ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a treia.

 

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a treia

3. Războaiele dintre catolici şi protestanţi: de la independenţa Olandei la pacea de la Westfalia (1568-1648):

Anglia epocii elisabetane: Când Elisabeta urcă pe tron în 1558 regatul său nu mai era o putere în Europa. Spre norocul ei rivalitatea franco-spaniolă la împiedicat pe Filip al II-lea să atace Anglia până în clipa în care aceasta a devenit suficient de puternică. În lunga sa domnie, Elisabeta a ştiut cum să reia politica absolutistă de unde o lăsase Henric al VIII-lea, făcându-se în acelaşi timp iubită de supuşi - ceea ce tatăl ei nu a reuşit. Marile personalităţi care i s-au alăturat în administrarea afacerilor Angliei - Cecil, Walshingham, Drake - nu au putut niciodată umbri figura autoritară a reginei. Când o delegaţie a Parlamentului a încercat să insiste în problema succesiunii, ea şi-a afirmat astfel poziţia politică: „Deşi sunt o femeie am un curaj tot atât de potrivit pentru răspunderea locului meu pe cât l-a avut şi tatăl meu. Sunt regina voastră unsă. Nu voi fi niciodată constrânsă prin violenţă să fac vreun lucru.” În acest spirit a impus Elisabeta adoptarea celor 39 de articole formând baza dogmatică a anglicanismului ca religie oficială (1563); iar când 7 ani mai târziu fu excomunicată de suveranul pontif care trimise misionari iezuiţi în Insulele britanice, Elisabeta declanşă o severă persecuţie împotriva catolicilor, în special a celor irlandezi; dar nu în calitate de eretici, ci de trădători. Pe plan social, domnia ei s-a sprijinit pe mica nobilime de ţară (squires), educată şi relativ înstărită, care tindea să acapareze administraţia regatului. În economie, Elisabeta a fost creatoarea puterii maritime şi comerciale a Angliei, extinzându-se către îndepărtatele pieţe ale Africii, Asiei şi Americilor, pe care negustorii şi corsarii englezi le-au smuls puterilor coloniale catolice. Corsarii erau practic piraţi operând pentru un guvern care le asigura protecţia sa. Cel mai celebru dintre ei, Francis Drake, a făcut înconjurul lumii într-o expediţie împotriva spaniolilor, fiind înnobilat de regină. În acelaşi timp, Elisabeta a încurajat şi navigaţia pur comercială, creând în acest scop companii pe acţiuni. Pe plan extern dominanta epocii elisabetane a fost perpetua stare de conflict cu Spania. Războiul s-a declanşat efectiv în 1588, luând sfârşit abia după moartea reginei; dar singura operaţiune importantă a lui Filip al II-lea, tentativa de a invada Anglia în vara lui 1588, sfârşi lamentabil când imensa flotă spaniolă, Invincibila Armada, fu zdrobită în Marea Mânecii şi eşuă pe coastele engleze. O consecinţă indirectă a acestei înfrângeri a fost şansa dată Olandei, ca şi Franţei lui Henric al IV-lea, de a rezista în faţa tercios-urilor; în schimb trupele engleze au eşuat în interminabilele revolte religioase din Irlanda şi în încercările de eliberare a Ţărilor de Jos. Puterea militară, pe care partidul războiului condus de Drake a susţinut-o cu tărie, se dovedi falimentară în tentativele ei ofensive din lipsa unei economii capabile să o susţină. Aceasta a împiedicat transformarea Angliei în Marea Britanie - reunirea Insulelor Britanice într-un singur stat. Henric al VIII-lea a supus paşnic Ţara Galilor; în schimb, Irlanda, complet aservită intereselor pieţei engleze, a refuzat să se subordoneze pe plan politic şi religios Londrei. Scoţia, independentă şi la fel de înapoiată economic, a fost şi ea aruncată în anarhie după instaurarea calvinismului în 1559 prin conflictul dintre regina catolică Maria Stuart, apărată de trupele franceze, şi supuşii ei protestanţi animaţi de predicile lui John Knox. În cele din urmă, însăşi Elisabeta, văzând în regina Scoţiei o concurentă periculoasă, o arestă şi o condamnă la moarte (1587). Situaţia a înclinat astfel în favoarea puterii centrale de la Londra când Iacob Stuart, fiul Mariei, urcă pe tronul englez în 1603, unind cele două coroane şi punând în acelaşi timp capăt conflictelor de la frontiera scoţiană. Pe plan instituţional, Anglia progresase în mod paradoxal pe calea parlamentarismului în ciuda politicii absolutiste a Tudorilor. La 1485 puterea Camerelor era extrem de redusă în raport cu suveranul, urmare a nevoii de autoritate produsă de război. Practic, deşi Tudorii au continuat să convoace regulat Parlamentul, monarhia lor era chiar mai absolută decât cea franceză. În schimb, tot ei au creat premisele slăbirii autorităţii regale: pentru a reduce costurile guvernării, Coroana a descentralizat administraţia în favoarea nobilimii de ţară - gentry - instituind principul self-government-ului şi a refuzat să ţină o armată permanentă. În lipsa birocraţiei şi forţei militare, suveranii englezi nu aveau deci mijloacele efective de a rezista unui atac al Parlamentului asupra autorităţii lor; iar acesta nu întârzie să se declanşeze sub Stuarţi.

Războaiele religioase din Franţa: Numele de hughenoţi dat protestanţilor francezi reprezenta o deformare a germanului eindgenossen („confederaţi”). El a fost consecinţa organizării adepţilor luteranismului din Franţa într-o federaţie a bisericilor reformate. La primul sinod naţional din 1559 acestea trecură integral la calvinism, din raţiuni mai degrabă politice; organizarea federativă rămase însă în vigoare şi fu extinsă şi la alte regiuni protestante francofone. Francisc I a fost ostil hughenoţilor; dar prudenţa politică şi imperativele luptei anti-habsburgice îl împiedicaseră să exceleze în persecutarea ereticilor mai ales în primele două decenii ale domniei. Mai degrabă fiului său i se cuvin laudele unui istoriograf iezuit, apologet al monarhiei catolice: „A luat toate precauţiile posibile pentru a împiedica intrarea în regat a noutăţilor în materie de religie; a dat teribile exemple de severitate.” Henric al II-lea lansă astfel semnalul marilor persecuţii religioase prin edictele de la Chateaubriant (1551) şi Compiegne (1557). După încheierea păcii cu Spania, el se alătură făţiş luptei duse de Filip al II-lea pentru exterminarea completă a Reformei. Însăşi magistratura franceză, în rândurile căreia protestantismul făcuse mari progrese, fu atacată violent de suveran; doar moartea acestuia în decembrie 1559 păru a opri temporar persecuţiile. Sub fiul său, Francisc al II-lea, hughenoţii încercară să-şi ia revanşa prin răpirea regelui; eşecul conjuraţiei de la Amboise (1560) avu însă darul de a duce la extrem teroarea catolică. „Mai multe zile au fost ocupate cu tăiatul capetelor, cu spânzuratul, cu înecatul. Străzile din Amboise erau înecate în sânge şi pline de trupuri de morţi, aşa încât nu puteai sta în oraş din cauza duhorii şi a infecţiilor” - scrie un contemporan al persecuţiilor conduse de atotputernica familie de Guise. Situaţia se schimbă brusc la moartea subită a monarhului în acelaşi an; succesorul acestuia, Carol al IX-lea, se găsea sub tutela mamei sale, Caterina de Medici, ale cărei ambiţii politice se ciocneau de puterea ducelui François de Guise. Era deci natural ca regenta să caute o alianţă împotriva acestuia cu nobilimea hughenotă, condusă de regele Navarrei, de fratele său, prinţul de Condé, şi de amiralul de Coligny. În acest scop Caterina convocă o adunare pentru a discuta punctele controversate între protestanţi şi catolici şi a găsi un compromis politic şi religios. Rezultatele ecumenice ale acestui „Colocviu de la Poissy” fură nule, în bună parte datorită ireductibilei duşmănii dintre ducele de Guise şi Théodore de Bèze; în schimb pe plan politic partidul catolic îşi concentră forţele în vederea iminentului război între cele două religii. Acesta izbucni la 1 martie 1562, când de Guise masacră o adunare protestantă în orăşelul Vassy. Condé îi mobiliză la rândul său pe hughenoţi şi primi rapid ajutoare de la englezi şi de la principii germani; însă fu învins în bătălia de la Dreux. De Guise, profitând de succes, încercă să cucerească oraşul Orléans, capitala partidului protestant dar fu asasinat de un gentilom calvin; astfel, Caterina putu impune pacea, restabilind temporar liniştea în regat. În schimb ea refuză publicarea în Franţa a deciziilor Conciliului de la Trento, atât pentru că ar fi dus la ridicarea protestanţilor, cât mai ales pentru că încălcau libertăţile bisericii gallicane (ideologia dominantă a catolicismului francez, formulând cerinţa unei biserici naţionale proprii, independente de Roma). Poziţia regentei devenea astfel extrem de fragilă în raport cu partidul catolic, şi ea se reorientă spre alianţa cu acesta, consfinţită prin întâlnirea de la Bayonne (1565) unde împreună cu Filip al II-lea şi cu ducele de Alba puse la cale un plan de exterminare a protestanţilor din Europa. În acest mod Caterina şi-i apropie pe aliaţii tradiţionali ai familiei de Guise; dar când acţiunile ducelui de Alba în Ţările de Jos făcură practic publice deciziile de la Bayonne, hughenoţii, temându-se de un tratament similar, declanşară din nou războiul religios. Condé fu ucis în bătălia de la Jarnac cu ducele de Anjou (1569) iar în fruntea partidului veni fiul regelui Navarrei, Henric de Bourbon; în ciuda sfaturilor acestuia hughenoţii fură din nou bătuţi de Anjou la Moncontour. Cum ambele tabere aveau deja pierderi enorme, recurseră la ajutor extern: Filip al II-lea, dornic de a submina puterea franceză, sări în sprijinul partidului de Guise iar Elisabeta trimise din nou ajutoare hughenoţilor, mai mult pentru a-i descuraja pe catolicii englezi. Graţie ei şi protestanţilor germani, Coligny puse pe picioare o nouă armată silindu-l pe rege să încheie o pace avantajoasă pentru hughenoţi (1570). Caterina trecu de partea acestora, trimiţând chiar ajutoare „calicilor”; dar în secret continua să conspire cu spaniolii şi cu tânărul duce Henri de Guise. În noaptea de Sfântul Bartolomeu a anului 1572 (23-24 august), după căsătoria lui Henric de Bourbon cu sora regelui, Caterina dădu lovitura, profitând de prezenţa în capitală cu această ocazie a capilor partidului hughenot. 2000 de oameni, între care şi Coligny, fură măcelăriţi numai în Paris de către catolicii fanatici; iar masacrul continuă în toate marile oraşe sub înalta protecţie regală. Paradoxal, protestanţii ieşiră întăriţi din această încercare, forţele lor concentrându-se în jurul câtorva puncte întărite, cel mai important fiind La Rochelle. Reformaţii germani trimiseră şi ei ajutoare, astfel încât conflictul putu continua sub noul suveran, Henric al III-lea - fostul duce de Anjou. Domnia sa a fost marcată de intensificarea războiului civil, devenit starea obişnuită a regatului Franţei după apariţia unui al treilea partid, al nemulţumiţilor, care sub pretextul căutării păcii încerca să înlăture forţa familiei de Guise. Prea puţin înclinat spre moderaţie, regele înrăutăţi situaţia prin neîncetatele sale manevre între partide. Astfel, confruntaţi cu o alianţă între Henric şi protestanţi, de Guise creară în 1576 Liga al cărei scop anunţat era apărarea religiei catolice; însă în realitate urmărea aducerea pe tron a ducelui cu ajutorul Spaniei. Henric însuşi a fost forţat de Stările Generale să adere la Ligă, devenind formal şeful ei; ca urmare hughenoţii se ridicară împotriva regelui. Abia în 1580 convenţia de la Fleix puse capăt ostilităţilor pentru cinci ani când, la moartea moştenitorului tronului, Henric de Bourbon deveni succesorul legitim al monarhului; situaţie intolerabilă pentru Ligă, care reaprinse flacăra războiului. În timp ce catolicii erau zdrobiţi la Coutras (1587), burghezia pariziană se ridică în favoarea ducelui de Guise şi puse mâna pe capitală, alungându-l pe rege („ziua baricadelor”-12 mai 1588). Stările Generale fură din nou convocate în scopul depunerii lui Henric al III-lea şi încoronării ducelui. Suveranul, aliat acum cu protestanţii, le-o luă înainte şi ordonă asasinarea lui Henri de Guise; ceea ce înlătură pericolul, dar radicaliză conflictul. Susţinută de papă, Liga ceru francezilor să ridice armele împotriva suveranului lor şi-l proclamă regent pe Mayenne, fratele defunctului duce. La începutul anului 1589 un călugăr fanatic îl asasină pe Henric al III-lea, care tocmai începuse asediul Parisului răzvrătit. Noul monarh, Henric al IV-lea, se vedea astfel stăpân doar pe regiunile protestante ale Franţei şi confruntat cu o armată mult mai numeroasă decât a sa. În bătăliile de la Arcques şi Ivry reuşi să restabilească echilibrul şi putu începe recucerirea regatului, atât cu armele cât şi prin propagandă. Între timp Mayenne convocase Stările pentru a alege un suveran catolic (1593). Adunarea se găsi rapid sfâşiată între partizanii săi şi cei ai Spaniei; profitând de confuzia Ligii, Henric se converti la catolicism, lipsindu-şi duşmanii de orice pretext pentru a continua războiul, şi recunoscut de întregul regat, intră victorios în Paris la 15 septembrie 1594. Spaniolii făcură o ultimă încercare de a-i contesta autoritatea, dar după ce chiar Mayenne se supuse, fură obligaţi să încheie pacea la Vervins (1598), confirmând prevederile tratatului de la Cateau- Cambresis. Cu puţin timp înainte, Henric încheiase şi pacificarea religioasă în interior prin edictul de la Nantes ce acorda hughenoţilor libertatea de conştiinţă şi o largă libertate a cultului în afara capitalei. Protestanţii aveau de acum înainte să se bucure de drepturi cetăţeneşti egale cu catolicii şi beneficiau de acces egal la slujbele şi funcţiile publice, la învăţământ şi asistenţă medicală; se instituiau tribunale bi-partite iar hughenoţii îşi puteau păstra „locurile de siguranţă” - cetăţi cu garnizoane protestante. Ne pare azi cel puţin ciudat că după 35 de ani de război civil Franţa s-a ridicat mai sus ca niciodată sub Henric al IV-lea, iar urmaşii acestuia au instituit preponderenţa franceză în Europa. Psihologic, costul războaielor religioase a fost enorm, dar politic ele au confirmat definitiv puterea monarhică, iar în plan economic imensitatea teritoriului şi populaţiei regatului au împiedicat o criză reală, singura consecinţă majoră fiind decăderea vechiului centru comercial de la Lyon - creaţie a negustorilor italieni - în favoarea Parisului, devenit adevărata inimă a Franţei. În general, ţărănimea şi burghezia s-au dezgustat definitiv de ambiţiile centrifuge ale seniorilor, preferând să se ralieze unei puteri centrale pacificatoare; ceea ce a condamnat la eşec toate revoltele nobiliare ale secolelor următoare. Înseşi elitele aristocratice au preferat să-şi păstreze avantajele deja obţinute în loc să continue lupta pentru a le spori; generaţia care a început conflictul era cea a veteranilor războaielor italiene - Guise, Coligny, Condé - dar cea care l-a sfârşit se regăsea mult mai bine în Henric de Bourbon şi în partidul ordinii şi al păcii.

