoare la creație. Lyell afirma că geneza lumii nu a putut să aibă loc în 6 zile propriu-zise. Fizicianul Fred Hoyle a scris: „Cărțile lui Lyell au fost în mare măsură răspunzătoare de convingerea oamenilor din lume că Biblia ar putea să greșească, cel puțin în anumite privințe, idee care până atunci era de neconceput”. Astfel s-au pus bazele scepticismului. În mintea multora, știința și Biblia nu se mai puteau armoniza de-acum înainte. Dacă erau puși să aleagă, mulți optau pentru știință. „Lucrarea lui Lyell a semănat îndoială în legătură cu primele capitole ale Vechiului Testament, iar cartea lui Darwin era pregătită să le ia locul”, a scris Fred Hoyle.

    ”Originea speciilor” a sosit la momentul potrivit pentru cei care nu voiau să accepte Biblia drept Cuvântul lui Dumnezeu. O idilă înflorise deja între om și știință. Un public îndrăgostit era cucerit de știință prin promisiunile și realizările acesteia. Asemenea unui adorator curtenitor, știința îi dăruise omului o mulțime de cadouri sub formă de inovații - telescopul, microscopul și mașina cu aburi, iar mai târziu, electricitatea, telefonul și automobilul. Tehnologia promovase deja o revoluție industrială care îi oferea omului de rând avantaje materiale fără precedent. În contrast cu acestea, religia a fost considerată o barieră în calea progresului. Unii erau de părere că aceasta îi menține pe oameni într-o stare de letargie, făcându-i incapabili să țină pasul cu rapidele progrese înregistrate de știință. Ateiștii au început să-și facă cunoscute părerile cu voce tare și plini de curaj. Într-adevăr, așa cum scrisese Richard Dawkins, „Darwin a făcut posibil ca o persoană să devină un ateist satisfăcut pe plan intelectual”. Știința devenea noua speranță a omenirii în vederea salvării.

    „Originea speciilor” a oferit o nouă concepție referitoare și la comportamentul uman. De ce o țară reușește să cucerească o altă țară? De ce o rasă stăpânește peste o altă rasă? „Originea speciilor”, care pune accentul pe selecția naturală și pe supraviețuirea celui mai puternic, a oferit explicații care i-au însuflețit pe filozofii de frunte ai secolului XIX.

    Friedrich Nietzsche (1844-1900) și Karl Marx (1818-1883) au fost filozofii care au avut o influență foarte mare în plan politic. Amândoi au fost fascinați de evoluție. „Cartea lui Darwin este importantă”, a spus Marx, „ și îmi servește drept bază științifică naturală pentru explicarea luptei de clasă”. Istoricul Will Durant l-a numit pe Nietzsche drept un „copil al lui Darwin”. Cartea „Philosophy - An Outline History (Filozofie - o scurtă istorie) a rezumat una dintre convingerile lui Nietzsche: „Cei puternici, curajoși, cu o atitudine dominatoare, mândri vor corespunde cel mai bine viitoarei societăți”.

     Darwin credea - scriind acest lucru unui prieten - că în viitor, „pe întregul pământ, un număr foarte mare de rase inferioare vor fi eliminate de rasele mai civilizate”. El a folosit ca exemplu cuceririle europenilor și a atribuit acest lucru „luptei pentru existență”.

    Cei puternici s-au folosit imediat de asemenea afirmații. H.G. Wells a scris în cartea „The Outline of History” următoarele: „La sfârșitul secolului XIX, oamenii care stăpâneau credeau că ei domină datorită Luptei pentru Existență, luptă în care cei puternici și vicleni îi înving pe cei slabi și creduli. Și mai credeau că trebuie să fie puternici, dinamici, fără milă, practici, egoiști”.

  Astfel „supraviețuirea celui mai tare” a primit sensuri filozofice, sociale și politice, deseori ajungându-se la nuanțe absurde. „Pentru unii războiul a devenit o necesitate biologică”, se spunea în cartea „Milestones of History (Momente cruciale din istorie)”. Iar această carte mai susține, că, pe parcursul secolului care a urmat, „ideile lui Darwin au făcut parte integrantă din doctrina lui Hitler referitoare la superioritatea raselor”.

    Bineînțeles, nici Darwin, nici Marx sau Nietzsche nu au trăit să vadă cum aveau să le fie aplicate ideile - adică greșit aplicate. De fapt, ei au crezut că lupta pentru existență avea să ducă la îmbunătățirea vieții omului. Darwin a scris în „Originea speciilor” că, „toate aptitudinile intelectuale și fizice vor progresa spre perfecțiune”.

