IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a patra).

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a IV-a).

16. Iisus manifestă zel pentru Dumnezeu-Tatăl:

IOAN 2:12-22

·                     IISUS CURĂŢĂ TEMPLUL:

   După nunta din Cana, Iisus porneşte spre Capernaum. Mama lui Iisus şi fraţii săi vitregi/verii (după alte opinii) - Iacov, Iosif, Simon şi Iuda - călătoresc împreună cu el. De ce merge Iisus la Capernaum? Acest oraş are o poziţie mai avantajoasă decât Nazaretul sau Cana şi este, din câte se pare, mai mare. De asemenea, mulţi dintre noii discipoli ai lui Iisus locuiesc în Capernaum sau în apropiere de acest oraş. Astfel, Iisus îi poate învăță în regiunea lor natală. În plus, cât timp se află la Capernaum‚ Iisus înfăptuieşte lucrări extraordinare. Prin urmare, mulţi oameni din Capernaum şi din împrejurimi aud despre ceea ce face El în acest oraş. Dar, fiind iudei devotaţi, Iisus şi însoţitorii săi trebuie să pornească în curând spre Ierusalim pentru a sărbători Paştele din anul 30.

   În timp ce sunt la templul din Ierusalim, discipolii lui Iisus remarcă un aspect impresionant al personalităţii sale pe care nu l-au descoperit până acum. Legea lui Dumnezeu le cere israeliţilor să aducă jertfe de animale la templu, iar cei care vin la Ierusalim de la distanţă au nevoie de hrană pe parcursul şederii lor. De aceea, Legea le permite acestora să aducă bani cu care să cumpere „vite, oi, capre” şi alte lucruri necesare cât timp se află aici (Deuteronomul 14:24-26). Drept urmare, negustorii din Ierusalim vând animale sau păsări chiar într-o curte mare a templului. Unii dintre ei îi înşală pe oameni, cerând preţuri prea mari. Cuprins de indignare, Iisus împrăştie monedele schimbătorilor de bani, le răstoarnă mesele şi îi izgoneşte din templu. Iisus spune apoi: „Luaţi de aici lucrurile acestea! Şi nu mai faceţi din casa Tatălui meu o casă de negoţ!” (Ioan 2:16). Când văd aceasta, discipolii lui Iisus îşi amintesc următoarea profeţie referitoare la Fiul lui Dumnezeu: „Zelul pentru casa ta mă va mistui”. Dar iudeii îl întreabă: „Prin ce semn poţi să ne arăţi că ai dreptul să faci aceste lucruri?”. Iisus le răspunde: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”. (Ioan 2:17-19). Iudeii se gândesc că Iisus se referă la templul propriu-zis din Ierusalim, de aceea îi spun: „Templul acesta a fost zidit în patruzeci şi şase de ani, şi tu îl vei ridica în trei zile?” (Ioan 2:20). Însă Iisus face referire la templul trupului său. Trei ani mai târziu, când Iisus este înviat, discipolii îşi amintesc aceste cuvinte.

17. Într-o noapte, Isus îl învaţă pe Nicodim adevăruri profunde:

IOAN 2:23-3:21

·                     IISUS VORBEŞTE CU NICODIM

·                     CE ÎNSEAMNĂ „A SE NAŞTE DIN NOU”:

  În timp ce se află în Ierusalim la sărbătoarea Paştelui din anul 30, Iisus face semne extraordinare, sau miracole, şi mulţi cred în El. Nicodim, fariseu şi membru al Curţii Supreme a iudeilor, numite Sanhedrin, este impresionat. Întrucât vrea să afle mai multe, el merge la Iisus după lăsarea întunericului, probabil pentru că nu vrea să fie văzut de ceilalţi conducători iudei, temându-se că reputaţia lui ar putea avea de suferit. „Rabi”, îi spune Nicodim, „ştim că ai venit ca învăţător de la Dumnezeu, pentru că nimeni nu poate face semnele pe care le faci tu dacă Dumnezeu nu este cu el”. Atunci Iisus îi spune lui Nicodim că, pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, o persoană trebuie „să se nască din nou” (Ioan 3:2, 3). Dar cum poate cineva să se nască din nou? „Mai poate el să intre a doua oară în pântecele mamei lui şi să se nască?”, întreabă Nicodim (Ioan 3:4). Desigur, nu aceasta înseamnă naşterea din nou. Iisus explică: „Dacă cineva nu se naşte din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). „Nașterea din nou”, în esență, înseamnă pentru creștinii adevărați să-l accepte sincer pe Iisus ca Domn și Mântuitor personal, lucru posibil prin ajutorul Duhului Sfânt! Mai târziu, la Penticosta din 33, Duhul Sfânt avea să fie turnat şi peste alţi continuatori botezaţi ai lui Iisus, aceştia născându-se astfel din nou ca fii ai lui Dumnezeu născuți prin Duh (Faptele 2:1-4). Lui Nicodim îi este greu să înţeleagă ce îl învaţă Iisus despre Împărăție. De aceea, Iisus îi dezvăluie mai multe referitor la rolul său deosebit de Fiu al lui Dumnezeu. Iisus îi spune: „Aşa cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:14, 15). Israeliţii din vechime care au fost muşcaţi de şerpi veninoşi au trebuit să privească la şarpele de aramă ca să fie salvaţi (Numerele 21:9). În mod asemănător, toţi oamenii trebuie să manifeste credinţă în Fiul lui Dumnezeu pentru a fi salvaţi de la moarte, la care au fost cu toţii condamnaţi, şi să primească viaţă veşnică. Scoţând în evidenţă iubirea lui Tatălui Ceresc faţă de oameni, Iisus îi spune în continuare lui Nicodim: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unic-născut, pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Aşadar, la circa şase luni după ce şi-a început serviciul pământesc, Iisus explică în mod clar că El este calea spre salvare pentru omenire.

   Iisus îi zice lui Nicodim: „Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea”. Aceasta înseamnă că El nu a fost trimis să pronunţe o judecată împotriva lumii, condamnându-i pe toţi oamenii la distrugere. Dimpotrivă, aşa cum spune Iisus, el a fost trimis „pentru ca lumea să fie salvată prin El” (Ioan 3:17).

  Nicodim s-a temut să vină la Iisus, făcând aceasta la adăpostul întunericului. De aceea, este interesant că Iisus încheie discuţia cu el astfel: „Iar aceasta este judecată: lumina (Iisus fiind lumina prin viaţa şi învăţăturile sale) a venit în lume, dar oamenii au iubit mai degrabă întunericul decât lumina, căci faptele lor erau rele. Fiindcă cine practică lucruri rele urăşte lumina şi nu vine la lumină, pentru ca faptele lui să nu fie dezaprobate. Dar cine practică adevărul vine la lumină, ca să se vadă că faptele lui sunt făcute în armonie cu voinţa lui Dumnezeu” (Ioan 3:19-21). Lui Nicodim, acest fariseu şi învăţător al Israelului, nu-i rămâne decât să mediteze la ce a aflat despre rolul lui Iisus în scopul urmărit de Dumnezeu-Tatăl, - mântuirea oamenilor!