Independenţa Olandei; naşterea primei republici burgheze: În vreme ce Franţa mergea dinspre anarhia nobiliară către absolutismul monarhic, în partea septentrională a Ţărilor de Jos burghezia protestantă instituia republica. „Calicii” puseseră mâna pe gurile râului Escaut, debuşeul maritim al regiunii, în vreme ce Wilhelm de Orania trecea Rinul şi invada Olanda. Stările Generale se grăbiră să-l proclame guvernator (stathouder); dar succesul începu să se întrezărească abia în 1573 după victoria de la Alkmaar şi înlocuirea ducelui de Alba. Când noul guvernator muri, trupele spaniole rămase fără comandant jefuiră Anvers şi Maastricht şi masacrară populaţia. Îngrozite, provinciile catolice din sudul Ţărilor de Jos, care rămăseseră loiale lui Filip, semnară cu olandezii „Pacificarea de la Gand” (8 noiembrie 1576) ordonând expulzarea spaniolilor şi restaurarea libertăţilor tradiţionale. Regele îl trimise atunci pe don Juan de Austria, care ratifică „Pacificarea” doar pentru a-şi încălca aproape imediat promisiunile cucerind oraşul Namur; muri un an mai târziu dar diplomaţia sa abilă reuşise deja să dezbine nordul protestant şi mai avansat economic de sudul catolic. Ruptura fu consfinţită în 1579 prin realizarea „Uniunii de la Arras” de către provinciile meridionale ale Ţărilor de Jos, supuse lui Filip al II-lea, cărora li se opuneau cele 7 provincii olandeze asociate în „Uniunea de la Utrecht” sub conducerea lui Wilhelm, a cărei independenţă fu proclamată formal la 22 iulie 1581. Chiar şi în interiorul acesteia apărură diviziunii în jurul ideii de a chema un suveran străin. Seniorii din Brabant, ostili casei de Orania, apelară la fiul împăratului german, care fu repede înlăturat de fratele lui Henric al III-lea; încercând să conducă despotic, acesta fu şi el depus în 1583. Puterea rămase astfel stathouderului şi Stărilor; când Wilhelm fu ucis de un asasin plătit în 1584, conducerea îi fu oferită reginei Angliei. Elisabeta refuză, dar încheie în schimb o alianţă şi îl trimise pe favoritul ei, Leicester, cu un important ajutor militar împotriva trupelor spaniole conduse de Alessandro Farnese, excelent general şi om politic, care reuşise să recucerească Anvers. Leicester, în schimb, reuşi să se certe cu Stările şi fu rechemat; iar fiul „Taciturnului”, Mauriciu de Nassau, deveni stathouder. Se născuse astfel, în convulsiile războiului anti-spamiol şi ale luptelor de partide, prima republică burgheză. „Uniunea de la Utrecht” era o alianţă creată ad hoc pentru necesităţile războiului; circumstanţele politice interne şi externe au transformat-o în cadrul instituţional necesar concilierii libertăţilor tradiţionale ale provinciilor de sorginte medievală cu avântul economic modern. Regimul olandez era astfel o „democraţie autoritară” dominată de stathouderii din familia de Nassau-Orania contrabalansaţi de Stările Generale de la Haga şi de autonomiile provinciale. Pe bună dreptate J. Huizinga considera că în noua republică „statul era cât se poate de conservator, clădit pe o obârşie veche, ataşat de tradiţie şi de vechile drepturi. Simţul de libertate era viu, dar ideea de libertate era cea a Evului Mediu … Abia în epoca răzvrătirii, când noţiunea de „patrie” şi chiar şi cuvântul „Olanda” încep să aibă un sunet de clopote şi trâmbiţe, se bolteşte deasupra conceptului strâmt medieval o idee de străduinţă comună şi de suferinţă comună …” Un stat extrem de slab şi de descentralizat servea însă excelent interesele economice ale burgheziei comerciale, a cărei bogăţie constituia baza puterii olandeze. Prin crearea Companiei Indiilor Orientale (1602) şi a Băncii din Amsterdam (1608) ei vor deveni stăpânii comerţului mondial. Compania Indiilor Orientale a fost fondată la iniţiativa Stărilor şi a stathouderului în scopul creării unui imperiu colonial olandez cu caracter comercial. Enormele dividende ale acţiunilor Companiei şi caracterul monopolist au dus la expansiunea ei în întreaga Asie prin eliminarea celorlalte puteri coloniale în prima jumătate a secolului XVII. Compania s-a transformat într-un veritabil „stat în stat”, model pentru instituţile capitaliste similare din întreaga Europă. Abia pe la 1700 a intrat în declin, datorită concurenţei engleze, falimentând la sfâştul secolului XVIII.

„Proiectul european” al lui Henric al IV-lea: Atât Henric al IV-lea cât şi succesorii săi au trăit cu vechea spaimă a încercuirii habsburgice, datând încă de la Francisc I şi de la Carol Quintul; Henric a fost însă primul care a încercat, pentru a conjura această teroare, să instituie un sistem de echilibru european care nu doar să slăbească puterea casei de Austria, ci, pe termen lung, să împiedice orice alt stat să-şi instituie hegemonia dar în acelaşi timp să realizeze unitatea întregii Europe într-o „republică creştină”. Este discutabil dacă autorul marelui „proiect european” a fost regele însuşi sau Sully, ministrul său; dar incontestabil, acest plan anunţa noua viziune asupra politicii şi relaţiilor internaţionale, având statul naţional ca actor central şi balanţa de putere ca trăsătură morfologică, viziune care se va impune după pacea de la Westfalia. „Proiectul” francez diviza Europa în 15 „dominaţii”, relativ egale ca putere şi unitare politic şi teritorial: 6 monarhii ereditare (Franţa, Spania, Anglia, Danemarca şi Lombardia), 5 monarhii elective (Imperiul German, Statul Pontifical, Polonia, Ungaria şi Boemia) şi 5 republici ( (Veneţia, Elveţia, Ţările de Jos şi o republic italiană formată prin reunirea ducatelor din nordul şi centrul peninsulei); apoi se precizau raporturile dintre aceste state, grupate într-o federaţie bazată pe principiile echilibrului între „dominaţii” şi toleranţei religioase. Consiliul reprezentativ juca rolul de arbitru în relaţiile europene şi avea ca instrument o armată federală, destinată atât soluţionării conflictelor interne, cât mai ales războiului cu Imperiul Otoman; în schimb conflictele armate între statele creştine erau prohibite. Sully îşi sfătuia chiar suveranul să arate „o extremă dorinţă de a stabili o solidă linişte între toţi potentaţii Europei, iar atunci când va apărea cea mai măruntă dispută ori litigiu între ei, intenţia voastră să fie cea de a căuta sincer toate mijloacele de a-i menţine într-o convieţuire paşnică.” Henric al IV-lea  încercă, se pare, să pună în practică „proiectul”; puterile protestante, dornice să slăbească puterea Habsburgilor, se arătau dispuse să îl sprijine, ca şi statele italiene. Chemat în ajutor în 1609 de Uniunea Evanghelică - ce grupa principii protestanţi din Imperiu - Henric se pregătea chiar să intervină în problema succesiunii ducatelor Cleves şi Berg, grupând o coaliţie europeană împotriva casei de Austria, când, la 13 mai 1610, fu asasinat de Ravaillac.

Statele europene în ajunul Războiului de 30 de ani: Politica lui Henric al IV-lea a fost temporar abandonată de fiul său, Ludovic al XIII-lea (1610-1643). Dominat de o mamă autoritară şi de miniştri incapabili de a urma o linie internă şi externă coerentă, tânărul rege oscila între alianţa cu Spania şi satisfacerea ambiţiilor marilor seniori. Stările Generale din 1614 nu fură capabile să resolve criza guvernării, iar nobilimea şi hughenoţii provocară netulburaţi agitaţie în regat. O altă problemă era enormul deficit bugetar generat de politica falimentară; abia în 1624 când cardinalul Richelieu deveni ministru situaţia Franţei se schimbă radical înăuntrul şi în afara graniţelor. Spania se găsea în plină decadenţă după moartea lui Filip al II-lea (1598). La începutul secolului XVII se mai găseau încă scriitori precum Campanella ori Juan de la Puente care să susţină ideea supremaţiei spaniole dar, Madridul eşuase practic pe toate planurile. Deşi anexase şi Portugalia în 1580, nici chiar bogăţiile celor două imperii coloniale reunite nu puteau face faţă imenselor nevoi financiare cât timp lipsa producţiei interne şi pierderea provinciilor flamande îi obliga pe iberici să importe mărfuri şi mână de lucru la preţuri exorbitante. În războiul din Ţările de Jos ei fură obligaţi după înfrângerea navală de la Gibraltar (1607) să încheie la 9 aprilie 1609 un armistiţiu de 12 ani cu Olanda. Puterea politică a acesteia, în schimb, era în creştere; după ce Mauriciu de Nassau realizase în 1605-1606 o adevărată barieră de fortificaţii la graniţele ţării, Provinciile Unite se puteau bucura în linişte de profiturile celei mai înfloritoare economii europene. După armistiţiu, echilibrul intern fu însă tulburat de o criză de suprafaţă, relevând contradicţiile între autoritarismul military al stathouderilor şi tendinţele liberale ale Stărilor. Sub masca disputei între calvinismul tolerant arminian şi ortodoxia gomaristă, burghezia aristocrată şi poporul fidel lui Mauriciu se înfruntară atât pe tărâmul religiei cât şi pe cel al politicului. Convocarea sinodului de la Dordrecht (1618-1619) duse la victoria gomariştilor şi la înlăturarea liderilor partidului advers, Oldenbarneveldt şi Hugo Grotius. Replică protestantă a Conciliului de la Trento şi a Inchiziţiei catolice, Dordrecht-ul a marcat triumful radicalismului şi intoleranţei la nivelul lumii calviniste şi consolidarea autorităţii familiei de Nassau-Orania în Olanda. Tot în nordul Europei două puteri care se vor afirma în Războiul de 30 de ani încep să se impună pe scena politică la cumpăna dintre veacuri: este vorba de Suedia şi Danemarca, ţări care se dezvoltaseră graţie comerţului baltic. Prima dintre ele, agitată de tulburări religioase şi dinastice după moartea lui Gustav Wasa, s-a transformat la începutul secolului XVII într-o monarhie aristocratică unde Senatul şi Stările dominate de nobilime au echilibrat puterea coroanei. Monarhia suedeză era electivă, ca şi cea daneză, ceea ce a întărit rezistenţa Adunărilor în faţa tendinţele absolutiste ale regilor; implicarea în război era destinată a le da acestora forţa şi prestigiul necesare. În Imperiul German Contra-Reforma progresase rapid după moartea lui Maximilian al II-lea, în principal în stăpânirile Habsburgilor. Cele două mari confesiuni religioase căpătaseră şi forme politice în primul deceniu al veacului al XVII-lea, prin crearea Ligii Catolice de către Maximilian de Bavaria şi a Uniunii protestante în frunte cu Frederic, electorul palatin. Rudolf al II-lea (1576-1612) fu însă confruntat cu probleme extrem de grave în ciuda dezinteresului său pentru politică. Pe de o parte, ciocnirile de la graniţa maghiară se transformaseră în 1592 într-un adevărat război cu turcii; după succese alternative, imperialii reuşiră să ocupe Transilvania. Politica oscilantă a principelui ardelean Sigismund Báthory făcea însă situaţia extrem de fragilă, când condotierul muntean Mihai Viteazul, invocând un mandat imperial incert, interveni în forţă reunind cele trei ţări române sub o pretinsă dominaţie habsburgică (1600). El a fost asasinat de generalul Basta, care se făcu însă odios nobilimii transilvănene prin politica sa autoritară; cu ajutorul otomanilor, ei răsturnară dominaţia imperială şi Rudolf se văzu obligat să semneze pacea în 1606 la Zsitvatorok în condiţii relativ avantajoase. Pe de altă parte el se afla în conflict cu Stările din Boemia, cărora fu forţat să le acorde libertatea cultului, şi cu fratele său Mathias, ce-i urmă pe tron. Acesta se implică la rândul său în tulburările dinastice din Transilvania dar austriecii fură învinşi de pretendentul filo-turc Gabriel Bethlen. Între timp însă evoluţiile politice din Boemia tindeau spre un conflict religios şi chiar naţional între nobilimea cehă protestantă ce domina stările şi autorităţile germane catolice. Când Mathias încercă să rezolve criza prin alegerea ca rege al Boemiei a arhiducelui Ferdinand, un contra-reformator implacabil, stările boeme se revoltară, alungându-i pe guvernatorii austrieci („defenestraţia de la Praga” - 23 mai 1618). Se declanşa astfel Războiul de 30 de ani.

Războiul de 30 de ani: Mathias a murit în martie 1619, Ferdinand succedându-i la tron. Cu două zile înainte de alegerea sa ca împărat, stările boeme îl proclamară rege pe electoral palatin Frederic al V-lea. Bethlen a venit în ajutorul acestuia, dar nu a putut împiedica înfrângerea rebelilor de către armatele Ligii Catolice conduse de Tilly în bătălia de la Muntele Alb (1620). Împăratul a considerat că Boemia pierduse orice drepturi ca urmare a răscoalei ei şi printr-o constituţie revizuită anulă puterile stărilor instituind un strict control imperial. Războiul ar fi putut lua sfârşit chiar atunci, căci nimeni nu se arăta dispus să-l ajute pe Frederic al V-lea, proscris de dieta imperială; dar pretenţiile aliaţilor lui Ferdinand, Spania şi Bavaria, au dus la continuarea ostilităţilor împotriva principilor protestanţi. Forţelor catolice le trebuiră doar trei ani pentru a-i zdrobi pe condotierii Uniunii evanghelice, iar Palatinatul căzu în mâinile Ligii. La aceasta s-a adăugat căderea oraşului olandez Breda în mâinile spaniolilor şi moartea lui Mauriciu de Nassau (1625). O asemenea putere acumulată în mâinile casei de Habsburg avea darul să înspăimânte Franţa, determinând-o să încheie alianţe anti-austriece cu Veneţia şi Savoia, apoi chiar cu Anglia şi cu Olanda al cărei armistiţiu luase sfârşit. Niciuna din aceste puteri nu se simţea încă destul de tare pentru a ataca Imperiul; o făcu în locul lor regele Danemarcei Christian al IV-lea, ales conducător al protestanţilor germani. Generalii imperiali Tilly şi Wallenstein i se dovediră însă superiori în repetate rânduri; învinşi, danezii abandonară cauza protestantă. Urmarea a fost Pacea de la Lübeck (1629) prin care Christian abandona lupta, dându-le Habsburgilor mână liberă în Germania. În acelaşi an Ferdinand promulgă „Edictul de restituire” care încerca să readucă situaţia confesională la stadiul Păcii de la Augsburg prin restutirea bunurilor bisericeşti confiscate de protestanţi şi restrângerea libertăţii cultului pentru aceştia. În schimb îşi submină el însuşi puterea concediindu-l, la insistenţele electorilor, pe cel mai bun general al său, Wallenstein. Încurajaţi, principii cerură în continuare revocarea edictului; le trebuia însă un sprijin extern pentru a-l combate pe împărat. Richelieu, care era în realitate urzitorul tuturor acestor coaliţii anti-habsburgice, îşi îndreptă privirile către tânărul rege al Suediei, Gustav Adolf. Acesta era deja celebru prin victoriile repurtate asupra ruşilor şi polonezilor; la începutul anului 1631 el încheie un tratat cu Franţa, obligându-se să asigure o importantă forţă militară pe teritoriul german în schimbul subsidiilor. Acţiunea sa nu ar fi avut însă succes dacă Tilly nu ar fi făcut greşeala de a jefui şi masacra populaţia oraşului Magdeburg, care-i opusese rezistenţă. Principii erau indignaţi; ei se raliară în masă lui Gustav Adolf. Electorul saxon cuceri Praga în acelaşi an; excelenta armată suedeză îl învinse pe Tilly la Breitenfeld şi la Rain şi generalul însuşi pieri în luptă. Bavaria căzu în mâinile lui Gustav Adolf; disperat, Ferdinand îl rechemă pe Wallenstein. În bătălia de la Lützen acesta se ciocni cu suedezii; regele fu ucis chiar de la începutul ciocnirii, dar adjunctul său, Bernard de Saxa-Weimar, câştigă lupta. Operaţiunile continuară în întreaga Germanie, teritorii imense fiind devastate şi depopulate în cursul campaniilor atât de către suedezi, cât şi de imperiali. Spre sfârşitul anului 1633 însuşi Wallenstein începu să fie bănuit de trădare, intenţionând se pare să-şi creeze un regat propriu, astfel că Ferdinand ordonă asasinarea lui. Deşi lipsiţi de cel mai bun general al lor, Habsburgii mai repurtară o victorie însemnată în septembrie 1634 la Nordlingen , în urma căreia reluară Bavaria şi Germania centrală. Cauza protestantă părea pierdută, câtă vreme suedezii nu mai erau capabili să susţină singuri povara războiului; astfel că anul următor Saxonia încheie pacea cu împăratul iar majoritatea principilor luterani îi urmară exemplul, Ferdinand renunţând în schimb la aplicarea Edictului în statele lor. Richelieu şi-a dat seama că o intervenţie directă în conflict era absolut necesară continuării luptei împotriva Austriei. Până atunci Franţa nu fusese capabilă să ducă o politică externă de asemenea anvergură, ca urmare a decăderii suferite după moartea lui Henric al IV-lea; de aceea Parisul acţionase prin intermediari în Războiul de 30 de ani. În 1635 cardinalul a decis să se implice efectiv; dar primele operaţiuni nu au avut succes, trupele fiind complet neexperimentate. Viena şi Madridul au calculat însă greşit efectele intervenţiei, sperând să obţină părţi din Franţa; ele începură negocieri separate cu suedezii, fără a reuşi să-i desprindă din alianţa cu Richelieu. În 1636 balanţa înclină din nou în favoarea protestanţilor după Victoria de la Wittstock; în plus, împăratul se stinse un an mai târziu, pe tron urmându-I nepotul său Ferdinand al III-lea, contra-reformator la fel de fanatic, dar şi politician pragmatic. El a înţeles că Franţa şi Suedia nu erau dispuse la o pace separată, urmărind distrugerea completă a puterii Habsburgilor şi slăbirea Imperiului; de aceea, se grăbi să ceară începerea negocierilor, aruncând vina prelungirii conflictului pe Richelieu. Acesta nu era dispus să cedeze atât de uşor, după 1640 situaţia înclinând clar în favoarea sa: suedezii invadaseră Boemia, în nordul Italiei trupele franceze îi zdrobeau pe spanioli, olandezii distrugându-le în acelaşi timp flota. În Catalonia şi Portugalia politica centralizatoare a ministrului Olivares făcu să izbucnească revolte pe care Spania nu era în stare să le înăbuşe; la fel şi în Neapole şi Sicilia. Această decădere a puterii iberice, consfinţită de Victoria decisivă a generalului francez Condé la Rocroi (1643) avea să le fie fatală austriecilor. Abandonat şi de electorul de Brandenburg, Ferdinand a consimţit la deschiderea negocierilor de pace în oraşele Münster şi Osnabrück din Westfalia. Între timp, atât Ludovic al XIII-lea cât şi Richelieu muriseră; dar noua conducere de la Paris în frunte cu cardinalul Mazarin era la fel de hotărâtă să continue războiul. Cu toate acestea, francezii nu au reuşit să obţină izbânzi pe Rin afară de jefuirea sudului Germaniei cât timp aici s-a aflat armata bavareză condusă de Mercy. După ce acesta a căzut în luptă în 1645, Condé şi Turrene s-au aruncat asupra armatelor imperiale, făcând joncţiunea cu suedezii, care după victoria de la Jankau ocupaseră complet Cehia. Danemarca, temându-se de creşterea puterii Suediei, a intrat din nou în luptă, de partea împăratului însă; acesta nu i-a putut trimite ajutoare şi danezii au fost învinşi, punându-se astfel capăt dominaţiei lor în Baltica. Principii Ardealului s-au alăturat şi ei eforturilor protestante, deschizând temporar un nou teatru de război; astfel că Austria şi Bavaria erau practic epuizate. În 1647 ultima dintre ele părăsi, sub presiunea trupelor suedeze, alianţa cu împăratul, semnând un tratat de neutralitate; dar îl denunţă în vara anului următor. Gestul nu mai avea însă cum să-i folosească lui Ferdinand, căci în acelaşi timp imperialii erau învinşi la Zusmarhausen, apoi la Lens, de către forţele unite ale Franţei şi Suediei. Ferdinand s-a văzut obligat să ceară pacea, iar aliaţii se grăbiră să impună condiţii extrem de dure.

