duminică, 31 ianuarie 2021

RĂZBOIUL DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A TREIA!

 

RĂZBOIUL DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A TREIA!

8. Din nou despre … Enoh!

 Viaţa lui Enoh este marcată de două fapte: „A umblat cu Dumnezeu” şi „Apoi nu s-a mai văzut pentru că l-a luat Dumnezeu”.

  Lumea în care trăia Enoh era tristă. În vremea sa, marea familie a oamenilor „mergea pe drumul lui Cain” care îşi omorâse fratele şi care, alungat pentru această faptă de la faţa lui Dumnezeu, organizase lumea aşa cum o vedem azi. În momentul căderii primului om, atunci când Eva a plecat urechea la vorbele şarpelui, pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii  (Geneza 3:6 ; Ioan 2:16 ) şi-au găsit sălaşul. Astfel, lumea s-a format după principiile lui. Gonit de la faţa lui Dumnezeu, Cain a construit primul oraş şi i-a strâns pe oameni în societate sub semnul binefacerilor bogăţiei, industriei, artei şi plăcerilor (Geneza 4:17-22 ). Acest oraş şi-a avut, desigur, propria religie, căci Cain era, în felul lui, un om credincios (Geneza 4:3 ). Or, mă întreb, ce diferenţă este între lumea acea şi cea actuală?! Poate doar că azi lumea se manifestă pe deplin ca vrăjmaşă a lui Dumnezeu, ca urmare a respingerii nu doar a lui Abel, ci a Însuşi Fiului lui Dumnezeu. În vremea lui Enoh, la sute de ani după uciderea lui Abel, răul se întinsese simţitor pe Pământ. Oamenii deveniseră necredincioşi, înfruntându-L deschis pe Dumnezeu, iar vorbele şi faptele lor erau marcate de această amprentă (Iuda 15 ). După alte câteva secole, tot Pământul „stricat” şi „plin de silnicie” (Geneza 6:11 ) era gata de judecată. Aşadar, istoria omenirii a avut etapele ei până la Potop. Va mai parcurge altele, de la Potop până la Judecata de apoi, prin foc. Familia lui Cain, cândva distrusă, reînvie prin trăsăturile sale morale la crucea lui Hristos. Conform Epistolei lui Iuda, sunt trei etape succesive: drumul lui Cain, rătăcirea lui Balaam şi răscoala lui Core, sau împotrivirea pe faţă a unei creştinătăţi apostate faţă de Hristos. În urma  prăbuşirii lui Cain şi a familiei lui, Dumnezeu i-a dat Evei o altă sămânţă, pe  Set, în locul lui Abel cel drept, pe care îl ucisese Cain (Geneza 4:25 ). Set devine capul unei noi rase pe care Dumnezeu nu o leagă de Cain, ci de Abel cel mort. Împreună cu urmaşii lui, el produce un fel de reînviere a lui Abel cel drept. Cain era de la celui rău (1. Ioan 3:12 ), familia lui devenise „sămânţa şarpelui” (Geneza 3:15 ), dar, slavă Domnului, moartea lui Abel, la fel ca şi cea a lui Hristos de mai târziu au dat roade. A existat atunci, aşa cum există şi astăzi în lume, o familie a lui Dumnezeu, creată şi păstrată chiar de El.

  Am văzut trăsăturile lui Cain şi ale familiei sale. Iată acum trăsăturile morale ale lui Set şi ale familiei lui. Ni se spune că „i s-a născut un fiu şi i-a pus numele Enos (om, muritor)” (Geneza 4:26 ). Numindu-l astfel pe primul său fiu, el recunoaşte că judecata lui Dumnezeu apasă asupra fiecărui om şi că moartea, rod al păcatului, i se datorează. Cain se obişnuieşte cu această judecată şi face tot ce poate pentru a uita, în timp ce Set o susţine. Să te recunoşti un păcătos pierdut este primul pas în credinţă. Există o a doua trăsătură a familiei lui Set: „Atunci au început să cheme Numele Domnului”. Invocarea Numelui Domnului înseamnă credinţă. „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut?” (Romani 10:14 ). A chema Numele Domnului înseamnă  mai întâi a găsi salvarea prin credinţă împreună cu toate binecuvântările nesfârşite pe care acest Cuvânt le presupune. Aceasta este semnificaţia versetului: „Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Romani 10:13 ). Doar când am salvarea pot să chem Numele Domnului pentru a-L adora. Aceasta este semnificaţia versetului „Atunci au început să cheme Numele Domnului”. De atunci au existat pe pământ cei ce-I aduceau slavă Dumnezeului cel adevărat. De atunci, cum aflăm din Vechiul Testament, toţi oamenii credincioşi au invocat Numele Celui Veşnic. Avraam a zidit un altar la Betel şi a chemat Numele Domnului (Geneza 12:8 ). David a zidit un altar pe Moria şi a chemat Numele Domnului (1. Cronici 21:26 ). Ilie a zidit un altar şi a chemat Numele Domnului (1.  Împăraţi 18:32). Şi s-ar putea da multe exemple. Chemarea Celui Veşnic înseamnă slăvirea Lui şi, după cum se vede în aceste pasaje, slăvirea este legată de sacrificiu. Pentru că Mielul a fost jertfit suntem şi noi în situaţia de a ne aduce jertfe pentru Domnul nostru. Mielul jertfit este El Însuşi obiectul adoraţiei noastre faţă de Dumnezeu. „Avem un altar... Prin El, să-I aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă” (Evrei 13 ). Acestea sunt deci cele două trăsături ale familiei lui Set. Nu numai că toţi cei care s-au născut din acest om credincios şi din urmaşii săi au fost mântuiţi, căci familia credincioşilor se reducea, după potop, la opt persoane, dar, la aceşti urmaşi, era vizibilă legătura cu Dumnezeu. Şi totuşi, teribila consecinţă a păcatului, moartea, exista. Cuvintele „Şi el a murit” răsună ca un refren funebru de-a lungul acestui capitol. Lemeh a murit cu cinci ani înainte de potop, Metusala chiar în anul acestui eveniment, ca şi cum Domnul ar fi vrut să-i ia la El pe ai săi înaintea marelui cataclism. În familia lui Set s-a născut Enoh.

 Umblarea cu Dumnezeu:

 Să discutăm acum despre cele două caracteristici ale lui Enoh. Prima este că a mers cu Dumnezeu.

  Caracteristica umblării sale a fost credinţa, deoarece „fără credinţă era imposibil să Îi placă” sau să umble cu El. Totul depinde de credinţă. Ea este la baza mântuirii noastre, la fel ca şi purtarea noastră. Oamenii, în greşeala lor funestă, îşi închipuie că se pot mântui şi pot umbla şi fără credinţă, ei care nu sunt decât nişte cadavre în ochii lui Dumnezeu. Cea mai mică adiere de credinţă le-ar da viaţă şi putere. Cuvintele „Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă” rămân expresia efectului imediat al credinţei.  Dar Enoh a făcut mai mult decât să umble; el a mers cu Dumnezeu. Înainte de a înţelege ce înseamnă această expresie „a umbla cu Dumnezeu”, vreau să remarc faptul că este cu totul altceva decât „Dumnezeu mergând cu noi”. Prima este rodul credinţei şi al ascultării, a doua, al mântuirii. Imediat ce Israel a fost scos din Egipt, Dumnezeu a început să meargă cu el. În nor şi în cortul întâlnirii, Dumnezeu S-a alăturat peregrinărilor unui popor care a căpătat milă în ochii Lui şi pe care l-a curăţit prin prezenţa Lui. El dovedeşte astfel perfecţiunea lucrării Sale pentru oameni (Exod 33:16 , Levitic 26: 11-13 , Deuteronom 20:4, 31 :6). Îndată ce s-a împlinit lucrarea mântuirii la cruce şi a fost pecetluită prin înviere,  Domnul a mers cu ucenicii din Emaus (Luca 24:15 ). În ce mă priveşte, sunt surprins de acest fapt. El li Se alătură  pentru că i-a făcut demni de părtăşia Sa. Cu siguranţă, aceşti ucenici nu străluceau nici printr-o mare credinţă, nici prin inteligenţă. Chiar şi drumul îi îndepărta de Ierusalim, dar Isus a mers cu ei, deşi nu aveau niciun merit pentru a-L avea alături. Fie să nu ne îndoim niciodată de acest adevăr! Ceea ce Dumnezeu înseamnă pentru noi, ceea ce ne-a făcut pentru El reprezintă sursa siguranţei noastre. Ne bucurăm de prezenţa Lui doar în măsura în care credem în El, dar niciodată Dumnezeu, care ne-a iubit în Preaiubitul Lui, nu-Şi poate întoarce faţa de la noi. Să mergi cu Dumnezeu este altceva. Pentru a merge cu cineva trebuie să fii cu el împreună. Enoh, deşi era pe pământ,  mergea alături de Dumnezeu, acolo unde se afla El. Trăia o viaţă cerească, dincolo de tot ce înseamnă vieţuirea  oamenilor. Purtarea lui era caracterizată de principiile pe care le experimentase din comuniunea cu Dumnezeu din cer. Am spus „comuniune”. Aceasta nu se poate separa de umblarea cu Dumnezeu. „Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiţi?” (Amos 3:3 ). Între noi şi Dumnezeu există un acord de gândire, de purtare şi de scop atunci când mergem cu El. Consecinţa imediată a mersului cu Dumnezeu este, după cum am spus, să reproducem aici pe pământ caracterul divin şi principiile cereşti. Un singur om a făcut-o, iar umblarea lui rămâne modelul absolut pentru noi. Dar, având aceeaşi viaţă, aceeaşi dragoste, acelaşi Duh, putem fi copii mai mult sau mai puţin asemănătoare cu acest model. Pentru a merge cu Dumnezeu, trebuie ca inima mea să aibă un obiect, pe Dumnezeu Însuşi, aşa cum  S-a arătat în Hristos. Mergând cu Dumnezeu, eu sunt stăpânit de Hristos aşa cum este El în ceruri şi imit aici, prin purtarea mea, acest model ceresc din poziţia pe care El a ocupat-o ca om în această lume. Viaţa mea este astfel manifestarea celei pe care o am în Hristos în cer şi are ca model viaţa lui Iisus pe pământ.

 Cum să enumeri trăsăturile lui Hristos omul? Toată viaţa Lui, fiecare cuvânt al Lui, fiecare pas, fiecare faptă, toate ni le arată, căci El „a mers din loc în loc, făcând bine”. Psalmul 16 - T.M. ne descrie această manifestare a vieţii divine în El, pe drumul slujirii. El merge cu Dumnezeu, într-o sfinţenie perfectă, fără niciun alt sprijin decât El. Încredere, dependenţă, umilinţă, găsirea bucuriei în cei care-I plac lui Dumnezeu, depărtare totală de orice rău, căutarea părţii sale doar în Dumnezeu, deplină satisfacţie dată de siguranţa vieţii care va urma, laudă şi bucurie, speranţă, anticiparea slavei! Să citim Psalmul 17 : nu este drumul celui sfânt, ci al celui drept: dreptatea în cuvinte, dreptatea în inimă, dreptatea pe drum (v. 1-5). Nu este minunat? S-a găsit un om, „tovarăşul lui Dumnezeu” - un om căruia i-am devenit tovarăşi - care a parcurs un drum perfect alături de Dumnezeu. Mai este nevoie să cităm alte pasaje? Să citim Evangheliile, adorând urmele paşilor acestui Om. Iată-L consecvent în exprimarea dragostei, o dragoste nesecată. Tot ce face este dragoste. Chiar şi atunci când anunţă judecata, se simte în El dragostea care suferă. „Adevărat, adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” Tot El a fost cel care a împlinit aceste cuvinte spuse de Dumnezeu omului: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine şi ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8 ). De asemenea şi aceste cuvinte adresate lui Levi: „Legea adevărului era în gura lui şi nu s-a găsit nimic nelegiuit pe buzele lui; a umblat cu Mine în pace şi în neprihănire şi pe mulţi i-a abătut de la rău” (Maleahi 2:6 ). Preaiubit Mântuitor, model fără egal, fie ca noi să putem merge pe urmele Tale, să-L urmăm pe Dumnezeu ca nişte copii îndrăgiţi şi să umblăm în iubire aşa cum ne-ai iubit Tu! Fie ca noi, imitând acest model divin, să fim credincioşii  care merg cu Dumnezeu, precum Noe (Geneza 6:9 ), Moise, David, Pavel, asemenea atâtor credincioşi a căror mărturie a fost zguduitoare; mai mult - căci aceasta se potriveşte neputinţei nosatre -, asemenea  miilor de credincioşi, slujitori şi slujitoare, anonimi, necunoscuţi lumii, trăind viaţa „omului ascuns al inimii” şi care, ca Enoh, au mers cu umilinţă alături de Dumnezeul lor!

  Enoh „a mers cu Dumnezeu trei sute de ani”. Timp de trei secole, caracterul său de străin ceresc nu s-a dezminţit. Străin eşti întotdeauna atunci când aduci principii divine în mijlocul oamenilor. Iisus ca Prunc este un străin în iesle, iar ca adult nu are un loc unde să-şi pună capul. Fariseii spun despre El: „Nu ştim de unde este”, iar poporul „Nu e fiul tâmplarului?” Iar în momentul solemn când toată slava divină se arată în jertfa Lui, aceştia spun: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te  de pe cruce”. Viaţa lui de treizeci şi ceva de ani are o întindere morală infinită, mult mai bogată decât cei trei sute de ani ai lui Enoh, pentru că Dumnezeu Însuşi, Dumnezeu întrupat, este Cel care o împlineşte. Dar ce umilinţă pentru noi, să vedem un Enoh care nu se dezminte timp de trei secole, noi care mergem o zi cu Dumnezeu, da, deseori doar o singură zi, şi care a doua zi am şi pierdut din vedere  scopul nostru,  uitând că aparţinem cerului! Aţi observat, desigur, că versiunea Septuagintei, citată în Evrei 11:5 , înlocuieşte „el umbla cu Dumnezeu” cu „i-a plăcut lui Dumnezeu”. Aceşti doi termeni sunt inseparabili, după cum se vede în Epistola către Coloseni: „Pentru a merge într-un chip vrednic de Domnul, ca să-i fiţi plăcuţi în orice lucru” (1:10). Cum să nu-i fim plăcuţi lui Dumnezeu, dacă mergem pe urmele lui Hristos? Ne-am făcut plăcuţi în Preaiubitul, dar Dumnezeu poate spune că Îi suntem plăcuţi dacă mergem pe calea trasată de Hristos. Dumnezeu spune: „În El Îmi găsesc toată plăcerea Mea”. Poate să o găsească şi în noi, cei cărora ne-a dat credinţa şi o fire capabilă să-L iubească şi să-L slujească. „Fără credinţă, este imposibil să-I fim plăcuţi”. Prin credinţă, Enoh se apropie de Dumnezeu cel nevăzut, Îi simte prezenţa şi merge cu El, privind spre viitor pentru răsplată. De aceea, observaţi că nu numai I-a plăcut lui Dumnezeu, dar şi că „înainte de răpirea lui, a primit dovada că I-a plăcut lui Dumnezeu”. Răpirea lui nu a făcut această dovadă şi nici nu s-a spus că Dumnezeu i-ar fi dat o dovadă spectaculoasă în faţa lumii, acest lucru fiind rezervat pentru o zi din viitor. El a primit însă dovada că i-a plăcut lui Dumnezeu, asemenea lui Abel cel drept. Aceasta este suficient pentru sufletul credinciosului. Ce dacă lumea nu-l cunoaşte, dacă Dumnezeu îl recunoaşte? El păstrează în inimă preţioasa dovadă a unei favori care este consecinţa credinţei. „Dacă cineva Mă iubeşte”, spune Domnul, „va asculta Cuvântul Meu, iar Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el”. „Celui care va învinge îi voi mana ascunsă şi îi voi da o piatră albă pe care este scris un nume nou necunoscut de altcineva decât de cel care o primeşte”.

Mărturie pentru Dumnezeu:

 Dar Enoh nu numai că a primit dovada, el a dat şi mărturie. Întrega lui viaţă de străin ceresc era fără îndoială o mărturie tăcută în mijlocul oamenilor, dar, înante de a fi răpit, a dat o mărturie publică Domnului în care crezuse. Enoh, prietenul lui Dumnezeu, ca şi Avraam, a devenit depozitarul gândurilor ascunse ale Celui Veşnic. A devenit mesagerul a ceea ce i s-a încredinţat şi a fost astfel primul proroc. „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi...” (Iuda 14-16 ). Ca pentru toţi proorocii, Domnul este, înainte de toate, subiectul profeţiei sale. Enoh arată că Domnul său este pe cale să-Şi revendice drepturile ignorate şi că va veni în slavă pentru a face judecata. Care va fi atunci soarta alor Săi? Aceştia se vor întoarce cu El. Aceasta este speranţa credinciosului. El a primit o descoperire care, fără să fie taina venirii Domnului pentru răpirea sfinţilor, taină rezervat Bisericilor, face totuşi parte din ea. „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi ca să facă o judecată...” Astfel, în 1. Tesaloniceni 4 , înainte de  a vorbi de răpirea sfinţilor, apostolul spune: „Dacă credem că Iisus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Iisus pe cei ce au adormit în El”. S-ar putea obiecta că aceste zeci de mii de sfinţi sunt îngeri, ca în acest pasaj: „La descoperirea Domnului Iisus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească...” (2. Tesaloniceni 1:7 ) sau, poate, în acestea: „A strălucit din muntele Paran şi a ieşit din mijlocul zecilor de mii de sfinţi” (Deuteronom 33:2 ). Fără a exclude îngerii, alte pasaje din Vechiul şi Noul Testament ne arată cine sunt cei care Îl însoţesc pe Domnul la apariţia Sa: „Şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu El” (Zaharia 14:5 ); „...la venirea Domnului nostru Iisus împreună cu toţi sfinţii Săi” (1. Tesaloniceni 3:13 ); „Oştile din cer Îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat”. „Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor” (Apocalipsa 19:14,8 ). Îngerii sunt cei care Îl însoţesc „când va veni în ziua aceea” (în ziua când se va arăta cu îngerii puterii Lui), „proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut” (2. Tesaloniceni 1:10 ). Aceasta a fost mărturia pe care Enoh a dat-o despre Domnul şi astfel şi-a afirmat public năzuinţa, dar el anunţa în acelaşi timp judecata care apăsa asupra lumii. Profeţia lui îi avea în vedere doar pe oamenii din vremea sa? Nu, Cuvântul are grijă să ne asigure de contrariu, căci nicio profeţie nu este o interpretare particulară şi toate profeţiile ne trimit la vremuri ce vor veni. Şi ce ne spune acest cuvânt? „Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis...” (Iuda 14 ). „Pentru ei”. Cine sunt aceştia? Nelegiuiţii ultimelor zile, ţinând de creştinătate. „Ei”, spune Iuda, „sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi” (v. 12). „Ei sunt nişte cârtitori” (v. 16). „Dar voi, prea iubiţilor, aduceţi-vă aminte de vorbele vestite mai dinainte de apostolii Domnului nostru Isus Hristos, cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite. Ei sunt aceia care dau naştere la dezbinări” (v. 17-19).