18. Iisus creşte, iar Ioan descreşte:

MATEI 4:12 MARCU 6:17-20 LUCA 3:19, 20 IOAN 3:22-4:3

·                     DISCIPOLII LUI ISUS BOTEAZĂ

·                     IOAN BOTEZĂTORUL ESTE ARUNCAT ÎN ÎNCHISOARE:

   După ce sărbătoresc Paştele în primăvara anului 30, Iisus şi discipolii săi pleacă din Ierusalim. Însă ei nu se întorc direct acasă, în Galileea, ci merg în ţinutul Iudeii, unde botează mulţi oameni. Ioan Botezătorul face o lucrare asemănătoare de aproximativ un an, iar unii dintre discipolii săi sunt încă cu el, probabil în valea râului Iordan. Iisus însuşi nu botează pe nimeni, ci discipolii săi fac acest lucru sub îndrumarea Sa. În această perioadă din misiunea pământească a lui Iisus, atât El, cât şi Ioan îi învaţă pe iudeii care se căiesc de păcatele comise prin încălcarea legământului Legii lui Dumnezeu (Faptele 19:4). Discipolii lui Ioan sunt invidioşi şi i se plâng cu privire la Iisus, spunând: „Omul (Isus) care era cu tine . . . botează şi toţi se duc la el” (Ioan 3:26). Însă Ioan nu este invidios. El se bucură de rezultatele lucrării lui Iisus şi vrea ca şi discipolii săi să se bucure. Ioan le aminteşte: „Voi îmi sunteţi martori că am spus: Nu sunt eu Hristosul, ci am fost trimis înaintea Lui”. El clarifică această idee printr-o ilustrare uşor de înţeles pentru toţi: „Cine are mireasă este mire. Iar prietenul mirelui, când stă şi îl ascultă, se bucură mult de glasul mirelui. Această bucurie a mea a ajuns deplină” (Ioan 3:28, 29). Ioan, asemenea prietenului unui mire, s-a bucurat în urmă cu câteva luni, când i-a prezentat pe discipolii săi lui Iisus. Unii dintre aceştia l-au urmat pe Iisus. Mai târziu, ei vor fi unşi cu Duhul Sfânt. Ioan doreşte ca şi actualii săi discipoli să-l urmeze pe Iisus. De fapt, scopul lui Ioan este acela de a pregăti calea pentru serviciul lui Hristos. Ioan explică: „El trebuie să crească, iar eu să descresc” (Ioan 3:30).

   Unul dintre discipolii lui Iisus, numit tot Ioan, a consemnat mai târziu unele detalii referitoare la originea lui Iisus şi la rolul său vital în salvarea omenirii: „Cine vine de sus este deasupra tuturor celorlalţi. Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui. Cine are credinţă în Fiul are viaţă veşnică. Cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:31, 35, 36). Acesta este un adevăr important pe care  toți oamenii trebuie să-l ştie.

   La scurt timp după ce spune că trebuie să descrească, cu alte cuvinte că rolul şi activitatea sa trebuie să se încheie, Ioan Botezătorul este arestat de regele Irod. Acesta s-a căsătorit cu Irodiada, soţia fratelui său vitreg Filip. Deoarece Ioan condamnă în public relaţia lor adulteră, Irod îl aruncă în închisoare. Auzind că Ioan a fost arestat, Iisus, împreună cu discipolii săi, pleacă din Iudeea în Galileea (Matei 4:12; Marcu 1:14).

19. Iisus o învaţă pe o femeie samariteană:

IOAN 4:3-43

·                     IISUS ÎI ÎNVAŢĂ PE O FEMEIE SAMARITEANĂ ŞI PE ALŢII

·                     ÎNCHINAREA APROBATĂ DE DUMNEZEU:

   După ce pleacă din Iudeea, Iisus şi discipolii săi merg în Galileea, călătorind spre nord prin ţinutul Samariei. Întrucât sunt obosiţi din cauza călătoriei, ei se opresc în jurul amiezii în apropierea oraşului Sihar pentru a se odihni lângă izvorul lui Iacob. Probabil că Iacob a săpat acest izvor sau a plătit să fie săpat cu secole în urmă. În prezent, se crede că izvorul lui Iacob se află în apropierea actualului oraş Nablus. În timp ce Iisus se odihneşte lângă izvor, discipolii săi se duc în oraşul aflat în apropiere să cumpere de mâncare. În lipsa lor, la izvor vine o femeie samariteană ca să scoată apă. Iisus îi spune: „Dă-mi să beau” (Ioan 4:7). În general, iudeii nu au legături cu samaritenii din cauza unor prejudecăţi adânc înrădăcinate. De aceea, femeia se miră şi întreabă: „Cum se face că tu, deşi eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?”. Iisus îi răspunde: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este Cel care îţi zice: „Dă-mi să beau”, i-ai fi cerut tu Lui şi El ţi-ar fi dat apă vie”. „Domnule”, îi spune femeia, „n-ai nici măcar o găleată cu care să scoţi apă, iar fântâna este adâncă. De unde ai această apă vie? Eşti tu mai mare decât strămoşul nostru Iacob, care ne-a dat fântâna şi care a băut din ea cu fiii lui şi cu vitele lui?” (Ioan 4:9-12). „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete”, explică Iisus. „Dar celui ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu-i va mai fi sete niciodată, ci apa pe care i-o voi da va deveni în el un izvor de apă care ţâşneşte ca să dea viaţă veşnică.” (Ioan 4:13, 14) Deşi se simte obosit, Iisus este dispus să-i împărtăşească femeii samaritene adevărul care duce la viaţă veșnică. Atunci femeia îi spune: „Domnule, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot apă”. Iisus pare să schimbe subiectul şi-i zice: „Du-te, cheamă-l pe soţul tău şi vino aici”. Ea mărturiseşte: „N-am soţ”. Spre marea ei surprindere, Iisus îi spune: „Bine-ai zis: „N-am soţ”. Căci ai avut cinci soţi, iar bărbatul pe care-l ai acum nu-ţi este soţ” (Ioan 4:15-18). Femeia înţelege semnificaţia cuvintelor lui Iisus şi, uimită, îi zice: „Domnule, văd că eşti profet”. Prin ceea ce spune în continuare, dovedeşte că o interesează lucrurile spirituale: „Strămoşii noştri (samaritenii) s-au închinat pe muntele acesta (muntele Garizim, aflat în apropiere), dar voi (evreii) spuneţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii” (Ioan 4:19, 20). Atunci Iisus îi explică femeii samaritene că nu locul de închinare este important: „Vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim”. El continuă: „Vine ceasul, şi acesta este acum, când închinătorii adevăraţi i se vor închina Tatălui cu Duh şi Adevăr, căci astfel de închinători caută Tatăl” (Ioan 4:21, 23, 24). Ceea ce contează pentru Tatăl nu este locul în care slujitorii săi îi aduc închinare, ci modul în care i se închină ei, prin credința în Duhul Sfânt și în Adevăr ( Iisus este Adevărul!). Femeia este impresionată. „Ştiu că vine Mesia, care se numeşte Hristos”, zice ea. „Când va sosi, El ne va spune toate lucrurile deschis.” (Ioan 4:25) Apoi, Iisus îi dezvăluie un adevăr important: „Eu, care îţi vorbesc, sunt Acela” (Ioan 4:26). Să ne gândim: Iisus îi acordă o onoare deosebită unei femei care a venit la amiază să scoată apă. El îi spune direct ceea ce, din câte se pare, nu a mai spus nimănui până acum în mod deschis, şi anume că El este Mesia!

MULŢI SAMARITENI CRED:

  Discipolii lui Iisus se întorc din Sihar cu mâncare. Ei îl găsesc pe Iisus la izvorul lui Iacob, unde l-au lăsat. Acum, El vorbeşte cu o femeie samariteană. Când sosesc discipolii, ea îşi lasă acolo vasul de apă şi merge în oraş. Odată ajunsă în Sihar, femeia le povesteşte oamenilor lucrurile pe care i le-a zis Iisus. Ea le vorbeşte cu convingere: „Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate lucrurile pe care le-am făcut”. Apoi, probabil pentru a le stârni curiozitatea, ea întreabă: „Oare nu este El Hristosul?” (Ioan 4:29). Aceasta este o întrebare referitoare la o chestiune importantă, de interes încă din zilele lui Moise (Deuteronomul 18:18). Astfel, oamenii din oraş se simt îndemnaţi să vină să-l vadă ei înşişi pe Iisus.