Ministeriatul lui Richelieu şi începuturile preponderenţei franceze: Din 1624, cardinalul de Richelieu a devenit ministru al regelui Franţei, bucurânduse până la moartea sa în 1642 de deplina încredere a acestuia. El a reuşit să ridice din nou ţara la rangul de mare putere pe continent, punând bazele epocii de preponderenţă franceză în Europa de după tratatul de la Westfalia. Pe plan intern, consolidând autoritatea regală prin slăbirea tuturor curentelor centrifuge, Richelieu a dus procesul de centralizare a puterii către absolutismul monarhic ce va caracteriza domnia lui Ludovic al XIV-lea. Absolutismul reprezintă forma de guvernare în care monarhul dispune în întregime de puterea supremă, instituind în acest scop un aparat de stat extrem de puternic. Richelieu îl definea astfel: „Regele este singurul suveran al regatului său, suveranitatea nu este mai divizibilă decât punctul în geometrie ... ” În celebrul său Testament politic, cardinalul îşi rezuma programul în faţa suveranului său: „Promit să întrebuinţez toată dibăcia mea şi toată autoritatea pe care mi-o veţi da pentru a nimici partidul hughenot, a scădea orgoliul celor mari, a aduce pe toţi supuşii la datoria lor şi a ridica numele regelui în faţa naţiunilor străine la punctul unde ele trebuie să fie.” Suveran slab, Ludovic al XIII-lea a ştiut totuşi să se debaraseze de camarila ce-l înconjurase în primii ani ai domniei; nu a mai convocat nici Stările, ce-şi dovediseră incapacitatea de gestionare a crizelor, astfel că practic întreaga putere a fost delegată cardinalului. Acesta şi-a atins pe rând toate ţelurile politice: seniorii turbulenţi care agitaseră Franţa după moartea lui Henric au fost reduşi la tăcere iar conspiraţiile lor înăbuşite, guvernarea provinciilor, care până atunci beneficiaseră de un grad înalt de autonomie, a fost dată intendenţilor regali iar ca instrument al puterii executive a fost creat Consiliul de Stat. Revoltele protestanţilor, care depăşiseră cu mult drepturile acordate de Edictul de la Nantes, l-au obligat pe Richelieu să acţioneze decis şi în materie de religie; în ciuda sprijinului englez, hughenoţii au pierdut principala lor fortăreaţă, La Rochelle, fiind reduşi la statutul de sectă tolerată în stat prin pacea la Alais (1629). Am văzut cum s-a impus Franţa şi pe plan extern, mai ales după 1635, prin lupta împotriva Habsburgilor în Războiul de 30 de ani; reversul acestuia a fost însă o fiscalitate excesivă, care se descărca mai ales pe ţărănime, nobilii şi clerul fiind exceptaţi de la plata impozitului; ceea ce a creat grave dificultăţi atât în colectarea acestuia cât şi în recrutarea de trupe. Când Richelieu a murit în decembrie 1642, urmat câteva luni mai târziu şi de monarh, puterea a încăput pe mâinile unui consiliu de regenţă, căci tânărul Ludovic al al XIV-lea  avea doar 5 ani; în fruntea statului a venit astfel cardinalul Mazarin. Dacă pe plan extern acesta a continuat cu succes politica predecesorului său, în interior povara fiscalităţii s-a îngreunat şi mai tare, provocând mari nemulţumiri; ele vor degenera în 1648 în mişcarea cunoscută ca Frondă.

Eşecul absolutismului în Anglia: Iacob I Stuart nu a reuşit niciodată să înţeleagă că oricât de înclinată spre absolutism ar fi fost Elisabeta, ea nu a impietat niciodată asupra tradiţionalelor libertăţi ale poporului englez, consfinţite încă din 1215 de Magna Charta. El a aplicat metodele dure de guvernare care avuseseră succes în Scoţia şi la Anglia, iar aceasta a găsit în încălcarea libertăţii religioase un bun pretext pentru a se ridica împotriva puterii monarhice. În acel moment, protestanţii englezi erau divizaţi în trei mişcări: anglicanii, adepţi ai religiei oficiale, numiţi şi episcopalieni pentru că menţinuseră ierarhia clerului; calviniştii scoţieni ai lui Knox; şi, în fine, sectele puritane engleze, care difereau prin viziunea lor asupra organizării ecleziastice de la prezbiterieni (susţinători ai existenţei unor consilii ale Bisericii) până la independenţi (partizani ai caracterului personal ala experienţei religioase). Dacă primii erau adepţii lui Iacob şi cereau chiar extinderea prerogativelor regale, în schimb mişcările protestante respingeau această autoritate, iar instrumentul lor politic era Camera Comunelor, dominată de micii nobili puritani. Parlamentul a fost în cele din urmă dizolvat de suveran în 1611, ca urmare a opoziţiei sale la noile impozite şi la legislaţia în materie religioasă; dar Iacob a fost nevoit să-l convoace din nou, iar apoi să-l dizolve, de două ori. Opoziţia, condusă de John Pym şi de Thomas Wentworth, a refuzat cu hotărâre să accepte orice decizie în spiritul absolutismului, mai ales în domeniul libertăţii religioase. Iacob a devenit nepopular prin refuzul de a-i ajuta pe protestanţii germani împotriva împăratului, astfel că puterea Parlamentului a devenit atât de mare în ultimii ani ai domniei încât însuşi cancelarul Francis Bacon a fost acuzat de corupţie şi condamnat la închisoare. Când Carol I a urcat pe tron în 1625, el a înţeles că singura cale de a combate puterea Parlamentului era formarea unei armate regulate cum aveau toate monarhiile centralizate de pe continent. Un bun pretext i-a oferit Richelieu, prin lupta sa împotriva hughenoţilor cu care Anglia era aliată; însă armata, pusă sub comanda incompetentului favorit Buckingham, a eşuat lamentabil. Comunele au dat vina pe suveran, prezentându-i o petiţie a drepturilor (Bill of Rights) ce consfinţea autoritatea Parlamentului, dar şi libertăţile cetăţeneşti fundamentale (1628). Având neapărată nevoie de bani, Carol a acceptat petiţia în schimbul votării impozitelor, dar imediat după aceasta a dizolvat Camerele, guvernând 11 ani ca suveran aproape absolut, alăturânduşi-l pe Wentworth (numit conte de Strafford) şi pe arhiepiscopul William Laud. O asemenea politică se putea susţine pe plan intern; dar în exterior ea a însemnat neimplicarea Angliei în Războiul de 30 de ani şi pierderea statului de putere europeană. De asemenea în Scoţia absolutismul în materie religioasă a dus în cele din urmă la răscularea calviniştilor în 1637. Lipsit de mijloace financiare, Carol nu le-a putut opune o armată; iar când scoţienii au intrat şi în Anglia el a fost nevoit să convoace Parlamentul. De abia reunit, acesta i s-a opus; iar regele l-a dizolvat (Parlamentul cel scurt, apr.-mai 1640); convocată din nou, adunarea a început prin a cere condamnarea la moarte a principalului instrument al autorităţii regale, Strafford. Carol a fost obligat să o acorde, iar Parlamentul a devenit astfel şi mai arogant. El era practic dispus să-şi asume conducerea ţării, chiar dacă pentru aceasta ar fi fost necesară o revoluţie; iar instituţional, chiar putea să preia guvernarea. „Nu se poate spune îndeajuns de des despre Camera Comunelor preelisabetană că a fost un organism rudimentar şi că Parlamentul cel Lung a fost în multe privinţe o organizaţie modernă complexă … În răstimpul dintre 1558 şi 1640 a avut loc o uriaşă creştere - rapida extindere a comitetelor şi a muncii duse în comitete etc.” -  scria istoricul american Notestein. În 1641, după executarea lui Strafford, adunarea a înaintat o petiţie enumerând abuzurile guvernării absolutist (Mustrarea cea Mare); regele a decis să acţioneze mai hotărât şi a ordonat arestarea capilor opoziţiei în frunte cu Pym. Încercarea a eşuat, la Londra izbucnind o adevărată revoluţie în urma căreia Carol a fost nevoit să-şi părăsească capitala în ianuarie 1642. Negocierile în vederea unui compromis cu Parlamentul au eşuat, câtă vreme monarhul nu era dispus să cedeze din prerogativele sale. Ca urmare, s-a declanşat un război civil care a sfâşiat Anglia între partizanii Parlamentului, în general burghezi şi mici nobili puritani, numiţi roundheads („capete rotunde”, pentru că purtau părul scurt) şi susţinătorii lui Carol, proprietari funciari care recrutaseră miliţiile locale, porecliţi cavaliers (în sensul de persoane arogante, cu fumuri cavalereşti). La început armatele regale conduse de prinţul Rupert au repurtat succese asupra slabelor miliţii orăşeneşti ale Parlamentului. Pe termen lung, însă, se vădi superioritatea acestuia, căci Camerele erau singura instituţie care putea ridica impozite şi deci finanţa războiul. După ce Oliver Cromwell a reorganizat trupele roundhead în spiritul puritan acestea au zdrobit forţele lui Rupert la Marston-Moor (1644) şi Naseby (1645). Partidul cavalier era învins: Laud a fost executat iar Carol a căzut în mâinile rebelilor scoţieni, care lau predat Parlamentului în 1647. Monarhul a încercat să profite de pe urma disensiunilor apărute după victorie între protestanţii radicali din armată şi Camerele prezbiteriene, care încercau să înlăture pericolul unei dictaturi militare a lui Cromwell; nu a avut însă succes. Popularitatea lui Cromwell a devenit nemăsurată după ce i-a învins şi pe rebelii scoţieni în 1648 la Preston în al doilea război civil; el a refuzat controlul parlamentar asupra forţelor armate, iar în decembrie a decretat excluderea prezbiterienilor din adunare. Parlamentul cel Lung din 1640 devenea astfel „Coada de Parlament”. Puterea camerelor era zdrobită şi la începutul anului 1649 Carol a fost judecat şi condamnat la moarte de un tribunal militar. Executarea sa la 30 ianuarie a însemnat instaurarea republicii; vom vedea în partea următoare cum a evoluat aceasta.

Evoluţiile politice est-europene: declinul Poloniei şi ridicarea Rusiei: În Evul Mediu Polonia a fost un arbitru politic în Europa Orientală. Odată cu intrarea în modernitate ea s-a dovedit însă incapabilă să se adapteze proceselor centralizării. La începutul secolului XVI, marii magnaţi şi-a impus controlul asupra coroanei, dieta nobiliară (seimul) devenind supremul organ legislativ. Puterea centrală a cunoscut totuşi un reviriment sub Sigismund al II-lea August (1548-1572), care a realizat unirea Poloniei cu Lituania în 1569, formând Rzeczpospolita Polska. Odată cu el s-a stins însă şi dinastia Iagellonă, ce domnea de aproape 200 de ani, iar monarhia a devenit electivă. Noul rege, ducele de Anjou (viitorul Henric al III-lea), a acceptat Pacta conventa, consfinţind astfel alegerea suveranului de către nobilime şi limitarea puterii acestuia în favoarea seimului. După el pe tron a urcat principele Ardealului, Ştefan Báthory, care a încerca să unifice Europa de est cu sprijin turcesc. După moartea lui Soliman, Imperiul Otoman era însă în declin, susţinând cu greu lupta anti-habsburgică; tentativele unificatoare ale lui Báthory au eşuat, mai ales că puterea sa nu era consolidată nici în interior. În aceeaşi perioadă, Rusia cunoştea în schimb o evoluţie opusă. Dacă pe la 1500 ţarii abia construiau o identitate naţională pe baza ideii de „a treia Romă”, secolul XVI a fost marcat în schimb de domniile lui Vasile al III-lea (1505-1533) şi Ivan al IV-lea cel Groaznic (1533-1584) care au realizat centralizarea şi unificarea politică în jurul Moscovei, extinzându-şi dominaţia de la Baltica până în Siberia. În special domnia lui Ivan, care s-a proclamat „ţar al tuturor ruşilor” a fost caracterizată de o autocraţie nelimitată şi sângeroasă, care a eliminat complet puterea boierilor. Pe plan extern, în schimb, Rusia nu era nici pe departe atât de puternică; în lungul război livonian (1558-1583) polonezii şi suedezii au reuşit să-i smulgă ieşirea la Baltica, iar după moartea lui Ivan şi stingerea dinastiei puterea moscovită s-a prăbuşit sub atacurile duşmanilor interni şi externi. Această perioadă s-a numit vremea tulburărilor: tronul era ocupat de uzurpatori şi pretendenţi, o parte a ortodoxiei recunoştea prin Uniunea de la Brest (1596) autoritatea papală, provocând conflicte religioase, în fine ţăranii se răsculau împotriva recentei introduceri a iobăgiei. În această situaţie, Polonia, oricât de slăbită, părea un vecin puternic; ea reuşi să impună un ţar polonez la Moscova între 1610-1612, iar când ruşii îl alungară, interveni în forţă cu ajutorul suedezilor. În faţa invaziei Stările (Zemski sobor), cuprinzând deputaţi ai tuturor claselor sociale, îl aleseră ţar pe marele boier Mihail Romanov (1613), care reuşi să-i respingă pe intervenţionişti şi să încheie păci, de altfel dezavantajoase, atât cu Polonia cât şi cu Suedia (1617-1618). Aproape toate teritoriile vestice ale Rusiei erau pierdute; dar independenţa fusese salvată şi drumul către statutul de putere europeană era deschis, câtă vreme Rzeczpospolita se ruină în conflicte cu suedezii şi cu turcii. Când în 1648 se încheia Războiul de 30 de ani, coroana poloneză era slăbită ca urmare a unor interminabile lupte între magnaţi; ieşirea la mare era aproape complet pierdută în urma războaielor cu suedezii, iar răscoalele populare aprindeau întreaga ţară.

Pacea de la Westfalia: Conferinţele de la Münster şi Osnabrück au reunit toate puterile occidentale, creând premisele marilor congrese de pace europene; ele au deschis o nouă epocă în domeniul relaţiilor internaţionale, prin crearea dreptului popoarelor şi a structurii politice a Europei moderne până la Revoluţia Franceză. Pacea semnată la 24 octombrie 1648 marca în primul rând sfârşitul războaielor religioase pe continent; în al doilea rând, deşi Franţa rămânea în război cu spaniolii, punea capăt epocii preponderenţei iberice şi visului monarhiei universale habsburgice. Deşi instituţiile Imperiului au fost menţinute, puterea împăratului a fost practic anihilată prin deplina suveranitate acordată principilor germani, care primiră „liberul exerciţiu al superiorităţii teritoriale atât în domeniul ecleziastic cât şi în cel politic, superioritate în care nimeni, sub niciun pretext, nu are dreptul să-i tulbure. Ei au puterea de a face între ei sau cu străinii tratate, fiecare pentru conservarea şi securitatea sa, sub rezerva ca aceste tratate să nu fie îndreptate împotriva Imperiului sau a Împăratului.” Se consfinţea astfel deplina dezintegrare politică a Imperiului, garantată în plus de Franţa şi de Suedia. Acestea îşi asigurară pentru ele şi pentru aliaţii lor câştiguri teritoriale importante: Franţa luă Alsacia, devenind astfel şi membră în Dieta imperială, ceea ce-i sporea influenţa în Germania; suedezii primiră Pomerania, pe care o împărţiră cu electorul de Brandenburg, a cărui putere începu să se afirme când deveni posesorul celor mai întinse domenii dintre toţi electorii. Bavaria, pe care Mazarin o vedea ca o contra-pondere la Austria, şi-a păstrat dreptul electoral pe care îl luase de la Palatin, dar şi acesta îl primi înapoi, aşa că acum erau 8 electori imperiali. Danemarca şi Suedia luară şi ele locuri în Dietă, deschizând calea intervenţiei şi influenţei externe într-o Germanie deja distrusă de război. În fine, Elveţia şi Olanda deveneau independente. Prăbuşirea Austriei era completă; se deschidea astfel epoca preponderenţei franceze în Europa.

ISTORIA BISERICII - PARTEA A ȘASEA.