  Enoh, acest prim proroc, a depăşit, în scurta sa profeţie, limita revelaţiei date tuturor proorocilor din Israel. Pentru el, judecata nu este doar a unui Israel viitor şi a popoarelor viitoare, ci a oamenilor zilelor noastre, deţinători ai adevărului lui Dumnezeu, care sunt corupţi şi vor deveni o creştinătate apostată. El anunţă o judecată pentru toţi, dar îi distinge pe cei mai vinovaţi, cei care au părăsit legătura cu Dumnezeu. „Ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele lor nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (v. 15).

Enoh răpit fără a trece prin moarte:

 Prima faptă a vieţii lui Enoh a fost că a mers cu Dumnezeu. A doua, „nu s-a mai văzut pentru că l-a luat Dumnezeu”. Acest eveniment s-a legat în cel mai intim şi mai indisolubil mod cu credinţa şi umblarea lui Enoh. Observaţi aceste cuvinte: „Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe Pământ, ca să nu vadă moartea” (Evrei 11:5 ). Ne-am aştepta mai curând la această formulare: Prin credinţă, i-a fost plăcut lui Dumnezeu, apoi a fost răpit. Dar nu este aşa, pentru că răpirea lui face parte, de fapt, din credinţa sa. Mersul lui avea acest ţel, ducea spre răpire, deşi probabil că nu i-a fost revelată dinainte. Dar nu ştia că Domnul, Cel Veşnic, va veni cu zecile de mii de sfinţi ai Săi? Era atât de evident pentru sufletul său, încât a spus: „Iată că a venit Domnul” (Iuda 14 ). El aştepta acest moment ca pe ceva actual, trăia cu această fericită perspectivă. Şi iată că brusc evenimentul vine să-i confirme credinţa! Este răpit pentru a fi cu Domnul şi a se întoarce cu El. Viaţa lui pe pământ fusese o viaţă cerească, care începuse în cer şi avea să se continue în cer. Nu făcea deosebire în existenţa lui între partea terestră şi cea cerească. Viaţa lui adusese cerul pe pământ şi acum readucea cerul în cer! Fraţilor, ce umilinţă doar dacă ne gândim! Acest om al lui Dumnezeu era departe de a cunoaşte mărimea descoperirilor noastre, căci splendorile veşniciei, păstrate pentru noi, îi erau ascunse. Nu ştiuse, ca noi, cum s-a făcut Cuvântul trup, nu văzuse, nu auzise sau nu simţise ceea ce au văzut apostolii şi ne-au spus prin Duhul Sfânt. Şi totuşi acest om a mers timp de trei secole spre un ţel şi spre Domnul care era acest scop. A reuşit, chiar fără să se clatine. Dar noi, cei cărora Domnul ne-a spus: „Vin”, noi, care credem, noi, care ştim asta, ce facem? Va putea Domnul să spună despre noi, aşa cum a spus despre el: „Prin credinţă au fost răpiţi”? Cum trec zilele noastre? Spre ce se îndreaptă faptele noastre? Domnul care vine este, oare, scopul drumului nostru, farul strălucitor spre care navighează vasul nostru în toiul nopţii? Cum ne-ar mai fi mărturia, dacă L-am aştepta într-adevăr, căci această speranţă este forţa întregii vieţi creştine! Şi chiar dacă credinciosul ar trebui, ca alţi sfinţi, să treacă prin moarte, n-ar fi mare diferenţă pentru el să moară sau să trăiască, poate doar ar vedea că moartea este o binecuvântare, căci nu este o pierdere, ci un câştig. Pentru Pavel, viaţa este cu El şi pentru El, iar moartea nu înseamnă şi ea a trăi cu El şi pentru El? Enoh n-a murit, a fost răpit „pentru a nu vedea moartea”. El a fost primul martor al unei puteri care-l scosese din punct de vedere moral, timp de trei secole, din spaţiul morţii, pentru a se bucura de viaţă cu Dumnezeul său, şi care putea, în loc să-i reînvie trupul mort, să-l ducă viu dincolo de acest spaţiu, despuindu-l de tot ce era muritor. Pentru Enoh, cel dintâi, acest cuvânt s-a împlinit: „Trebuie... ca acest trup muritor să se îmbrace în nemurire”. Astfel, Enoh a scăpat prin credinţă de soarta oamenilor de a muri şi tot prin credinţă a scăpat de judecata iminentă care se va rosti în curând asupra omenirii, fiind salvat de momentul teribil care va veni de locuitorii pământului (cf. Apocalipsa 3:10 ). Soarta lui este imaginea sorţii noastre. Credinţa sa l-a îndreptăţit să fie aproape (spun „aproape” gândindu-mă la chemarea Rebeccăi, alt tip frapant al Bisericii) singurul prototip al viitoarelor destine de sfinţi ai tainei încă nerevelate în Vechiul Testament. (O altă imagine a răpirii o vedem la profetul Ilie).

  Despre Enoh se spune că „n-a mai fost găsit pentru că Dumnezeu îl mutase” (Evrei 11:5 ). Când a dispărut, oamenii l-au căutat, cum s-a întâmplat mai târziu cu Ilie, dar nu l-au găsit. Lumea îl pierduse pe Enoh. Nu prea îi păsase de el în timpul vieţii. Odată dispărut, poate ar fi vrut să-l cheme, dar era prea târziu! Oamenii nu-L vor vedea niciodată pe Iisus venind în slavă şi nici pe cei care le-au adus, în slăbiciunea omenească, vreo veste despre slava lui Iisus. Perfecţiunea caracterului lui Iisus, venit în mijlocul oamenilor, strălucise ca soarele peste omenire, luminată în plină zi de această frumuseţe divină. S-ar putea crede că lumea n-a rămas indiferentă în faţa acestei slave depline, că a găsit fără îndoială un oarecare interes. Dar iată ce a făcut. Cu câteva lovituri de topor şi de ciocan, a ridicat un stâlp rudimentar şi L-a bătut în cuie, ca pe ultimul dintre criminali, pe Cel a cărui crima era că reprezenta Frumuseţea şi Bunătatea însăşi. Apoi, omenirea a creat un alt spectacol: a început să construiască, timp de secole, un minunat piedestal la care s-au folosit marmură, alabastru şi fildeş, aur şi cele mai preţioase pietre. Acest piedestal se ridică până la nori, atingând aproape cerul. Când va fi gata, omenirea va aşeza pe el propriul ei ideal, omul plin de răutate şi ură, corupt, împroşcând cu infamii, sclavul lui Satan şi duşmanul lui Dumnezeu, omul ale cărui mâini ucigaşe sunt roşii de sângele Celui drept! Dar Dumnezeu L-a înălţat pe Crucificat şi-l va dărâma de om de pe piedestal. „Cum sunt nimiciţi într-o clipă! Sunt pierduţi, prăpădiţi printr-un sfârşit năpraznic. Ca un vis la deşteptare, aşa le lepezi chipul, Doamne, la deşteptarea Ta!” Da, lumea nu-L va revedea pe Hristos decât la judecată. Cei sfinţi, mutaţi lângă Mântuitorul lor, nu vor mai fi găsiţi. Din acel moment, pentru omenire nu va mai fi, până la judecata finală, nici soare şi nici flacără, nici frumuseţe şi nici bunătate, nici odihnă şi nici pace, nici sfinţenie şi nici dreptate, nici dragoste şi nici îndurare, nimic din ce ar putea avea parfum divin. Vai, vai! Ce le va rămâne oamenilor? Puterea răului şi a violenţei, ura şi blasfemia, distrugerea oricărui principiu moral, corupţia în toată  urâciunea ei, hidoasă chiar şi pentru cei cărora le-a plăcut; nimic pentru a consola, pentru a linişti, nimic pentru a atrage inima, doar durere şi spaimă, o disperare nemărginită, aşa încât vor căuta moartea de mii de ori şi nu o vor găsi. Pe Pământ va domni întunericul, puterea tenebrelor! Dar despre Enoh s-a spus: „Dumnezeu l-a luat”. Prietenul lui Dumnezeu s-a putut bucura în sfârşit de prezenţa Lui. Acestui umil călător i-a fost dat dreptul de a sta în slavă, chiar înainte de executarea judecăţii pe pământ. Pentru Enoh, acesta a fost sfârşitul unui drum ceresc neîntrerupt. Fie ca şi noi să avem o asemenea poveste, să putem merge ca Enoh şi să ne atingem ţelul asemenea lui!