   Între timp, discipolii stăruie pe lângă Iisus să mănânce mâncarea adusă de ei. Dar El le spune: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi”. Discipolii se miră, zicându-şi unii altora: „Nu cumva i-a adus cineva de mâncare?”. Iisus le explică în mod binevoitor: „Hrana mea este să fac voinţa Celui care m-a trimis şi să sfârşesc lucrarea Sa” (Ioan 4:32-34). Aceste cuvinte sunt semnificative pentru toţi continuatorii săi. Lucrarea/misiunea despre care vorbeşte Iisus nu este secerişul propriu-zis, care va avea loc peste aproximativ patru luni. Mai degrabă, Iisus face referire la un seceriş spiritual, după cum reiese din cuvintele sale: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi ogoarele: sunt albe pentru seceriş. Deja secerătorul primeşte plata şi strânge rod pentru viaţa veşnică, pentru ca semănătorul şi secerătorul să se bucure împreună” (Ioan 4:35, 36). Iisus îşi dă seama deja de rezultatele discuţiei sale cu femeia samariteană. Mulţi oameni din Sihar cred în El datorită mărturiei acestei femei, întrucât ea le zice: „Mi-a spus toate lucrurile pe care le-am făcut” (Ioan 4:39). Prin urmare, când vin din Sihar la fântână, ei îl roagă pe Iisus să rămână şi să le vorbească în continuare. Iisus acceptă şi rămâne în Samaria două zile. Ascultându-l pe Iisus, şi mai mulţi samariteni cred în El. Ei îi spun femeii: „De-acum nu mai credem datorită spuselor tale, căci am auzit noi înşine şi ştim că omul acesta este cu adevărat salvatorul lumii” (Ioan 4:42).

  Mai sunt patru luni până la seceriş - din câte se pare, până la secerişul orzului - care are loc primăvara în această zonă. Aşadar, acum este probabil luna noiembrie sau decembrie. Aceasta înseamnă că, după sărbătoarea Paştelui din anul 30, Iisus şi discipolii săi au rămas aproximativ opt luni în Iudeea, învăţând şi botezând. Ei se îndreaptă acum spre nord, spre casa lor din Galileea. Ce îi aşteaptă acolo? – vom vedea în partea următoarea!

SUPLIMENTAR: CINE ERAU SAMARITENII?

  Regiunea numită Samaria se întindea între Iudeea la sud şi Galileea la nord. După moartea regelui Solomon, cele zece triburi din nord ale lui Israel s-au despărţit de tribul lui Iuda şi al lui Beniamin. Israeliţii care făceau parte din cele zece triburi au adoptat închinarea la viţel. Prin urmare, în 740 î.H. (cronologia este relativă), Dumnezeu a permis ca asirienii să cucerească Samaria. Cei mai mulţi dintre locuitorii Samariei au fost deportaţi de invadatori, în locul lor fiind aduşi străini din alte părţi ale Imperiului Asirian. Aceşti închinători la dumnezei străini şi unii israeliţi care au rămas în ţară au încheiat căsătorii între ei. Treptat, locuitorii acestei zone au ajuns să practice o formă de închinare care includea unele învăţături şi practici prevăzute de Legea lui Dumnezeu, precum circumcizia. Totuşi, închinarea lor nu putea fi considerată adevărată (2 Regi 17:9-33; Isaia 9:9). În zilele lui Iisus, samaritenii acceptau cărţile lui Moise, însă nu se închinau la templul din Ierusalim. Ani la rând, ei s-au închinat la un templu construit pe muntele Garizim, nu departe de Sihar, şi au continuat să se închine pe acest munte chiar şi după ce templul de acolo a fost distrus. În timpul serviciului lui Iisus era evident că samaritenii şi evreii nu erau în relaţii bune (Ioan 8:48).

*Va urma.

Notă: versetele sunt preluate dintr-o versiune biblică italiană. Traducerea este personală.

IMHOTEP ÎNTRE MIT ȘI REALITATE!

IMHOTEP ÎNTRE MIT ȘI REALITATE!

 Poate că nicio altă civilizaţie a Antichităţii nu este mai bine cunoscută, din punctul de vedere al vestigiilor arheologice, decât civilizaţia Egiptului antic. Cu toate acestea în mod paradoxal, nicio altă civilizaţie antică nu este mai puţin înţeleasă şi, deci, mai misterioasă decât cea egipteană.

   În toate tratatele egiptologice figurează numele unui personaj, care nu a fost cuceritor sau faraon, ci artist şi savant. Acesta este Imhotep, medic, arhitect şi principalul sfetnic al regelui Djoser (aprox. 3150 î.H.).

 Egiptologii afirmă că Imhotep s-a născut la Memphis (antic oraş egiptean) dar, datorită înţelepciunii sale a făcut atât de mult pentru medicina egipteană încât a fost, cu timpul adorat ca zeul cunoaşterii şi venerat ca întemeietorul ştiinţelor şi artelor. Se spune că Imhotep şi Hertataf (fiul faraonului Keops) au fost oamenii cei mai înţelepţi din Egiptul antic.

  Tradiţia spune că Imhotep a pus bazele şcolii de arhitectură, sub administraţia sa fiind construită cea dintâi casă de piatră din Egipt; tot el a ridicat cel mai vechi monument egiptean care s-a păstrat până în zilele noastre, piramida în trepte de la Sakkarah. Aceste trepte reprezintă scara simbolică pe care trebuie să o urce sufletul faraonului, (după moarte) pentru a se înălţa spre părintele său spiritual: Soarele RA.

  Egiptenii ridicau rugi către Imhotep, cu scopul ca această zeitate să-i doteze cu inteligenţă şi inspiraţie către artă. Astfel, scribii înainte de a-şi începe activitatea, obişnuiau să-i jertfească o picătură din lichidul cu care scriau.

  Memphis a fost fără îndoială oraşul în care Imhotep a fost profund venerat. Ptolemeu al-IV-lea a ordonat să i se ridice un templu în insula Philae. Hieroglifele din acel templu spun despre Imhotep următoarele: „Mare Zeu, fiu al lui Ptah, domn al formelor divine, tu dai viaţă oamenilor. Eşti cel mai inteligent dintre zei. Eşti imaginea şi asemănarea lui Thot.” Sculpturile îl înfăţişează întotdeauna cu un sul de papirus pe genunchi, parcă gata să citească un document către popor.

  Imhotep a fost iniţiatorul ştiinţei îmbălsămării defuncţilor, cu scopul de a le conserva corpul de-alungul secolelor. În privinţa ştiinţei medicale a ocupat acelaşi loc ca Hipocrate în Grecia şi Esculap în Roma antică. Egiptenii îl considerau părintele medicinei şi erau îndreptăţiţi să creadă acest lucru. În zilele noastre a fost descoperit cel mai vechi tratat de chirurgie şi acesta este relaţionat cu papirusul Smith, în care, se descriu operaţii de diverse tipuri şi se consideră că aceste reprezintă o compilaţie de procedee chirurgicale făcute de Imhotep. Papirusul Smith a fost cumpărat la Luxor în 1862 de amricanul Edward Smith şi, acum constituie una din comorile Societăţii de Istorie din New York. Faimosul egiptolog James H. Breasted a descifrat hieroglifele şi a publicat un tratat pe care l-a pus la dispoziţia oamenilor de ştiimţă. Papirusul Smith conţine 48 de cazuri între care, fracturi la nivelul coloanei vertebrale sau craniului. Fiecare caz este prezentat de o scurtă introducere ce prezintă un diagnostic sumar, apoi o analiză extinsă şi în final un prognostic clar. Prezintă însă numai în două cazuri terapia. Fără îndoială papirusul Smith este una din operele grandioase ale lui Imhotep ca medic al Egiptului arhaic.

Putem să ne întrebăm astăzi:

*Cine l-a învăţat pe Imhotep ştiinţa chirurgiei?

*Cum au reuşit egiptenii să realizeze operaţii craniene şi ale coloanei vertebrale acum mai bine de 5000 de ani?

  Graţie Maestrului Samael Aun Weor, antic hierofant al misterelor egiptene, ştim astăzi că ştiinţa medicală era foarte avansată în Egiptul antic şi că, prin intermediul ei, egptenii realizau vindecări pe care ştiinţa medicală de astăzi nici nu şi le imaginează. Mărturie a ceea ce spunem este faptul că ştiinţa contemporană nu a reuşit să descopere până astăzi etapele exacte ale procesului mumificării. Mumificarea şi alte tehnici medicale antice se datorează acestui OM care a meritat să fie zeificat şi care a purtat numele sacru de IMHOTEP.