 

ISTORIA BISERICII - PARTEA A ȘASEA

48. Arderea Romei:

 Din vreme ce cei doi mari apostoli ai noştri, Petru şi Pavel au suferit martiriul în timpul primei persecuţii imperiale, ar fi interesant pentru mulţi dintre cititori să cunoască ceva despre împrejurările care au dus la acest edict crud. Dar aici, deşi nu ne face plăcere, suntem nevoiţi să părăsim Cuvântul lui Dumnezeu, cel sigur, şi să ne ocupăm cu scrierile oamenilor, care au incertitudini. În acest punct trecem de pe terenul sigur al inspiraţiei divine pe terenul nesigur al istoriei Romei şi al istoriei ecleziastice. Şi totuşi, toţi istoricii, atât cei antici cât şi cei moderni, fie ei păgâni, fie creştini, sunt de acord cu privire la principalele aspecte legate de arderea Romei şi de persecuţia creştinilor. În luna iulie a anului 64 a izbucnit un mare incendiu în Circ. Focul a continuat să se extindă până a distrus toată grandoarea oraşului imperial. Flăcările s-au extins foarte repede, şi, Roma fiind un oraş cu străzi lungi şi înguste şi cu dealuri şi văi, focul a fost înteţit de vânt şi a devenit repede o furtună de foc. În scurt timp întregul oraş era complet acoperit de flăcări. Tacitus, istoric roman din acele zile, care este considerat şi cel mai exact, ne spune: „Din cele paisprezece cartiere în care era împărţită Roma, numai patru au rămas neatinse, trei au fost complet făcute scrum, iar în celelalte şapte nu se putea vedea nimic mai mult decât o mulţime de case jumătate distruse”. Focul a ars cu furie şase zile şi şapte nopţi. Palate, temple, monumente, conacele celor bogaţi şi locuinţele celor săraci au pierit în acest foc fatal. Dar aceasta a fost puţin comparabil cu suferinţele locuitorilor. Infirmităţile bătrânilor, slăbiciunea copiilor mici, neputinţa bolnavilor şi ţipetele şi bocetele femeilor au făcut scena şi mai groaznică. Unii s-au străduit să se descurce ei, alţii să-şi salveze prietenii, dar nu au putut găsi vreun loc sigur. Nimeni nu ştia încotro să se îndrepte, nici ce să facă din vreme ce focul era peste tot. Mulţi au rămas împietriţi în stradă, primind în mod voluntar moartea, şi au pierit în flăcări. Peste tot se discuta ce anume declanşase focul. Aproape toţi credeau că oraşul fusese incendiat de incendiatori la ordinele lui Nero însuşi. Era cert că unii fuseseră văzuţi întinzând focul în loc să caute să-l stingă şi că ei au afirmat cu îndrăzneală că aveau autoritate să facă aşa. Se spunea, de asemenea, că, în timp ce Roma era în flăcări, Nero stătea într-un turn de unde putea vedea înaintarea focului şi se amuza cântând căderea Troiei la chitara lui preferată. Sigur că mulţi cititori se întreabă ce sens avea arderea unei mari părţi a Romei. Credem că scopul lui era acela de a reconstrui cetatea la o scară mult mai măreaţă şi de a-i da numele lui. Şi a şi încercat să facă aceasta imediat şi în modul el mai grandios. Dar, indiferent ce a făcut, nu a reuşit să se reabiliteze în ochii poporului, nici să scape de acuzaţia că a incendiat oraşul. Atunci când nu mai avea nicio speranţă de a câştiga favoarea poporului sau a zeilor, el a recurs la planul de a da vina pe alţii. Ştia destul de bine cât de nepopulari erau creştinii atât pentru iudei cât şi pentru păgâni, aşa că a ales ca ei să fie ispăşitori. A răspândit atunci zvonul că au fost descoperiţi incendiatorii şi că acei criminali erau creştinii. Mulţi au fost arestaţi atunci ca să fie pedepsiţi cum se cuvine şi să fie domolită indignarea poporului.” Astfel ajungem la -

49. Prima persecuţie sub împăraţi:

 Să ne oprim puţin pentru a privi înaintarea creştinismului şi starea bisericii de la Roma în acel timp. Foarte de timpuriu, şi fără ca la aceasta să fi contribuit direct vreun apostol, creştinismul a ajuns la Roma. Fără-ndoială, el a fost adus întâi de unii din cei care s-au convertit în urma predicii lui Petru de la Cincizecime. Printre cei care l-au auzit sunt menţionaţi în mod expres „străini de la Roma, iudei şi prozeliţi”. Şi Pavel, în epistola către acea biserică îi mulţumeşte lui Dumnezeu deoarece credinţa lor era „vestită în toată lumea”, iar în salutare spune despre „Andronic şi Iunia”, rudele lui şi împreună întemniţaţi cu el, care erau oameni de seamă printre apostoli, şi care fuseseră convertiţi înaintea lui. Evanghelia făcuse multe minuni pe parcursul a treizeci de ani; creştinii ajunseseră să fie un popor deosebit şi separat, fiind cunoscuţi ca net diferiţi de iudei şi contestaţi vehement de aceştia. Lucrările lui Pavel şi ale tovarăşilor lui în timpul celor doi ani de captivitate au fost, fără îndoială, binecuvântate de Domnul prin convertirea unui mare număr de suflete. Astfel, creştinii nu mai erau atunci un secret, nicio comunitate insignifiantă, ci erau cunoscuţi ca un cerc care cuprindea atât creștini iudei cât şi creștini proveniți din neamuri, de toate categoriile sociale, de la cei din palatul imperial la sclavul fugar. Dar, ei sufereau atunci nu pentru că erau creştini, ci, datorită  faptului că erau sacrificaţi de Nero pentru a potoli mânia populară şi a se împăca cu zeităţile lor ofensate. Aceasta a fost prima persecuţie legiferată împotriva creştinilor, şi, prin câteva trăsături caracteristice, este unică în analele barbariei umane. Cruzimea inventivă căuta noi modalităţi de a tortura pentru a-l satisface pe setosul de sânge Nero, cel mai neîndurător împărat care a domnit vreodată. Ucenicii cei blânzi, paşnici şi nevinovaţi ai Domnului Iisus erau acoperiţi cu piei de animale sălbatice şi daţi să fie sfâşiaţi de câini; altora, înfăşuraţi într-un fel de pânză stropită cu ceară şi alte materiale inflamabile, având un stâlp pus sub bărbie ca să fie ţinuţi într-o poziţie ridicată, li se dădea foc ca să lumineze grădinile publice pentru amuzamentul poporului. Nero avea propriile lui grădini pentru aceste spectacole pe care le dădea pentru distracţia poporului şi a participat şi el în mod activ, uneori amestecându-se cu mulţimea, alteori privind spectacolul cel groaznic din carul lui. Dar, chiar fiind obişnuit cu execuţiile publice şi cu luptele de gladiatori, poporul a fost impresionat şi cuprins de milă văzând cruzimile nemaiîntâlnite împotriva creştinilor şi au început să înţeleagă că, de fapt, creştinii nu sufereau pentru binele public ci pentru a satisface cruzimea unui monstru. Dar, aşa groaznică cum era moartea creştinilor, pentru ei se termina repede, şi, fără îndoială, era pentru ei cel mai fericit moment al existenţei lor. Mult înainte ca luminile să se stingă în grădinile lui Nero, martirii îşi găseau odihna în casa lor din cer, în grădina înflorită a bucuriilor eterne ale lui Dumnezeu. Această încredere scumpă o căpătăm din ceea ce i-a spus Mântuitorul tâlharului de pe cruce care s-a pocăit: „Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23 ). Deşi istoricii nu sunt de acord nici cu privire la extinderea, nici cu privire la durata acestei persecuţii grozave, există motive temeinice să credem că ea s-a extins în tot imperiul şi că a durat până la sfârşitul vieţii tiranului. El a murit în anul 68, de propria lui mână, disperat, la aproape patru ani de la arderea Romei şi cam la un an după martiriul lui Petru şi Pavel. Spre sfârşitul domniei lui, creştinilor li se cerea, fiind ameninţaţi cu cele mai severe pedepse, chiar cu moartea, să aducă jertfe pentru împărat şi pentru zeii păgâni. Cât timp asemenea edicte erau în vigoare, este clar că trebuie să fi continuat şi persecuţia. După moartea lui Nero, persecuţia a încetat şi ucenicii lui Iisus s-au bucurat de o relativă pace până la domnia lui Domiţian, un împărat aproape la fel de rău ca Nero. Dar, până atunci, să ne întoarcem pentru a privi împlinirea avertismentelor solemne ale Domnului în -

50. Căderea Ierusalimului - anul 70:

 Risipirea iudeilor şi distrugerea completă a cetăţii şi templului lor sunt următoarele evenimente demne de reţinut în ceea ce a rămas din primul secol după Hristos, deşi, în sens strict, ele nu fac parte din istoria bisericii, ci din istoria iudeilor. Totuşi, fiind o împlinire literală a profeţiei Mântuitorului, care i-a afectat şi pe creştini, se cuvine să-şi aibă locul în istoria noastră. Înainte de moartea şi învierea lui Hristos, ucenicii erau cât se poate de iudei în gândire şi în relaţiile lor şi asociau pe Mesia cu templul. Ei gândeau că El urma să îi elibereze de sub puterea romanilor şi că toate profeţiile despre ţara lor, despre seminţii, cetate şi templu aveau să se împlinească atunci. Dar iudeii L-au respins chiar pe Mesia, şi, în consecinţă au respins tot ceea ce sperau potrivit promisiunilor în El.Cuvintele de la începutul capitolului 24 din Evanghelia după Matei sunt semnificative şi deosebit de importante: „Şi Iisus a ieşit şi a plecat de la templu”. Atunci templul a rămas cu adevărat gol înaintea lui Dumnezeu pentru că tot ce îi dădea valoare nu mai era acolo. „Iată, vi se lasă casa pustie”. Templul era de atunci pregătit pentru a fi distrus. „Şi ucenicii Săi s-au apropiat atunci ca să-I arate clădirile templului”. Ei se mai ocupau încă cu măreţia şi gloria vizibilă a acestora, dar Iisus le-a spus: „Nu vedeţi voi toate acestea? Adevărat vă spun, nu va fi lăsată aici piatră pe piatră care nu va fi dărâmată”. Aceste cuvinte au fost împlinite în mod literal de romani la aproximativ 40 de ani după ce le-a rostit El şi s-au împlinit exact aşa cum a prezis El. „Pentru că vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi vor face întărituri în jurul tău, şi te vor încercui, şi te vor strânge din toate părţile şi te vor face una cu pământul, şi pe copiii tăi care sunt în tine; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că. n-ai cunoscut timpul cercetării tale” (Luca 19:43-44 ). După ce, întâmpinând rezistenţa disperată a iudeilor revoltaţi, romanii au avut multe dezamăgiri şi nereuşite în încercări de a sparge zidurile, până într-atât încât nu prea mai aveau speranţe să mai ia cetatea, Titus a convocat consiliul de război şi au discutat trei planuri: să asalteze imediat cetatea; să repare şi să reconstruiască maşinile de război; sau să facă un asediu pentru ca, prin înfometare, să-i determine să predea cetatea. A fost aleasă ultima variantă, aşa că armata a fost pusă la lucru pentru a face un şanţ în jurul cetăţii. Asediul a fost lung şi greu. A durat din primăvară până în septembrie. În acel timp, asediaţii au trecut prin mizerii nemaintâlnite. În final, atât cetatea cât şi templul au căzut în mâinile romanilor. Titus dorea să salveze acel templu minunat şi comorile lui. Dar, contrar ordinelor primite, un soldat, urcându-se pe umerii unui camarad, a aruncat o torţă printr-o uşiţă mică aurită de la o cameră exterioară. Flacăra s-a întins imediat. Titus, văzând aceasta, s-a repezit într-acolo, a strigat şi le-a făcut semne soldaţilor să stingă focul, dar vocea lui a fost acoperită de vacarmul din jur şi semnele lui au trecut neobservate în învălmăşeală. Splendoarea interiorului l-a făcut să se minuneze. Cum flăcările încă nu ajunseseră în locul sfânt, el a făcut un efort ca să-l salveze şi i-a îndemnat pe soldaţi să stingă incendiul. Dar era prea târziu: flăcările se extindeau în toate direcţiile şi emoţiile bătăliei şi pofta nesăţioasă după pradă ajunseseră la paroxism. Titus nu ştia că Unul mai mare decât el spusese: „Nu vor lăsa piatră pe piatră”. Trebuia să fie ascultat cuvântul Domnului, nu ordinele lui Titus. Totul a fost nivelat şi ras din temelii, după cuvântul Domnului. Pentru detaliile acestui asediu teribil suntem îndatoraţi faţă de Iosefus, care a fost în tabăra romană şi în apropierea lui Titus în acel timp. El a fost traducător atunci când au avut loc negocieri între Titus şi rebeli. Zidurile şi bastioanele Sionului le păreau romanilor de nepătruns şi el dorea să negocieze o pace, dar iudeii au respins fiecare propunere a lui. În final romanii au triumfat. Iosefus ne spune că, intrând în cetate, Titus, văzând înălţimea turnurilor şi mărimea şi modul de îmbinare a pietrelor, s-a minunat cât de puternică era şi a exclamat: „În mod sigur noi am luptat avându-l pe Dumnezeu de partea noastră şi Dumnezeu i-a doborât pe iudeii de pe aceste metereze, pentru că ce ar fi putut face mâinile oamenilor sau maşinile împotriva acestor turnuri?” Aceasta a fost mărturisirea generalului păgân. În mod sigur a fost cel mai teribil asediu din istoria lumii. Relatările lui Iosefus cu privire la suferinţele iudeilor în timpul asediului sunt prea groaznice ca să le transcriem în aceste rânduri ale expunerii noastre. Numărul celor care au pierit în ţară sub Vespasian şi sub Titus în cetate din anul 67 până în anul 70, murind de foame, lupte interne sau de sabia romanilor, a fost de peste un milion trei sute cincizeci de mii, pe lângă cei peste sută de mii vânduţi ca sclavi. Acestea au fost, vai! consecinţele necredinţei şi nesocotirii avertismentelor solemne şi pline de afecţiune pe care li le adresase chiar Mesia al lor. Mai este oare cazul să ne mirăm de lacrimile pe care le-a vărsat Răscumpărătorul pentru cetatea vinovată? Şi mai este cazul să ne mirăm de lacrimile predicatorului acum când face apel la păcătoşii vinovaţi ca să nu ajungă la judecata eternă? Mai curând ne mirăm că atât de puţine lacrimi sunt vărsate pentru păcătoşii necugetaţi şi nepăsători care pier. Dacă ar simţi inimile aşa cum a simţit Mântuitorul şi ar plânge ochii aşa cum a plâns El! Creştinii, de care ne ocupăm în mod special, amintindu-şi de avertismentele Domnului, au părăsit în masă Ierusalimul înainte de asediu. Au călătorit la Pella, un sat dincolo de Iordan, unde au rămas până când Adrian le-a permis să se întoarcă la ruinele vechii cetăţi. Şi astfel ajungem la sfârşitul primului secol. În timpului lui Vespasian şi a fiului său, Titus, numărul creştinilor trebuie să fi crescut mult. Aflăm aceasta nu din relatări directe cu privire la felul cum au prosperat, ci din împrejurări care dovedesc aceasta, pe care le vom vedea curând.

51. Cruzimea domniei lui Domiţian:

 Domiţian, fratele mai tânăr al lui Titus, a urcat pe tron în anul 81. Dar el a avut un caracter complet diferit de cel al tatălui şi al fratelui său. Ei i-au tolerat pe creştini, iar Domiţian i-a persecutat. El era laş, suspicios şi crud. A pornit persecuţia împotriva creştinilor din cauza unei temeri superstiţioase pe care o avea cu privire la o persoană născută în Iudeea, din familia lui David, care urma să capete stăpânire peste imperiul întregii lumi. Dar el nu i-a cruţat nici pe romanii din familiile cele mai ilustre care au îmbrăţişat creştinismul: unii au fost martirizaţi pe loc, alţii au fost exilaţi şi martirizaţi în locul de exil. Propria lui nepoată, Domiţila, şi vărul lui, Flavius Clemens, căreia ea îi fusese dată ca soţie, i-au căzut victime pentru că primiseră evanghelia lui Hristos. Astfel vedem cum creştinismul, prin puterea lui Dumnezeu, în ciuda armatelor şi împăraţilor, a focului şi săbiei, se extindea nu numai în clasele de jos şi de mijloc ale societăţii, ci şi printre cei din clasele cele mai înalte „Domiţian,” spune Eusebiu, părintele istoriei ecleziastice, „după ce şi-a exersat cruzimea împotriva multora, şi a ucis cu nedreptate un mare număr de oameni nobili şi iluştri de la Roma, şi a pedepsit, fără motive temeinice, mulţi cetăţeni onorabili cu exil şi confiscarea proprietăţilor, a luat poziţia de succesor al lui Nero în ceea ce priveşte ura împotriva lui Dumnezeu”. El l-a urmat pe Nero şi prin aceea că s-a zeificat pe sine însuşi, ordonând ca, înaintea statuii lui de aur, să se închine oamenii ca la un zeu. El a reinstituit legile denunţului şi le-a aplicat prevederile cu toată severitatea. Astfel, el era înconjurat cu spioni şi informatori. Ce trebuie să fi fost această a doua persecuţie a creştinilor! Dar sfârşitul acestui tiran vanitos şi josnic se apropia. El avea obiceiul de a scrie într-un sul numele persoanelor care dorea să fie omorâte şi era foarte atent să ţină mereu acel sul asupra lui. Ca să-i facă să nu-şi ia măsuri de prevedere, pe aceia pe care dorea să-i omoare îi trata cu atenţii de natură să-i flateze. Dar, într-o zi, un copil care se juca în apartamentele lui i-a luat acel sul fatal de sub perna pe care se rezema pentru a se odihni şi l-a adus împărătesei. Ea a fost uimită să-şi vadă propriul nume pe lista neagră, alături de numele altora care se bucurau aparent de favoarea lui. Împărăteasa le-a comunicat celor de pe listă pericolul, şi, cu toată precauţiile pe care şi le luase Domiţian în laşitatea şi viclenia lui, el a fost lichidat de doi dintre ofiţerii din casa lui.

52. Scurta domnie paşnică a lui Nerva:

 Chiar în ziua morţii lui Domiţian, Nerva a fost ales de Senat să fie Împărat, la 18 septembrie 96. El a fost un om cu o reputaţie ireproşabilă, iar domnia lui a fost favorabilă pentru pacea şi prosperitatea bisericii lui Dumnezeu. Creştinii care fuseseră exilaţi de Domiţian au fost rechemaţi şi şi-au recuperat proprietăţile confiscate. Apostolul Ioan s-a întors din exilul în Insula Patmos şi şi-a reluat locul în slujire în bisericile din Asia. El a supravieţuit până la domnia lui Traian, când, la înaintata vârstă de 100 de ani, a adormit în Iisus. Nerva şi-a început domnia reparând nedreptăţile şi revocând decretele nedrepte, dând legi bune şi împărţind cu generozitate favoruri. Dar, simţindu-se depăşit de îndatoririle pe care le impunea acea poziţie, el l-a adoptat pe Traian pentru a fi colegul şi succesorul lui. A murit în anul 98.