9. Avraam şi Lot:

  Dumnezeu i-a spus lui Avram: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi intră în ţara pe care ţi-o voi arăta” (Faptele Apostolilor 7:3 ). Aceasta a fost o chemare personală, dar legăturile de familie au fost atât de puternice, încât şi Terah, tatăl său, un închinător la idoli (Iosua 24:2 ), şi nepotul său, Lot, au plecat împreună cu Avram. Grupul s-a oprit în Haran. Tatăl a trebuit să moară înainte ca Dumnezeu să-l lase pe Avram să plece spre Canaan. „Şi Lot a mers cu el“ (Geneza 12:4 ). Acesta era un credincios, „un om drept“, după cum mărturiseşte Scriptura (2. Petru 2:7,8 ), dar poziţia pe care a ocupat-o, nu era roada unei credinţe personale în Dumnezeu. Ea a rezultat mai degrabă din influenţa pe care o avea Avram asupra lui. Te poţi ataşa unui grup de călători, îţi poţi adapta comportamentul la comportamentul celor care umblă într-adevăr în credinţă, fără să tinzi deloc spre aceeaşi ţintă. Calea credinţei nu reprezintă o atracţie pentru fire. În ceasul încercării te vei dovedi incapabil să rămâi neclintit. Lot l-a urmat pe Avram prin ţara făgăduinţei. Pentru un timp a împărtăşit viaţa acestui credincios, care a realizat caracterul unui străin şi călător pe pământ. Avram a primit promisiuni. El a zidit un altar şi şi-a ridicat cortul aproape de Betel, „spre munte“, înainte de a merge spre sud. Lot a văzut zilnic această umblare cu Dumnezeu. Dar credinţa lui Avram a fost pusă la încercare. Patriarhul a părăsit calea dependenţei. S-a îndepărtat de Betel „mergând înainte spre sud“ şi, deoarece foametea apăsa asupra ţării, a coborât în Egipt, urmat de Lot. Acolo, Avram şi-a pierdut caracterul unui adorator. Nu a mai putut conta pe ajutorul divin. Din teamă de oameni a acţionat incorect; până la urmă, Faraon l-a trimis înapoi. Dumnezeu s-a folosit de acest mijloc umilitor pentru a-l aduce înapoi. Avram a plecat din sud spre Betel „până la locul unde fusese cortul său la început... la locul altarului“ (Geneza 13:3,4 ). Lot era încă împreună cu el; averile lor s-au mărit foarte mult şi din această cauză s-a iscat o ceartă între păstorii lor. Avram, reabilitat complet, şi-a dat seama de pericol. Bogăţiile dobândite în Egipt nu trebuiau să devină în mâna duşmanului un mijloc de distrugere a mărturiei faţă de necredincioşii care locuiau în ţară (Geneza 13:7 ). Într-adevăr, acele împrejurări au jucat un rol important. Desigur, până atunci, Lot şi Avram locuiseră împreună, dar dacă relaţiile lor ar fi fost caracterizate de o părtăşie adevărată, atunci certurile slujitorilor nu s-ar fi răsfrânt asupra stăpânilor lor. Deseori se întâmplă să-l invidiem pe fratele nostru în Hristos din cauza averilor sale spirituale sau materiale. Aceasta este o uşă deschisă pentru dezbinări. Corintenii erau îmbogăţiţi în „orice cuvânt şi în orice cunoştinţă“ (1. Corinteni 1:5 ), dar de aici au rezultat „invidie şi ceartă“ (1. Corinteni 3:3 ) şi s-au lăudat „unul cu altul împotriva celuilalt“ (1. Corinteni 4:6,7 ). Avram a arătat autenticitatea credinţei sale. Averile s-au înmulţit, dar inima lui nu s-a legat de ele. El a fost cel în vârstă, dar totuşi nu şi-a pretins drepturile. În cuvintele sale era multă blândeţe: „Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine..., pentru că suntem fraţi” (Geneza 13:8 ). Comportamentul său faţă de Lot arată că nu i-a purtat nici cea mai mică ură ascunsă. Avram a fost gata să renunţe la promisiunile încântătoare, dar amăgitoare ale unei lumi gata să fie judecată. El aştepta „cetatea care are temelii, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10 ). Lot s-a arătat incapabil să-i dea un răspuns spiritual. El ar fi putut să protesteze sau să afirme solemn că apreciază prea mult tovărăşia acestui om al credinţei pentru a putea accepta o despărţire. Ar fi fost mult mai bine, dacă şi-ar fi părăsit turmele sale şi ar fi rămas la moştenirea promisiunilor lui Dumnezeu (Psalm 119:63). La el nu s-a găsit hotărârea lui Rut: „Încotro vei merge tu voi merge şi eu” (Rut 1:16 ). Lot nici nu a insistat ca unchiul său să aleagă, lucru pe care l-ar fi făcut, dacă ar fi cunoscut şi ar fi recunoscut maturitatea spirituală a acestuia. El şi-a ridicat ochii, dar nu spre cer, pentru că în acea clipă hotărâtoare nu a căutat voia lui Dumnezeu pentru viaţa sa. De aceea nu este de mirare că privirile sale s-au îndreptat spre lucrurile vizibile, dar trecătoare (2. Corinteni 4:18 ). Câmpia Iordanului l-a ademenit. Ea era „bine udată peste tot, înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora” (Geneza 13:10 ). Ea oferea tot ceea ce poate seduce o inimă omenească. Ce mijloc simplu de a-şi mări şi mai mult averile pământeşti! Nu va fi nevoit să sape cu greu fântâni pentru a-şi adăpa turmele! Acea câmpie era aşa de roditoare, încât amintea de grădina Domnului. Dar ea îi aducea aminte lui Lot şi de ţara Egiptului, unde l-a urmat, din nefericire, pe Avram. Atracţia unei lumi înşelătoare a determinat alegerea sa. Din lipsa unei părtăşii permanente cu Dumnezeu, i-a scăpat din vedere caracterul locuitorilor ei. Plăcerea ochilor ne poate duce, ca şi pe Lot, la un sfârşit ruşinos (Galateni 6:7,8 ). Să observăm ce urmări adânci a lăsat în urma sa căderea lui Avram! Din Egipt a adus şi o slujnică, Agar, care i-a fost o cursă. Plăcerile ascunse din inima lui Lot s-au exteriorizat mai mult în această ţară. De câte ori greşelile noastre nu au urmări umilitoare şi de durată pentru comportamentul fraţilor noştri, chiar dacă Domnul, în harul Său, ne-a reabilitat complet! Greşelile noastre sunt pentru ei o piatră de poticnire. Lot a ales pentru sine câmpia Iordanului, s-a despărţit de unchiul său şi a plecat spre răsărit. Acesta a fost primul pas pe o cale pe care nu a mai acţionat influenţa binefăcătoare a lui Avram. A fost o cale pe care s-a afundat tot mai mult în mocirla acestei lumi şi s-a străpuns el însuşi cu multe dureri (1. Timotei 6:10 ). El şi-a „chinuit sufletul lui drept“ până la sfârşitul vieţii, deoarece a preferat lucrurile vizibile în locul părtăşiei cu Domnul. Avram a locuit în Canaan, dar Lot şi-a ridicat corturile până la Sodoma. Se pare că planul său nu a fost de la început să se aşeze acolo. Dar nu se întâmplă deseori aşa şi cu copiii lui Dumnezeu? La început nu intenţionează „să se înjuge” la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi, dar apoi fac câţiva paşi în lume şi văd la sfârşit că sunt legaţi de ea. Dorinţa lor de a se despărţi de ceea ce ştiu că este contrar voii lui Dumnezeu, devine insensibilă şi puterea spirituală slăbeşte mereu. Probabil, această hotărâre cu urmări grave îşi avea originea în influenţa soţiei sale. Mai târziu, în ciuda poruncii îngerilor, ea s-a uitat înapoi spre cetatea blestemată şi a devenit un stâlp de sare (Geneza 19:26 ). Ea îşi lăsase inima acolo. Ea nu a crezut că Dumnezeu va distruge cetatea. Necredinţa ei a atras după sine neascultarea; aproape salvată, ea a căzut sub judecata lui Dumnezeu. Încheierea unei căsătorii este, desigur, alegerea cea mai importantă, pe care o ia un copil al lui Dumnezeu pentru viaţa prezentă. Dacă această unire se face „în Domnul“, dacă este rodul unei umblări în ascultare şi în dependenţă de Dumnezeu, va rezulta o binecuvântare mare pentru ambii parteneri. Dar dacă nu este aşa, atunci va avea ca urmare o sărăcire spirituală şi mult necaz. Apostolul ne avertizează: „Dar cel căsătorit se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă soţiei“ (1. Corinteni 7:33 ). Un creştin căsătorit poate fi influenţat în ascuns de soţia sa de a sluji idolilor, începând cu bogăţiile (Deuteronom 13:6 ), sau invers, să tindă, în credinţă, spre o moştenire după voia lui Dumnezeu (Judecători 1:14,15 ). Indiferent cum au stat lucrurile, Lot a purtat înaintea lui Dumnezeu răspunderea pentru alegerea sa. Tot aşa este şi cu fiecare creştin care se lasă prins în mreje de lume, fie chiar şi sub influenţa alor săi. În acea câmpie a Iordanului a izbucnit dintr-o dată război. Diavolul este mereu în acţiune pentru a provoca între oamenii, pe care îi ţine în robia sa groaznică, mândrie, invidie şi ambiţie. Lot a savurat mult timp în tovărăşia lui Avram purtarea de grijă şi ocrotirea lui Dumnezeu. Dar acum a fost luat prizonier, „pentru că locuia în Sodoma” (Geneza 14:12 ). Nu se mai vorbeşte despre cortul său; el pierduse chiar şi aparenţa unui străin. Fără îndoială, nu a cunoscut caracterul adevărat al locuitorilor Sodomei când s-a apropiat aşa de mult de ei: aceştia erau „răi şi mari păcătoşi înaintea Domnului” (Geneza 13:13 ). Dar oare nu ar fi trebuit acest om drept să se despartă cât mai repede posibil de aceşti oameni, după ce a observat caracterul lor (2. Timotei 2:19 )? El s-a obişnuit cu ei, chiar dacă a trebuit să sufere un chin interior. Atunci, Dumnezeu a permis în căile Sale suverane ca să fie luat prizonier, dar în acelaşi timp a vegheat în harul Său ca Avram să afle despre acest lucru. Acest bărbat al credinţei nu ducea lipsă nici de energie, nici de dragoste frăţească. El cunoştea gândurile lui Dumnezeu şi „a scos pe oamenii săi deprinşi la arme, născuţi în casa lui”. A urmărit duşmanul, l-a bătut şi l-a adus înapoi pe Lot, „fratele său”, cu toate averile sale. Această încercare a fost pentru Lot, care rătăcea pe căile lumii, posibilitatea de care trebuia să se folosească. „Pentru că El nu necăjeşte, nici nu întristează cu plăcere pe fiii oamenilor” (Plângerile lui Ieremia 3:33 ). Lot ar fi trebuit să vadă că urmase o cale a necazului şi ar fi trebuit să rupă de bunăvoie legăturile sale cu aceşti nelegiuiţi, a căror umblare chinuia sufletul lui drept. Încă era timp pentru a se întoarce la locul în care fusese la început cortul său. Putea să-şi reia locul ca străin şi adorator în părtăşie cu Dumnezeu şi cu slujitorul Acestuia, Avram. În ceea ce-l priveşte pe Avram, acesta a refuzat să primească ceva de la împăratul Sodomei (Geneza 14:23 ). Dar Lot nu s-a folosit de ocazie pentru a se întoarce şi a merge pe calea dreptăţii practice, pe care cei ce-L iubesc pe Dumnezeu moştenesc un bun veşnic (Proverbe 8:20,21 ). Dumnezeu permite deseori să le fie adus copiilor Săi, care suspină sub urmările îndepărtării de Domnul, un ajutor spiritual. Dacă acele îndemnuri sunt primite în inimă şi în conştiinţă, va rezulta o reabilitare adevărată, iar calea ascultării de Dumnezeu va fi regăsită. Dar dacă nu, atunci vor merge mai departe în rătăcirea lor, vor aduce ruşine asupra Numelui Domnului şi îi vor întrista pe cei care au dorit să-i ajute. În cursul acestei relatări a Scripturii, Avram a primit un nume nou: Avraam. El a văzut împlinindu-se făgăduinţele lui Dumnezeu, a devenit confidentul gândurilor Sale şi a mijlocit în favoarea altora. Lot însă a şezut ca judecător în porţile Sodomei. Totuşi a recunoscut că îngerii trimişi să distrugă cetatea, nu sunt oameni obişnuiţi. El s-a ridicat pentru a-i întâmpina şi s-a aplecat în faţa lor. A stăruit să intre la el, mai cu seamă pentru că se temea pentru siguranţa lor. Dar ei au primit ospitalitatea lui doar după multă ezitare. Spre deosebire de Sara (Geneza 18:6 ), soţia lui Lot nu a luat parte la primirea vizitatorilor. De altfel, ne putem întreba ce fel de atmosferă domnea în acest cămin, pentru a putea aprecia comportamentul locuitorilor Sodomei. Ce întrebare serioasă rezultă de aici pentru noi! Are Domnul întotdeauna libertatea să intre în casa mea şi a ta? Se simt ai Săi întotdeauna bine acolo? Lot a ştiut că trebuie să le ofere musafirilor săi pâine nedospită. Acest fapt era un rod al vieţii spirituale din el, care şi-a păstrat adevăratul sens în contrast cu starea groaznică morală, care înconjura această locuinţă. Lot a fost singurul om drept în acea cetate: Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi. Dar în timp ce Avraam era despărţit pentru Dumnezeu, Lot s-a despărţit de Dumnezeu, şezând pe scaunul batjocoritorilor. Comportamentul său, cuvintele sale în următoarele ore arată cât de jos ajunsese starea lui spirituală. El a încercat să-i ocrotescă pe musafirii săi, şi în această intenţie a mers aşa de departe, încât i-a numit pe locuitorii Sodomei „fraţii mei“. În schimb, a primit dispreţ, jignire şi ameninţări: „Acesta a venit să locuiască aici temporar şi mereu este judecător?” Numai intervenţia îngerilor, a acestor „duhuri slujitoare trimise pentru a sluji celor care vor moşteni mântuirea” (Evrei 1:14 ), l-au salvat. Dacă Lot s-a gândit să-i facă mai buni, prin influenţa şi sfatul său, pe unii care se simţeau bine în exersarea desfrânării (a se vedea 1. Petru 4:3,4 ), venise pentru el clipa să constate că străduinţele sale erau în zadar şi că viaţa lui era irosită. Avraam, şi împreună cu el toţi copiii lui Dumnezeu, care se depărtează de rău, sunt pentru Domnul această comoară ascunsă, pe care inima Sa o doreşte. În duhul, pe munte, pot interveni în părtăşie cu Dumnezeu în favoarea altora. Avraam, care s-a gândit mereu la Lot, a întrebat: „Vei nimici Tu şi pe cel drept cu cel rău?” (Geneza 18:23 ). Nu au fost zece oameni drepţi în cetate. Judecata reţinută mult timp a fost executată (Isaia 28:2 ), dar mai întâi Lot a trebuit să iasă, fiind salvat ca prin foc. Îngerii nu au putut face nimic până ce Lot a fost izbăvit de mânia viitoare. „Oile Mele... Eu le dau viaţă eternă... şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea” (Ioan 10:28 ). Ce siguranţă se revarsă din Cuvântul Domnului Isus pentru ai Săi! Când ne va înălţa la El, totul va fi har. Dar cum va evalua slujba noastră pen-tru El aici pe pământ (2. Petru 1:11 )? Dumnezeu şi-a adus aminte de Avraam (Geneza 19:29 ), iar trimişii Săi l-au avertizat pe Lot cu privire la caracterul judecătoresc al însărcinării lor: „Domnul va nimici cetatea” (Geneza 19:14 ). Cu totul altfel au fost înştiinţările frumoase, al căror obiect a fost Avraam, prietenul lui Dumnezeu (Geneza 18:17-19 )! Părtăşia de care se poate bucura un copil ascultător al lui Dumnezeu, îi este complet necunoscută cuiva care stă în atmosfera lumească. Înţelegerea gândurilor lui Dumnezeu nu poate fi despărţită de o umblare în credincioşie. Când un creştin stă în legătură cu lumea, aduce atât sufletului său, cât şi celor care îl înconjoară cea mai mare prejudiciere. Lot nu era singur în Sodoma, ci împreună cu soţia şi fiicele sale, dintre care unele erau legate prin căsătorie cu locuitorii acelui loc. Îngerii au arătat har şi au oferit salvarea întregii case a lui Lot. Dar când Lot le-a vorbit ginerilor săi, aceştia au crezut că glumeşte. Întreaga sa viaţă îl acuza de minciună. Din nefericire, nu a trăit ca un prinţ al lui Dumnezeu în mijlocul acelui popor (a se vedea Geneza 23:6 ). Ce s-ar putea spune despre credincioşii fireşti şi lumeşti, care sunt ocupaţi cu treburile vieţii? Cum ar putea atrage ei atenţia celor din jur că lumea va fi judecată şi că trebuie să se pună sub protecţia sângelui lui Hristos şi să se despartă de rău? Apostolul Pavel, al cărui comportament era determinat de Cuvântul lui Dumnezeu, se recomanda pe sine către orice conştiinţă omenească, înaintea lui Dumnezeu (2. Corinteni 4:2 ). Aşa stau lucrurile şi la noi? Pentru Lot a fost greu să-şi părăsească averea, roadele muncii sale, locul său în societate şi, probabil, relaţiile sale (Ezechiel 16:49 ). A ezitat... şi a fost nevoie, să spunem aşa, să fie smulşi el, soţia şi fiicele sale din acea cetate. Dumnezeu, de partea Sa, proslăveşte harul şi dragostea Lui. Se făcea dimineaţă, o zi ca oricare alta, gândeau oamenii acestui pământ: „mâncau, beau... a plouat cu foc şi pucioasă din cer şi i-a omorât pe toţi” (Luca 17:28, 29 ). „Scapă-ţi viaţa; nu te opri în toată câmpia; scapă la munte“ (Geneza 19:17 ). Dar Lot nu a mers în munţi, ci a dorit să locuiască într-o cetate, chiar dacă era mică. El a dorit să păstreze ceva din ceea ce îi era familiar în această lume, chiar şi dacă era foarte puţin. Gândul la o viaţă de credinţă i-a umplut inima de presimţiri întunecoase. „Necredinţa priveşte întotdeauna partea credinţei ca lucrul cel mai înspăimântător care poate fi ales; pentru ea, totul este întunecos pe această cale”. Dumnezeu a împlinit dorinţa lui Lot în ceea ce priveşte Ţoarul. El nu ne va obliga să primim o binecuvântare pe care nu o dorim. Dar până la urmă, Lot s-a temut să locuiască şi acolo. Pentru a trăi în siguranţă şi fără teamă trebuie să fii în părtăşie cu Dumnezeu. Astfel, Lot a locuit într-un mod jalnic într-o peşteră, departe de Avraam şi de Dumnezeul său. Ce avertizare este viaţa lui Lot, a acestui om drept, care a fost infidel chemării lui Dumnezeu! Nu se găseşte la el nicio urmă de reabilitare, ci, din contră, o cădere care este tot mai clară. Calea sa, care la început părea să fie asemănătoare cu a lui Avraam, a sfârşit altfel. El nu s-a luptat lupta cea bună, nu a păstrat credinţa şi a pierdut cununa. Mai târziu, Dima a iubit timpul de acum şi l-a părăsit pe Pavel, a cărui viaţă şi slujire îl avea pe Hristos ca singur ţel. Această relatare despre Lot ne-a fost păstrată pentru „avertizarea noastră, peste care au ajuns sfârşiturile veacurilor” (1. Corinteni 10:11 ). Cât de strâns legaţi sunt unii creştini, în mod practic, de timpul de acum şi cât de puţin de un Hristos proslăvit! Să dea Domnul să fim din aceia care ne sprijinim pe braţul Mântuitorului şi Domnului nostru, care mergem pe „cărarea celor drepţi”, care este ca „lumina strălucitoare, care luminează tot mai mult, până când ziua e deplină”!

10. Gânduri asupra experienţei lui Avraam şi a lui Iacov:

 Experienţele inimii ocupă un loc însemnat în gândurile creştinilor. Este totuşi important ca întotdeauna să le cântărim cu cuvântul lui Dumnezeu. Aceste experienţe reprezintă expresia stării interioare a inimii şi a relaţiilor noastre cu ceilalţi, ca şi a simţămintelor pe care purtarea noastră, în aceste relaţii, le produce în inima şi în conştiinţa noastră. Nu este nevoie să vorbim aici de experienţa unui om neconvertit, cu toate că nici el nu este lipsit de experienţe. Este adevărat că el nu-L cunoaşte pe Dumnezeu; însă, într-un anumit sens, el se bucură de bunătatea Lui manifestată în lucrurile care-l înconjoară; conştiinţa lui îl poate acuza, poate fi scârbit de păcat şi neliniştit la gândul judecăţii. Poate chiar să uite de acest din urmă aspect, bucurându-se de familia şi societatea sa într-o viaţă morală; dar mai mult de atât nu poate face. Avem însă o mare varietate de experienţe în oamenii în care lucrează Duhul lui Dumnezeu. Această diferenţă se naşte, pe de o parte, din relaţiile în care noi ne aflăm în raport cu Dumnezeu, şi, de cealaltă, din purtarea noastră în aceste relaţii. Fără îndoială că Dumnezeu nu  ne-a pus sub lege; totuşi, o conştiinţă trezită este, în ce priveşte relaţia ei cu Dumnezeu, fie sub lege, fie sub har. Duhul lui Dumnezeu, care a trezit-o, a făcut ca lumina să pătrundă şi a produs acolo sentimentul responsabilităţii ei. Suntem sub lege atâta vreme cât facem ca acceptarea noastră de către Dumnezeu să depindă de credincioşia noastră faţă de El, adică de împlinirea îndatoririlor noastre. Dacă, dimpotrivă, dragostea lui Dumnezeu şi lucrarea Lui în Hristos reprezintă,  pentru conştiinţa mea, singura şi desăvârşita bază a acceptării mele, atunci sunt sub har. Duhul Sfânt nu va şubrezi niciodată gândul responsabilităţii, însă El îmi va arăta că Dumnezeu a mântuit sufletul meu, suflet care era pierdut pentru că viaţa mea nu a corespuns acestei responsabilităţi. Atâta vreme cât sufletul adus la viaţă rămâne sub lege, el are parte de experienţe triste. Simte că este vinovat potrivit legii şi că n-are putere s-o împlinească. Este conştient că legea este bună dar, în ciuda tuturor eforturilor sale, nu poate atinge scopul ei, care este ascultarea. Experienţele sufletelor aflate într-o astfel de stare reprezintă experimentarea de către ele a păcatului lor – a slăbiciunii şi a puterii păcatului. Chiar presupunând că un astfel de suflet nu se află încă în pragul disperării în aşteptarea judecăţii drepte a lui Dumnezeu, din pricină că experimentează într-o mică măsură dragostea lui Dumnezeu şi că nădăjduieşte în lucrarea lui Hristos, nu va fi totuşi mai puţină incertitudine cu privire la relaţiile lui cu Dumnezeu; iar acest lucru dă naştere la alternanţe între pace şi tulburare. În cazul pe care tocmai l-am pomenit, sufletul a fost cu adevărat atras prin har, însă conştiinţa nu a fost încă curăţită, iar inima n-a fost pusă încă în libertate. Aceste experienţe sunt folositoare pentru a ne convinge de păcatul şi de slăbiciunea noastră, nimicindu-ne astfel toată încrederea în noi înşine. Este necesar ca să ne simţim osândiţi înaintea lui Dumnezeu şi să ajungem să cunoaştem că de acum încolo totul depinde de harul Său nemeritat. Altfel stau lucrurile când conştiinţa ne este curăţită şi am înţeles care este poziţia noastră în Hristos înaintea lui Dumnezeu. Osândindu-ne în prezenţa Lui, înţelegem că El ne-a iubit şi că ne îndreptăţeşte prin lucrarea Fiului Său; înţelegem că păcatul este îndepărtat, iar conştiinţa noastră este făcută desăvârşită. Nu mai avem cunoştinţă de păcate înaintea lui Dumnezeu, fiindcă El Însuşi le-a înlăturat pentru totdeauna prin sângele lui Hristos. Ştim, fiind uniţi cu Hristos, care L-a proslăvit deplin pe Dumnezeu cu privire la păcatele noastre, că am fost făcuţi dreptatea lui Dumnezeu în El. Astfel inima este liberă să se bucure de dragostea Lui în prezenţa lui Dumnezeu. De aici încolo suntem sub har. Relaţiile noastre cu Dumnezeu depind de acum înainte de natura şi de dreptatea Lui. Aceste relaţii nu depind de ceea ce suntem noi înaintea Lui ca fiinţe responsabile. Prin urmare experienţele noastre de acum încolo se vor întoarce întotdeauna spre acest lucru: că Dumnezeu este dragoste, că Hristos este dreptatea noastră, şi că Dumnezeu este Tatăl nostru. Avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos şi ne bucurăm de toate privilegiile unei astfel de relaţii. Bineînţeles că felul în care ne folosim privilegiile influenţează această bucurie. Relaţiile rămân în mod constant aceleaşi, ca şi felul în care noi le percepem; însă savurarea a ceea ce este Dumnezeu în această relaţie depinde de purtarea noastră în poziţia respectivă. Experienţele sunt întotdeauna bazate pe relaţiile mele cu Dumnezeu. Sunt trist? Asta înseamnă că părtăşia cu Dumnezeu - părtăşie care corespunde relaţiilor mele cu El - este întreruptă. Simt că nu mă bucur de comuniunea binecuvântată în care am fost adus şi acest lucru îmi provoacă tristeţe; această tristeţe nu izvorăşte din pricină că părtăşia în sine ar fi pusă la îndoială. Carnea n-are nici o relaţie cu Dumnezeu. Iar „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:5 ). Prin Duhul avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos şi suntem chemaţi să umblăm în lumină, aşa cum Dumnezeu Însuşi este în lumină. Părtăşia noastră cu Dumnezeu depinde de umblarea noastră în lumină, deşi, atunci când am pierdut-o, Dumnezeu ne poate cerceta cu harul Său, restabilind astfel comuniunea. Însă Dumnezeu este credincios şi nu îngăduie păcatul în copiii Săi. Dacă ei nu umblă cu El în lumină, El îi va face să treacă prin toate încercările şi conflictele necesare pentru a-i aduce să se cunoască pe ei înşişi şi să rămână în lumină, ca astfel părtăşia lor să fie adevărată şi pură. Este adevărat că aceste încercări şi conflicte nu afectează relaţiile noastre cu Dumnezeu, care sunt potrivit harului şi dreptăţii Sale; însă întreruperea părtăşiei cu Dumnezeu, întrerupere care ne privează de bucuria trăirii în lumină, ne conduce în tot felul de conflicte unde vom experimenta cu durere şi cu umilinţă ce înseamnă cu adevărat inima noastră. Dumnezeu Însuşi foloseşte mijloace de corectare pentru a ne smeri şi a ne frânge voinţa. Nu numai căderea în păcat constituie un prilej pentru ca Dumnezeu să acţioneze în sufletul nostru, ci şi tot ceea ce este împietrit şi răzvrătit înlăuntrul nostru. Consecinţa tuturor acestor adevăruri este că experienţele unui suflet care umblă cu Dumnezeu sunt mult mai simple decât cele ale unuia care se poartă cu necredincioşie; şi, nu mai puţin adevărat, cunoaşterea lui Dumnezeu şi a inimii omeneşti vor fi mult mai profunde în primul caz. Câtă vreme umblăm în comuniune cu El, umblăm în lumină şi avem în prezenţa Lui simţământul continuu al dragostei Sale părinteşti. Fără îndoială că această prezenţă acţionează asupra sufletului nostru pentru a scoate la iveală tot ceea ce nu este în armonie cu lumina. Judecata noastră de sine are loc în prezenţa lui Dumnezeu, este făcută cu simţământul dragostei Lui şi în legătură cu această dragoste. Păcatul poartă caracterul oricărui lucru care nu reprezintă lumină; iar el este judecat nu numai din pricină că nu se află în concordanţă cu sfinţenia, ci şi pentru că nu este compatibil cu dragostea lui Dumnezeu. Cu inimile curăţite de dragostea lui Dumnezeu şi întărite de părtăşia cu El, harul care lucrează astfel în noi ia locul păcatului care a fost judecat, iar de aici încolo umblarea noastră pe acest pământ reprezintă efectul comuniunii cu Dumnezeu în inimile noastre. Îl purtăm pe Dumnezeu, ca să zicem aşa, prin lume în inimile noastre umplute de dragostea Sa; şi trăind în puterea vieţii lui Hristos, ceea ce Satan ne oferă nu ne mai tentează. Încercările noastre din lume devin un motiv pentru ascultare şi nu pentru păcat, iar prezenţa lui Dumnezeu în inimile noastre ne păzeşte în relaţiile cu oamenii. Vom experimenta dovezile stricăciunii noastre în prezenţa lui Dumnezeu şi în comuniune cu El. Astfel vom judeca păcatul în noi înşine, iar păcatul astfel judecat nu va mai apare în umblarea noastră. Dar dacă nu umblăm în părtăşie cu Dumnezeu şi dacă păcatul nu este judecat în felul acesta, atunci înseamnă că umblăm, mai mult sau mai puţin, cu o voinţă răzvrătită şi cu pofte neosândite. Lucrarea voinţei proprii ne face să fim neliniştiţi, fiindcă nu suntem satisfăcuţi. Dacă suntem satisfăcuţi într-o astfel de stare înseamnă că Dumnezeu a fost uitat. Satan prezintă ispite care corespund cu poftele neosândite; apoi stricăciunea inimii se manifestă printr-o cădere şi prin relaţiile noastre cu Satan, care le iau locul celor cu Dumnezeu. Cunoaşterea stricăciunii inimii noastre nu va fi niciodată aşa de adâncă, aşa de clară şi de adevărată ca cea pe care o obţinem în prezenţa lui Dumnezeu prin lumina Sa. Putem cunoaşte păcatul prin păcat, printr-o conştiinţă rea, în loc de a-l cunoaşte prin lumina lui Dumnezeu Însuşi. Vom fi umiliţi, în loc să fim umili. Credincioşia lui Dumnezeu va restabili sufletul, însă puterea continuă şi lumina crescândă a comuniunii cu El nu vor fi aceleaşi. Este adevărat că vom experimenta răbdarea şi bunătatea Lui, dar nu-L vom cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum am face-o umblând cu credincioşie şi în părtăşie cu El. Fără îndoială că Dumnezeu Se slăveşte pe Sine în căile Lui cu un astfel de suflet, fiindcă toate lucrurile concură spre slava Lui veşnică; însă cunoaşterea lui Dumnezeu creşte prin comuniunea noastră cu El.