IMHOTEP: persoană reală sau mitologică?

  A fost oare Imhotep o persoană reală sau este un zeu? Pentru egiptologi, Imhotep a fost multă vreme o figura mitologică. În urma cercetărilor arheologice s-a descoperit că Imhotep a existat cu adevărat. Existenţa lui ca persoană reală a fost demonstrată cu certitudine abia în secolul al XVIII-lea, după descoperirea unor inscripţii antice cu numele său.

  Popularizat într-o serie de filme hollywoodiene de mare succes, marele vizir Imhotep este una dintre cele mai cunoscute figuri ale Egiptului Antic, fiind astăzi chiar mai renumit decât cei patru faraoni carora le-a fost slujitor. Pentru cei impresionaţi de personajul malefic din filmele seriei „Mumia” , trebuie spus ca Imhotep inseamnă „cel care vine in pace”, iar biografia sa nu conţine elemente care să justifice portretul negativ care i s-a facut.

  Viaţa acestui faimos personaj al Antichitaţii este cu atât mai fascinantă cu cât el era un om din popor, care, graţie talentelor sale multiple, nu doar a ajuns pe culmile puterii, dar a şi rămas in istorie drept primul arhitect din lume, pionier al medicinei, poet si astrolog. Viziunea sa a transformat Egiptul dintr-o ţară cu construcţii de cărămidă într-o ţară cu imense edificii de piatră. Construcţiile au luat o amploare mai mare ca niciodată. Construcţia primei piramide de piatra, la Sakkara, este, fără îndoială, cea mai mare realizare a lui Imhotep, pe modelul careia au fost ridicate toate monumentele din Egipt. După moartea sa, faima lui Imhotep a continuat să crească, primind, cum aminteam, statutul de zeu.

  În 1960, arheologii au descoperit o ruină la Sakkara, despre care s-a spus că ar fi mormântul lui Imhotep, însă lucrul acesta nu a fost deocamdată dovedit. Englezul Walter Bryan Emery, profesor de egiptologie, şi-a dedicat viaţa arheologiei. În 1935 Emery devine şeful săpăturilor de la Sakkara. Sarcina lui cea mai importantă era să dezgroape imensa necropolă din timpul primei Dinastii. În 1964, după o întrerupere de câţiva ani, Walter Emery revine la cercetările (săpăturile) de la Sakkara, considerate a fi misiunea vieţii sale: mai ales căutarea mormântului lui Imhotep. Mormântul lui nu a fost găsit, de unde se poate conchide că el nu a fost prădat de hoţi. Măiestria lui de constructor pare să întărească această supoziţie - Imhotep şi-a ridicat mormântul încă din timpul vieţii, altfel decât cel al lui Djoser. Emery ştia foarte bine că mormântul lui Imhotep ar fi avut pentru istorie o importanţă la fel de mare ca cel al lui Tutankhamon. În decembrie 1964 a dat, la o adâncime de zece metri, de o grotă din Dinastia a 3-a. În faţa ei era un labirint ramificat: coridoare săpate, accese închise cu ziduri, un mare număr de ibişi mumificaţi. O statuie din perioada ptolemeică a fost dovadă pentru Emery că se afla pe direcţia bună. Pe soclul acestei statui erau săpate sărbătorile ce se ţineau în cinstea zeului tămăduitor. Una din ele avea loc în fiecare an, în ziua morţii acestuia. Stătea scris că Imhotep se odihneşte „în marele Dehan, o grotă pe gustul inimii sale”. „Ar fi posibil - spunea Emery - ca această grotă să fie acest uriaş labirint subteran”. Dar nu a fost să fie. Era deziluzionat, dar nu descurajat. Chiar dacă nu a găsit intrarea, „aceasta nu înseamnă că nu există nicio legătură între acest labirint şi mormântul lui Imhotep”, - susţinea Emery. De aceea Emery a mutat săpăturile în altă parte, dar zadarnic: el nu şi-a putut vedea visul cu ochii - găsirea mormântului lui Imhotep. La 11 martie 1971 Walter B. Emery s-a stins din viaţă. Mai nou, s-a avansat teoria că locul de veci al marelui vizir ar fi in mastaba 3518, pe care arheologii încă nu au deschis-o. Această mastaba (mormânt) se află in zona de nord a sitului, in care s-au gasit mai multe statuete ale lui Imhotep.

  Imhotep este considerat primul om de știință în sensul modern al cuvântului. După moarte, lui Imhotep i s-au atribuit puteri magice, considerându-se că avusese o descendenţa divină. El a fost unicul om de ştiinţă din istoria omenirii „transformat” in zeitate: după dispariţia lui a fost zeificat graţie numeroaselor cunoştinţe pe care le-a adus egiptenilor (printre care şi în medicină).

  Enciclopedia Britannica spune că reputaţia lui Imhotep era foarte respectată în acele vremuri și că odată cu trecerea timpului prestigiul său creştea. Toate acestea se întâmplau cu 2200 de ani înainte ca părintele vestic al medicinei, Hipocrat să se nască. Azi, o statuie a lui Imhotep troneaza în Galeria Nemuritorilor la Colegiul Chirurgilor din Chicago.

  Există și o opinie mai neconvențională legată de acest personaj, anume aceea potrivit căreia el ar fi, în realitate, Iosif din Biblie, cel vândut de frații săi și ajuns, în cele din urmă, mare vizir al Egiptului! Argumentele sunt: numele „Imhotep” nu este un nume real, ci, dimpotrivă, ar putea fi titlul dat de egipteni lui Iosif; de asemenea, se știe că, Iosif era renumit pentru înțelepciunea sa și capacitățile sale de interpretare a viselor, lucru valabil și pentru Imhotep. Mai știm că, niciun alt vizir al Egiptului nu a avut o autoritate atât de mare ca cea avută de Iosif, în afară de … Imhotep! Așadar este posibil ca cele două personaje să fie, de fapt, unul și același!

SECURITATEA COMUNISTĂ DIN ROMÂNIA ÎNTRE CIA ȘI KGB.

SECURITATEA COMUNISTĂ DIN ROMÂNIA ÎNTRE CIA ȘI KGB

Războiul Rece: 1947-1991 ; Actorii principali: 

· NATO, coordonat de trilaterala SUA, Marea Britanie si Franța. 

· Tratatul de la Varșovia coordonat de URSS 

Scurt Istoric: 

   După 1945, URSS începe să-și extindă influența și controlul în țările est-europene, care vor deveni membre ale Tratatului de la Varșovia. În 1947, președintele SUA, semnează Actul Securității Naționale, prin care se înființează Agenția Centrală de Informații (CIA). Agentia începe să se structureze după un model, propus președintelui Roosevelt, în 1942, de generalul William Joseph Donovan, fostul șef al Biroului de Servicii Strategice (OSS) al SUA din timpul războiului, cu scopul declarat de a combate influența URSS în Europa și în lume. Într-o primă etapă, Kremlinul își anunța disponibilitatea de a face parte din NATO, care fusese fondat in 1949, dar este refuzat diplomatic, fapt ce conduce la înființarea Tratatului de la Varșovia în 1955, un pact militar și economic între URSS și toate țările din Estul Europei: România, Albania, Cehoslovacia, Polonia, Republica Democrată Germania (RDG), Ungaria și Bulgaria. 

   Colonelul (r) Ioan Burdulea, ofițer de informații activ înainte de 1989 în celebra UM 0110 (cunoscută ca unitatea Anti-KGB) descrie astfel filozofia serviciilor secrete rusești în cartea sa, „În slujba adevărului – din amintirile unui ofițer de informaţii” : „Încă din anul 1557 țarul Ivan cel Groaznic a creat Opricina, prima poliție politică a Rusiei, care avea puteri nelimitate (…) În anul 1881 s-a constituit temuta poliţie Ohrana Ţaristă, care a avut performanţe deosebite în reprimarea adversarilor politici. La 20 decembrie 1917, la două luni de la izbucnirea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie s-a înfiinţat CEKA - Comisia Extraordinară pe Întreaga Rusie pentru Combaterea Contrarevoluţiei și a Sabotajului, condusă de Felix Dzerjinski (…) Până la prăbușirea bolşevismului în URSS, în anul 1991, CEKA a cunoscut mai multe denumiri: GPU, NKVD şi KGB.” 