53. Situaţia creştinilor în timpul domniei lui Traian - anii 98-117:

 Din vreme ce istoria externă a bisericii era atunci afectată de voinţa unui singur om, este deci necesar să observăm, cât de pe scurt, dispoziţia sau patimile conducătorului. Astfel, situaţia în societate a creştinilor de peste tot depindea în mare măsură de stăpânul lumii romane, după cum, într-un oarecare sens, situaţia întregii societăţi depindea de el. Totuşi, Dumnezeu era şi este deasupra tuturor împrejurărilor. Traian a fost un împărat vestit, cum probabil că niciunul mai faimos nu a stat pe tronul cezarilor. Pământul roman sau lumea romană a ajuns la cea mai mare extindere în timpul domniei lui. El a făcut simţită la frontiere groaza de armata romană şi de disciplina romană. A fost un mare general şi un suveran militar, având o minte ageră şi fiind energic. A fost un conducător capabil şi Roma a înflorit sub el. Dar în istoria bisericii el apare într-o lumină deloc favorabilă pentru că avea anumite prejudecăţi împotriva creştinismului şi a ordonat persecutarea creştinilor. Unii spun că el gândea să facă să dispară numele de creştin. Aceasta este cea mai mare pată pe memoria lui Traian. Dar creştinismul, în ciuda împăraţilor romani, a închisorilor şi execuţiilor romane, şi-a urmat în tăcere cursul sigur. În mai puţin de şaptezeci de ani de la moartea lui Hristos el înaintase atât de mult în unele locuri încât ameninţa cu dispariţia păgânismul. Templele păgâne ajunseseră pustii, închinarea la zei era neglijată şi rareori erau cumpărate animale pentru jertfe. Aceasta, în modul cel mai firesc, a atras o revoltă populară împotriva creştinismului, cum am văzut mai înainte la Efes: „pericolul nu este numai acesta, să ajungă de dispreţ meseria noastră, ci şi să fie socotit de nimic templul marii zeiţe Diana”. Cei a căror existenţă depindea de închinarea adusă zeităţilor păgâne au adus înaintea guvernatorilor multe plângeri împotriva creştinilor. Aceasta s-a petrecut mai ales în provinciile din Asia, unde creştinismul era cel mai larg răspândit. În jurul anului 110, mulţi creştini au fost aduşi astfel înaintea tribunalului lui Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei şi al Pontului. Dar Pliniu, fiind un om înţelept, sincer şi având o fire omenoasă, s-a străduit să se informeze cu privire la principiile şi practicile creştinilor, şi, când a văzut că mulţi dintre ei erau condamnaţi la moarte fără să fi fost găsiţi vinovaţi de vreo crimă, a fost tare încurcat. El nu mai avusese a face cu asemenea chestiuni până atunci şi nu exista vreo lege clară pentru asemenea situaţii. Edictele lui Nero fuseseră abrogate de Senat, iar cele ale lui Domiţian fuseseră abrogate de succesorul lui, Nerva. În acea situaţie, Pliniu a cerut sfat de la stăpânul lui, împăratul Traian. Din vreme ce scrisorile pe care şi le-au transmis ei sunt considerate cele mai valabile documente istorice cu privire la biserică în acea perioadă, merită ca ele să fie prezentate în această scurtă istorie. Dar vom transcrie numai unele părţi din vestita epistolă a lui Pliniu, în principal acelea care spun despre caracterul creştinilor şi despre extinderea creştinismului. Scrisoarea lui Pliniu către Traian:  „Sănătate! Mi-am format obiceiul, sire, să vă prezint toate lucrurile asupra cărora am dubii, pentru că cine altul ar putea să-mi îndrume judecata când am ezitări sau să mă instruiască atunci când nu am cunoştinţă? Niciodată până să fi ajuns în această provincie nu am fost în situaţia de a fi prezent la judecata creştinilor, şi, de aceea, sunt încurcat când este să fie cercetaţi sau să fie pedepsiţi şi cât de departe să merg cu cercetarea şi cu pedepsele ... Între timp, aceasta este metoda pe care am adoptat-o pentru cei care mi-au fost aduşi înainte pentru că sunt creştini: i-am întrebat dacă erau creştini, şi, dacă se recunoşteau vinovaţi de aceasta, i-am întrebat şi a doua şi a treia oară, ameninţându-i cu pedeapsa capitală. În caz că ei perseverau cu încăpăţânare, am ordonat să fie executaţi ... A fost publicat un denunţ anonim cu numele multora, care apoi au negat că sunt sau că au fost vreodată creştini, şi care au invocat zeii, după cum am dat eu indicaţia şi s-au rugat la chipul vostru, aducând tămâie şi vin, ba chiar au şi batjocorit numele lui Hristos, lucruri despre care mi s-a spus că un creştin adevărat nu poate să le facă. Ca urmare, am considerat potrivit să-i las în libertate. Crima sau greşeala creştinilor constă în aceasta: au obiceiul ca să se adune într-o anumită zi a săptămânii, înainte de revărsarea zorilor, şi să-i cânte un imn lui Hristos ca unui zeu şi să se lege cu jurământ să nu facă nicio răutate, să nu se facă vinovaţi de furt, nici de adulter, nici de mărturie falsă, nici să nu refuze să dea înapoi ceea ce le-a fost împrumutat. După acestea este obiceiul lor să se despartă şi apoi să se strângă din nou pentru o masă inofensivă, pe care o iau împreună fără zarvă, dar această ultimă practică a încetat de la publicarea edictului meu potrivit recomandărilor voastre. După aceste relatări, am considerat că este necesar să cercetez, şi încă prin tortură, două femei care se spune că erau diaconiţe, dar nu am descoperit nimic altceva decât o superstiţie rea şi excesivă. Întrerupând deci toate procedurile judiciare, recurg la dumneavoastră pentru a primi sfaturi. Numărul celor acuzaţi este atât de mare încât este nevoie de o consultare serioasă. Sunt denunţuri împotriva multor persoane, de toate vârstele, de toate rangurile sociale şi de ambele sexe, şi tot mai mulţi vor fi acuzaţi. Această molimă a contaminat nu numai cetăţile ci şi oraşele mai mici şi satele. Totuşi, mi se pare că poate fi oprită, ţinută sub control şi corectată. Unele temple care ajunseseră să fie părăsite au început să fie frecventate, iar solemnităţile au fost reluate după o lungă întrerupere. La fel, peste tot au început să se cumpere jertfe, când, cu câtva timp în urmă erau foarte puţini cumpărători. Este uşor să ne imaginăm ce număr mare dintre ei ar putea fi recâştigat dacă aceia care se întorc vor fi iertaţi”. Scrisoarea lui Traian către Pliniu:  „Ai făcut foarte bine, dragul meu Pliniu, că m-ai întrebat cu privire la creştini, pentru că, într-adevăr, nu se poate da nicio regulă generală, care să fie aplicată pentru toate cazurile. Nu trebuie ca aceşti oameni să fie vânaţi, ci, dacă îţi sunt aduşi şi sunt condamnaţi, să li se aplice pedeapsa capitală, dar cu restricţia ca toţi aceia care renunţă la creştinism şi dau dovezi sincere aducând cereri la zeii noştri, oricât ar fi de suspect trecutul lor, dacă se pocăiesc să fie iertaţi. Dar denunţurile anonime nu trebuie să fie urmărite pentru că ar crea un precedent periculos şi ar fi într-un total dezacord cu principiile epocii noastre”. Mărturia clară şi dincolo de orice suspiciune pe care o dau aceste două scrisori trezeşte gânduri şi sentimente profunde în mintea creştinului din zilele noastre. Întâia epistolă a lui Petru a fost adresată părinţilor acestor sfinţi care sufereau şi posibil şi unora care mai erau încă în viaţă atunci, printre care se poate ca Petru în persoană să fi lucrat. Astfel, ei au fost învăţaţi şi încurajaţi ca înaintea guvernatorului roman să „dea socoteală cu privire la speranţa” lor „cu blândeţe şi cu teamă” (1. Petru 3:14-16). Într-adevăr, întreaga epistolă pare a fi în mod divin rânduită pentru a-i întări pe acei creştini nevinovaţi împotriva judecăţii nedrepte şi iraţionale a lui Pliniu. „Aşadar, pentru că Hristos a suferit în carne pentru noi, înarmaţi-vă şi voi cu aceeaşi gândire” (1. Petru 4:1). Petru contemplă în epistola lui familia credinţei ca fiind într-o călătorie prin pustiu, avându-L pe Dumnezeu ca Guvernator suprem peste toate, şi peste credincioşi şi peste necredincioşi. „Ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre cererile lor; dar faţa Domnului este împotriva celor care fac rău” (1. Petru 3:12). Având înainte o asemenea scenă şi asemenea martori, privind cu îngăduinţă poziţia lui Traian şi a lui Pliniu, în această perioadă de început al istoriei noastre, este bine să vedem care este -

54. Cauza reală a persecuţiei:

 Deşi diferite persoane şi guverne pot da diferite motive pentru persecuţia împotriva creştinilor, totuşi noi considerăm că adevărata cauză este vrăjmăşia inimii împotriva lui Hristos şi a adevărului său care se văd în viaţa evlavioasă a adevăraților creștini. Nu numai atât, ci lumina lor face să iasă în evidenţă întunericul din jur şi expune şi condamnă inconsistenţele martorilor falşi şi viaţa neevalvioasă a celor răi. Vrăjmaşul, folosindu-se de aceste lucruri, întărâtă patimile crude ale acelora care sunt la putere pentru a stinge lumina prin persecuţia purtătorilor de lumină. „Pentru că oricine face rău urăşte lumina” (Ioan 3:20). Toţi creştinii din toate epocile au avut parte de această experienţă, atât în perioade de pace cât şi în perioade de necaz. Dacă trăim potrivit cu Duhul şi cu adevărul lui Hristos, nu suntem scutiţi de persecuţii, fie că acestea sunt în mod secret sau în mod deschis. Printre ultimele cuvinte ale marelui apostol sunt acestea: „Toţi care doresc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi persecutaţi” (2. Timotei 3:12). Aceste adevăruri divine, date pentru învăţătura şi îndrumarea bisericii în orice timp, sunt ilustrate într-un mod izbitor în cazul lui Pliniu şi al creştinilor din Bitinia. Toţi istoricii spun că era un om foarte luminat, virtuos şi realizat. El avea şi o mare avere şi reputaţia de a fi generos şi binevoitor în viaţa privată. Atunci ne putem întreba: de ce oare un om de stat roman şi guvernator a ajuns să fie un asemenea persecutor al creştinilor? El însuşi răspunde la această întrebare în scrisoarea lui: numai pentru credinţa lor în Hristos îi persecuta şi nu pentru altceva. Atât prietenii cât şi vrăjmaşii creştinilor îi dovediseră că în ei nu se putea găsi niciun rău moral, social sau politic. După ce punea în trei rânduri întrebarea: „Eşti creştin?” dacă ei afirmau în mod constant că erau, atunci îi condamna la moarte. Singurul pretext pe care îl prezenta pentru a acoperi nedreptatea lui ca guvernator era acela că ei se încăpăţânau să mărturisească o religie care nu era stabilită legal prin legile imperiului. În acea perioadă mulţi au fost acuzaţi, prin denunţ anonim, că erau creştini, numai din motive particulare de răutate, fără ca ei să fi fost creştini. Ei au fost testaţi fiind chemaţi să nege credinţa creştină, să aducă tămâie zeilor, să se închine chipului împăratului şi să batjocorească pe Hristos. Şi toţi cei care s-au conformat la acei termeni au fost eliberaţi. Pliniu a fost martor că un creştin adevărat nu poate niciodată să facă vreunul din acele lucruri. Apoi a recurs la mijlocul brutal de interogare sub tortură şi două femei care erau slujitoare în biserică au fost cercetate astfel. Dar, în loc să dea în vileag planuri de răscoală sau lucruri rele în întrunirile lor, cum se zvonea, în urma torturii nu s-a putut scoate nimic împotriva comunităţii creştine. Guvernatorul nu a putut descoperi nimic rău, cu toate mijloacele la care a recurs, cu excepţia a ceea ce el numea „o superstiţie perversă şi extravagantă”. Trebuie să reţinem, atât ca merit cât şi drept ca vină a lui Pliniu, că el nu a acţionat împotriva creştinilor numai dintr-o prejudecată populară - cum a făcut prietenul lui, Tacit, care s-a lăsat dus de zvonuri, şi, fără a cerceta, în mod ruşinos, a început să scrie împotriva creştinismului lucruri nerezonabile. Dar Pliniu a considerat că era de datoria lui să cerceteze cu atenţie chestiunea înainte de a pronunţa judecata. Cum ne putem explica faptul că un asemenea om, aparent dornic să  fie imparţial, a persecutata până la moarte oameni nevinovaţi? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să vedem cauzele vizibile sau aparente ale persecuţiei.

55. Cauzele aparente ale persecuţiei:

 Romanii mărturiseau toleranţă faţă de toate religiile, fapt pentru care cei din imperiu nu aveau motive să se teamă. În aceasta consta liberalismul cu care se lăudau ei. Până şi iudeilor li se permitea să trăiască după legile lor. Atunci ce anume i-a făcut să se arate atât de severi faţă de creştini? Avea imperiul motive să se teamă de ei? Avea oare motive să se teamă de cei care trăiau vieţi ireproşabile, ale căror învăţături erau adevărul ceresc şi a căror religie ducea la prosperitatea poporului, atât privat cât şi public? Privind la ambele aspecte ale întrebării, vedem următoarele cauze ale persecuţiei. 1. Creştinismul, spre deosebire de alte religii care au precedat-o, are un caracter agresiv. Iudaismul era exclusiv, fiind religia unui singur neam, dar creştinismul se proclamă ca religia omenirii sau a întregii lumi. Aceasta era ceva complet nou pe pământ. „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată creaţia” (Marcu 16:15) a fost porunca Domnului către ucenicii Săi. Trebuia ca ei să iasă şi să se războiască împotriva erorii în toate formele ei pentru ca să cucerească inima pentru Hristos. „Armele luptei noastre nu sunt carnale, ci. puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raţionamente şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi înrobind orice gând ascultării de Hristos” (2. Corinteni 10:4-5), spune apostolul. În acest război de agresiune împotriva instituţiilor existente şi a obiceiurilor stricate ale păgânilor, ucenicii lui Iisus nu se puteau aştepta decât la opoziţie, persecuţie şi suferinţă. 2. Religia păgână, pe care creştinismul o submina rapid şi pe care avea să o desfiinţeze era o instituţie a statului, era strâns împletită cu sistemul civil şi social, până într-atât încât atacarea religiei ducea la un conflict civil şi social. Şi aceasta s-a şi întâmplat. Dacă biserica de la început ar fi fost la fel de conciliantă faţă de lume pe cât este creştinismul din zilele noastre, cele mai multe persecuţii ar fi fost evitate, dar încă nu venise timpul pentru un asemenea caracter conciliant nepăsător. Evanghelia pe care o predicau atunci creştinii şi puritatea doctrinară pe care o păstrau zguduia din temelii vechea religie a statului, cea adânc înrădăcinată. 3. Creştinii se despărţeau, în mod normal, de păgâni şi deveneau un popor deosebit. Ei nu puteau decât să condamne politeismul şi să le fie scârbă de el, ca fiind total opus singurului Dumnezeu adevărat şi evangheliei Fiului Său Iisus Hristos. Aceasta i-a făcut pe romani să aibă ideea că creştinii sunt neprietenoşi faţă de rasa umană, văzând că ei condamnau toate religiile cu excepţia celei pe care o aveau ei. De aceea îi numeau „ateişti”, pentru că ei nu credeau în zeităţile păgâne şi ridiculizau închinarea păgână. 4. Simplitatea şi smerenia caracterizau închinarea creştină. Ei se strângeau în mod paşnic înainte de răsăritul soarelui sau după apusul soarelui, pentru a evita să fie pricină de poticnire. Ei Îi cântau imnuri lui Hristos ca Dumnezeu, frângeau pâinea în amintirea iubirii Lui care s-a arătat în aceea că a murit pentru ei, ei se zideau unul pe celălalt şi se angajau pentru o viaţă de sfinţenie. Dar ei nu aveau temple, nici statui, nici ordine preoţeşti şi nici animale pe care să le jertfească. Închinarea lor era într-un contrast evident cu tot ce erau celelalte religii din imperiu. Atunci păgânii au tras concluzia că creştinii nu aveau niciun fel de religie şi că adunările lor secrete aveau scopuri din cele mai rele. Lumea de azi, ca şi cea de atunci, spune despre cei care se închină lui Dumnezeu „în Duh şi în adevăr” că „nu au niciun fel de religie”. Închinarea creştină, în simplitatea ei autentică, fără temple şi preoţi, ritualuri şi ceremonii, nu este mai bine înţeleasă de creştinismul mărturisitor decât era înţeleasă de Roma păgână. Dar „Dumnezeu este Duh, iar cei care I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). 5. Prin înaintarea creştinismului, interesele pământeşti ale multor persoane au fost afectate în modul cel mai serios. Aceasta a fost o sursă de persecuţie înverşunată. O mulţime nenumărată de preoţi, sculptori făuritori de idoli, comercianţi, ghicitori, mediumi şi artizani aveau mijloace de trai îndestulător asigurate de mulţimea zeităţilor. Toţi aceştia, văzându-şi meseria periclitată, s-au ridicat şi şi-au unit forţele împotriva creştinilor şi au căutat, prin orice mijloace, să oprească înaintarea creştinismului. Ei au inventat şi au răspândit cele mai rele calomnii împotriva a tot ce era creştin. Preotul viclean şi ghicitorul abil i-au convins uşor pe cei simpli şi publicul larg, în general, că toate calamităţile, războaiele, furtunile şi bolile care îi loveau erau trimise asupra lor de zeii mâniaţi deoarece creştinii care le dispreţuiau autoritatea erau toleraţi peste tot. Multe alte lucruri ar putea fi menţionate, dar acestea erau cauzele zilnice pentru care creştinii sufereau, atât în public cât şi privat. Numai un moment de meditaţie îl va convinge pe orice cititor cu privire la adevărul acestor lucruri. Dar credinţa putea vedea mâna Domnului şi auzi vocea Lui în toate acestea: „Iată, vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor ... vă vor preda sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile lor, şi veţi fi aduşi înaintea guvernatorilor şi a împăraţilor pentru Mine ... Să nu gândiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie ...” (Matei 10:16-18,34). După ce am spus acestea cu privire la opoziţia pe care a trebuit să o întâmpine biserica de la început, este necesar să privim pentru un moment cauza reală şi mijloacele pentru -