  Viaţa lui Avraam şi cea a lui Iacov se dovedesc a fi nişte exemple interesante care vin în sprijinul celor spuse până acum. Ştim că nici legea, nici plinătatea harului nu fuseseră revelate la acel timp. Totuşi, aşa cum vedem în Evrei 11 , principiile vieţii de credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu erau în general aceleaşi. „Toţi greşim în multe feluri”. Avraam însuşi a eşuat în unele ocazii; însă, în general, viaţa lui a fost una de încredere în Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care experienţele lui sunt de o altă natură, de o mult mai mare intimitate cu Dumnezeu şi mai limpezi decât cele ale lui Iacov. Istoria lui Avraam este scurtă, fără prea multe incidente, în timp ce comunicările făcute lui de Dumnezeu sunt numeroase şi frecvente. În istoria lui găsim mult despre Dumnezeu şi puţin despre om. Cu o singură excepţie, Avraam a rămas întotdeauna în ţara făgăduinţei. El a fost într-adevăr un străin şi un călător, deoarece canaaniţii locuiau acolo, însă el era în legătură cu Dumnezeu şi umbla înaintea Lui. Atunci când Dumnezeu îi făcuse pentru prima dată chemarea, el nu răspunsese pe deplin la ea. Este adevărat că şi-a părăsit ţara şi rudenia, dar nu şi casa tatălui său, şi astfel n-a ajuns în Canaan. Fără îndoială că renunţase la multe lucruri; plecase din Ur din Caldeea, însă n-a trecut de Haran. Aşa se întâmplă cu inima care n-a învăţat că aparţine în întregime lui Dumnezeu. Numai dacă ne conformăm chemării lui Dumnezeu putem intra în locul făgăduinţei. După moartea tatălui său Terah, Avraam a pornit la porunca lui Dumnezeu; s-au îndreptat către ţara Canaanului şi au intrat în ea. Aici vedem poziţia oamenilor cereşti. Aşezaţi, prin harul şi puterea lui Dumnezeu, într-o poziţie cerească, al cărei simbol este Canaanul, ei locuiesc acolo; ei au totul făgăduit, însă nu posedă nimic încă. Domnul S-a descoperit lui Avraam atunci când l-a chemat. El i Se revelează din nou în locul pe care acum îl cunoştea şi pe care urma să-l aibă în stăpânire. „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale”. Aşa se prezintă în general încrederea noastră în Dumnezeu, anume că vom poseda cu adevărat în viitor ceea ce acum cunoaştem ca străini. „Şi Avraam a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase”. El Îi slujeşte lui Dumnezeu şi se bucură de părtăşia cu El. De aici pleacă într-un alt loc şi acolo îşi întinde cortul; zideşte din nou un altar Domnului şi cheamă numele Domnului. El este un călător prin ţara făgăduinţei, şi asta reprezintă întreaga lui istorie. Noi suntem aşezaţi în locurile cereşti, ne bucurăm de ele prin credinţă şi avem părtăşie cu Dumnezeu care ne-a aşezat acolo. Cortul şi altarul lui Avraam în acest loc oferă caracterul întregii sale istorii, iar toate experienţele credinţei sunt reprezentate de acest lucru. Necredinţa îl conduce în Egipt. Acolo n-a avut niciun altar. O roabă egipteană devine după aceea prilejul căderii sale şi un izvor de necaz pentru el. Ea este, aşa cum citim în Galateni 4:24,25 , o imagine a legii, fiindcă legea şi carnea sunt întotdeauna în relaţie una cu alta. Harul lui Dumnezeu îl aduce pe Avraam înapoi; însă nu-şi recapătă altarul până nu se întoarce în locul unde îşi întinsese prima oară cortul. Acolo are din nou părtăşie cu Dumnezeu. Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt partea lui Avraam. El îl lasă pe Lot să-şi aleagă ce vrea: „‘Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Te rog desparte-te de mine: dacă tu te duci la stânga, eu mă voi duce la dreapta; dacă tu te duci la dreapta, eu mă voi duce la stânga’. Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut că toată câmpia Iordanului era bine udată în întregime. Înainte ca Domnul să fi distrus Sodoma şi Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului. Lot şi-a ales pentru sine toată câmpia Iordanului”. Lot este imaginea credinciosului lumesc. El ia ceea ce pentru moment pare să fie partea cea mai bună şi alege locul peste care atârnă judecata lui Dumnezeu. Avraam renunţase la orice lucru care ţinea de carne, iar Dumnezeu îi arată întreaga întindere a făgăduinţei. El îi oferă o dovadă vizibilă a ceea ce îi dăruise şi îi întăreşte promisiunea pe vecie. Lot, credinciosul lumesc, este biruit de împăraţii lumii. Avraam îl eliberează. Cu slujitorii casei sale el învinge puterea vrăjmaşului şi nu vrea să primească nimic de la lume. El spune către împăratul Sodomei: “Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să nu zici: ‘Am îmbogăţit pe Avraam’”. Apoi Dumnezeu Se descoperă către Avraam ca scutul şi răsplata lui cea nespus de mare. El îi făgăduieşte un moştenitor, la o vreme când trupul lui era mort. Îndreptăţit prin credinţă, Avraam primeşte confirmarea făgăduinţelor lui Dumnezeu, care Se leagă printr-o jertfă, imagine a jertfei lui Hristos. Apoi îi este arătată moştenirea în amănunt. Urmând sfaturile cărnii, Avraam doreşte pentru un moment ca făgăduinţa să fie împlinită prin lege, adică prin Agar. Însă el nu face altceva decât să înveţe că este imposibil ca fiul legii să moştenească împreună cu fiul făgăduinţei. După aceea Dumnezeu i Se descoperă din nou ca Cel Atotputernic. El îi spune că va fi tatăl multor popoare şi că Dumnezeu va fi Dumnezeul său pentru totdeauna. Urmaşul potrivit făgăduinţei este promis din nou. După aceste lucruri Dumnezeu îl vizitează din nou pe Avraam şi îi face făgăduinţa sigură cu privire la apropiata naştere a fiului său. El îl consideră ca pe prietenul Său, spunând: „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?”. Apoi îi împărtăşeşte gândurile Sale cu privire la această lume, iar Avraam conversează cu El cu o pace şi o familiaritate desăvârşite. El se roagă pentru cei care-l uitaseră pe Domnul. A fost necesar ca Avraam să experimenteze din nou, în cazul lui Ismael, că legea produce tristeţe şi amărăciune; iar la curtea lui Abimelec a învăţat că atunci când necredinţa acţionează, nu face altceva decât să producă necazuri şi durere. Însă Dumnezeu, în credincioşia Sa, veghează asupra lui şi asupra mamei urmaşului lui. După aceea Avraam a fost încercat în cel mai înalt grad, până când a trebuit să renunţe la tot ceea ce era potrivit cărnii, ba chiar şi la făgăduinţe. Însă făgăduinţele într-un Hristos înviat în imagine sunt confirmate lui Hristos Însuşi, şi prin El întregii posterităţi spirituale a lui Avraam. Prin urmare Avraam a învăţat printr-o cădere că nici legea şi nici făgăduinţele nu sunt de vreun folos pentru carne. Totuşi, în general, experienţele lui caracteristice au constat în pelerinaj şi adorare, în tot timpul cât s-a aflat în ţara promisă. Am remarcat mai devreme că viaţa lui a fost caracterizată de un cort şi de un altar. Întreaga experienţă, întreaga viaţă a lui Avraam cel credincios, a fost alcătuită aproape în întregime din închinare, mijlocire şi descoperiri de la Dumnezeu; astfel că el a învăţat să priceapă aceste revelaţii cu o tot mai mare claritate şi acurateţe. Avraam şi-a petrecut viaţa în locul în care Dumnezeu îl chemase. Descoperirile lui Dumnezeu au fost pentru el bogate, plăcute şi admirabile; felul în care el L-a cunoscut pe Dumnezeu a fost intim şi profund; experienţele sale personale au fost fericite şi limpezi; toate acestea din pricină că el a umblat cu Dumnezeu, care i Se descoperise în har.