Înființarea Securității: 

  Serviciile secrete române sunt supuse unei transformari substanțiale în perioada 1947-1965, când sunt practic redesenate de consilierii sovietici, după modelul NKVD. Primele succese ale nou înființatei structuri de securitate, puse în slujba regimului comunist, au fost: instaurarea guvernului „democratic” condus de dr. Petru Groza la 6 martie 1945, manipularea alegerilor parlamentare din anul 1946, desființarea PNȚ si PNL, impunerea unui program de „reforme” economice și social-politice după modelul sovietic, reprimarea dușmanilor de clasă, instaurarea dictaturii proletariatului, abolirea monarhiei și declanșarea programului de făurire a „omul nou”. 

  În 1948 se proclama Republica Populară Română, iar Siguranța Statului începe să fie populată cu ofițeri NKVD, cei mai mulți ruși, care ulterior își schimbă numele cu unul românesc. Printr-un proces similar de sovietizare trec toate statele membre al Tratatului de la Varșovia, peste tot cu implicarea directă a „consilierilor sovietici”. 

Războiul nevăzut: 

  Harold Wilson prim-ministrul Angliei, Olof Palme prim-ministrul Suediei, Lester Pearson fost prim-ministru al Canadei, Roger Hollis, conducătorul MI5, Averell Harriman, fostul ambasador american în URSS și ex-guvernator al New-York-ului, au ceva în comun: toți au fost agenti KGB! Succesul incredibil al serviciilor Tratatului de la Varșovia pe terenul occidentalilor este explicat de James Jesus Angleton, şeful biroului de contrainformaţii al CIA în perioada 1954-1975: „Cei care protejează şi slujesc strategia sovietică, fac parte dintr-o schemă de dezinformare pentru a ne ispiti să credem că ne-am afla într-o poziţie confortabilă. Şi, dintr-o dată, credem că suntem pe punctul de a câştiga Războiul Rece. Domnilor nici nu vă daţi seama dar sunteţi înconjuraţi de o mulţime de înşelători.” Angleton reușește în 1953 să îl demaște pe cel mai important spion KGB din serviciile secrete britanice, Kim Philby. Acesta făcea parte dintr-o vastă reţea de spionaj controlată de ruşi pe teritoriul Americii denumită „Cambridge Spy Ring” (Inelul Spionilor de la Cambridge). Cei cinci membri marcanţi ai reţelei fuseseră rectrutaţi de sovietici încă din anii studenţiei şi mai apoi propulsaţi în funcţii cheie la vârful serviciilor de spionaj americane şi britanice. Nu se stie nici astăzi câţi membri a avut acest „inel”. Dar au avut si serviciile de informații occidentale câteva succese remarcabile, cum a fost cazul lui Oleg Gordievsky, omul care a condus biroul KGB din Londra, agent dublu în perioada 1974 - 1985. Acesta a declarat: „Cambridge este doar un punct mic dar centrul pământului este Londra şi există cel puţin 40 de ofiţeri, inclusiv 25 de la KGB care operează în Londra. Nu beneficiază de bugete foarte mari şi din acest motiv vor viza industriile creative, aşa cum este presa, pentru a se infiltra. 

Republica Socialistă România și dansul pe sârmă între CIA și KGB: 

  După momentul 1968, România își propune să construiască o axă pro-occidentală. Începând cu 1975, regimul de la București, condus de Nicolae Ceaușescu primește împrumuturi de la FMI și Banca Mondială de 2,3 miliarde dolari. Avansul tehnologic obținut de România din colaborarea cu Vestul, obligă serviciile secrete ale URSS si ale aliaților din Tratat să declanșeze „măsuri active împotriva României”. Așa a luat naștere operațiunea „Progress”, în 1971. Nicolae Ceaușescu se îndepărtează de politica Moscovei, cu sprijinul puterilor occidentale şi-n mod special al SUA și a Marii Britanii și astfel, serviciile secrete românești încep să-și schimbe optica și mai ales principiile de funcționare. Ca reacție imediată din partea aliaților socialiști, România este inclusă definitiv pe lista inamicilor iar „măsurile active” s-au realizat prin intermediul altor state „vecine şi prietene”. Însă, spre sfârșitul anilor 70, Ion Mihai Pacepa, șeful spionajului românesc defectează la CIA și dezvăluie operațiunea „Orizontul”, în cartea „Orizonturi Roșii”, lucrare ce avea să pună capăt relației lui Ceaușescu cu Occidentul. Astfel, atacat din toate părţile, Ceauşescu decide să organizeze în cadrul Securităţii prima unitate Anti-KGB cunoscută mai ca UM 0110. Aceasta avea patru sub-direcţii, două care se ocupau de KGB şi GRU, alta destinată combaterii operaţiunilor Iugoslaviei şi Ungariei şi ultima contracara acţiunile serviciilor din Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia şi Germania de Est. 

   Sovieticii reușiseră să penetreze, la sfârșitul anilor 60, serviciile SUA si ale NATO și astfel, au reușit să manipuleze genial defectarea lui Pacepa, intoxicând mediile occidentale cu ideea că Ceaușescu a fost doar un cal troian al URSS în Occident și că „revolta” împotriva invadării Cehoslovaciei a fost secvența unui plan pus la punct de Brejnev și Ceaușescu. Desecretizarea arhivelor fostului serviciu secret al Germaniei de Est, în 1991, celebrul STASI, a scos la lumină documente care atestă planul unei acţiuni coordonate a Pactului de la Varşovia împotriva României. 

  Proiectul fusese demarat din 1962 atunci când Hruşciov ordonase statelor membre ale Pactului să restricţioneze cooperare pe linie de informaţii cu România, moment la care ţara noastră devenise deja în ochii ruşilor „aliatul dizident”. Acţiunea a fost re-confirmată în anii ’90 de documentele secrete din aşa numita „Arhiva Mitrokhin”. Documentele oferite britanicilor în 1991 de defectorul Vasili Mitrokhin (fost archivist al KGB) relevă, printre altele, o operaţiune denumită sugestiv „PROGESS”. Pusă în operă la ordinele liderului sovietic Leonid Brejnev, „PROGRESS” a urmărit poziţionarea la vârful statelor membre ale Pactului de la Varşovia a unor agenţi controlaţi de serviciile secrete sovietice. În aceste condiţii KGB-ul iniţiază rezidenţe sub diverse acoperiri (turişti, oameni de afaceri), în România fiind trimişi, din 1971, un număr necunoscut de agenţi ilegali. Activarea „PROGRESS” a urmărit şi scoaterea din adormire a grupurilor de influenţă, aflate în conservare, alcătuite din foşti studenţi români care studiaseră în anii ‘50 la Moscova. Aşa se explică de ce Uniunea Sovietică începuse să ofere dublă cetăţenie „specialiştilor” aflaţi la „studii” în Rusia, de la finalul anilor ’70. Sovieticii au tot ţesut ani la rând această pânză de păianjen foarte stufoasă, care a dat mari bătăi de cap contraspionajului român şi care şi-a dovedit utilitatea în 1989. 

   Serviciile secrete ale Budapestei începuseră, din anii 60, să „răspândească” în Statele Unite ideea că în Transilvania se produce un genocid împotriva populaţiei maghiare, profitand de faptul ca mulţi dintre ofiţerii din centrala CIA însărcinaţi cu Europa Răsăriteană aveau origini maghiare sau poloneze, iar această situaţie a avut „efecte secundare” asupra raportării evenimentelor din teren, evident în defavoarea țării noastre. Abia în 1996, în urma unei anchete a FBI, americanii aveau să afle că ofiţerul Harold James Nicholson, nimeni altul decât şeful staţiei CIA la Bucureşti (1990-1992), era de fapt agent dublu al KGB-ului. Nicholson a fost arestat, pe 16 Noiembrie 1997, pe aeroportul Dulles din SUA, în timp ce încerca să plece spre Elveţia, având asupra sa o geantă diplomat cu documente clasificate, sustrase din interiorul CIA. Înțelegem așadar, cum au reusit ofiterii serviciilor secrete rusești să infiltreze CIA, și folosind diaspora maghiară din Statele Unite au dezinformat masiv în defavoarea Romaniei. 