56. Înaintarea rapidă a creştinismului:

 Fără îndoială, cauzele şi mijloacele erau divine şi aşa s-au şi dovedit a fi. Duhul lui Dumnezeu, care a coborât cu putere la Cincizecime şi care a ajuns să locuiască în fiecare creştin în mod individual este adevărata sursă a succesului predicării evangheliei, al convertirii sufletelor şi al mărturiei pentru Hristos şi împotriva răului. „Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu” (Zaharia 4:6 ). Pe lângă aceasta, Domnul le-a promis alor Săi că va fi cu ei tot timpul: Iată, Eu sunt cu voi toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Dar urmărim să privim lucrurile sub aspect istoric şi nu numai din punctul de vedere al siguranţei credinţei. 1. O importantă cauză a răspândirii rapide a creştinismului este faptul că este perfect adaptat omului din orice epocă, din orice ţară şi orice categorie socială. El se adresează tuturor ca fiind pierduţi şi presupune aceeaşi nevoie la toţi. Astfel, el se potriveşte atât iudeului cât şi celui dintre neamuri, atât regelui cât şi supusului, atât preotului cât şi poporului, celui tânăr ca şi celui bătrân, celui învăţat ca şi celui ignorant, celui moral ca şi celui destrăbălat. Este religia lui Dumnezeu pentru inimă, şi acolo El Îşi afirmă suveranitatea, care este numai a Lui. Creştinismul se anunţă ca „puterea lui Dumnezeu spre mântuirea fiecăruia care crede” şi îi propune omului să-l ridice din cea mai profundă cădere la cele mai înalte culmi ale gloriei eterne. Cine poate estima, în pofida tuturor prejudecăţilor, efectul proclamării unei asemenea evanghelii asupra nenorociţilor păgâni aflaţi în întuneric? Mii şi milioane, sătui de o religie goală şi epuizată, au răspuns chemării cereşti şi s-au strâns pentru numele lui Iisus, au primit cu bucurie răpirea bunurilor lor şi au fost gata să sufere pentru El. Iubirea domnea în religia nouă, iar ura în cea veche. 2. Faptul că recunoaşte şi acceptă menţinerea tuturor relaţiilor pământeşti ca fiind îngăduite de Dumnezeu este încă un motiv pentru care evanghelia a fost primită de păgâni. Fiecare era îndemnat să rămână în acele relaţii în care era şi să caute să-L glorifice pe Dumnezeu în ele. Binecuvântările creştinismului pentru soţii, copii şi robi sunt nespus de scumpe. Iubirea, fericirea şi mângâierea lor erau ceva de mirare pentru păgâni, fiind ceva cu totul nou pentru ei. Şi totul era firesc şi disciplinat. Un creştin care trăia în acea perioadă - prima jumătate a celui de-al doilea secol - spunea: „Creştinii nu sunt separaţi de alţi oameni prin locuinţa lor pământească, nici prin limbă, nici prin obiceiuri. Ei nu locuiesc pe undeva în oraşe de-ale lor, nu vorbesc altă limbă, nici nu au un mod de viaţă specific. Ei trăiesc în oraşe de-ale grecilor şi de-ale barbarilor, fiecare unde s-a nimerit, şi, în timp ce se conformează obiceiurilor ţării în ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi hrana şi alte lucruri care ţin de viaţa exterioară, ei totuşi au o purtare deosebită, care îi surprinde pe toţi. Ei se supun legilor în vigoare şi chiar depăşesc cerinţele legilor prin felul în care trăiesc”. 3. Viaţa ireproşabilă a creştinilor, puritatea divină a învăţăturilor lor, răbdarea şi speranţa cu care ei îndură suferinţe mai grele decât moartea şi chiar modul în care suferă moartea, felul în care dispreţuiesc lucrurile care sunt obiecte obişnuite ale ambiţiilor omeneşti, îndrăzneala lor în credinţă chiar cu riscul vieţii lor, fidelitatea şi bunacuviinţă erau mijloace importante care au contribuit la răspândirea rapidă a creştinismului. „Cine oare,” spunea Tertulian, „privind acestea nu este interesat să afle motivul lor? Şi cine, după ce a cercetat, nu îmbrăţişează creştinismul, şi, odată ce l-a îmbrăţişat, nu doreşte să sufere pentru el?” Aceste câteva aspecte îi vor permite cititorului să-şi formeze o idee, pe de-o parte, despre ceea ce se opunea, şi, pe de altă parte, despre ceea ce ajuta înaintarea evangheliei lui Hristos. Nimic nu poate fi mai glorios pentru spiritul unui creştin decât studiul acestei lucrări glorioase. Lucrătorii Domnului erau, majoritatea, oameni simpli şi neinstruiţi, erau săraci, fără mulţi prieteni şi fără mijloace omeneşti care să le vină în ajutor, şi totuşi, într-o perioadă scurtă de timp, ei au convins o mare parte a omenirii să abandoneze religia strămoşilor lor şi să îmbrăţişeze o nouă religie, care este opusă predispoziţiilor naturale ale omului, plăcerilor lumii şi obiceiurilor împământenite de veacuri. Cine oare poate contesta puterea interioară a creştinismului având înainte asemenea fapte exterioare? Sigur că Duhul lui Dumnezeu a îmbrăcat cu putere cuvintele acelor primi predicatori şi este sigur că puterea care s-a manifestat asupra minţii oamenilor era de origine divină. Se producea o schimbare completă: ei erau născuţi din nou, o creaţie nouă în Hristos Iisus. În mai puţin de o sută de ani de la Cincizecime, evanghelia pătrunsese în aproape toate provinciile Imperiului roman şi era larg răspândit în multe dintre ele. În scurta noastră schiţă a vieţii lui Pavel şi în tabelele cronologice ale misiunilor lui am putut urmări înfiinţarea primelor biserici şi propagarea adevărului în multe locuri. În oraşe mari ca Antiohia din Siria, Efes în Asia şi Corint în Grecia am văzut cum a fost plantat creştinismul şi a răspândit binecuvântări bogate în oraşele şi satele din jur. Din antichitatea ecleziastică am aflat cum, ceea ce erau acele oraşe pentru Siria, Asia şi Grecia, era Cartagina pentru Africa. Când Scapula, guvernatorul Cartaginei, i-a ameninţat pe creştini cu măsuri severe, Tertulian, într-unul din apelurile lui, l-a rugat să se gândească: „Ce vei face când multe mii de bărbaţi şi femei, de toate vârstele şi din toate categoriile sociale vor veni de bunăvoie să se predea? De câte focuri şi de câte săbii vei avea nevoie! Ce va avea de suferit Cartagina dacă va fi decimată de tine, când fiecare îşi va găsi acolo ruda apropiată şi vecinul şi poate vor fi şi oameni de rangul tău şi oameni din cei mai importanţi şi rude şi prieteni ai celor care-ţi sunt prieteni apropiaţi? Cruţă atunci măcar de dragul tău însuţi, dacă nu pentru noi!” Continuăm relatarea evenimentelor, şi următorul este -

57. Martiriul lui Ignaţiu:

 Niciun fapt din istoria timpurie a bisericii nu este păstrat cu mai multă sfinţenie decât martiriul lui Ignaţiu, episcopul Antiohiei, şi nicio relatare nu este mai renumită decât călătoria lui, ca prizonier în lanţuri, de la Antiohia la Roma. Potrivit opiniei majorităţii istoricilor, împăratul Traian, când era pe drum pentru a purta războiul cu parţii, a vizitat Antiohia în anul 107. Este greu de spus din ce cauză, dar s-ar părea că atunci creştinii au fost ameninţaţi cu persecuţii la ordinele lui. Ignaţius, fiind preocupat de soarta bisericii din Antiohia, a dorit să aibă o audienţă la Traian, marele lui obiectiv fiind, dacă se poate, să evite persecuţia. Cu acest scop, el i-a prezentat împăratului adevăratul caracter şi situaţia creştinilor şi s-a oferit să sufere el în locul lor. Detaliile acelei întrevederi sunt redate în multe istorii ale bisericii, dar lucrurile au un aspect atât de dubios încât nu le inserăm aici. Rezultatul final a fost totuşi condamnarea lui Ignaţius. El a fost condamnat de împărat să fie dus la Roma şi dat fiarelor sălbatice ca distracţie pentru popor. El a primit cu seninătate sentinţa severă şi s-a lăsat cu bucurie să fie legat, considerând că aceea era pentru credinţa lui în Hristos şi ca un sacrificiu pentru sfinţi. Ignaţius a fost dat în paza a zece soldaţi, care s-ar părea că nu au ţinut cont de vârsta lui şi l-au tratat cu multă asprime. El fusese episcop al Antiohiei timp de aproape patruzeci de ani, deci trebuie să fi fost bătrân. Dar ei l-au grăbit pe parcursul călătoriei lungi, atât pe mare cât şi pe uscat, pentru a ajunge la Roma înainte să se încheie jocurile. El a ajuns în ultima zi a festivalului şi a fost adus imediat în amfiteatru, unde, potrivit sentinţei, a suferit înaintea spectatorilor adunaţi acolo. Şi astfel, pelerinul obosit după ostenelile lungii călătorii şi-a găsit odihna binecuvântată în paradisul lui Dumnezeu. S-a pus întrebarea de ce anume a fost dus Iganţius de la Antiohia la Roma pentru a suferi martiriul. Nu se poate răspunde decât prin presupuneri. Se poate să fi fost cu intenţia de a-i înspăimânta pe alţi creştini prin spectacolul morţii groaznice şi înjositoare a unuia atât de important şi de cunoscut. Dar, dacă aceasta a fost ce spera împăratul, el a fost dezamăgit, pentru că efectul a fost exact opusul. Vestea despre condamnarea lui şi despre drumul pe care îl urma s-a răspândit până departe, şi bisericile din jur au trimis delegaţii pentru a-l întâmpina în anumite locuri pe drum. El a fost încurajat şi salutat cu cele mai calde felicitări de fraţii lui, iar ei, în schimb, au fost încântaţi să-l vadă pe venerabilul episcop şi să primească binecuvântarea lui la despărţire. Mulţi dintre sfinţi au fost încurajaţi să nu se teamă, dacă nu chiar să dorească moartea şi cununa de martir. Printre aceia care l-au întâlnit pe drum a fost Policarp, episcop de Smirna, care, ca şi Ignaţius, a fost ucenic al Ioan şi avea să fie martir al evangheliei. Dar, înafară de întrevederile personale, se spune că el a scris şapte epistole pe parcursul călătoriei, care, prin providenţa lui Dumnezeu, au ajuns până la noi. Aceste scrisori au fost şi sunt privite cu mult interes.

58. Scrierile părinţilor bisericii şi Scriptura:

 Dar, oricât ar fi de demn de cinstire Ignaţius ca om sfânt al lui Dumnezeu şi ca nobil martir al lui Hristos, trebuie să avem mereu în minte că scrisorile lui nu sunt cuvântul lui Dumnezeu. Ele pot fi interesante şi instructive, dar nu trebuie să ne îndrume credinţa. Credinţa trebuie să se bazeze numai pe cuvântul cel sigur al lui Dumnezeu şi niciodată pe tradiţiile lipsite de putere. După cum spunea cineva, „Scriptura iese în evidenţă ca unică, având întâietate în ceea ce priveşte învăţătura şi deosebită prin excelenţă de tot ce au scris părinţii bisericii, astfel încât aceia care au urmat imediat după apostoli ne-au lăsat în scris lucruri care sunt mai curând ca avertismente pentru noi decât spre edificarea noastră”. Totuşi, aceşti scriitori creştini de la început se cuvine să fie respectaţi şi veneraţi datorită antichităţii lor. Ei au fost contemporani cu apostolii şi s-au bucurat de privilegiile de a fi auzit învăţătura lor şi de a fi lucrat împreună cu ei pentru evanghelie şi a fi discutat cu ei zi de zi cu toată libertatea. Pavel vorbeşte despre unul numit Clement - un aşa-numit părinte apostolic - tovarăş de lucru al cărui nume este înscris în cartea vieţii, iar ceea ce spune despre Timotei se poate să fi fost valabil măcar în parte şi pentru alţii „tu ai urmat îndeaproape învăţătura mea, purtarea, planul, credinţa, îndelunga-răbdare, dragostea, răbdarea, persecuţiile, suferinţele” (Filimon 4 :3, 2. Timotei 3:10-11). De la cei care au avut asemenea privilegii ne-am aştepta, în mod natural, la o învăţătură apostolică sănătoasă, la o repetare fidelă a adevărurilor şi învăţăturilor care le-au fost încredinţate de apostolii inspiraţi. Dar, vai! nu aşa stau lucrurile. Ignaţius este unul dintre primii părinţi apostolici. El a devenit episcop al Antiohiei, metropola Siriei, prin anul 70. El a fost un ucenic al apostolului Ioan şi i-a supravieţuit acestuia numai cu vreo şapte ani. Sigur că de la o asemenea persoană am fi aşteptat o mare asemănare cu învăţăturile apostolului, dar nu este aşa. Afirmaţiile definitive şi absolute ale Scripturii, cele care vin direct de la Dumnezeu către suflet, se deosebesc mult de scrierile lui Iganţius şi ale tuturor celorlalţi părinţi. Singura noastră călăuză sigură este cuvântul lui Dumnezeu. Cât de potrivit este atunci cuvântul din Întâia epistolă a lui Ioan: „ce aţi auzit de la început să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, veţi rămâne şi voi în Fiul şi în Tatăl” (1. Ioan 2:24). Acest pasaj, în mod evident, se referă în special la persoana lui Hristos, şi, în consecinţă, la scripturile Noului Testament, în care avem manifestarea Tatălui în Fiul, care ne este făcut cunoscut prin Duhul Sfânt. În epistolele lui Pavel ne sunt descoperite mai deplin planurile lui Dumnezeu cu privire la biserică, Israel şi neamuri, astfel încât trebuie să mergem înapoi mai înainte de „părinţi” pentru a găsi adevăratul teren al credinţei: trebuie să mergem înapoi la ceea ce era „de la început”. Nimic nu are autoritate divină directă pentru credincios înafară de ceea ce este „de la început”. Numai aceasta ne asigură rămânerea „în Fiul şi în Tatăl”. Epistolele lui Ignaţius au fost mult timp considerate de episcopalieni ca autoritate pentru sistemul Bisericii Angliei , şi aceasta trebuie să constituie scuza pentru faptul că spunem atât de multe despre acest 1părinte”. Aproape toate argumentele lor în favoarea episcopatului se întemeiază pe aceste scrisori. Atât de mult insistă el asupra supunerii faţă de autoritatea episcopală şi atât de mult o înalţă el încât unii au pus la-ndoială chiar autenticitatea epistolelor, iar alţii au presupus că aceste pasaje trebuie să fi fost interpolate pentru a sluji intereselor prelaţilor. Dar scurta noastră istorie nu se ocupă de controversele pe această temă. Vom continua deci istoria noastră de la moartea lui Traian în anul 117 şi vom arunca o privire fugară la starea bisericii în -

59. Domniile lui Adrian şi Antonin - anii 117-180:

 Deşi ar fi nedrept să-i clasificăm pe Adrian şi pe primul Antonin printre cei care au fost persecutori sistematici, totuşi creştinii au fost deseori expuşi la suferinţe violente şi moarte în perioada domniilor lor. Obiceiul crud de a atribui creştinilor orice calamitate şi de a vărsa sângele lor pentru a împăca zeităţile ofensate a continuat şi a fost în general sprijinit de guvernatorii locali şi nu a avut niciun fel de probleme din partea împăraţilor indiferenţi. Dar, sub domnia celui de-al doilea Antonin, Marcus Aurelius, duhul ce rău al persecuţiei a devenit deosebit de puternic, astfel încât nu s-a limitat doar la izbucniri ale furiei poporului, ci a fost chiar încurajat de cele mai înalte autorităţi. Slaba protecţie pe care o ofereau creştinilor edictele ambigue ale lui Traian, Adrian şi Antonin a fost înlăturată şi patimile aprinse ale păgânilor idolatri nu au mai fost cu nimic înfrânate de guvernanţi. Este extrem de interesant pentru cel care cercetează istoria scripturii faptul că aceasta s-a produs sub domnia unui împărat care s-a distins prin învăţătură, filozofie şi un caracter în general blând. Ultimii şaizeci de ani de relativă pace au deschis un câmp larg pentru răspândirea evangheliei, timp în care ea a înaintat rapid sub mai multe forme. Adunările/bisericile creştine au crescut numeric, în influenţă şi în avuţie în toate zonele de sub stăpânirea romană. Mulţi dintre cei bogaţi, fiind umpluţi de iubirea divină, şi-au împărţit averea la săraci, au călătorit în regiuni unde nu fusese auzită evanghelia, şi, după ce au sădit acolo creştinismul, au mers în alte ţări. Nu se putea ca o asemenea lucrare a Duhului Sfânt să nu trezească gelozia şi să nu stârnească vrăjmăşia susţinătorilor religiilor păgâne. Aurelius privea cu ochi răi faptul că, asupra minţilor oamenilor, creştinismul avea mai multă putere decât filozofia lui păgână. Şi atunci el a devenit persecutor intolerant şi a încurajat autorităţile din provincii să zdrobească ceea ce el considera a fi un spirit de rezistenţă încăpăţânată împotriva autorităţii lui. Dar evanghelia harului lui Dumnezeu era ceva care depăşea mult puterea lui Aurelius, astfel încât nici sabia lui, nici leii nu au putut opri înaintarea ei triumfală. În pofida persecuţiilor sângeroase pe care el le-a pornit sau le-a aprobat, creştinismul s-a răspândit în toată lumea cunoscută. Dar, ajunşi aici, trebuie să ne oprim puţin şi să privim în jur deoarece are loc o schimbare profundă în cârmuirea faţă de biserică, ceva dincolo de ceea ce poate distinge ochiul unui istoric. Considerăm că am ajuns la -