  Acum haideţi să privim mai îndeaproape la viaţa şi la istoria lui Iacov. El a fost moştenitorul aceleiaşi făgăduinţe pe care, ca şi credincios, a preţuit-o. Însă el nu s-a încrezut numai în Dumnezeu. N-a umblat, ca Avraam, în părtăşie zilnică cu Domnul, aşteptând totul de la El. Este adevărat că a primit făgăduinţa, însă experienţele lui au fost foarte diferite de cele ale lui Avraam. Deşi la sfârşitul vieţii a putut să spună: „Îngerul care m-a răscumpărat din orice rău”, a fost totuşi nevoit să adauge: „Zilele anilor călătoriei mele sunt o sută treizeci de ani. Zilele anilor vieţii mele au fost puţine şi rele şi n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în zilele călătoriei lor”. Varietatea experienţei sale este o dovadă a necredincioşiei. Ascultând de sfatul mamei sale, el a folosit mijloace lumeşti pentru a obţine binecuvântarea tatălui său şi a fost obligat, de frica fratelui său înşelat, dar lumesc, să părăsească ţara făgăduinţei. Acum poziţia lui este schimbată în totalitate; necredinţa l-a îndepărtat de ţara promisă. Pelerinajul lui nu este prin ţară, ca cel al lui Avraam, ci în afara ei. Este adevărat că Dumnezeu veghează asupra lui, că îl îngăduie şi îl păzeşte; dar el nu umblă cu Dumnezeu. Iacov nu are nici un altar până când se întoarce, după un periplu de experienţe dureroase. El n-a avut părtăşie deplină cu Dumnezeu până când nu s-a reîntors în locul unde se bucurase ultima dată de descoperirea lui Dumnezeu şi unde fusese întărit prin făgăduinţele Lui. Timp de douăzeci şi unu de ani el a avut de a face cu oameni care l-au înşelat şi l-au asuprit, în timp ce Dumnezeu l-a păzit în taină; însă nu era cu putinţă ca Iacov să aibă un altar în afara ţării făgăduinţei. Şi noi ne închinăm lui Dumnezeu şi avem comuniune cu El atâta vreme cât ne aflăm în duh în locurile cereşti, acolo unde Dumnezeu Însuşi ne-a oferit locul care ne aparţine prin har. Dar dacă ieşim de acolo, nu putem avea părtăşie cu Dumnezeu, deşi El ştie cum să ne păzească prin harul şi credincioşia Sa. La sfârşitul celor douăzeci şi unu de ani Dumnezeu îi porunceşte lui Iacov să se întoarcă. El trebuie să fugă de socrul său ca un om vinovat. Este imposibil să nu fim întinaţi de lume dacă am pierdut părtăşia cerească cu Dumnezeu; şi este dificil să nu purtăm vreo trăsătură lumească dacă abandonăm această părtăşie. Însă Dumnezeu este credincios. Din acest moment începe o nouă serie de experienţe pentru Iacov (aşa cum sunt ele numite în general), dar care nu sunt altceva decât efectele depărtării sale de Dumnezeu. Scăpat de Laban, Iacov îşi continuă călătoria către Canaan, iar Dumnezeu, pentru a-l mângâia şi întări, trimite o oştire de îngeri în întâmpinarea lui. Totuşi, în ciuda acestei încurajări din partea lui Dumnezeu, necredinţa, pe care simpla izbăvire din pericol nu o poate distruge, readuce teama în inima lui Iacov cu privire la fratele său Esau. Nu poţi să scapi de dificultăţile de pe drumul credinţei încercând să le eviţi; trebuie să le depăşeşti prin puterea lui Dumnezeu. Iacov   şi-a atras aceste necazuri din pricină că nu se încrezuse în Dumnezeu. Oştirea Lui a fost uitată, iar armata lui Esau, care nu mai purta în inimă ură faţă de fratele său, l-a înspăimântat pe sărmanul Iacov. A folosit apoi tot felul de mijloace pentru a îmblânzi presupusa mânie a fratelui său. A trimis turmă după turmă, iar acest lucru mai mult a făcut ca să se arate starea inimii lui Iacov decât s-o schimbe pe cea a lui Esau. Iacov totuşi se gândeşte la Dumnezeu; Îi reaminteşte că El i-a spus să se întoarcă în ţară; Îl imploră să-l scape din mâinile fratelui său. Se gândeşte la starea în care era când părăsise Canaanul şi recunoaşte că Dumnezeu îi dăduse toate averile. Însă rugăciunea lui scoate la iveală o frică neîntemeiată. Îi reaminteşte lui Dumnezeu de făgăduinţele Lui, ca şi cum ar fi fost posibil ca El să le fi uitat! Este adevărat că există credinţă în această rugăciune, însă efectul necredinţei produce o imagine învălmăşită şi confuză. Sărmanul Iacov nu şi-a trimis doar turmele pentru a-l împăca pe Esau, ci acum îşi trimite întreaga familie peste pârâu iar el rămâne singur în urmă. Inima îi este plină de spaimă. Însă Dumnezeu, care e la cârma tuturor lucrurilor, îl aşteaptă chiar aici. Deşi El nu avea să-i îngăduie lui Esau să se atingă nici măcar de un fir de păr al lui Iacov, a trebuit totuşi să-l judece pe acesta din urmă şi să-l aducă în lumina prezenţei Sale; fiindcă Iacov nu putea în vreun alt fel să se bucure împreună cu Dumnezeu de ţara făgăduinţei. Dumnezeu Se luptă cu el în întuneric până la ivirea zorilor. Iacov nu se luptă aici de bunăvoie cu Dumnezeu, ci Dumnezeu luptă împotriva lui. El n-a putut să-l binecuvinteze în mod simplu, ca pe Avraam; a trebuit ca mai întâi necredinţa inimii lui să fie corectată. Iacov trebuie să experimenteze efectele purtării sale; trebuie chiar să sufere din pricină că Dumnezeu îl va binecuvânta. Totuşi, dragostea lui Dumnezeu este la lucru în toate aceste împrejurări. El îl întăreşte pe Iacov în timpul conflictului în care trebuie să se angajeze pentru a obţine binecuvântările. De asemenea, Iacov va trebui să poarte o dovadă neîntreruptă a slăbiciunii sale şi a necredincioşiei de dinainte. A fost lovit în încheietura coapsei în timp ce Dumnezeu Se lupta cu el. Şi nu numai atât, însă Dumnezeu refuză să-i descopere numele Său. Îl binecuvintează pe Iacov, îi dă un nume în amintirea luptei credinţei sale, însă nu-Şi descoperă numele. Cât de mare este diferenţa aici între Iacov şi Avraam! Dumnezeu Şi-a descoperit numele faţă de Avraam fără ca acesta să-I ceară acest lucru, pentru ca el să-L cunoască pe deplin; asta fiindcă Avraam a umblat cu El în puterea acestei descoperiri. El n-a avut nici un conflict cu Dumnezeu şi, departe de a se teme de vreuna din rudele lui, el a biruit pe împăraţii acestei lumi. Avraam a fost ca un prinţ printre locuitorii ţării. Dumnezeu a vorbit cu el frecvent şi, în loc să se lupte cu El pentru a obţine o binecuvântare pentru sine însuşi, Avraam a mijlocit pentru alţii. El a văzut judecata lumii de pe locul înalt unde fusese în părtăşie cu Dumnezeu. Să ne întoarcem la istoria lui Iacov. În ciuda tuturor lucrurilor, frica nu-l părăseşte niciodată. Binecuvântat fiind de Dumnezeu prin acea luptă, el tot tremură înaintea fratelui său Esau. Îşi împarte copiii şi nevestele după măsura afecţiunii sale pentru ei, aşa încât cei pe care-i iubea cel mai mult erau la cea mai mare distanţă de Esau. Numai după toate acestea merge să-şi întâmpine fratele. Totuşi îl înşeală din nou. Refuză oferta unei escorte propusă de Esau şi îi promite că îl va urma până la Seir, însă se duce la Sucot. Acum Israel (Iacov) este în ţară; din pricină că inima sa a fost îndelung obişnuită cu starea unui călător fără Dumnezeu, el nu ştie cum să devină un pelerin alături de Acesta. Cumpără un ogor lângă Sihem şi se aşează într-un loc unde Avraam a fost doar un străin şi în care, cunoscând voia lui Dumnezeu, el nu posedase nici măcar atât pământ cât să-şi pună talpa piciorului. La Sihem Iacov zideşte pentru prima oară un altar al cărui nume evocă binecuvântările lui Israel, nu însă şi numele Dumnezeului făgăduinţelor. El numeşte altarul „Domnul este Dumnezeul lui Israel”. Gratitudinea, după cum se vede, recunoaşte binecuvântarea pe care Iacov a primit-o, însă Dumnezeul care l-a binecuvântat nu-i este încă descoperit. Vedem apoi corupţie şi violenţă în familia sa. Mânia fiilor săi, cruzi şi fără frică de Dumnezeu, îl scoate pe Iacov din odihna lui falsă, care nu fusese întemeiată pe Dumnezeu; însă din nou credincioşia Acestuia îl păzeşte. Până acum Iacov nu se gândise la locul unde Dumnezeu Însuşi îi făcuse făgăduinţa atunci când pleca din ţară, şi unde Iacov promisese să se închine atunci când avea să se întoarcă cu ajutorul Lui. Acum Dumnezeu îl trimite la acolo şi îi spune: „Scoală-te, suie-te la Betel, locuieşte acolo şi ridică acolo un altar Dumnezeului care ţi S-a arătat când fugeai de fratele tău Esau”. Dumnezeu, care-l păzise, îl călăuzise şi îl disciplinase, îl pregătise astfel să intre în părtăşie cu El. Însă era nevoie ca mai întâi să-şi părăsească locuinţa falsă, unde Dumnezeu nu Se afla. Trebuia să locuiască la Betel (casa lui Dumnezeu) şi în chiar locul acela să zidească un altar Dumnezeului care i Se descoperise prima oară. Vedem aici efectul instantaneu al prezenţei lui Dumnezeu cu Iacov, o prezenţă pe care încă nu învăţase s-o cunoască, în ciuda tuturor experienţelor sale până în acel moment. Conştienţa acestei prezenţe i-a reamintit imediat de dumnezeii străini care se aflau încă printre lucrurile sale. Aceşti dumnezei falşi reprezentau efectul legăturii sale cu lumea; Rahela, de frica lui Laban, îi ascunsese sub samarul cămilei. Iacov ştia bine că ei se aflau acolo; totuşi a spus familiei sale şi tuturor celor ce erau cu el: „‘Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele, ca să ne sculăm şi să ne suim la Betel; şi acolo voi ridica un altar Dumnezeului care m-a ascultat în ziua necazului meu şi care a fost cu mine pe drumul pe care am mers’. Ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini care erau în mâinile lor şi cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a ascuns sub stejarul de lângă Sihem”. Conştienţa prezenţei lui Dumnezeu l-a făcut să-şi aducă aminte de dumnezeii străini şi a trezit în sufletul lui convingerea că aceşti dumnezei, obiectele de închinare ale acestei lumi, nu pot fi niciodată păstraţi împreună cu un Dumnezeu credincios. Nimic altceva nu putea trezi această convingere. Nici o altă experienţă posibilă nu poate avea vreodată efectul pe care prezenţa lui Dumnezeu îl produce într-un suflet. Experienţele sunt de folos pentru a ne smeri; ele sunt un mijloc de a ne dezbrăca de noi înşine. Totuşi numai prezenţa lui Dumnezeu ca lumină este cea care ne poate face să ne osândim pe noi înşine, dându-ne în acelaşi timp putere să ne curăţim de cei mai înrădăcinaţi şi bine ascunşi idoli. Avraam n-a avut nimic de a face fie cu idolii lui Iacov, fie cu experienţele lui. Groaza lui Dumnezeu s-a răspândit peste vrăjmaşii lui Iacov, aşa încât ei nu l-au urmărit, în ciuda violenţei ucigaşe a fiilor săi. Acum Dumnezeu Se putea descoperi lui Iacov; şi deşi el  rămăsese şchiop, totul a mers înainte ca şi cum n-ar fi trecut prin nici o experienţă. Iacov a trebuit să vină la Betel, de unde plecase. Acolo el a zidit un altar Dumnezeului care îi făcuse făgăduinţele şi care îi fusese totdeauna credincios. Numele altarului său nu ne mai reaminteşte de Iacov cel binecuvântat, ci de Cel care binecuvintează şi de casa Lui. Nu mai este numit altarul Domnului, Dumnezeului lui Israel, ci altarul Dumnezeului Betelului, adică al casei lui Dumnezeu. El îi vorbeşte acum lui Iacov, fără să pomenească nimic despre experienţele pe care acesta le avusese. Acestea fuseseră necesare pentru disciplinarea lui Iacov şi pentru a-l goli de sine, din pricină că fusese necredincios. Dumnezeu i Se descoperă acum fără să fie chemat. Citim că Dumnezeu S-a arătat iarăşi lui Iacov după întoarcerea lui din Padan-Aram şi l-a binecuvântat. I-a pus numele Israel, ca şi cum nu i l-ar fi dat înainte, şi îi descoperă numele Său fără ca Iacov să-i fi cerut acest lucru. Acum vorbeşte cu el aşa cum făcuse odinioară cu Avraam. Îi reînnoieşte făgăduinţele şi le întăreşte, cel puţin pe cele cu privire la Israel. Iar după ce i-a comunicat toate aceste lucruri, Dumnezeu S-a înălţat de la el, ceea ce ne indică faptul că îl vizitase. Iacov deci s-a întors atunci, după o serie de experienţe, în locul unde putea avea părtăşie cu Dumnezeu - s-a întors în poziţia în care, prin harul lui Dumnezeu, Avraam se menţinuse aproape tot timpul. Iacov este un avertisment pentru noi, însă Avraam este un exemplu. Cel dintâi, este adevărat, L-a găsit din nou pe Domnul datorită harului Său, dar n-a avut experienţe aşa de numeroase şi de binecuvântate ca cel de-al doilea, şi nici nu s-a rugat pentru alţii. Cel mai înalt punct atins de Iacov este punctul de început al lui Avraam, starea de suflet normală a acestuia din urmă. Cu excepţia câtorva căderi, aceasta a fost starea obişnuită a lui Avraam, starea în care el a trăit. Avraam “a murit după o bătrâneţe fericită, înaintat în vârstă şi sătul de zile; şi a fost adăugat la poporul său”. Însă Iacov a spus: „Zilele anilor vieţii mele au fost puţine şi rele şi n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în zilele călătoriei lor”. El şi-a sfârşit viaţa în Egipt. Experienţele lui Iacov sunt experienţele a ceea ce înseamnă inima omului. Experienţele lui Avraam sunt experienţele a ceea ce înseamnă inima lui Dumnezeu.

Am descris trei feluri de experienţe:

1. Cele care au loc sub lege, poziţia credinciosului nefiind cunoscută; sau, chiar când este cunoscută, respectivul se află acolo, avându-şi inima tot timpul sub lege.

2. Experienţele pe care cineva le are cu privire la propria-i inimă, din momentul în care umblă departe de poziţia unde Dumnezeu i Se revelează pentru a alimenta şi păstra comuniunea.

3. Experienţele simple şi binecuvântate pe care sufletul le are umblând cu Dumnezeu, în locul în care El ne-a aşezat, pentru a ne bucura de părtăşia cu El, în smerenie şi cu recunoştinţă. Acestea din urmă sunt experienţe a ceea ce înseamnă inima lui Dumnezeu, care ne introduc în cunoaşterea planurilor Sale şi a dragostei pline de credincioşie care este conţinută în ele. Aceste experienţe constau într-o părtăşie intimă cu Dumnezeu Însuşi; celelalte sunt, aşa cum am spus, experienţele dureroase a ceea ce înseamnă inima omului, între care cel mai înalt lucru – foarte preţios pentru noi – este că Dumnezeu rămâne credincios în mijlocul necredincioşiei noastre şi că El este răbdător cu nechibzuinţa noastră prin care ne depărtăm de prezenţa Lui.

  Privilegiul nostru este să umblăm ca Avraam; refugiul nostru, atunci când suntem necredincioşi, este că Dumnezeu rămâne credincios şi ne scoate din orice primejdie până la sfârşit. Dumnezeu să ne dea harul să stăm lângă El şi să umblăm cu El, astfel încât experienţele noastre să aibă ca sfârşit o tot mai mare cunoaştere a dragostei şi a naturii Lui (Coloseni 1:9-12 ).

11. Iosif:

 „Iosif este Vlăstarul unui pom roditor, Vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor; ramurile lui se înalţă deasupra zidului. Arcaşii l-au provocat, au aruncat săgeţi şi l-au urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare şi mâinile lui au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov. De acolo este păstorul, stânca lui Israel. De la Dumnezeul tatălui tău care te va ajuta şi de la Cel Atotputernic, care te va binecuvânta cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările adâncului de jos, cu binecuvântările sânilor şi ale pântecelui. Binecuvântările tatălui tău întrec binecuvântările părinţilor mei şi se înalţă până în creştetul dealurilor veşnice: ele vor fi peste capul lui Iosif, peste creştetul capului celui ce a fost pus deoparte de fraţii săi (Geneza 49:22-26 ).

Un pom roditor:

  Faptul că Iosif era fiul pe care Iacov l-a iubit cel mai mult (Geneza 37:3 ) este confirmat şi de lungimea şi importanţa acestei binecuvântări. Citind-o, nu putem să nu ne gândim la ceea ce s-a spus despre Isaac, fiul favorit al lui Avraam: „...şi lui i-a dat el tot ce are” (Geneza 24:36 ). De fapt, toate aceste lucruri date lui Iosif cuprind mult mai mult decât ceea ce poseda Iacov şi putea acorda fiului său. El a vorbit despre tot ceea ce Dumnezeu pusese deoparte pentru Iosif şi pentru urmaşii lui. Ca profet, Iacov a vestit această binecuvântare divină, care se defineşte mai ales în ultimele două versete (25-26) şi care este precedată de două comparaţii. Mai întâi, Iosif este un pom roditor (sau o viţă roditoare), ale cărui ramuri trec peste zid (versetul 22). Această imagine este urmată de un simbol complet diferit, cel al unui arcaş. Iosif este şi un bun arcaş, care nu a cedat atacurilor vrăjmaşilor, pentru că Dumnezeu i-a dat putere (Geneza 49:23-24 ). Aşa că, în fapt, binecuvântarea are trei părţi. În ultima parte, Iosif este descris ca „prinţul” (NIV, NEB) sau ca „cel deosebit” (NASB) între fraţii săi (a se vedea şi binecuvântarea lui Moise din Deuteronom 33:16 ). Alte versiuni notează aici cel „care a fost despărţit de fraţii săi” (NKJV, RSV) sau „acel unul separat de fraţii săi” (JND, NIV note). Aceasta este prima situaţie din Scriptură în care întâlnim ideea de nazireu, o persoană pusă deoparte în totul pentru Domnul. În toate aceste aspecte - pom roditor, arcaş şi prinţ - Iosif este în mod frapant un tip al lui Hristos. Am putea spune că atât în umilinţă cât şi în înălţare, Iosif reprezintă unul dintre cele mai frumoase tipuri ale lui Hristos din Vechiul Testament. Aceasta ne este demonstrată clar şi în Noul Testament, pentru că în cuvântarea lui Ştefan din Faptele Apostolilor 7 , suferinţele cauzate lui Mesia de către ai Săi sunt ilustrate prin vieţile lui Iosif şi Moise. Aşa cum Iosif a fost urât de fraţii lui şi vândut ca rob în Egipt, Isus a fost respins de „ai Săi“ (Ioan 1:11 ) şi dat în mâinile naţiunilor. La fel, Moise a fost renegat şi respins de neamul său când a venit la ei prima dată. Dar şi în înălţarea lui, Iosif este un tip al lui Hristos. Aşa cum Dumnezeu a fost cu Iosif şi l-a scos din toate necazurile, făcându-l domn peste Egipt, Hristos a fost eliberat din moarte şi înălţat ca să stea la dreapta lui Dumnezeu, fiind acum Mântuitorul vieţii şi al lumii (conform noului nume al lui Iosif din Geneza 41:45 ). Fiecare trebuie să vină acum la Hristos ca să primească „pâinea vieţii”. În imaginea tânărului pom fructifer sau a viţei (literal: „fiu al unuia care aduce roade”), vedem două trăsături ale vieţii lui Hristos în umilinţă aici pe pământ. Hristos a trăit o viaţă în perfectă dependenţă de Dumnezeu şi a adus rod bogat pentru El. Vlăstarul de lângă izvor (versetul 22) ne reaminteşte de binecunoscutul tablou al copacului sădit lângă izvoare, care apare adesea în Scriptură (Psalmul 1:3 Ieremia 17:8 ). Ca Om dependent, Hristos Şi-a găsit toate resursele în Dumnezeu, astfel încât a putut aduce mult rod pentru Dumnezeu atât din Israel cât şi dintre naţiuni. Acestea din urmă sunt indicate în partea a doua a versetului 22: ramurile trec peste zid. Slujirea lui Hristos a fost fructuoasă chiar şi în afara zidului despărţitor dintre Israel şi naţiuni (pentru că poporul Israel era îngrădit de Lege şi despărţit de naţiuni prin aceasta). Un exemplu în acest sens îl oferă discuţia Lui cu samariteanca şi convertirea samaritenilor, care a urmat (Ioan 4 ). Această purtare a roadelor, desigur, nu se limitează la viaţa lui Hristos pe pământ, ci continuă până acum. Prin lucrarea Duhului Său, Hristos aduce multă roadă în afara viei lui Israel. Harul lui Dumnezeu se întinde spre toţi oamenii, aducând roade pentru Dumnezeu în întreaga lume. În ce priveşte viaţa lui Iosif însuşi, rodnicia menţionată aici este legată de obicei de naşterea lui Efraim. Dumnezeu îl făcuse roditor pe Iosif în ţara Egiptului şi îl binecuvântase cu fii (Geneza 41:52 ).

Un arcaş:

  În versetele care urmează găsim imaginea ofensivă a arcaşului asaltat de vrăjmaşii lui. Arcaşii (literal: „maeştrii săgeţilor”) l-au lovit cu atâta vrăjmăşie încât, în versetul 23, se folosesc nu mai puţin de trei verbe diferite pentru a exprima aceasta („l-au provocat”, „au aruncat săgeţi” şi „l-au urmărit cu ura lor”). Aplicate la Iosif, aceste versete se referă probabil la vrăjmăşia fraţilor săi şi la încercările din casa lui Potifar. Referirea lor la Hristos este, de asemenea, destul de limpede. Ce multe săgeţi s-au aruncat asupra Lui! Conducătorii iudei îi erau vrăjmaşi şi L-au hărţuit neîncetat. Profetul Ieremia compară limba mincinoasă cu o săgeată ucigătoare (9.8). Multe întrebări înşelătoare „au fost trase” asupra lui Hristos, dar El a putut para toate aceste „săgeţi” (Matei 22:15-46 ). Ne amintim de asemenea de ispitirea din pustie, unde satan a tras zadarnic cele mai ascuţite săgeţi asupra lui Hristos. În final, acest „maestru al săgeţilor” a trebuit să recunoască superioritatea lui Hristos şi să plece de la El. Hristos i-a putut contracara atacurile luând de fiecare dată o altă săgeată potrivită din „tolba“ Scripturii. Satan nu a putut rezista repetatelor cuvinte: „Este scris”. Acesta este totdeauna secretul puterii în lupta spirituală. Aşa a fost Hristos victorios asupra vrăjmaşului aici pe pământ, ca Om dependent. Noi, de asemenea, putem rămâne neclintiţi, trăind numai prin puterea pe care ne-o dă Dumnezeu prin Cuvântul Său. Tot aşa şi Iosif a fost întărit şi testat prin Cuvântul lui Dumnezeu (Psalmul 105:19 - T.M. ). Acest principiu al dependenţei totale de Dumnezeu în luptă este elaborat în versetul 24: „Dar arcul lui a rămas tare şi mâinile lui (literal: „braţele mâinilor lui”) au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov”. Imaginea întrebuinţată aici este aceea că Dumnezeu Însuşi îşi pune mâinile puternice pe braţele arcaşului pentru a-l sprijini şi a-i face toate mişcările agile şi pline de forţă. Dumnezeu este Ajutorul desăvârşit al războinicului, pentru că El este „Puternicul lui Iacov” (Isaia 1:24 49:26 60:16 şi Psalmul 132:2, 5 ). Iacov ştia din proprie experienţă cât de puternic este Dumnezeu ca să ajute şi să aducă eliberare chiar şi din cele mai grele situaţii. Spre sfârşitul vieţii sale, Iacov a avut o cunoaştere apropiată a lui Dumnezeu, aşa cum probează celelalte titluri pe care le-a folosit pentru Dumnezeu în aceste versete. Dumnezeu este, de asemenea, „Stânca lui Israel”, „Păstorul” (versetul 24), „Dumnezeul tatălui tău” şi „Cel Atotputernic” (versetul 25). În calitate de Piatră sau Stâncă, Dumnezeu este fundamentul solid pe care credinţa poate apoi zidi (Deuteronom 32:4, 18 Psalmul 18:31 31:2-3 62:2, 6-7 ). Hristos este atât Piatra din capul unghiului cât şi Piatra de boltă, respinsă de oameni, dar aleasă şi scumpă în ochii lui Dumnezeu (Isaia 28:16 Psalmul 118:22 Zaharia 4:7 Matei 21:42 Efeseni 2:20 1. Petru 2:4-7 ). În Scriptură mai este o învăţătură foarte importantă despre Dumnezeu ca Păstor al poporului Său. În capitolul precedent, Iacov a spus că Dumnezeu fusese Păstorul lui în tot timpul vieţii până în acea zi (Geneza 48:15 ). Ca şi David, putem spune la modul cel mai personal: „Domnul este Păstorul meu“ (Psalmul 23:1 ). În viitor, Israel va fi condus de un singur Păstor (Ezechiel 34:23 37:24 ). Hristos este Păstorul cel bun (Ioan 10:11, 14 ), marele Păstor (Evrei 13:20 ) şi „Păstorul cel Mare“ (Căpetenie - NASB) al poporului Său (1. Petru 5:4 ). Versetele 24 şi 25 sunt, de fapt, o frază lungă care ne zugrăveşte diversele trăsături ale lui Dumnezeu, ca Acela care întăreşte şi susţine pe arcaş. Pe lângă aceea că Îl cunoştea pe Dumnezeu ca Păstorul, Stânca lui Israel şi Puternicul lui Iacov, patriarhul Îl cunoştea personal şi ca Dumnezeul său şi ca Cel atotputernic. Iar dorinţa lui pentru fiul său era ca şi acesta să fie ajutat şi binecuvântat de Cel atotputernic. Dumnezeu S-a descoperit în mod special lui Avraam, Isaac şi Iacov ca Dumnezeul Cel atotputernic (Geneza 17:1 28 .3; Exod 6:3 ) şi, în această calitate, El este izvorul întregii griji şi al tuturor binecuvântărilor alor Săi.