Spionajul românesc în slujba Kremlinului: 

 Cea mai reușită acțiune de spionaj, manipulare și dezinformare a servicilor secrete românesti, în colaborare cu cele sovietice poartă numele de „Rețeaua Caraman” și s-a desfășurat între 1960-1969. Colonelul Mihai Caraman, coordonat de ofițeri KGB și GRU a reușit să formeze o rețea de spioni, prin care s-au scurs informaţii deosebit de valoroase pentru Tratatul de la Varşovia. Mihai Caraman activa la Paris sub acoperire diplomatică, fiind ofiţer al Direcţiei de Informaţii Externe (DIE), unde a reuşit să-şi atragă colaborarea a trei angajaţi din interiorul Cartierul General NATO: Imre Nahit, ofiţer turc, Robert Van de Wielhe şi Francis Roussilhe, doi funcţionari francezi. Prin intermediul acestei reţele, Mihai Caraman a sustras mii de documente care se refereau la absolut toate problemele ce preocupau NATO în perioada respectivă. Din păcate, prin demantelarea reţelei Caraman, KGB-ul a reușit încă o dată să discrediteze România în faţa americanilor, englezilor şi mai ales a francezilor, puteri de la care regimul Ceauşescu aştepta sprijin. Mihai Caraman a fost decorat ulterior de KGB şi avansat în cadrul Securităţii, până în 1979 când este trecut în rezervă. 

Sovieticii au creat DSS după modelul NKVD: 

  După importarea comunismului făcută cu tancurile sovietice a fost înființată Direcția Generală a Securității Poporului, prin decretul 221 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare România . Primul Director General a fost numit direct de la Moscova și s-a numit Pantelei Bodnarenko (1902-1985) care și-a schimbat numele în Pintile Gheorghe, poreclit „PANTIUȘA”. A fost impus și susținut de Ana Pauker și de Teoharie Georgescu. „Pantiușa" era un vechi agent NKVD, trimis în România în perioada interbelică în mai multe misiuni de spionaj și diversiune și făcea parte din cei 1.150 de foști activiști ilegaliști câți au existat în România până la 23 august 1944 dintre care 95 % erau alogeni (ruși, ucrainieni, evrei, unguri și bulgar). Unul dintre primele sale acte din activitatea lui de după ocuparea României de către tancurile sovietice a fost asasinarea fostului prim-secretar al PCR, Stefan Foriș. Prin funcția primită în CC al PCR, a orientat Siguranța Statului exclusiv spre combaterea dușmanilor comuniștilor și a contribuit din plin la infiltrarea Siguranței cu membrii activi ai vechilor retele de spionaj soietice din România. Până în 1951, Siguranța a fost transformată în Securitate, organizată după modelul NKVD. „Pantiușa", ajuns primul șef al Securității Române, este descris de alți comuniști din acea vreme drept „un tip grobian, primitiv, semianalfabet, care nu stăpânea scrisul și vorbea prost limba română” 

Umbrele KGB si GRU asupra serviciilor secrete românești:

  Imediat după preluarea puterii de către grupul Iliescu, în structurile de securitate din România au fost plasați în posturi de vârf, ofițeri cu dublă comandă, aflați în slujba Kremlinului, racolați fie înainte de 1989, fie după ce Ion Iliescu le-a dat mână liberă lui Nicoale Militaru, Vasile Ionel, Dumitru Penciuc, Marin Pancea, Stefan Kostyal, Dumitru S. Nicolae, toti agenți KGB sau GRU, să formeze noi ofițeri, puși să jure însă și pe steagul mamei Rusia, nu doar pe al României. Doar desecretizarea completă a arhivelor Securității și ale PCR pot aduce lumină, întrucât structurile acestui aparat colosal creat de K.G.B. în România, bântuie și astăzi pe coridoarele puterii militare, economice și simbolice (Biserică și, mai ales, Masonerie) influențând factorii de decizie politică în favoarea Kremlinului. 

DESPRE „NIMIC”!

DESPRE „NIMIC”!

   Nimicul, nebăgat în seamă multă vreme, a devenit în prezent piesa centrală a fizicii moderne. Nimicul este punctul de plecare al Universului nostru și tot nimicul îi condiționează viitorul. Ciudat, nu-i așa? De fapt, poate că ar trebui să începem prin a răspunde la o întrebare: de ce există ceva, în loc să existe doar nimicul? Răspunsul l-a dat laureatul Nobel, Frank Wilczec: nimicul acesta este foarte instabil, spunea el. O afirmație stranie, care nu este la îndemâna bunului simț. Pentru noi, oamenii obișnuiți, este simplu: nimicul este nimic.

   Acum este nevoie să vă mărturisesc ceva. În urmă cu câțiva ani, aproape din întâmplare, mi-a căzut în mână cartea lui John D. Barrow, „Mic tratat despre nimic” (titlul în limba engleză îmi sună mai bine: The book of nothing, pe care eu l-aș fi tradus Cartea nimicului). Cartea asta a fost pentru mine un mare eveniment. Este vorba despre acea rară specie de cărți, cea care te convinge să citești mai mult. Din dimineața zilei în care am terminat lectura ei m-am apucat să citesc din ce în ce mai mult despre acest „nimic”. A fost o călătorie stranie și fascinantă această căutare la care am pornit după ce am citit cartea lui Barrow. Știu că nu am ajuns la capătul ei (știința nu poate avea vreun capăt, nici măcar atunci când are nimicul drept obiect de cercetare). Dar acum cred că a sosit momentul ca eu însumi să vă povestesc versiunea mea, cea a unui simplu „amator” de știință.

   Poate că ar fi trebuit să încep, ca și Barrow, prin a vă povesti despre cifra zero, strania cifră care desemnează atât nimicul, cât și, în funcție de poziția sa într-un număr, valori nenule. Reprezintă un mare pas înainte apariția semnului pentru zero, pe care îl aveau babilonienii și mayașii. Cel pe care îl folosim își are originea în India.

Anticii:

  De ce nu au avut grecii din vechime ideea unui semn pentru nimic? Pentru ei nimicul nu putea exista și nici nu putea fi sursă a creației. Situația este bine descrisă de Barrow, în cartea despre care aminteam mai devreme, dar am găsit o prezentare la fel de interesantă și în cartea lui Frank Close, „Nothing: A Very Short Introduction” (Nimicul, o scurtă introducere). Nu voi intra în detalii, dar vreau să vă prezint câteva dintre concepțiile despre nimic ale gânditorilor antici.

  Thales, undeva pe la anul 600 î.H., nega cu tărie existența vidulului, a nimicului. Niciun lucru nu poate apărea din nimic, niciun lucru care există nu se poate transforma în nimic, spunea el. Thales și-a mai pus o întrebare: dacă scoatem tot ceea ce există dintr-un volum dat, ce va mai rămâne acolo? Răspunsul pe care l-a dat venea din propriile sale concepții despre structura lumii. În acel volum va rămâne un soi de materie primordială. Ce este această materie primordială? Apa. Da, pentru Thales apa era elementul primordial. O întâlnim în natură sub formă solidă lichidă și gazoasă. El observase transformările apei și remarcase că apa dispare, prin evaporare, pentru ca mai apoi să redevină lichidă. Thales credea că apa se poate transforma în orice formă de materie.