60. Încheierea primei perioade şi începutul celei de-a doua perioade:

 Privind în această lumină, putem spune că perioada Efes a bisericii s-a încheiat odată cu moartea lui Antoninus Pius, în anul 161 şi că perioada Smirna a început odată cu domnia lui Marcus Aurelius. Persecuţia a izbucnit în Asia cu mare violenţă în anul 167, sub edictele noului împărat, şi Smirna în mod special a avut mult de suferit: mult preţuitul Policarp - preţuit pe drept -, episcop de Smirna, a suferit martiriul în acea perioadă. Dar, pentru a dovedi acest punct de vedere pe care l-am adoptat, vom arunca o privire rapidă peste mesajele adresate bisericilor din Efes şi Smirna. Întâi: Mesajul către biserica din Efes (Apocalipsa 2:1-7): Sensul principal al bisericii în această lume este acela de a fi „stâlpul şi temelia adevărului” (1. Timotei 3:15), ea fiind aşezată ca un purtător de lumină pentru Dumnezeu. Astfel, ea este reprezentată simbolic printr-un sfeşnic de aur - un vas care poartă lumina. Ea ar fi trebuit să fie un martor fidel, care să arate ceea ce Dumnezeu a manifestat pe pământ în Iisus şi ceea ce este El acum, când Hristos este în cer. Din mesajul adresat acestei biserici învăţăm că, în calitate de vas al mărturiei în această lume, ea este ameninţată cu lepădarea dacă nu rămâne în starea de la-nceput. Dar, vai! ea a eşuat, aşa cum s-a întâmplat întotdeauna cu făptura. Îngerii, Adam, Israel şi biserica nu au rămas în starea de la-nceput. „Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”, spune Domnul. „Aminteşte-ţi deci de unde ai căzut şi pocăieşte-te şi fă lucrările dintâi, dar, dacă nu, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti” ( 2:4-5). Erau totuşi multe lucruri pe care El le putea lăuda, şi El a lăudat tot ce putea lăuda. Ca adunare, ei aveau răbdare, ei au lucrat şi nu s-au lăsat şi nu puteau suferi oamenii răi sau pe aceia care căutau să câştige poziţia cea mai înaltă în biserică. Şi totuşi El simte că biserica s-a depărtat de El: „ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. El le vorbeşte ca unul care este dezamăgit. Ei încetaseră să-şi mai găsească desfătarea în iubirea Lui pentru ei, ceea ce a făcut ca dragostea lor pentru El să scadă. „Dragostea dintâi” este rodul aprecierii noastre faţă de iubirea Domnului pentru noi. „Mărturia vizibilă poate continua”, spunea cineva, „dar nu aceasta este ceea ce preţuieşte Domnul cel mai mult, deşi El apreciază aceasta cât timp este sinceră, autentică şi cu fidelitate. Totuşi El nu se poate să nu preţuiască cel mai mult inimile devotate Lui, rodul iubirii Lui personale perfecte, prin care El s-a jertfit. El are o mireasă pe pământ, pe care El doreşte s-o vadă neavând alt obiect al dorinţelor decât persoana Lui, şi ea să fie păstrată curată pentru El, separată de lume şi de căile ei. La aceasta ne-a chemat Dumnezeu: nu numai pentru mântuire şi ca să dăm mărturie pentru El în evlavie, deşi şi aceasta este foarte adevărat şi important, ci, mai presus de orice, pentru Hristos - să fim o mireasă pentru Fiul Lui! Cu siguranţă acesta trebuie să fie primul şi ultimul nostru gând, preocuparea noastră continuă şi cea mai scumpă, pentru că suntem logodiţi cu Hristos, şi El Şi-a dovedit deplin fidelitatea faţă de noi! Dar cum e fidelitatea noastră faţă de El?” Această stare a lucrurilor la Efes şi în biserică în general impunea ca Domnul să intervină aplicând cu fidelitate disciplina. Biserica, aşa cum fusese sădită de Pavel, căzuse deja din starea ei iniţială. „Toţi caută cele ale lor”, spunea el, „nu cele ale lui Hristos” (Filipeni 2:21). Şi, de asemenea, „toţi cei care sunt în Asia ... s-au întors de la mine”. Ca urmare, a venit necazul despre care se spune în mesajul către biserica din Smirna. Deşi Domnul este plin de har şi iubire în toate căile sale faţă de biserica falimentară, El este în totul drept şi trebuie să judece răul. În aceste mesaje El nu este privit ca fiind Capul din cel al trupului, nici ca fiind Mirele bisericii Sale, ci în caracterul Lui judiciar, umblând prin mijlocul sfeşnicelor şi având de judecat anumite lucruri (vedeţi capitolul 1). Cititorul are de observat că, în stilul în care El se adresează bisericii din Efes, există o anumită distanţă şi se manifestă nişte rezerve. Aceasta este ceva consistent cu poziţia Lui în mijlocul sfeşnicelor de aur. El scrie îngerului bisericii şi nu „sfinţilor care sunt la Efes şi credincioşilor în Hristos Iisus”, ca în epistola lui Pavel. Au fost multe dispute cu privire la cine este îngerul. Considerăm că era o persoană care se identifica cu adunarea, care o reprezenta şi o caracteriza. Aşa că Domnul se adresează îngerului şi nu direct bisericii. „Îngerul” redă ideea de reprezentare.  De exemplu, în Vechiul Testament, „Îngerul lui Yahve”, îngerul legământului, iar în Noul Testament avem îngerii copilaşilor şi în Faptele Apostolilor 12 , despre Petru au spus: „este îngerul lui”. Vom privi acum, pe scurt: Mesajul către biserica din Smirna - Apocalipsa 2:8-11: Interesul nostru faţă de istoria bisericii creşte mult când vedem că Domnul a marcat în mod distinct epocile ei succesive. Situaţia exterioară a bisericii până la moartea lui Antonin - în măsura în care aceasta poate fi verificată prin istorii din cele mai autentice - corespunde într-un mod foarte remarcabil cu ceea ce ne spune Scriptura în mod special în mesajul către biserica de la Efes. Era o consistenţă vizibilă şi se manifesta un zel, ei fiind neobosiţi. De asemenea, este evident că era dragoste, curăţie, dăruire, curaj sfânt şi chiar şi cea mai mare disponibilitate la a suferi pentru Domnul. În acelaşi timp, atât din Scriptură cât şi din istorie, este clar că învăţăturile false se strecurau şi că mulţi arătau un zel nepotrivit pentru a căpăta poziţii oficiale înalte în biserică. Dispăruse acea lepădare de sine şi preocuparea cu Hristos şi cu gloria Lui, care sunt primele roade ale harului Său. Istoric, am ajuns la perioada Smirna. Pentru uşurinţa cititorului, vom reda întregul mesaj. „Şi îngerului adunării din Smirna scrie-i: Acestea le spune Cel dintâi şi Cel din urmă, care a fost mort şi a înviat: Ştiu necazul tău şi sărăcia ta - dar eşti bogat - şi hula celor care îşi zic că sunt iudei şi nu sunt, ci, sunt o sinagogă a lui Satan. Nu te teme deloc de ce vei suferi. Iată, diavolul va arunca dintre voi în închisoare, ca să fiţi încercaţi; şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: Învingătorul nu va fi nicidecum vătămat de a doua moarte.”. Aici Domnul preîntâmpină decăderea prin necaz deoarece mijloace mai blânde nu ar fi fost corespunzătoare. Aceasta nu este un caz neobişnuit, deşi se poate ca ei să fi gândit că li se întâmpla ceva ciudat. Dar toate suferinţele lor erau cunoscute de Domnul şi El le măsura şi le avea sub control. „Veţi avea un necaz de zece zile”. Durata suferinţelor lor este specificată cu exactitate. El le vorbeşte ca unul care a cunoscut personal adâncimile suferinţei. Acestea le spune „Cel dintâi şi Cel din urmă, care a fost mort şi a înviat”. El a trecut prin cea mai profundă durere şi chiar prin moarte - El a murit pentru ei şi era viu din nou. Ei Îl aveau numai pe Acest Binecuvântat la care să fugă în toate încercările lor. Şi, privind la cei în suferinţă şi umblând prin mijlocul lor, El spune: „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”. Astfel, El ţine în mâna Lui cununa de martir şi este gata s-o pună pe capul învingătorului credincios.

61. A doua perioadă din istoria bisericii - începând aproximativ în anul 167:

 Domnia lui Aurelius, sub providenţa lui Dumnezeu, a fost marcată de multe calamităţi. Vedem cum mâna Domnului, în iubire fidelă, a pedepsit poporul iubit răscumpărat de El, dar mânia Lui s-a aprins împotriva vrăjmaşilor lor. Armata din est, sub comanda lui Verus, la întoarcerea din războiul cu parţii, a adus la Roma o molimă cumplită, care bântuia până atunci prin Asia şi care a ajuns să facă ravagii în tot Imperiul Roman. A fost şi o mare inundaţie a Tibrului, care a acoperit cu ape o mare parte a oraşului şi a distrus mari cantităţi de grâne de pe câmp şi din silozuri. Aceste dezastre au fost urmate, în mod natural, de o foamete care a făcut să piară mulţi. Nu se putea ca asemenea evenimente să nu facă să crească ostilitatea păgânilor împotriva creştinilor. Ei au considerat că necazurile lor erau din cauza mâniei zeilor, care presupuneau că fusese provocată de religia aceea nouă. Astfel a început persecuţia creştinilor în imperiu, pornind de la gloate, care au strigat către guvernatori: „Creştinii să fie daţi leilor!” Şi strigătul „Creştinii să fie daţi leilor” a ajuns să se generalizeze şi astfel, cu acea ostilitate scăpată de sub control, masele au cerut să fie daţi leilor unii dintre cei mai importanţi membri ai comunităţii. Un magistrat slab şi superstiţios tremura la strigătele poporului şi se preta să devină instrumentul care să împlinească voia lor. Acum, cu ajutorul diferitelor istorii care ne stau înainte, vom privi mai îndeaproape cum s-au desfăşurat persecuţiile şi cum s-au purtat creştinii sub ele.

62. Persecuţiile în Asia - Anul 167:

 În Asia Mică persecuţia a izbucnit cu mare violenţă, cum nu se mai văzuse până atunci. Creştinismul a ajuns atunci să fie tratat direct ca o crimă împotriva statului, ceea ce schimba totul. Contrar indicaţiilor lui Traian şi a purtării şi mai blânde a lui Adrian şi Antonin, creştinii erau căutaţi ca nişte criminali de drept comun. Ei erau luaţi de la casele lor de gloate violente şi supuşi la cele mai crude torturi. Dacă refuzau cu încăpăţânare să jertfească zeilor, atunci erau condamnaţi. Fiarele, crucea, rugul şi securea erau mijloacele prin care credincioşii Domnului erau omorâţi peste tot. Înţeleptul şi demnul Melito, episcop de Sardes, a fost atât de emoţionat de aceste barbarităţi nemaiauzite încât s-a înfăţişat înaintea împăratului ca apărător al creştinilor. Mesajul lui ne luminează cu privire la legi şi la comportamentul autorităţilor publice, după cum urmează: „Poporul de închinători la Dumnezeu din această ţară este persecutat, ca niciodată până acum, prin noi edicte. Linguşitorii neruşinaţi şi lacomi după averea altora îşi jefuiesc victimele nevinovate zi şi noapte, din vreme ce aceste edicte la dau ocazia să facă aceasta. Şi măcar aceasta să fie făcut cu dreptate sub porunca ta, din vreme ce un împărat drept nu va lua niciodată măsuri nedrepte şi noi ne vom suferi cu bucurie soarta onorabilă de a muri astfel. Totuşi, îţi prezentăm numai această cerere, ca să te informezi cu privire la oamenii care sunt contestaţi şi, în mod imparţial, să decizi dacă merită pedeapsa şi moartea sau libertatea şi pacea. Dar, dacă această hotărâre şi acest edict nou - care nu se cuvine să fie dat nici împotriva celor mai vrăjmaşi barbari - vine de la tine, te rugăm cu atât mai mult să nu ne laşi pradă unui asemenea jefuiri publice”. Nu avem niciun temei să credem că acest apel nobil a uşurat cu ceva situaţia creştinilor. Caracterul şi căile lui Aurelius i-au mirat pe istorici. El era un filozof din secta stoicilor, dar era omenos, binevoitor, blând şi evlavios, având uneori chiar o dispoziţie copilărească - unii spun că aceasta era datorită influenţei pregătirii pe care i-a dat-o mama lui. Şi totuşi a fost un persecutor îndârjit al creştinilor timp de aproape douăzeci de ani. Şi suntem şi mai uimiţi când privim la Asia, deoarece proconsulul de atunci nu era personal împotriva creştinilor, şi totuşi a cedat furiei poporului şi cerinţelor legii. Dar credinţa vede dincolo de împăraţi, guvernatori şi gloate şi îl vede pe prinţul întunericului conducându-i pe acei oameni răi, şi, pe Domnul Iisus care este deasupra tuturor. „Ştiu necazul tău ... Nu te teme deloc de ce vei suferi ... Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii ... Învingătorul nu va fi nicidecum vătămat de a doua moarte”. Cu toată filozofia lui, Aurelius era complet străin de dulceaţa şi puterea singurului Nume care este capabil să satisfacă dorurile inimii omului. Toate speculaţiile şi pretenţiile lăudăroase ale filozofiei nu au reuşit niciodată aceasta. De aceea inima omului este vrăjmaşă evangheliei. Mulţumirea de sine, care duce la mândrie şi pretenţia omului că este persoană importantă constituie un principiu al filozofiei stoice. Ori, omul cu acest mod de a privi lucrurile nu poate fi smerit, nu simte deloc păcatul şi nu are idee că are nevoie de un Mântuitor. Deci, cu cât era mai serios în filozofia lui, cu atât era mai înverşunat împotriva creştinismului. Într-o scrisoare circulară adresată de biserica din Smirna celorlalte biserici creştine avem o relatare detaliată a suferinţelor până la moarte ale celor credincioşi. „A ajuns să ne fie clar” - spune biserica - „faptul că, în acele suferinţe ei nu mai erau în trup, sau, mai curând, că Domnul era cu ei şi umbla printre ei, şi, statornici în harul lui Hristos, ei au dispreţuit torturile lumii”.  Unii, sub imperiul unui ciudat entuziasm de moment, plini de încredere în sine, se duceau repede la tribunal şi declarau că erau creştini, dar, când magistratul îi ameninţa pentru a-i înspăimânta şi le arăta fiarele, ei cedau şi jertfeau zeilor. „De aceea” - spune biserica -  „nu îi lăudăm pe aceia care se predau de bunăvoie, pentru că nu aşa ne învaţă evanghelia”. Nimic altceva decât prezenţa Domnului Iisus nu poate da putere sufletului ca să sufere liniştit şi netulburat cele mai crude chinuri şi cele mai îngrozitoare feluri de moarte. Dar mii au suferit cu blândeţe şi chiar cu bucurie ceea ce putea face cea de-a patra fiară din cartea Daniel la maximumul puterii ei. Păgânii care priveau au fost deseori mişcaţi de milă pentru suferinţele lor, dar niciodată nu au putut înţelege calmul lor, iubirea lor faţă de vrăjmaşii lor şi cum erau atât de dispuşi erau să moară. Vom încheia această relatare generală despre persecuţiile din Asia notând în mod special două dintre cele mai remarcabile persoane care au suferit moartea în acea perioadă, şi anume Iustin şi Policarp.

63. Martiriul lui Iustin, supranumit „Martirul”:

 Iustin s-a născut la Neapolis, în Samaria, din părinţi dintre neamuri. În tinereţea lui, el a studiat în mod serios diferite secte filozofice, dar, negăsind satisfacţia după care tânjea inima lui, el a ajuns să audă evanghelia şi a găsit în ea binecuvântarea lui Dumnezeu, odihnă perfectă pentru sufletul său şi împlinirea deplină a dorinţelor a inimii sale. El a devenit un creştin serios şi un renumit scriitor apărător al creştinismului. Chiar de la începutul domniei lui Aurelius, Iustin era un om însemnat, un anumit Crescens furnizând informări împotriva lui. El a fost arestat împreună cu şase dintre tovarăşii lui şi au fost aduşi înaintea prefectului. Li s-a cerut să sacrifice zeilor. Iustin a răspuns: „Niciun om sănătos la minte nu va părăsi o religie adevărată pentru eroare şi neevlavie”. „Dacă nu te conformezi,” a spus prefectul, „vei fi chinuit fără milă”. „Nimic nu dorim mai sincer,” a răspuns el, „decât să suferim chinurile Domnului nostru Iisus Hristos”. Şi ceilalţi, de acord cu el, au spus: „Suntem creştini şi nu putem sacrifica idolilor”. Guvernatorul a pronunţat sentinţa: „Cei care refuză să sacrifice zeilor şi să asculte edictele imperiale, întâi să fie biciuiţi, apoi decapitaţi, potrivit legilor”. Martirii s-au bucurat, L-au binecuvântat pe Dumnezeu, şi, fiind conduşi înapoi la închisoare, au fost biciuiţi, apoi decapitaţi. Aceasta a avut loc la Roma în anul 165. Astfel a adormit în Iisus  unul dintre primii Părinţi, câştigând titlul glorios de „Martirul”, care însoţeşte de obicei numele lui. Scrierile lui au fost cercetate cu atenţie de mulţi şi sunt considerate importante.