O binecuvântare întreită:

  Menţionarea Dumnezeului Celui Atotputernic îl conduce pe Iacov la binecuvântările care aveau să fie efectiv partea lui Iosif: „Cel Atotputernic, care te va binecuvânta cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările adâncului de jos, cu binecuvântările sânilor şi ale pântecelui” (versetul 25). Este o triplă binecuvântare, care cuprinde în primul rând darurile bune de sus, cum ar fi ploaia, roua şi soarele; în al doilea rând, ceea ce este dedesubt, cum ar fi pânzele subterane de apă care alimentează izvoarele şi pâraiele (Deuteronom 8:7 33:13 ); şi, în al treilea rând, ceea ce-i este dat omului aici, pe pământ, fertilitatea omului şi a animalelor. Astfel Iosif este binecuvântat sub toate aspectele. Împlinirea istorică a acestei profeţii se poate vedea în marea şi fertila moştenire a lui Efraim şi Manase în ţara Canaan. Astfel, în cei doi fii ai săi, Iosif a primit partea dublă la care avea drept întâiul-născut. Totuşi, cum am văzut mai înainte, Iuda avea să fie seminţia împărătească. Binecuvântările strânse pentru Iosif erau atât de bogate, încât Iacov a putut spune: „Binecuvântările tatălui tău (adică binecuvântările date de tatăl tău) întrec binecuvântările părinţilor mei” (versetul 26). Astfel, binecuvântarea lui Iosif a întrecut toate binecuvântările anterioare date de Dumnezeu patriarhilor. Unele traduceri moderne spun „binecuvântările munţilor din vechime” (NIV) sau „munţilor veşnici” (RSV) în loc de „binecuvântările părinţilor mei”. Acest gând se repetă în propoziţia următoare: „...până în creştetul (sau dărnicia) dealurilor veşnice”. Cele mai bune produse ale pământului, roadele cele mai alese (Geneza 27:28 Deuteronom 33:15-16 ), aveau să fie strânse peste capul lui Iosif, cum spune versetul 26: „Ele să vină peste capul lui Iosif, peste creştetul capului domnului fraţilor săi“. Poate că trebuie să ne gândim la punerea mâinilor, aşa cum Iacov şi-a pus mâinile pe capul lui Iosif pentru a-l binecuvânta. Fiind un profet, el era canalul pentru binecuvântarea divină pregătită lui Iosif. Această ultimă parte a binecuvântării (Geneza 49:25-26 ) are mult în comun cu binecuvântarea lui Moise pentru Iosif (Deuteronom 33:13-16 ). Când vorbeşte despre favoarea Celui care locuia în rug, Moise menţionează încă o trăsătură a lui Dumnezeu. Şi în acest fel a ajuns Moise să-L cunoască pe Dumnezeu: ca Cel Sfânt care, deşi este un foc mistuitor, putea locui în mijlocul unui popor păcătos. Pe lângă toate celelalte binecuvântări, asupra capului lui Iosif avea să vină favoarea Celui care locuia în rug, Iosif fiind din nou numit „cel distins între fraţii săi”. Sensul literal al cuvântului folosit aici este „cel despărţit” sau „nazireul”, o binecunoscută idee ce reiese din viaţa lui Samson şi din legea nazireului în Numeri 6 . Iosif a avut un loc aparte şi unic între fraţii săi şi este, în această privinţă, şi un simbol frumos al lui Hristos, Acela care a fost consacrat lui Dumnezeu şi recunoscut ca întâi-născut între mai mulţi fraţi. În timpul vieţii Sale aici pe pământ, Hristos S-a dăruit total lui Dumnezeu şi, după ce a înlăturat păcatul prin sacrificiul Său, trăieşte acum pentru Dumnezeu în sfinţenia cerului (Romani 6:10 Ioan 17:19 ). El este adevăratul Nazireu, adevăratul Iosif, căruia fi sunt date toate binecuvântările (Iosif = El va adăuga). Într-adevăr, Tatăl a dat toate lucrurile în mâinile Fiului Său iubit (Ioan 3:35 ). Dumnezeu L-a întâmpinat cu binecuvântări bogate şi L-a binecuvântat pentru totdeauna (Psalmul 21:3 45:2 ). Şi noi Îl cunoaştem, prin credinţă, ca Fiul Binecuvântat al Tatălui şi Moştenitorul a tot ceea ce este în cer şi pe pământ. Contemplându-L astfel, ştim că, fiind ai Lui, suntem şi noi binecuvântaţi cu orice binecuvântare în Cel iubit. El va veni curând să ne ia sus, spre a ne duce în gloria pe care a pregătit-o pentru fraţii Săi. Atunci vom primi întreaga măsură a mântuirii, pe care în prezent încă o aşteptăm (Geneza 49:8 ). Dar chiar şi acum, dorinţa Lui este să fie glorificat în vieţile noastre, astfel încât să fim schimbaţi după chipul Său, pentru că scopul întregii creşteri spirituale este ca El, Întâiul-născut între mai mulţi fraţi, să fie văzut în ei (Romani 8:29 ). Dar, la întoarcerea Sa, şi poporul Lui pământesc Îl va cunoaşte ca fiind Domnul din cer, pe care Dumnezeu L-a copleşit cu onoruri şi cu binecuvântări. Întocmai cum fraţii lui Iosif s-au plecat înaintea celui pe care odinioară îl respinseseră şi îl dăduseră în mâinile naţiunilor, Israel se va pocăi şi se va pleca înaintea Hristosului preamărit. Vor privi pe Cel pe care L-au străpuns (Zaharia 12:10 ). Când Se va arăta El, nu numai că va binecuvânta rămăşiţa poporului Său, ci va şi nimici cu desăvârşire pe toţi vrăjmaşii Săi. Această judecată va aduce restaurarea tuturor lucrurilor. Aceasta ni se prezintă în tip în binecuvântarea lui Beniamin.

12. Profetii mesianice împlinite în Iisus Hristos:

 

DESCRIEREA MĂRTURIEI

PROFETIA DIN V.T.

ÎMPLINIREA DIN N.T.

 

 

 

Sămânţa femeii care va zdrobi capul şarpelui

Geneza 3:15

Gal.4:4; Evrei 2:14-15; Col.1:13; Apoc.20:10

Urmaşul lui Avraam: sămânţa în care toate neamurile vor fi binecuvântate

Geneza 12:3;22:18;26:4

Matei 1:1

Urmaşul lui Isaac

Geneza 17:19

Luca 3:34

Urmaşul lui Iacov

Numeri 24:17

Matei 1:2

Vine din tribul lui Iuda

Geneza 49:10

Luca 3:33

Urmaşul pe tronul lui David

Isaia 9:7

Luca 1:32, 33

Uns şi Veşnic

Psalm 45:6,7;102:25-27

Evrei 1:8-12

Născut în Betleem

Mica 5:2

Luca 2:4,5,7

Vremea naşterii Lui

Daniel 9:25

Luca 2:1,2

Născut din fecioară

Isaia 7:14

Luca 1:26,27,30,31

Uciderea copiilor

Ieremia 31:15

Matei 2:16-18

Fuga în Egipt

Osea 11:1

Matei 2:14,15

I s-a pregătit calea

Isaia 40:3-5

Luca 3:3-6

Precedat de un Înaintaş

Maleahi 3:1

Luca 7:24,27

Precedat de Ilie

Maleahi 4:5,6

Matei 11:13,14

Numit Fiul lui Dumnezeu

Psalm 2:7

Matei 3:17

Slujeşte în Galilea

Isaia 9:1,2

Matei 4:13-16

Zel/rîvnă pentru casa lui Dumnezeu

Psalm 69:9

Ioan 2:17

Vorbeşte în pilde

Psalm 78:2-4

Matei 13:34,35

Va tămădui inimile zdrobite

Isaia 61:1,2

Luca 4:18,19

Respins de ai Săi, de evrei

Isaia 53:3

Ioan 1:11; Luca 23:18

Va fi Profetul

Deut.18:15

Ioan 6:14; 7:40; Luca 24:19; Fapte 3:20,22

Preot după rânduiala lui Melhisedec

Psalm 110:4

Evrei 5:5,6

Intrarea triumfală în Ierusalim

Zaharia 9:9

Marcu 11:7,9,11

Lăudat de copii

Psalm 8:2

Matei 21:15,16

Nu este crezut

Isaia 53:1

Ioan 12:37,38

Trădat de un prieten

Psalm 41:9

Luca 22:47,48

Vândut pe treizeci de arginţi

Zaharia 11:12

Matei 26:14,15

Acuzat de martori mincinoşi

Psalm 35:11

Marcu 14:57,58

Tăcut în faţa acuzaţiilor

Isaia 53:7

Marcu 15:4,5

Scuipat şi bătut

Isaia 50:6

Matei 26:67

Urât fără temei

Psalm 35:19

Ioan 15:24,25

Moare în locul...pedepsit în locul...

Isaia 53:5

Rom.5:6,8

Răstignit împreună cu răufăcători

Isaia 53:12

Marcu 15:27,28

Străpunse mâinile şi picioarele

Zaharia 12:10; Psalm 22:1,7,8,16,18

Ioan 20:27

Dispreţuit/hulit şi batjocorit

Psalm 22:7,8

Luca 23:35

Este chinuit de sete

Psalm 22:15

Ioan 19:28

Îi este dat vin/oţet să bea

Psalm 69:21

Matei 27:34,48

Ocărât

Psalm 69:9

Rom.15:3

Se roagă pentru duşmani

Psalm 109:4

Luca 23:34

Soldaţii au tras la sorţi pentru cămaşa Lui

Psalm 22:17,18

Matei 27:35,36

Părăsit de Dumnezeu

Psalm 22:1

Matei 27:46

Nu va avea nici un os sfărâmat/zdrobit

Psalm 34:20

Ioan 19:32,33,36

Străpuns în coastă

Zaharia 12:10

Ioan 19:34

Înmormântat în mormântul unor bogaţi

Isaia 53:9

Matei 27:57-60

Înviază dintre morţi

Psalm 16:10; 49:15

Marcu 16:6,7; Fapte 2:27,31

Se va înălţa la dreapta lui Dumnezeu

Psalm 68:18

Marcu 16:19; 1Cor.15:4; Efes.4:8

*Atunci Iisus le-a zis: O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa? Şi a început de la Moise şi de la toţi proorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El. (Luca 24:25-27).

Notă: numărătoarea Psalmilor este făcută după Textul Masoretic.

13. Trei idei fundamentale ale Vechiului Testament:

1. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam:

  În sămânţa lui, toate popoarele vor fi binecuvântate. Dumnezeu a înfiinţat poporul evreu cu scopul specific de-ai face o Naţiune Mesianică pentru lume, adică o naţiune prin care măreţe binecuvântări să vină asupra tuturor popoarelor.

2. Legământul lui Dumnezeu cu poporul evreu:

 Dacă Îl vor servi cu credincioşie, vor prospera ca şi naţiune.Dacă Îl vor părăsi şi se vor închina idolilor, vor fi distruşi ca şi naţiune. Toate popoarele se închinau la idoli. Vechiul Testament este o relatare a îndelungatului efort depus de Dumnezeu pentru a stabili, într-o lume plină de popoare închinătoare la idoli, ideea că există un singur Dumnezeu. El va face acest lucru prin dezvoltarea unui popor în jurul acestei idei.

3. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de David:

 Familia lui să împărăţească peste poporul lui Dumnezeu pentru totdeauna. Când naţiunea lui Dumnezeu devenise una măreaţă, Dumnezeu a ales o familie din această naţiune, familia lui David. Dumnezeu a început să-şi împlinească promisiunea concentrându-se asupra acestei familii. Promisiunea menţiona că din această familie se va ridica Un Rege, care va trăi pentru vecie, şi va stabili o împărăţie universală cu o durată nelimitată.

Trei paşi progresivi în Vechiul Testament:

1. Poporul evreu a fost înfiinţat ca prin ei întreaga lume să fie binecuvântată. Naţiune Mesianică.

2. Calea prin care poporul evreu va binecuvânta lumea va fi familia lui David. Familie Mesianică.

3. Calea prin care această familie va binecuvânta lumea va fi printr- Un Rege Măreţ care se va naşte în această familie mesianică.

Astfel: prin fondarea poporului evreu, obiectivul fundamental al lui Dumnezeu era de a aduce pe Hristos în lume. Obiectivul imediat al lui Dumnezeu a fost de a stabili, într-o lume a idolatriei, ca fundal pentru venirea lui Hristos, ideea că există un singur Dumnezeu viu şi adevărat.

14. Fraţii lui Iosif:

Iosif, cum a văzut pe fraţii săi, i-a cunoscut… dar ei nu l-au recunoscut (Geneza 42.7-8).

 Mulţimi din multe naţiuni au fost aduse de nevoie la picioarele lui Iosif, dar îndată ce aceşti zece bărbaţi se arată înaintea lui, iubirea vede că sunt fraţii lui. Iosif a văzut pe fraţii săi”. Nu-i văzuse de douăzeci de ani, dar cu înţelegerea pe care dragostea o dă, repede vede în aceşti zece oameni nevoiaşi pe fraţii săi. Şi iubirea „i-a cunoscut”. Iosif a cunoscut pe fraţii săi, dar ei nu l-au recunoscut. Iubirea cunoştea istoria lor din trecut şi nevoia prezentă care îi adusese la picioarele lui. Iubirea i-a cunoscut, pentru că Iubirea „şi-a adus aminte”. „Iosif adus aminte de visele pe care le avusese cu privire la ei” (versetul 9). Visele din trecut, mânia şi dispreţul cu care fusese primit de fraţi, tratamentul pe care i l-au dat, totul este amintit, dar «amintit de unul care îi iubea, pentru că îndată ce Iosif vorbeşte cu ei, s-a retras să plângă. Va veni timpul când toate sentimentele care pulsau puternic în Iosif se vor revărsa fară reţinere şi va plânge înaintea lor; dar până la venirea acelui moment, el are altă lucrare de făcut. Iubirea va lucra să câştige inimile lor şi să le aducă într-o stare de linişte perfectă în prezenţa aceluia împotriva căruia păcătuiseră atât de mult. Pentru a-şi ajunge scopul, iubirea va găsi o cale pe care, în dreptate, orice pată a trecutului va putea fi ştearsă. Apoi, cu orice problemă deplin aranjată, nimic nu va rămâne să oprească revărsarea ei între Iosif şi fraţii săi. Este totuşi o singură cale prin care inima poate fi adusă la o pace deplină în prezenţa aceluia care a fost nedreptăţit. Toate trebuie aduse la lumină şi mărturisite în întregime. Conştiinţa adormită trebuie trezită şi păcatul mărturisit. Numai având conştiinţa curată, inima poate ajunge să fie liniştită. Condus de iubire, Iosif va căuta el însuşi să ajungă la conştiinţa lor. „Iosif le-a zis: «Faceţi lucrul acesta ca să trăiţi. Eu mă tem de Dumnezeu” (versetul 18). Fusese un timp când Iosif era un tânăr slab şi fără ajutor în mâinile fraţilor săi mai mari. Ce putea să facă un tânăr în faţa puterii a zece bărbaţi? Şi în acele zile îndepărtate, cu uşurinţă se putea folosi forţa pentru ca oamenii să-şi satisfacă inimile pline de ură şi de gelozie. S-au scurs douăzeci de ani; împrejurările s-au schimbat; Iosif este acum înălţat. Fraţii lui se pleacă până la pământ înaintea lui – zece bărbaţi nevoiaşi, fară ajutor. Ce puteau să facă zece străini în faţa atotputernicului guvernator al Egiptului? Ziua umilirii trecuse, ziua puterii a sosit. Cum îşi va folosi Iosif puterea? Îi va condamna el pe fraţii lui la grea robie, tot astfel cum el suferise robia din cauza lor? Firea omenească s-ar fi grăbit să se răzbune, dreptatea ar fi pledat pentru acest lucru. De altă parte, firea ar fi putut da sugestia unei purtări cu totul dierite; n-ar putea Iosif să acţioneze cu generozitate şi să uite cu totul păcatul fraţilor săi, aşa cum Esau, omul firesc, trecuse cu vederea greşeala fratelui său, cu ani în urmă? Firea poate vorbi deseori într-un mod uşuratic, ca să dea uitării trecutul şi să se înalţe pe sine printr-o arătare a generozităţii. Cu toate acestea, Iosif va alege o altă cale. Purtarea care pare de recomandat în ochii omului firesc nu are nici o valoare pentru un om care se teme de Dumnezeu. Acesta a fost secretul vieţii lui Iosif. Din tinereţe până la bătrâneţe a fost guvernat nu de ceea ce impunea firea, ci de teama sfântă de Dumnezeu. Astfel, în prezenţa fraţilor săi, el spune: „Eu mă tem de Dumnezeu”. Acesta este izvorul secret al faptelor lui. Gândurile lui, cuvintele lui, căile lui erau guvernate de teama de Dumnezeu. Firea Îl lasă pe Dumnezeu afară şi se gândeşte numai la propria răzbunare, propria mulţumire sau propria înălţare. Credinţa se gândeşte la Dumnezeu şi la ce este plăcut şi datorat lui Dumnezeu, Iosif căuta slujească lui Dumnezeu cu respect şi cu teamă evlavioasă” (Evrei 11.28).