  Mai târziu, prin secolul V î.H., un alt mare gânditor grec, Empedocles, își pune întrebarea dacă aerul poate fi substanța care umple spațiul gol. Empedocles știa să facă experimente, pentru a își testa ideile. El a folosit un instrument din sticlă alcătuit dintr-un tub care se termina cu o sferă care avea găuri în partea inferioară. Pentru a putea vizualiza instrumentul folosit de Empedocles, puteți să vă imaginați un balon din sticlă din laboratoarele moderne la care am realizat niște găuri în partea de jos. Experimentul său era simplu. A introdus instrumentul în apă și, evident, balonul s-a umplut cu apă. Atunci când a repetat experimentul, cu capătul tubular astupat, aerul nu a mai ieșit, iar apa nu a mai putut intra în balon. Aceasta era o demonstrație a faptului că aerul și apa nu pot ocupa simultan același spațiu și că aerul este o substanță, și nu un nimic, un spațiu gol.

   Empedocles a extins ideia de materie primordială la patru elemente, spre deosebire de Thales, care, așa cum am arătat mai sus, considera că există un singur element primordial: apa. Pentru Empedocles cele patru elemente fundamentale erau: aerul, apa, focul și pământul. Tot el considera că materia are o structură granulară, fiind alcătuită prin „împachetarea” unor sfere minuscule. Evident, între ele rămâne un spațiu liber care trebuie umplut cu ceva. Acest ceva nu era vidul, nu era nimicul, ci o formă subtilă de materie, eterul, care era mai ușor decât aerul.

    Am vrut să vă dau doar câteva exemple ce țin de vechime, pentru că aceste concepții au impus anumite reguli de gândire pentru veacurile care au urmat. Vidul nu avea cum să existe, pentru că logica pură, a gânditorilor din vechime, îi interzicea nimicului dreptul la existență.

Către modernitate:

   Să ne mutăm, pe scara timpului, ceva mai departe. Ajungem în 1643, an în care Toricelli, elevul lui Galileo Galilei, construiește primul barometru cu mercur. A luat un tub de sticlă lung de un metru, care avea un capăt astupat. A umplut tubul cu mercur și, după ce a astupat capătul liber al tubului cu degetul, l-a așezat cu grijă într-un vas plin și el cu mercur. A văzut, probabil cu uimire, că mercurul a coborât în tub, lăsând un spațiu gol. Ce putea exista în acest spațiu lăsat liber de către mercurul care coborâse? Vidul, asta rămânea acolo. Ca să fim riguroși, Torricelli nu realizase vidul absolut. În acel spațiu gol, datorită presiunii scăzute se află vapori de mercur. Dar pasul fusese făcut. Vidul apărea acum ca obiect justificat pentru un studiu științific. Experimentul lui Torricelli, reluat mai apoi de Pascal, a demonstrat că înălțimea coloanei de mercur scade o dată cu creșterea altitudinii. De aici concluzia era una firească. Pământul are o atmosferă, iar presiunea scade cu altitudindea. Asta înseamnă că, dincolo de atmosfera terestră, locul aerului este luat de vid. Adică de către nimic. Dar noi putem vedea lumina stelelor. Lumina poate străbate vidul. Acesta este un aspect foarte important pentru cele ce urmează. Cum de se propagă lumina și prin vid? Cum se face că raza de lumină poate străbate nimicul? Care era problema? Lumina ar trebui să se propage printr-un mediu material. Lumina nu poate călători prin nimic.

   Să facem acum o pauză și să mai facem un pas mic în timp. Pe scenă intră Newton. În 1687 el publica lucrarea „Philosophiae Naturalis Principia Mathematica” care avea să reprezinte o revoluție în fizică, și nu numai. Îndrăznesc să afirm că Newton a fost unul dintre foarte puținii oameni care au reușit să schimbe fundamental modul de gândire al semenilor săi. El a produs o revoluție care a trecut dincolo de granițele fizicii. Dar teoria Newton, care a dominat fizica mai bine de două veacuri, avea o hibă. Așa cum spune Barrow: „În ciuda simplității și elocvenței ideilor lui Newton, ele au la bază o presupunere care complică lucrurile. Newton a trebuit să presupună că există ceva pe care l-a numit spațiu absolut, un fel de fundal în Univers față de care se derulează toate mișcările pe care le guvernează legile lui.” Mișcarea tuturor corpurilor din Univers trebuia să se raporteze la acest „spațiu absolute” ca ar fi trebuit să se afle, la rândul său, într-o stare de repaus absolut. El nu putea fi observat direct și nici nu se putea acționa asupra lui; „spațiul absolut începea să pară tot atât de misterios ca și vidul însuși”. Cum ideea spațiului vid era greu de acceptat (nu poți raporta mișcarea la ceva care nu există, spuneau anticii greci) acest spațiu absolut era umplut cu un fluid imobil, cu caracteristici speciale, care a căpătat numele de eter. Newton însuși avea oarecari îndoieli legate de acest eter, nu ar fi vrut să introducă eterul ca pe o ipoteză suplimentară în fizica sa. „Newton nu a manifestat niciodată un entuziasm prea mare față de această idee și a adoptat-o cu oarecare ezitare pentru că dorea ceva mai riguros. El a recunoscut că eterul putea fi un vehicul convenabil pentru a înțelege unele dintre proprietățile luminii și ale propagării prin spațiu, dar considera că prezența unui fluid ar îngreuna înțelegerea mișcărilor Lunii și ale planetelor”, explică Barrow. Oricum, Newton era adeptul teoriei corpusculare a luminii. El vedea lumina ca pe o sumă de corpusculi foarte mici. Adevăratele probleme apar atunci când tratezi lumina ca pe o undă. Faptul că lumina avea un caracter ondulatoriu era demonstrat de experimentele de interferență pe care unii din contremporanii săi le efectuau deja.

    „Cum de se propagă lumina în vid? Cum de poate străbate nimicul?” -  iată întrebările, pe care le-am enunțat mai devreme, și la care conceptul de eter poate răspunde foarte bine. Să ne amintim cum se propagă undele sonore. Ele sunt variații de presiune care se propagă prin aer, prin lichide sau prin unele solide . Ele, evident, nu pot străbate vidul. Undele sonore au nevoie de un suport pentru a se putea deplasa. Pentru unda luminoasă, tocmai acest eter ar trebui să constituie mediul de propagare. Un eter cu caracteristici speciale, pe care oamenii de știință au încercat să le explice și să le verifice experimental în veacurile care au urmat. Este o poveste fascinantă această cautare, care s-a încheiat o dată cu experimentele lui Michelson și Morley. Cei doi au realizat celebrele experimente, prin care vroiau să demonstreze direct existența eterului. Primul experiment a fost efectuat de către cei doi în 1881, urmat de un altul, mai perfecționat, în 1887. Ambele experimente au eșuat. Un eșec de succes, aș zice eu. Eterul, larg acceptat de către fizicienii vremii, nu dădea nici un semn că ar exista. Iar asta a dus la marea revoluție înfăptuită, în 1905, de către un alt mare titan al pământenilor: Albert Einstein.

Nimicul, o chestie complicată:

   Am ajuns în timpurile moderne. Să fi reintrat nimicul în drepturile sale, odată cu infirmarea existenței eterului? Așa ar fi fost, dacă nu ar fi apărut mecanica cuantică. Conform ei, așa cum spunea și laureatul Nobel Frank Wilczek, „nimicul este o chestie foarte instabilă”. Acum, cred, a sosit și momentul explicării acestei ciudate afirmații. Așa cum veți vedea, nimicul acesta instabil, este „sămânța” întregului Univers. Nimicul, vidul, posedă propria sa energie, spune mecanica cuantică. Cum de este posibil ca spațiul gol să posede energie? Leonard Suskind, în cartea sa „The Cosmic Landscape” răspundea că „Răspunsul stă în ciudățeniile răspândite în lumea mecancii cuantice. Fizicienii văd vidul ca fiind plin de particule, care apar și dispar atât de repede încât nu pot fi detectate în condiții normale.”