    Speranța oferită în „Originea speciilor”, și anume că omul va progresa spre perfecțiune sau cel puțin va cunoaște o îmbunătățire a situației, este departe de a se împlini. Iar, cu trecerea timpului, această speranță continuă să se destrame, deoarece, de când s-a acceptat, în general, evoluția, familia umană mult prea des a decăzut, înfăptuind acte de un barbarism tot mai feroce. Să ne gândim la următorul fapt: peste 100 de milioane de oameni au fost uciși în războaiele secolului XX. Realizările pe plan tehnologic, înregistrate de la Darwin încoace, nu au făcut altceva decât să mascheze ceea ce s-a dovedit a fi în mod clar cea mai întunecată și mai sângeroasă epocă din istoria lumii. Trăim în mijlocul a ceea ce istoricul H. G. Wells a numit „o adevărată demoralizare”. De când Wells a făcut această afirmație, cu multe decenii în urmă, lumea continuă să fie victima unei și mai mari demoralizări. Condițiile continuă să se deterioreze. Este foarte posibil să se ajungă chiar și la o nouă conflagrație mondială. Așadar, ne putem întreba, cu îndreptățire, la ce a dus, până la urmă, teoria evoluției? La un comportament tot mai animalic al omului? În opinia mea, abandonându-l pe Dumnezeu și înlocuindu-l cu evoluția, familia umană nu numai că nu și-a ușurat situația, ci a făcut-o și mai grea.  

LANȚURILE ȘI LACRIMILE SCLAVIEI.

LANȚURILE ȘI LACRIMILE SCLAVIEI

     Sclavia a lăsat urme adânci în viața a milioane de bărbați, femei și copii din Africa. La ce au fost supuși ei? Cine poartă vina?

     Olaudah Equiano s-a născut în anul 1745, pe teritoriul actualei Nigerii de est. Modul de viață din satul său era caracteristic acelei vremi. Familiile lucrau împreună, cultivând porumb, bumbac, cartofi dulci și fasole. Bărbații se duceau cu vitele și caprele la păscut. Femeile torceau și țeseau bumbac.

     Tatăl lui Equiano era un cunoscut bătrân al tribului și judecătorul comunității respective. Aceasta era o poziție pe care Equiano urma să o moștenească într-o zi. Lucrul acesta nu s-a întâmplat însă niciodată. Pe când era copil, Equiano a fost răpit și vândut ca sclav.

      Vândut de la un negustor la altul, el nu i-a întâlnit pe europeni decât atunci când a ajuns pe țărmul oceanului. Câțiva ani mai târziu, el a descris impresia pe care i-a făcut-o această întâlnire: „Primul lucru pe care ochii mei l-au văzut când am ajuns pe țărm a fost oceanul și o corabie pentru sclavi care era ancorată și aștepta să fie încărcată. Aceste lucruri m-au umplut de uimire, care, în scurt timp, s-a transformat însă în groază, când am fost urcat la bordul ei. Imediat câțiva membri ai echipajului m-au examinat pipăindu-mă și m-au aruncat în sus pentru a vedea dacă sunt sănătos, iar eu am fost atunci convins că intrasem într-o lume a spiritelor rele și că acestea urmau să mă ucidă”. 

      Privind în jurul său, Equiano a văzut „o mulțime de negri de toate felurile, legați cu lanțuri toți la un loc, pe fiecare față citindu-se descurajare și durere”. Copleșit de toate acestea, el a leșinat. Camarazii săi africani l-au ajutat să-și revină în fire și au încercat să-l consoleze. Equiano povestește: „I-am întrebat dacă nu cumva acești oameni albi aveau să ne mănânce”.

     Equiano a fost transportat în Barbados, apoi în Virginia, iar mai târziu în Anglia. Fiind cumpărat de un căpitan de navă, el a călătorit foarte mult. A învățat să scrie și să citească, ajungând, în cele din urmă, să-și cumpere libertatea, și a jucat un rol important în mișcarea din Marea Britanie pentru abolirea sclaviei. În 1789, el a publicat povestea vieții sale, una dintre puținele relatări ( și probabil cea mai bună) despre comerțul cu sclavi scrisă chiar de una dintre victimele sale din Africa.

     Milioane de alți africani nu au fost atât de norocoși. Smulși cu forța din mijlocul căminelor și al familiilor lor, ei au fost transportați peste Atlantic în condiții inumane. Aceștia, împreună cu copiii care li s-au născut, au fost forțați să muncească din greu fără să fie plătiți, pentru a-i îmbogăți pe niște străini. Cei mai mulți nu au avut niciun drept, putând fi pedepsiți, supuși unor abuzuri sau chiar omorâți după bunul plac al propreitarilor lor. Pentru majoritatea acestor oprimați, singurul mijloc de eliberare din sclavie era moartea. 