  Împrejurările s-au schimbat, dar în principiu istoria de pe câmpiile Dotanului ajunge să se repete în ţara Egiptului. Îl vor abandona aceşti zece bărbaţi încă o dată pe fratele lor şi vor inventa vreo întâmplare ca să-l înşele pe tatăl lor? S-a lucrat o adevărată pocăinţă în inimile acestor bărbaţi? Aceasta este marea întrebare. Din nou nevoia lor îi aduce în Egipt. înainte de a pleca, îşi fac planurile cum să-l îmbuneze pe guvernatorul Egiptului şi să asigure viaţa lui Beniamin. Iuda se face garant pentru Beniamin şi darul este aranjat pentru a fi adus guvernatorului. Fraţii lucrează potrivit planului tatălui lor numai ca să vadă că acesta era cu totul inutil. Iau darul, banii de două ori mai mult şi pe Benjamin şi se duc să coboare în Egipt şi se arată înaintea lui Iosif. Iosif le vorbeşte cu bunătate, tânjeşte de dor să rămână cu fratele lui mai mic, plânge în iubirea lui în taină, dar îşi reţine iubirea, pentru că timpul ei ca să se arate încă nu venise. Beniamin stă în locul care fusese altădată al lui Iosif – fiul cel mai tânăr şi preaiubitul tatălui. Cei zece fraţi sunt liberi ca mai înainte să se întoarcă în pace acasă. Ce vor face? Se vor purta ca pe câmpiile Dotanului? Ei nu mai încearcă să se îndreptăţească în ce priveşte prezentul, nici să se clarifice cu privire la trecut. Ei sunt păcătoşi convinşi, aşa cum îi vede Dumnezeu, şi se supun în totul lui Iosif. Iuda vine în faţă în numele fraţilor săi şi dovedeşte realitatea cuvintelor lor prin ceea ce este gata să facă. El spune: „îngăduie dar robului tău să rămână în locul băiatului, ca rob al domnului meu, iar băiatul să se suie înapoi cu fraţii săi” (Geneza 44.33). Iubirea care pledează şi se arată în toată apărarea, mişcătoare a lui Iuda dovedeşte cât de adânc lucrase pocăinţa în sufletele lor. „Ei au zis atunci unul către altul: «Suntem într-adevăr vinovaţi faţă de fratele nostru; căci am văzut neliniştea sufletului lui când ne ruga şi nu l-am ascultat»” (Geneza 42.21). Fraţii Iui Iosif trebuia să înveţe că toată binecuvântarea lor depindea de omul despre care au spus: „unul nu este” (versetul 13). Spuneau ca şi cum ar fi fost aşa: «Noi nu l-am văzut de douăzeci de ani; el a dispărut cu totul din vieţile noastre, încât, în ce ne priveşte, el nu este». Se condamnau pe ei înşişi cu propriile lor buze. Pretindeau că erau oameni cumsecade şi în acelaşi timp spuneau: „unul nu este”, ştiind foarte bine că, dacă Iosif ar fi trecut dincolo de această existenţă, aceasta se datora în întregime propriei lor răutăţi. Ei stau cu inimile nepocăite în prezenţa celui pe care îl vânduseră şi totuşi apărându-se că sunt oameni onorabili. Iosif face acum cel dintâi pas ca să-i convingă de păcatul lor, punându-i sub pază. Teama de a-şi pierde vieţile i-a adus în Egipt şi, iată, şi-au pierdut libertatea. Trei zile sunt lăsaţi sub pază, ca să înveţe într-o anumită măsură ce merita păcatul lor. Iosif fusese aruncat pe nedrept în închisoare, dar ei au fost aduşi pe drept sub aceeaşi condamnare. Ca rezultat, conştiinţa începe să lucreze, pentru că ei spun: „Suntem în adevăr vinovaţi faţă de fratele nostru”. Conştiinţa pune în legătură necazul lor prezent cu păcatul lor din trecut. Până acum şederea lor sub pază şi-a făcut lucrarea. Ei spun nu numai: „Suntem în adevăr vinovaţi”, ci „suntem în adevăr vinovaţi faţă de fratele nostru”. I-am văzut durerea sufletului şi ne-am împietrit inimile. El ne-a vorbit, dar noi ne-am astupat urechile la rugăminţile lui. „De aceea vine peste noi necazul acesta”. Dar toată această trezire a conştiinţei, deşi până acum bună, este numai între ei. Ea trebuia să ajungă în afară, înaintea lui Iosif, dacă era cazul să fie vreodată fericiţi în prezenţa Lui.

15. Uriașii nefilimi și refaimi respectiv potopul lui Noe:

 Din împreunarea îngerilor cu pământencele au rezultat uriași. Înainte de potop, îngerii s-au încarnat și s-au împreunat cu femeile, rezultând uriași, nefilimi. După ce uriașii au fost distruși, alți îngeri s-au încarnat și s-au împreunat cu femeile și o altă rasă de uriași se ridică pe pământ, până la Goliat, anume refaimii. Pentru acest material vom folosi BIBLIA ORTODOXĂ deoarece considerăm că are o traducere mai bună a anumitor pasaje. Articolul abordează atât tema uriașilor de dinainte, cât și de după potop. Toate afirmațiile sunt însoțite de pasaje biblice.

Primii uriași au trăit înainte de potopul lui Noe:

  Dumnezeu a distrus lumea din timpul lui Noe printr-un potop de ape. Această decizie a fost luată din cauza stricăciunii oamenilor. În Geneza, capitolul 6, este limpede că acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu a dat un potop de ape pe fața pământului. Oamenii se gândeau doar la plăcerile trupului, cărnii, la nimic spiritual. „Iar după ce au început a se înmulți oamenii pe pământ și li s-au născut fiice, Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, și-au ales dintre ele soții, care pe cine a voit. Dar Domnul Dumnezeu a zis: “Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceștia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!” În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriași, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor și acestea începuseră a le naște fii: aceștia sunt vestiții viteji din vechime. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău și s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ. Și a zis Domnul: “Pierde-voi de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc și de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut”. Noe însă a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu.”
(
Geneza 6:1-8)

120 de ani, termen de pocăință până la potop:

  În pagraful de mai sus se vorbește despre primii uriași, cei de dinainte de potopul lui Noe. După potop, din nou au existat uriași, David l-a omorât pe unul din ultimii uriași, Goliat. Am ales traducerea Bibliei Ortodoxe deoarece o considerăm cea mai limpede pentru context, spunând chiar că din momentul în care Dumnezeu hotărăște să piardă lumea prin potop, mai sunt 120 de ani. Din alte traduceri s-ar înțelege că Dumnezeu a tăiat din durata de viață a oamenilor la 120 de ani. Durata de viață a oamenilor a scăzut, într-adevăr, în zilele lui Peleg și a Turnului Babel, deci nu înainte de potop. În Psalmi este singurul loc în care scrie durata de viață a omului decăzut, anume optzeci de ani. Cei 120 de ani amintiți mai sus reprezintă perioada în care Noe a construit arca și le-a predicat oamenilor pocăința, fiind numit „propovăduitor al dreptății” (2 Petru 2:5). Apostolul Petru spune că așa cum Dumnezeu n-a cruțat lumea de dinainte de potop, nu va cruța nici să îi arunce-n focul veșnic pe nelegiuiți.

Îngerii s-au încarnat:

  Am văzut în paragraful din Geneza 6 că fiii lui Dumnezeu s-au căsătorit cu fiicele oamenilor și s-au născut uriași. Ne putem întreba cum este posibil ca îngerii să se împreuneze cu femeile pământence. Știm că îngerii, în cer, nu se pot împreuna deoarece o spune chiar Domnul Iisus Hristos: „Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.” (Matei 22:30). Așadar, Iisus Hristos le spune saducheilor și mulțimilor care Îl ascultau că îngerii, în cer, nu se însoară. Căsătoria a fost făcută de Dumnezeu pentru oameni, ca bărbatul și femeia să fie un singur trup. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup.” (Geneza 2:24). Îngerii nu se pot însura deoarece nu au trup, ei nu pot fi un singur trup împreună cu nimeni. Dar ei locuiesc în cer. Acolo, îngerii sunt duhuri. Așadar, duhurile nu se însoară. În cer, îngerii sunt duhuri. Acest lucru este limpede în Biblie: „Îngerii oare nu sunt toți duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii?” (Evrei 1:14). Dar, când acești îngeri, aceste duhuri slujitoare, vin pe pământ, au trup. Ne este dovedit acest lucru când îngerii îl vizitează pe Avraam pentru a-i da vestea că va avea un fiu și că Sodoma va fi distrusă. „Și a luat Avraam unt, lapte și vițelul cel gătit și le-a pus înaintea Lor și pe când Ei mâncau a stat și el alături de Ei sub copac.” (Geneza 18:8). Faptul că îngerii mâncau este foarte important(!) deoarece Iisus Hristos cel înviat le-a spus următorul lucru când S-a arătat ucenicilor: „Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiți-Mă și vedeți, că duhul nu are carne și oase, precum Mă vedeți pe Mine că am. Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie și minunându-se, El le-a zis: Aveți aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de pește fript și dintr-un fagure de miere. Și luând, a mâncat înaintea lor.” (Matei 24:39-43). Ucenicilor, de bucurie, nu le-a venit să creadă că Hristos înviase, deși le-a arătat mâinile și picioarele Sale străpunse. Atunci, Iisus le-a cerut de mâncare și a mâncat, să le demonstreze că a înviat în trup, că nu este un duh. Așadar, știm că îngerii cu care s-a întâlnit Avraam au avut trupuri. După ce au mâncat, acei îngeri au plecat la Sodoma, să-l salveze pe Lot de la distrugerea cetății. „Cei doi Îngeri au ajuns la Sodoma seara, iar Lot ședea la poarta Sodomei.” (Geneza 19:1).

Îngerii mai sunt numiți fiii lui Dumnezeu:

 În Cartea lui Iov, când Dumnezeu, în cele din urmă, îi răspunde suferindului Iov, îi spune că n-are pricepere și că nu știe cum au fost create lucrurile: „Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, știi? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?” (Iov 38:4-7). Paragraful de mai sus este în traducerea D. Cornilescu. Este bine că compari anumite traduceri ale Bibliei, mai ales că în Biblia Ortodoxă, expresia fiii lui Dumnezeu este tradusă direct ca îngerii lui Dumnezeu. „Atunci când stelele dimineții cântau laolaltă și toți îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau?” (Iov 38:7).

 Uriașii primei incursiuni mai sunt numiți nefilimi: În textul original, cuvântul uriași este scris ca nefilimi. Așadar, cuvântul nefilim este scris în textul original Geneza 6:4.

Ce zice apocrifa Carte a lui Enoh despre uriași: Este limpede că Moise a știut despre Cartea lui Enoh deoarece capitolul 6 al Genezei pare pur și simplu preluat din Enoh când vorbește despre uriași, doar că mai detaliat: „Pe când copiii oamenilor se înmulțiseră în acele zile, s-a făcut că fiicele lor s-au născut grațioase și frumoase. Și atunci, când îngerii, copii Cerurilor, le-au văzut, s-au îndrăgostit de ele; și ei și-au spus unii altora: să ne alegem femei din rasa oamenilor și să avem copii cu ele. Atunci, Samyaza, șeful lor, a zis: “Eu mă tem că voi nu veți fi în stare să vă împliniți gândul vostru. Și că eu voi suporta singur pedeapsa pentru crima voastră”. Iar ei au răspuns: noi vă jurăm. Și ei și-au ales fiecare câte o femeie, și s-au apropiat de ele și au conviețuit cu ele; și ei le-au învățat vrăjitorii, farmece și însușirile rădăcinilor și arborilor. Și aceste femei au zămislit și au născut uriași. Statura lor era de 300 de coți. Ei au înghițit tot ce munca oamenilor poate să producă, și n-a fost chip să fie săturați. Atunci s-au întors împotriva oamenilor înșiși ca să-i mănânce. Și au început a se repezi la pasări, la dobitoace, la târâtoare și la pești, pentru a-și potoli foamea cu carnea lor și setea cu sângele lor.” (Enoh 7:1-5, 11-14). Vedem că uriașii aveau o înălțime de 300 de coți, adică 137 de metri; în România, clădirea Sky Tower din București, cu 37 de etaje, are exact această înălțime.

Ce spune Enoh că s-a întâmplat cu nefilimii? Cartea lui Enoh descrie ordinele pe care le-a dat Dumnezeu îngerilor Săi pentru a distruge uriașii. „Domnul i-a spus lui Gabriel: „Mergi la ființele cele rele, la cei condamnați, la copiii depravării, omoară acești copii de depravați, acești urmași ai îngerilor veghetori, din mijlocul oamenilor: împinge-i, ațâță-i pe unii contra altora. Fă-i să piară de propriile lor mâini pentru că zilele lor nu vor fi împlinite.” (Enoh 10:13). Vedem că uriașii au murit înainte de potop, într-un măcel, nu în timpul potopului. Probabil, dacă nu s-ar fi întâmplat așa, și-ar fi construit o arcă și ei, deoarece fiii de îngeri, spre deosebire de oamenii care îl luau în derâdere pe Noe, știau că Dumnezeu nu glumește. „După moartea uriașilor, oriunde vor zbura sufletele lor, atunci când își vor abandona trupurile, carnea lor va trebui să piară înaintea judecății. Ea va fi nimicită până în ziua marelui sfârșit al Universului, atunci când îngerii veghetori și nelegiuiții vor fi distruși pentru totdeauna.” (Enoh 15:1).Spiritele uriașilor vor fi ca norii care aduc peste pământ nenorociri de toate soiurile, ciume, războiul, foamea și doliul. Ele nu vor bea și nu vor mânca, invizibile pentru toate privirile.” (Enoh 14:9-10). Descrierea spiritelor uriașilor seamănă izbitor de mult cu călărețul al patrulea al Apocalipsei: „Și m-am uitat și iată un cal galben-vânăt și numele celui ce ședea pe el era: Moartea. Și iadul se ținea după el; și li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie și cu foamete, și cu moarte și cu fiarele de pe pământ.” (Apocalipsa 6:8).

Ce s-a întâmplat cu tații uriașilor?

  Îngerii (200 la număr, conform lui Enoh) au luat înfățișare de om și s-au culcat cu fetele oamenilor, care au născut uriași. Despre cum s-au încarnat, Enoh scrie: „Apoi ei m-au ridicat într-un loc unde există un foc mistuitor și unde după bunul lor plac, ei luau înfățișarea unui om.” (Enoh 16:1). Tații nefilimilor (mamele nefilimilor erau pământence), numiți fiii lui Dumnezeu, erau îngeri care au coborât pe pământ. Despre pedepsirea lor vorbesc Apostolii Iuda și Petru. „Iar pe îngerii care nu și-au păzit vrednicia, ci au părăsit locașul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanțuri veșnice, spre judecata zilei celei mari.” (Iuda 1:6).Căci dacă Dumnezeu n-a cruțat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziți spre judecată, și n-a cruțat lumea veche, ci a păstrat numai pe Noe.” (2 Petru 2:4). Așadar, acești îngeri care și-au părăsit locuința și nu și-au păzit vrednicia sunt legați până la Judecata de Apoi, când vor fi aruncați în foc. Interesant este că în Cartea lui Enoh găsim aceleași lucruri. „Apoi, Domnul spuse către Rafael: „Prinde-l pe Azazel, leagă-i picioarele și mâinile, aruncă-l în întunericul veșnic și părăsește-l în pustia Dudael. Fă să plouă peste el pietre grele și ascuțite, învăluiește-l în întuneric deplin. Să rămână acolo pentru totdeauna, fie ca fața sa să rămână acoperită cu un voal gros; și fie ca el să nu mai vadă lumina niciodată. Și când se va face ziua judecății, aruncă-l în foc.” (Enoh 10:6-9). Despre soțiile îngerilor căzuți, mame ale uriașilor, scrie că vor fi pedepsite împreună cu ei: „Dar în Ziua cea Mare, ei vor fi judecați și vor pieri, și femeile lor împreună cu ei, pentru că s-au lăsat ademenite fără să se opună.” (Enoh 18:1).

Azazel și pustiul: Ceilalți îngeri care s-au întinat cu femei au avut o soartă asemănătoare cu a lui Azazel, doar că lor le-a fost dat să își vadă copiii (uriași) murind sub ochii lor, în măcel, apoi au fost legați în așteptarea Judecății, dar nu ca să le fie dată sentința, ci pentru că Judecata e la sfârșitul lumii. Sentința a fost dată: „După aceea, Domnul îi spuse lui Mihail: Du-te și anunță pedeapsa care-l așteaptă pe Samyaza și pe toți cei care au participat la crimele acestea, care s-au unit cu femeile, care s-au dezonorat prin tot felul de murdării. Și când fiii lor vor fi omorâți, când ei vor fi văzut că a pierit tot ce le-a mai scump pe lume, încătușează-i sub pământ pentru șaptezeci de generații, până în ziua Judecății și a sfârșitului lumii. Și cuvântul acestei judecăți îi va osândi pe veci.” (Enoh 10:15).

 Interesant este faptul că, față de ceilalți îngeri, Azazel a fost înlănțuit și îngropat în pustiu, mai exact în pustia Dudael, care se presupune că este în apropierea Muntelui Hermon (la Nord de Israel). Dar mai interesant este că, mult mai târziu de la potop, Dumnezeu îi poruncește lui Aaron să trimită țapul ispășitor la Azazel, în pustiu.Și să arunce Aaron sorți asupra celor doi țapi: un sorț pentru al Domnului și un sorț pentru al lui Azazel. După aceea să ia Aaron țapul, asupra căruia a căzut sorțul Domnului, și să-l aducă jertfă pentru păcat. Iar țapul asupra căruia a căzut sorțul pentru Azazel să-l pună viu înaintea Domnului, ca să săvârșească asupra lui curățirea și să-i dea drumul în pustie pentru ispășire, ca să ducă acela cu sine nelegiuirile lor în pământ neumblat.” (Levitic 16:8-10).