   Dar de unde apar aceste particule, pe care fizicienii le numesc particule virtuale? Răspunsul vine din principiul incertitudinii a lui Heinseberg. Acest principiu postulează faptul că nu poți măsura cu exactitate și în același timp viteza și poziția unei particule cuantice. Acest principiu, al incertitudinii, nu reprezintă doar o dificultate de măsurare, el ilustrează un adevăr (sau o ciudățenie) mult mai profund legat de lumea cuantică. La fel ca și principiile din termodinamică, el se aplică Naturii înseși. Să ne imaginăm un volum mic din spațiu, din care scoatem toate particulele care se află acolo. Să ne mai imaginăm că acolo am creat nimicul absolut. În permanență, plecând de la principiul incertitudinii, acolo apar perechi de particule și antiparticule (este necesară apariția simultană a particulei și antiparticulei corespunzătoare, deoarece sarcina electrică trebuie să rămână neschimbată), care imediat se anihilează reciproc. Intră în existență pentru foarte scurtă vreme aceste particule, astfel încât nu există mijloace pentru a le detecta. De aceea ele poartă numele de particule virtuale. Vedeți și dumneavoastră: dintr-o dată, ciudățenia mecanicii cuantice transformă spațiul gol, vidul, nimicul, în ceva foarte complicat. În ceva plin de o continuă agitație. La scara mică a lumii, atunci când ne apropiem de dimensiunile lui Plank (asta ar însemna dimensiuni apropiate de 10 la puterea -35 metri) spațiul nici nu mai seamănă cu ceva ce poate fi imaginat de către intuiția noastră, de niște oameni obișnuiți. Fizicienii vorbesc de o „spumă cuantică”, aflată într-o continuă agitație, în care avem fluctuații violente de energie și în care apar din neant și dispar, tot în neant, particulele virtuale. De aici provine exclamația lui Wilczec: „nimicul este o chestie foarte instabilă!” De fapt, nimicul pur, așa cum ni-l concepem noi, nici nu poate exista. Îl interzice mecanica cuantică. Și mai este ceva, vidul cuantic este o chestie extrem de complexă. Să vedeți de ce. „Fiecare tip de particulă elementară este prezent în fluctuațiile violente ale mării de particule virtuale pe care noi o numim vid.”, spune Susskind, și continuă: „În această mare întâlnim electroni, pozitroni, fotoni, cuarci, neutrini, gravitoni și multe alte particule. Energia totală a vidului este suma tuturor energiilor acestor particule virtuale, fiecare tip de particulă aducându-și propria contribuție.” S-au făcut și calculele necesare, ținându-se seama de energia fiecăriei particule în parte. Rezultatul a fost unul dezastruos. Energia vidului ar fi una uriașă. Dacă nu vă sperie cifrele foarte mari, îl voi cita din nou pe Susskind: „prin estimarea dată de mecanica cuantică, într-un centimetru cub de vid, se află o cantitate de energie egală cu 10 la puterea 116 Jouli. Această cantitate de energie ar face să fiarbă întreaga apă din Univers. Este o cantitate de energie mai mare decât cea pe care Soarele nostru ar radia-o într-un miliard de miliarde de ani. Este o energie mai mare decât cea pe care toate stelele din Univers a produce-o pe parcursul întregii lor vieți.” Consecințele asupra Universului produse de această energie conținută într-un singur centimetru cub de nimic ar fi dezastruoase. Nimic nu ar mai putea exista, nici galaxiile, nici stelele, nici planetele și nici măcar atomii. Nimicul ar distruge existența. Cu siguranță undeva este o greșeală. Greșeala vine din faptul că toată particulele virtuale luate în calcul au fost considerate a avea enrgie pozitivă. Dar lucururile nu stau chiar așa. Energia unor particule virtuale, cum ar fi electronii virtuali, are valori negative. Este o chestie mai tehnică, pe care nici Suskind nu o detaliază. Să o luăm și noi ca atare. Refăcând calculele lucrurile se schimbă. Dacă vom alege ca unitate de măsură acei 10 la puterea 116 J, atunci energia conținută într-un singur centimetru cub de vid ar fi un zero virgulă osutădouăzeci de zerouri urmate de un unu unități. Îmi dau seama că cifrele acestea ar putea să pară complicate sau complet lipsite de semnificație. Dar nu este așa. Energia conținută de vid dictează evoluția întregului Univers, făcându-l să fie așa cum îl știm noi. O mică, o foarte mică, modificare a valorii pe care am scris-o mai sus ar face ca Universul să nu mai fie favorabil vieții, cel puțin nu în forma pe care o cunoaștem noi. Și mai este ceva important de precizat. Această energie, a unui volum dat de vid, este constantă în timp, chiar dacă Universul se află în expansiune. De fapt, energia vidului o cunoșteți, aproape sigur, sub o altă denumire. Uzual ea este numită energie întunecată și este responsabilă de accelerarea expansiunii Universului.

Nașterea din nimic:

  Pentru fizicieni, vidul reprezintă locul potențial pentru toate lucrurile. Asta înseamnă o listă cu toate particulele elementare dar, la fel de bine, și constantele naturii. Pe scurt, însemnă un mediu în care legile fizicii capătă o anumită formă particular. Un vid diferit ar putea însemna alte legi ale fizicii. Vedeți? Nimicul acesta fundamental condiționează el însuși, prin legile fizicii care se nasc acolo, existența Universului. Un lucru mai straniu decât acesta este greu de imaginat. Dar Universul însuși, cum de s-a născut? Fizica modernă ne spune că în urmă cu 13,72 miliarde de ani, printr-o explozie grandioasă apărut Universul în care trăim noi. Teoretic putem explica evoluția Universului de la aproape de începutul său, până în zilele noastre și putem aprecia și viitorul său, pe baza datelor observaționale. Dar există o mare și, deocamdată, insolubilă problemă. Dacă încercăm să ne apropiem foarte mult de acel t=0, al începutului de Univers, legile fizicii, așa cum le cunoaștem noi, își încetează aplicabilitatea. Practic, nu putem ști ce s-a întâmplat cu Universul înaintte de t = 10 la puterea -43 s. Nu putem știi, dar putem specula.

   Alexei Filipenko și Jay M. Pasachoff, în cartea lor „The Cosmos: Astronomy in the New Millennium” considerau că sursa creației întregului Univers ar putea fi nimicul sau, mai bine zis, fluctuațiile cuantice dintr-un spațiu primordial. Acolo, dintr-un motiv neștiut, unele dintre aceste fluctuații a „trăit” suficient de mult pentru a declanșa întregul proces care a dus la Big Bang. De fapt, atunci, la momentul t=0, nu aveam de-a face cu un vid propriuzis. În cartea lui Frank Close, despre care aminteam mai devreme, se descrie frumos situația acestui început. „Alan Guth și Paul Steinhardt au venit cu ideea că Universul nostru este un domeniu al unei structuri mai mari.” În momentul de început, în domeniul corespunzător Universului nostru, „exista” un „vid fals”. „Vidul fals diferă de cel real prin faptul că este foarte instabil. Situația seamănă cu cea a unui creion în poziție verticală, care se sprijină pe vârful său.”, spune Close. Creionul se află într-un echilibru instabil și poziția sa se va modifica rapid, până când va ajunge la energie potențială minimă, până când își va găsi poziția de echilibru. Așa ar fi putut începe totul. O fluctuație care a durat prea mult într-un „vid fals” a dus la materializarea din nimic a Universului nostru. Este un scenariu simplificat cel prezentat de noi. Ar fi trebuit să vă vorbim și despre bozonul Higgs și despre câmpul creat de el, încă de la începutul Universului. El a jucat un rol fundamental în nașterea Universului nostru încă de la începuturile sale. 

   Sper că v-am convins. Fizica „nimicului” a devenit un domeniu fundamental de cercetare pentru fizicieni. Nimicul acesta poartă cu sine taine care trebuie descifrate, pentru a putea înțelege întreg Universul. Și, poate, înțelegând mai bine nimicul, vom putea pregăti drumul care ne va duce la soluțiile de care avem nevoie pentru a putea trimite oamenii către cele mai îndepărtate locuri din Univers. Deja există speculații frumoase în acest sens, dar asta este o altă poveste. Vă rog să remarcați: Nimicul (nu-i așa?) este fascinant!