      Pe vremea când s-a născut Olaudah Equiano, corăbiile din Europa duceau sclavi africani dincolo de Oceanul Atlantic de două secole și jumătate. Însă sclavia s-a practicat de mult mai multă vreme. De obicei oamenii erau luați ca sclavi în urma unor războaie, iar acest lucru a fost practicat pe scară largă în toată lumea din cele mai vechi timpuri.

       Și în Africa sclavia a prosperat cu mult timp înainte ca navele din Europa să sosească aici. Iată ce se scrie în „The New Encyclopaedia Britanica”: „ În toate documentele istorice se arată că în Africa Neagră au existat proprietari de sclavi ... Sclavia era practicată pretutindeni chiar înainte de apariția Islamului, iar cu sclavii negri exportați din Africa se făcea comerț în multe locuri din lumea islamică”.

     Ceea ce îi conferă comerțului cu sclavi transatlantic o notă cu totul aparte este durata și proporțiile la care a fost practicat. Potrivit celor mai exacte estimări, din secolul XVI până în secolul XIX, au fost trecuți peste Oceanul Atlantic între 10 și 12 milioane de sclavi.

    Călătoria spre America era o experiență îngrozitoare. Africanii puși în lanțuri în grupuri mărșăluiau până la țărmul oceanului, unde lâncezeau, uneori luni de zile, în forturi de piatră sau în grupuri mai mici de locuințe din lemn, împrejmuite cu un gard. Atunci câmd sosea câte o corabie pentru sclavi cu destinația America, sclavii erau adesea bolnavi din cauza abuzurilor la care fuseseră supuși.

    După ce erau târâți la bordul corabiei, dezbrăcați până la piele și examinați de medicul sau de căpitanul corabiei, bărbații erau puși în lanțuri și duși sub punte. Căpitanii de vase comerciale incărcau calele cu cât mai mulți sclavi, pentru a obține profituri maxime. Femeilor și copiilor li se dădea mai multă libertate de mișcare, însă din această cauză ei erau expuși și abuzurilor sexuale din partea echipajului.

      În cală era un aer infect și mirosea urât. Equiano descrie ce impresie i-a lăsat călătoria: „Aproape că ne sufocam din cauza aerului închis din cală și a căldurii de afară, la care se adăuga numărul mare de persoane de pe corabie, unde era atâta înghesuială, încât cu greu te puteai învârti. Ca urmare, toți transpirau abundent, așa că nu peste multă vreme aerul nu mai putea fi respirat din cauza unui amestec de mirosuri respingătoare, sclavii ajungând să se îmbolnăvească, mulți dintre ei murind ... Țipetele femeilor și gemetele celor care erau pe moarte făceau ca totul să fie o scenă de groază, aproape de neînchipuit”. Sclavii trebuiau să suporte astfel de condiții pe tot parcursul traversării oceanului care dura aproape două luni, uneori chiar mai mult. În aceste condiții neigenice, groaznice, bolile se răspândeau. Erau frecvente epidemiile de dizenterie și variolă. Rata mortalității era foarte ridicată. Registrele indică faptul că până prin 1750, unul din cinci africani murea la bordul corăbiilor. Morții erau aruncați peste bord.

     Cum au justificat oamenii albi acest comerț? Istoricii arată că până în secolul XVIII, doar câțiva au pus sub semnul întrebării caracterul moral al sclaviei.  Unii susțineau că, negrii doar pentru că sunt negrii, nu pot fi altceva decât sclavii albilor. De exemplu, Edward Long, un proprietar de sclavi care avea să scrie lucrarea „History of Jamaica”, a făcut următoarea remarcă: „Când ne gândim la caracterul acestor oameni și la cât de deosebiți sunt de restul lumii, nu trebuie oare să tragem concluzia că ei sunt o specie diferită?” Consecințele unei astfel de gândiri au fost arătate de un guvernator din Martinica: „Am ajuns să cred cu tărie că negrii trebuie să fie tratați ca animalele”. Alți autori cred că vina pentru sclavia negrilor este împărțită între albi și africani! De exemplu, Basil Davidson, un specialist în istorie africană, scrie în cartea sa „The African Slave Trade”: „Africa și Europa au mers mână-n mână” 

    Indiferent ce judecăți am emite noi cei de azi despre sclavia negrilor, cred c-ar trebui să ne întrebăm, în cel mai serios mod cu putință: Noi ce-am fi gândit despre această sclavie dacă am fi trăit în acele timpuri? Mie, personal, aproape că-mi este frică să răspund la această întrebare.