Judecata de Apoi, amânată:

 După cele citate mai sus din Cartea lui Enoh, se pare că pământul a fost făcut pentru 77 de generații. Așadar, ne putem gândi că Adam nu trebuia să locuiască veșnic în Grădina Edenului, ci numai 77 de generații. Enoh este al șaptelea patriarh de la Adam, iar lui Enoh i se spune (în citatul de mai sus) că ziua Judecății este programată după 70 de generații (de oameni, nu de uriași). Enoh se află în a șaptea generație de oameni, după el fiind îngăduite încă 70 de generații de oameni (7+70=77). Iar și mai interesant este faptul că în acea generație, a șaptezeci și șaptea de la Adam respectiv a șaptezecea de la Enoh, a venit Iisus Hristos în lume, s-o salveze. (Numără generațiile de oameni în Luca, cap. 3!). Dumnezeu este a al șaptezeci și optulea nume din acea înșiruire din Luca 3 fiindcă El l-a făcut pe Adam, așadar avem 77 de generații de oameni până la Iisus. De la Enoh la Hristos sunt 70 de generații. Din asta putem deduce că Hristos a salvat lumea nu numai de păcat, ci și de la distrugere, amânând ziua Judecății, promisă lui Enoh. De aceea perioada în care trăim este o perioadă de har, o perioadă de grație. Nu știm cât va dura, doar mila lui Dumnezeu ne ține. Ioan Botezătorul chiar spune că Dumnezeu face curățenie în aria Sa și că, după curățenie, urmează focul (Luca 3:17). Dar Dumnezeu s-a îndurat de noi, Neamurile, dându-ne un timp de har, lăsându-i pe evrei în împietrire spirituală (Romani 11). Chiar și Apostolul Pavel spune că Hristos a venit în lume la sfârșitul veacurilor! „Pe când acum, la sfârșitul veacurilor, S-a arătat o singură dată ca să șteargă păcatul prin jertfa Sa.” (Evrei 9:26).

  Toți rabinii de pe vremea lui Iisus erau conștienți că în Cartea lui Enoh scrie de această limită temporală, de 77 de generații de la Adam. De aceeaei așteptau ca Mesia să vină să judece, să înlăture romanii și să facă din poporul evreu conducătorul întregului pământ, lucru descris în Isaia cap. 60, 61, 62 și 63. În mintea lor era imposibil ca Iisus să fie Hristosul, adică Mesia. Dar Hristos i-a zis Rabinului Nicodim: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3:17).

Îngerii care s-au căsătorit nu au fost demonii Diavolului:

  Hristos nu a avut copii, așa cum susțin unii (eretici), printre care și fanii romanelor lui Dan Brown. Iar una din dovezi este că acei copii ar fi fost uriași, dacă ar fi fost concepuți.  Îngerii care s-au căsătorit cu pământencele nu sunt îngerii Diavolului, cei care s-au răsculat împotriva lui Dumnezeu. Cei care s-au împreunat cu femeile nu fac parte din rebeliunea lui Lucifer. Acei îngeri căzuți, ai Diavolului, sunt liberi, din păcate, nu sunt puși în lanțuri, ci ei locuiesc văzduhul:Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh.” (Efeseni 6:12). Dacă duhurile răutății ar fi deja puse în lanțuri, n-ar mai fi nevoie să luptăm contra lor, iar viața noastră de creștini ar fi foarte ușoară.

Diavolul și demonii lui sunt liberi în văzduh, ei nu au avut copii uriași:

  Traducerea din Biblia Ortodoxă a pasajului Efeseni 6:12 este mai limpede decât traducerea Cornilescu deoarece spune că duhurile răutății sunt în văzduh. În traducerea Cornilescu, scrie că ei sunt în locurile cerești: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești.” (Efeseni 6:12). Expresia locurile cerești lasă loc de multe interpretări, inclusiv că Diavolul și îngerii lui ar locui împreună cu Dumnezeu, ceea ce e greșit. Ei locuiesc în văzduh (în nori, în atmosferă). Acest lucru este lămurit tot în Efeseni, în cap. 2, iar ambele traduceri, atât Biblia Ortodoxă, cât și trad. Cornilescu, îl numesc pe Diavol domn al văzduhului: „Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce erați morți prin greșealele și prin păcatele voastre, în care ați umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.” (Efeseni 2:1-2). La fel și-n traducerea Cornilescu: „Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre, în care trăiați odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.” (Efeseni 2:1-2). Îngerii au liberul arbitru și l-au avut dintodeauna. Ei au putut alege dacă îl slujesc sau nu îl slujesc pe Dumnezeu chiar și după ce Lucifer s-a răzvrătit. În concluzie, îngerii Diavolului sunt liberi, în văzduh, dar îngerii care s-au încarnat înainte de potop sunt în lanțuri, așteptând focul veșnic. Nu degeaba A Doua Venire a lui Hristos va fi „pe norii cerului”, să arate lumii că El l-a învins pe domnul văzduhului, pe Diavol (1 Petru 3:22).

Ce rău au mai adus îngerii căzuți, pe lângă uriași?

  Cartea lui Enoh spune că Dumnezeu nu s-a mâniat pe îngerii care și-au părăsit locuința doar pentru că s-au împreunat cu femeile, rezultând uriași setoși de sânge, ci și pentru că au accelerat răul din lumea veche. Aceștia le-au adus oamenilor două lucruri: tehnologie și vrăjitorie. „Azazel i-a mai învățat pe oameni să facă săbii, cuțite, scuturi, platoșe, oglinzi; el le-a arătat cum să facă brățări și podoabe, cum să folosească vopsele, arta de a-și înnegri sprâncenele, de a folosi pietrele prețioase și tot soiul de spoieli, astfel încât oamenii s-au stricat. Amazarak i-a învățat tot felul de vrăjitorii, de farmece și însușirile rădăcinilor. Armers i-a învățat arta de a dezlega vrăjitoriile. Barkayal i-a învățat arta de a urmări stelele. Akibeel i-a învățat semnele. Tamiel i-a învățat astronomia. Și Asaradel i-a învățat mișcările lunii. Samyaza, de asemenea, a învățat pe oameni vrăjitorii.” (Enoh 9:1-9, 10:6). Este foarte interesant că, în pasajul de mai sus, machiajul (arta de a-și înnegri sprâncenele) este considerată vrăjitorie, ca formă de seducție. Și podoabele sunt puse în aceeași categorie. Despre acest lucru ne lămurește chiar Apostolul Petru, în capitolul în care vorbește despre potop: „Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur și îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii.” (1 Petru 3:3,4). Deși Samyaza este șeful, vedem că Azazel provoacă cel mai mare rău, aducând armele printre oameni. „Tu, Azazel, i-ai învățat pe oameni să-L insulte pe Dumnezeu, să păcătuiască și să-i asuprească pe semenii lor.” (Enoh 12:3). Din cauza asta, oamenii au devenit atât de stricați, încât Dumnezeu a distrus lumea printr-un potop de ape. Din acest potop au scăpat numai Noe, soția sa, cei trei fii ai săi și soțiile lor.

Potopul lui Noe:

  Dumnezeu a hotărât să distrugă lumea prin potop. Doar opt indivizi au scăpat: Noe, soția lui Noe, Sem, Ham, Iafet, soția lui Sem, soția lui Ham și soția lui Iafet. Noe a construit arca în care au scăpat împreună cu viețuitoarele pământului și păsările. „A zis Domnul Dumnezeu către Noe: “Sosit-a înaintea feței Mele sfârșitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptățile lor, și iată Eu îi voi pierde de pe pământ. Tu însă fă-ti o corabie de lemn de salcâm. În corabie să faci despărțituri și smolește-o cu smoală pe dinăuntru și pe din afară. Corabia însă să o faci așa: lungimea corăbiei să fie de trei sute de coți, lățimea ei de cincizeci de coți, iar înălțimea de treizeci de coți. (…).De asemenea să faci într-însa trei rânduri de cămări: jos, la mijloc și sus. Și iată Eu voi aduce asupra pământului potop de apă, ca să pierd tot trupul de sub cer, în care este suflu de viață, și tot ce este pe pământ va pieri. Iar cu tine voi face legământul Meu. Și vei intra în corabie tu și împreună cu tine vor intra fiii tăi, femeia ta și femeile fiilor tăi. Să intre în corabie din toate animalele, din toate târâtoarele, din toate fiarele și din tot trupul, câte două, parte bărbătească și parte femeiască, ca să rămână cu tine în viață. Din toate soiurile de păsări înaripate după fel, din toate soiurile de animale după fel (…), din toate să intre la tine câte două, parte bărbătească și parte femeiască, ca să rămână în viată împreună cu tine. Iar tu ia cu tine din tot felul de mâncare, cu care vă hrăniți. Îngrijește-te ca să fie aceasta de mâncare pentru tine și pentru acelea”. (Geneza 6:13-21)

Apă suficientă pentru un potop:

 Biblia spune că apa a crescut atât de mult încât a acoperit chiar și cel mai înalt vârf montan. „Și a sporit apa pe pământ atât de mult, încât a acoperit toți munții cei înalți, care erau sub cer. Și a acoperit apa toți munții cei înalți, ridicându-se cu cincisprezece coți mai sus de ei.” (Geneza 7:19-20). Cei necredincioși spun că acest lucru este imposibil deoarece oceanele stau bine în matca lor. Se mai spune că nu putea ploua atât de mult. Însă ei tind să ignore faptul că nu ploaia a adus cea mai mare cantitate de apă, ci izvoarele subterane: „În anul șase sute al vieții lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci și șaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis jgheaburile cerului.” (Geneza 7:11). Izvoarele subterane sunt numite izvoarele adâncului celui mare. Recent a avut loc o descoperire științifică: sub pământ, la o adâncime de 700 km, există o cantitate mai mare de apă decât toate oceanele la un loc. Iată un fragment din articol: Un rezervor de apă cu volumul de trei ori mai mare decât al oceanelor existente a fost descoperit sub Pământ. Acest lucru ar putea explica de unde provin mările.
„Este o dovadă bună că apa Pământului a venit din interior”, spune Steven Jacobsen de la Universitatea Northwestern din Evanston, Illinois. Apa ascunsă ar putea acționa, de asemenea, ca un tampon al oceanelor de pe suprafață, explicând de ce au rămas la aceeași dimensiune de milioane de ani.”

Necredincioșii vor să uite de potop:

 Desigur că nu este vorba de milioane de ani. Noi am știut dintotdeauna că pe planeta noastră există suficientă apă pentru un potop fiindcă ne-a spus-o și Apostolul Petru: „Căci ei în chip voit uită aceasta, că cerurile erau de demult și că pământul s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă și prin apă, și prin apă lumea de atunci a pierit înecată.” (2 Petru 3:5-6). Necredincioșii, intenționat uită aceste lucruri. Desigur că ei nu cred nici că au existat uriași.

 Există multe îndoieli cu privire la cât de încăpătoare a fost arca lui Noe. Arca a fost încăpătoare. În arcă nu trebuiau luate decât animalele terestre și zburătoarele. Cele mai multe specii sunt marine.

Dumnezeu a făgăduit că nu va mai da potop de ape:

„Și închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului și nu va mai fi potop, ca să pustiiască pământul.” (Geneza 9:11).

După potop, un alt grup de îngeri s-a împreunat cu femeile:

  Chiar dacă au văzut ce-au pățit ceilalți îngeri veghetori care s-au împreunat cu femeile, chiar dacă au văzut ce-a pățit pământul din cauza aceasta, niște îngeri s-au coborât la fetele oamenilor și s-au împreunat cu ele, dând naștere uriașilor. De unde știm acest lucru? Iosua trimite niște iscoade în Canaan, înainte de a-l cuceri. Ei se întorc cu vești că ar fi nefilimi în țară: „Acolo am văzut noi și uriași, pe fiii lui Enac (Anac), din neamul uriașilor; și nouă ni se părea că suntem față de ei ca niște lăcuste și tot așa le păream și noi lor.” (Numeri 13:33-34).

Zvonuri false:

  Iscoadele întoarse au răspândit zvonul că în Canaan erau nefilimi, dar nu erau decât refaimi, urmași ai lui Enac, numit și Anac (sau Ank în Egipt), uriași mult mai mici decât nefilimii. Dumnezeu a hotărât să nu mai dea potop de ape, însă și-a ales un popor, pe israeliți, care să distrugă noua rasă de uriași. Dar ei, de teamă, n-au vrut să facă acest lucru. Iar Dumnezeu a hotărât ca toată generația de evrei care au ieșit din Egipt să moară, iar fiii lor vor fi cei care vor intra în Canaan (Numeri 14). Cu ajutorul lui Dumnezeu, noua generație de evrei, condusă de Iosua, i-a înfrânt pe uriașii conduși de împăratul Og (Deuteronom 3:3). Dar acești uriași, acești refaimi, nu erau atât de înalți precum nefilimii. Iscoadele au exagerat că oamenii erau precum lăcustele în comparație cu uriașii, refaimii având doar cinci metri: „Căci numai Og, regele Vasanului, mai rămăsese din Refaimi. Iată patul lui, pat de fier, și astăzi este în Rabat-Amon: lung de nouă coți și lat de patru coți, coți bărbătești.” (Deuteronom 3:11). Dar o rămășiță de uriași a scăpat și anume în localitățile Gaza, Gat și Așdod. „Și n-a rămas niciunul din Anachimi în pământul fiilor lui Israel, ci numai în Gaza, în Gat și în Așdod au rămas din ei.” (Iosua 11:22). Pentru că Israeliții i-au lăsat pe uriașii (refaimii), urmașii lui Anac, să trăiască în aceste trei localități, Gaza, Gat respectiv Așdod, uriașii au supraviețuit. Dovadă e Goliat din Gat: „Atunci a ieșit din tabăra Filistenilor un luptător cu numele Goliat, din Gat. Acesta era la statură de șase coți și o palmă.” (1 Regi 17:4). Înfruntarea dintre David și Goliat a avut loc la sute de ani după moartea lui Iosua, care a cucerit Canaanul.

Refaimii sunt uriașii din a doua incursiune a îngerilor:

 Dacă uriașii din prima incursiune a îngerilor printre oameni sunt numiți nefilimi, pentru a-i diferenția, Scriptura îi numește refaimi pe uriașii din a doua incursiune. Unul din acele pasaje descrie moartea fratelui lui Goliat. „Dar Elhanan, fiul lui Iair, a lovit pe Lahmi, fratele lui Goliat Gateul. Și a mai fost o luptă la Gat. Acolo era un om înalt care avea câte șase degete la mâini și la picioare, adică de toate douăzeci și patru. Și acesta era tot din urmașii Refaimilor.” (1 Cronici 20:5,6).

Uriași canaaniți:

 Interesant este că îngerii stricați la minte și-au ales o populație blestemată cu care să se încuscrească. Era blestemată pentru că Noe l-a blestemat pe fiul lui Ham, Canaan, din cauză că Ham l-a dezvelit în fața fraților săi. „Iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său și, ieșind afară, a spus celor doi frați ai săi. Dar Sem și Iafet au luat o haină și, punând-o pe amândoi umerii lor, au intrat cu spatele înainte și au acoperit goliciunea tatălui lor. Și fețele lor fiind întoarse înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui lor. Trezindu-se Noe din amețeala de vin și aflând ce i-a făcut feciorul său cel mai tânăr, a zis: „Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la frații săi!” (Geneza 9:22-25). Noe nu a vrut să-i blesteme pe toți copiii lui Ham, de aceea l-a ales doar pe cel mai mare dintre ei, pe Canaan. Probabil, dacă-l blestema pe Ham, toți copiii lui erau blestemați.

Sentința lui Dumnezeu din Psalmul 82 (81) pentru îngerii din A DOUA incursiune:

  Sentința lui Dumnezeu pentru îngerii care nu și-au păzit vrednicia o putem găsi și în Psalmul 82. În Biblia Ortodoxă, acest psalm este numerotat ca fiind Psalmul 81. „Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare și în mijlocul dumnezeilor va judeca. Până când veți judeca cu nedreptate și la fețele păcătoșilor veți căuta? Judecați drept pe orfan și pe sărac și faceți dreptate celui smerit, celui sărman. Mântuiți pe cel sărman și pe cel sărac; din mâna păcătosului izbăviți-i. Dar ei n-au cunoscut, nici n-au priceput, ci în întuneric umblă; stricase-vor toate rânduielile pământului. Eu am zis: „Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt”. Dar voi ca niște oameni muriți și ca unul din căpetenii cădeți. Scoală-Te, Dumnezeule, judecă pământul, că toate neamurile sunt ale Tale.” (Psalm 81).

Fiii lui Dumnezeu au devenit corupți:

 Vedem în acest Psalm 81 că îngerii respectivi aveau ca responsabilitate să vegheze asupra oamenilor și să facă dreptate orfanului. Popoarele trebuiau să fie ajutate de acești îngeri, fiecare responsabil de un anumit neam: „Când Cel Preaînalt a împărțit moștenire popoarelor, când a împărțit pe fiii lui Adam, atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu. Iar partea Domnului este poporul lui Iacov, Israel e partea lui de moștenire.” (Deuteronom 32:8-9). Însă îngerii aceia s-au lăsat corupți. Iar Dumnezeu le spune în psalmul de mai sus că, pentru că au făcut asta, vor muri precum mor oamenii. Ne place traducerea din Biblia Ortodoxă a pasajului din Deuteronom 32:8-9 deoarece în traducerea Cornilescu traducerea nu are nicio legătură cu împărțirea neamurilor după numărul îngerilor veghetori: „Când Cel Preaînalt a dat o moștenire neamurilor, când a despărțit pe copiii oamenilor, a pus hotare popoarelor după numărul copiilor lui Israel. Căci partea Domnului este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moștenire.” (Deuteronom 32:8-9). Deși, de cele mai multe ori, folosim traducerea Cornilescu, pentru acest articol din ciclul „Războiul dintre bine și rău”, am ales traducerea Bibliei Ortodoxe fiindcă este mai apropiată de varianta ebraică. Întodeauna comparăm traducerile.

Notă: articolul poate fi considerat un fel de agendă-suplimentară în cadrul acestui ciclu.

CE NE SPUN PSALMII? - Cartea a cincea. Prima parte.

  CE NE SPUN PSALMII? - Cartea a cincea. Prima parte Cartea a cincea - psalmii 107-150! Prima parte: Psalmul 107: Versetele 1-9: Cu ac...