64. Martiriul unui centurion roman:

 Daţi-l pe creştin leilor!/Urla crunt gloata romană/Leilor africani bruni!/Strigau tare bravii ostaşi./Leii flămânzi să-l sfâşie!/Răspundea râzând mulţimea;/Aruncaţi-l dar la lei!/Ţipa tare nobila matroană./Daţi-l pe creştin la lei/Spuneau grav şi răspicat/Din jilţurile de onoare/Senatorii toţi în rând./Propagat tot, mai puternic/Strigăt, îndemn şi râs şi hohot/Până la giganticul Coliseum/Înainta agitaţia/Şi vacarmul poporului/Pe la Arcul lui Titus/Pe la Forumul roman/Până la Capitoliu/Apoi o pauză -, şşt ascultaţi/Acel urlet sălbatic/Este leul din Sahara/Răgind în celula cu gratii./Înfometat rău şi în lanţuri/Îşi scutură coama brună/Nerăbdător după prada vie,/Luptând să rupă lanţul./Dar o voce slabă se strecoară/De alături, din celula rece şi-ntunecată/Este creştinul care cântă/Blând şi-ncet imnul de moarte/Cu mâini ridicate se roagă/Pentru cei care-i cer sângele/Cu credinţă sfântă face cereri/Pentru mulţimea care urlă./Ei aşteaptă./Se deschide poarta/Iese liniştit spre moarte/Cu faţa strălucind/Şi ochi sclipitori./Nicicând în legiunile romane/Cu coif pe cap/Nu a mers spre bătălie/Cu pas mai decis ca acum./Deschideţi poarta!/ El aşteaptă./Să intre leul fioros! Nu poate decât deschide/Calea sufletului spre casă.

65. Martiriul lui Policarp:

 Comportamentul venerabilului episcop de Smirna în perspectiva martiriului a fost cât se poate de creştin şi de nobil. El era pregătit pentru a-i primi pe persecutori, fără a fi însă pripit sau imprudent, cum, sub imperiul emoţiilor, au fost uneori unii. Când a auzit strigătele poporului care cerea moartea lui, el a avut intenţia de a rămâne liniştit în oraş pentru a aştepta ceea ce rânduise Dumnezeu pentru el, dar, fiind implorat de biserică, el s-a lăsat totuşi convins să se adăpostească într-un sat vecin. Acolo, împreună cu câţiva prieteni, el şi-a petrecut timpul rugându-se zi şi noapte pentru toate bisericile din toată lumea. Dar urmăritorii lui i-au descoperit curând adăpostul. Când i s-a spus că funcţionarii publici erau la uşa lui, el i-a invitat înăuntru, a poruncit să li se dea mâncare şi băutură şi a cerut să i se îngăduie o oră de linişte pentru rugăciune. Dar, având inima plină, el a petrecut două ore. Închinarea lui, vârsta şi înfăţişarea lui i-au impresionat mult pe păgâni. El trebuie să fi avut peste nouăzeci de ani. A venit timpul şi el a fost dus în oraş. Proconsulul nu pare să fi fost personal împotriva creştinilor, şi el a avut în mod evident sentimente de milă pentru bătrânul Policarp şi a făcut ceea ce a putut face pentru a-l salva. El l-a îndemnat să jure pe spiritul împăratului şi să dea dovadă de penitenţă, dar Policarp a rămas calm şi ferm, cu ochii îndreptaţi spre cer. Proconsulul l-a îndemnat din nou, spunând: „Huleşte-l pe Hristos şi te voi elibera”. Bătrânul i-a răspuns: „Şaizeci şi opt de ani L-am slujit şi El mi-a făcut numai bine; cum să-L hulesc acum pe El, Domnul şi Mântuitorul meu?” Guvernatorul, văzând că atât promisiunile cât şi ameninţările erau zadarnice, a pus să se proclame la circ: „Policarp s-a declarat creştin”. Atunci gloata păgână a răspuns cu furie: „El este învăţătorul ateismului, părintele creştinilor, vrăjmaşul zeilor noştri, prin care mulţi s-au abătut şi nu mai aduc jertfe”. Guvernatorul, cedând cererilor poporului, a hotărât ca Policarp să fie ars pe rug, iar iudeii şi păgânii s-au grăbit să aducă lemne. Când erau pe cale să-l bată în cuie pe rug, el a spus: „Lăsaţi-mă aşa: Cel care mi-a dat putere să întâmpin flăcările mă va face şi să stau pe rug”. Înainte să fie aprins focul, el s-a rugat: „Doamne, Dumnezeule atotputernic şi Tată al Fiului Tău preaiubit, Iisus Hristos, prin care noi am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor şi al întregii creaţii, al întregii omeniri şi al celor drepţi care trăiesc în prezenţa Ta, Te laud că m-ai socotit vrednic în această zi şi acest ceas să am parte printre martorii Tăi de cupa lui Hristos”. Focul a fost aprins, dar flăcările se învolburau în jurul trupului ca o pânză în vânt. Romanii superstiţioşi, de teamă că s-ar putea ca focul să nu-l mistuie, l-au străpuns în coastă cu o lance şi Policarp a fost încununat cu victoria. Acestea sunt doar scurte extrase din relatările care ne-au fost transmise cu privire la martiriul venerabilului episcop. Martirologiile sunt pline de detalii. Dar Domnul a binecuvântat felul în care el a suferit asemenea lui Hristos pentru binele bisericii. Furia poporului s-a domolit, ca şi când răzbunarea i-ar fi adus satisfacţie, şi setea lor de sânge pare să se fi stins pentru un timp. Şi proconsulul, sătul de atâta masacru, a refuzat categoric să mai fie aduşi creştini înaintea tribunalului. Cât de clar se vede mâna Domnului în această schimbare bruscă! El stabilise deja numărul de zile de încercare înainte ca ei să fi fost aruncaţi în cuptorul de foc, iar, odată ce ele s-au împlinit, nicio putere de pe pământ sau din iad nu le putea prelungi mici măcar cu o oră. Ei au fost credincioşi până la moarte şi au primit cununa vieţii.

66. Persecuţiile din Franţa - anul 177:

 Vom privi acum la scena celei de-a doua persecuţii de sub domnia împăratului. Aceasta a fost în Franţa, la exact zece ani după cea din Asia. Se poate să fi fost şi alte persecuţii în răstimpul celor zece ani, dar, din câte se cunoaşte, nu sunt relatări autentice până în anul 177. Sursa din care avem detalii cu privire la această persecuţie este o scrisoare circulară de la bisericile din Lyon şi Vienne către bisericile din Asia. Nu putem spune dacă acei zece ani istorici fac cumva aluzie la cuvintele Domnului adresate bisericii din Smirna, din vreme ce Scriptura nu spune că ar fi. Făcând o comparaţie cu epistola apare gândul că ar fi o aluzie. „Veţi avea necaz de zece zile”. Dacă în alte părţi ale acestei cărţi mistice o zi este socotită ca fiind un an, s-ar putea ca aşa să fie şi în situaţia epistolei către Smirna. Istoria ne dă începutul şi sfârşitul în timp şi estul şi vestul scenei. Dar acum vom privi câteva detalii din care rezultă clar asemănarea. Închisoarea este una dintre trăsăturile importante ale suferinţelor lor. Mulţi au murit din cauza aerului infect din beciurile insalubre. În această privinţă era ceva diferit de persecuţiile din Asia. Poporul a fost chiar mai întărâtat decât la Smirna. Creştinii erau insultaţi şi agresaţi oricând apăreau în public şi erau chiar jefuiţi în casele lor. Din vreme ce această furie populară a izbucnit în absenţa guvernatorului, mulţi au fost aruncaţi în închisoare de magistraţi de rang inferior în aşteptarea venirii lui. Dar, deşi duhul de persecuţie a pornit din popor, el nu s-a limitat doar la gloate, ci şi guvernatorul, la venirea lui, a fost contaminat de fanatismul claselor de jos. Spre dezonoarea lui ca magistrat, el a început cercetarea prizonierilor folosind torturi, şi, contrar legilor Romei, nu numai că a fost acceptată mărturia sclavilor împotriva stăpânilor lor, ci sclavilor le-au fost smulse mărturisiri prin torturi. Ca urmare, sclavii au fost dispuşi să spună ceea ce li se cerea numai să scape de bici şi de masa de tortură. Odată ce, conform cu ceea ce pretindeau ei, au dovedit faptul că creştinii practicau cele mai nenaturale lucruri şi crime în strângerile lor, ei considerau că era drept să aplice cele mai crude tratamente. Nu erau cruţaţi indiferent de rudenie, stare socială, vârstă sau sex. Vettius, un tânăr din familie nobilă şi cu rang înalt, care făcea multe milostenii şi avea un duh fierbinte, auzind ce acuzaţii se aduceau împotriva fraţilor lui, s-a simţit obligat să se prezinte înaintea guvernatorului ca să mărturisească despre nevinovăţia lor. El a cerut să fie ascultat, dar guvernatorul a refuzat, şi s-a limitat numai la a-l întreba dacă şi el era creştin, şi, atunci când el a afirmat clar că era, guvernatorul a ordonat ca el să fie aruncat în închisoare cu ceilalţi. După aceea, el a primit cununa de martir. Bătrânul episcop Pothinus, atunci în vârstă de nouăzeci de ani, şi probabil unul care, venind din Asia, adusese evanghelia la Lyon, a fost desigur pradă aleasă pentru leul iadului. El suferea de astm şi respira greu, dar, cu toate acestea, el a fost târât înaintea autorităţilor. „Cine este Dumnezeul creştinilor?” l-a întrebat guvernatorul. Bătrânul i-a spus liniştit că numai dacă are un duh potrivit poate ajunge să-L cunoască pe Dumnezeul cel adevărat. Cei strânşi în jurul lui la tribunal şi-au defulat mânia împotriva venerabilului episcop. El a fost trimis la închisoare, şi, în drum spre celula unde a fost aruncat alături de ceilalţi, a primit multe lovituri. În două zile a adormit în Iisus în mijlocul turmei lui în suferinţă. Cât de mângâietoare şi de încurajatoare trebuie să fi fost cuvintele Domnului atunci pentru acei sfinţi care sufereau! „Nu te teme de nimic din ce vei suferi” era mesajul care fusese adresat bisericii din Smirna, care probabil fusese adus bisericilor din Franţa, de la Lyon  şi Vienne de către Pothinus. Ele treceau prin experienţa împlinirii întocmai a acelui avertisment solemn. „Iată, diavolul va arunca dintre voi în închisoare, ca să fiţi încercaţi”. Ei ştiau cine era marele lor vrăjmaş 0 marele persecutor - deşi împăraţii, guvernatorii şi mulţimile erau instrumentele lui. Dar Domnul era cu preaiubiţii lui. El nu numai că îi sprijinea şi îi mângâia, ci şi aducea, în modul cel mai binecuvântat, puterea prezenţei Lui în cele mai slabe trupuri omeneşti. Aceasta, am îndrăzni să spunem, era ceva cu totul nou pe pământ. Felul în care creştinii erau deasupra oricăror torturi şi deasupra fricii de moarte a uimit mulţimile şi i-a impresionat adânc pe torţionari şi a rănit mândria de stoic a împăratului. Ce puteau face cu nişte oameni care se rugau pentru persecutorii lor şi arătau un calm şi o seninătate cerească atunci când erau arşi pe rug sau în amfiteatru, în mijlocul fiarelor? Să vedem un exemplu în acest sens - un exemplu vrednic de laudă în orice timp şi pentru eternitate - puterea divină manifestată în slăbiciune omenească. Blandina, o sclavă, s-a distins dintre ceilalţi martiri prin varietatea torturilor pe care le-a suferit. Stăpâna ei, care a suferit şi ea martiriul, se temea ca nu cumva credinţa servitoarei ei să cedeze în faţa unor asemenea încercări, dar aceasta nu s-a întâmplat, lăudat fie Domnul! Neclintită ca o stâncă, dar în pace şi fără pretenţii, ea a îndurat cele mai crunte suferinţe. Torţionarii au îndemnat-o să-L nege pe Hristos şi să dea mărturie că strângerile creştinilor erau pentru practici rele, ca ei să înceteze torturile. Dar unicul ei răspuns a fost: „Sunt creştină şi nu este răutate printre noi”. Biciul, întinderea, scaunul de fier încins şi fiarele nu au îngrozit-o. Caracterul ei era deplin format nu prin starea ei socială - care era cea mai de jos în acea vreme - ci de credinţa ei în Domnul Iisus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt care locuia în ea. Zi de zi ea a fost supusă în public la suferinţe. Fiind femeie şi sclavă, păgânii se aşteptau să smulgă de la ea o renegare a lui Hristos şi o mărturisire că creştinii erau vinovaţi de crimele de care erau acuzaţi. Dar totul a fost zadarnic. „Sunt creştină şi nu este nicio răutate printre noi” a fost de fiecare dată răspunsul ei liniştit. Prin constanţa ei a reuşit să epuizeze inventivitatea în cruzimi a torţionarilor ei, care erau uimiţi că ea a putut supravieţui după acea succesiune de chinuri. Dar, în cea mai grea agonie, ea a găsit puterea şi eliberarea privind la Iisus şi mărturisind pentru El. „Blandina a căpătat mult curaj,” spune o scrisoare a bisericii din Lyon scrisă în urmă cu peste optsprezece secole, „încât aceia care au torturat-o succesiv, de dimineaţă până seara, au ajuns să obosească şi au recunoscut că au epuizat tot instrumentarul lor pentru torturi şi au fost uimiţi că ea încă mai respira când trupul ei era sfâşiat.” Înainte de a relata sfârşitul suferinţelor ei, dorim să notăm ceea ce ni se pare a fi secretul tăriei şi statorniciei ei. Nu există îndoială că Domnul o susţiinea într-un mod remarcabil pentru ca ea să dea o mărturie pentru El şi ca o mărturie pentru toate epocile pentru puterea creştinismului asupra minţii omeneşti, comparată cu toate religiile care au fost până atunci pe pământ şi cu cele de după aceea şi cu toate care vor fi vreodată. Am dori să spunem în mod special că smerenia şi teama ei evlavioasă arătau în mod clar puterea ei împotriva vrăjmaşului şi să subliniem fidelitatea ei neclintită pentru Hristos. Ea „ducea până la capăt” mântuirea ei - adică eliberarea de dificultăţile căii - având un sentiment profund al slăbiciunii ei, „cu teamă şi cu cutremur” (Filipeni 2:12). Când era pe drumul de la amfiteatru spre închisoare, împreună cu alţi tovarăşi de suferinţă, ei au fost înconjuraţi de prieteni îndureraţi, care, cu simpatie şi iubire, i-au numit „martiri pentru Hristos”. Dar ei imediat i-au oprit răspunzând: „Nu suntem vrednici de această onoare. Lupta nu s-a încheiat încă, iar numele demn de Martir este de drept numai al Lui, care este Martorul cel adevărat şi credincios, cel dintâi născut dintre cei morţi, Prinţul vieţii, sau, cel puţin celor a căror mărturie pentru Hristos a fost pecetluită de statornicia până la capăt. Noi suntem doar nişte sărmani mărturisitori smeriţi”. Cu lacrimi, ei le-au cerut fraţilor să se roage ca ei să rămână credincioşi şi statornici până la sfârşit. Astfel, slăbiciunea lor a fost puterea lor, pentru că slăbiciunea i-a făcut să se sprijine pe Cel puternic. Şi aşa este şi aşa va fi întotdeauna, atât în încercări mici cât şi în cele mai mari. Dar o nouă întristare i-a aşteptat la revenirea în închisoare: acolo i-au găsit pe unii care au cedat de frică şi au negat că erau creştini. Dar, cu toate acestea, ei nu au câştigat nimic pentru că Satan nu le-a dat drumul, ci au rămas în închisoare fiind acuzaţi de alte fapte. Blandina şi ceilalţi s-au rugat împreună cu aceia care au fost slabi ca să fie restauraţi şi întăriţi. Domnul a răspuns la rugăciunile lor, şi, când au fost scoşi pentru a fi cercetaţi în continuare, ei au mărturisit cu hotărâre credinţa în Hristos, şi astfel au făcut să fie condamnaţi la moarte şi au primit cununa de martir. Nume mult mai nobile decât Blandina, cum ar spune oamenii, au trecut pe acea scenă sângeroasă, chiar nume onorabile au dat mărturie cu curaj, cum au fost Vettius, Pothinus, Sanctus, Naturus şi Atalius, şi a sosit şi ultima zi a încercării ei şi ultima durere pe care avea să o mai simtă şi ultima lacrimă pe care avea să o mai verse. Ea a fost adusă pentru ultima cercetare împreună cu un tânăr de cincisprezece ani, numit Ponticus. Li s-a poruncit să jure pe zei, iar ei au refuzat cu fermitate, rămânând calmi şi neclintiţi. Mulţimea a fost şi mai întărâtată de răbdarea lor minunată. Li s-au aplicat toate barbariile. Ponticus, deşi însufleţit şi întărit de rugăciunile surorii în Hristos, sub torturi, curând a căzut şi a adormit în Hristos. A urmat binecuvântata Blandina - cum o numeşte biserica. Asemenea unei mame care trebuie să-şi mângâie copiii, ea a fost ţinută până în ultima zi a jocurilor. Ea îi trimisese pe copiii ei înainte şi dorea mult să-i urmeze. Ei se alăturaseră deja oastei nobile a martirilor de sus şi se odihneau cu Iisus, cum se odihnesc luptătorii obosiţi, în paradisul paşnic al lui Dumnezeu. După ce fusese biciuită, ea a fost aşezată pe un scaun de fier încins, apoi a fost pusă într-o plasă şi aruncată înaintea unui taur, şi, după ce a fost împunsă şi călcată de animal pentru un timp, un soldat i-a străpuns coasta. Fără-ndoială ea era deja moartă când a străpuns-o lancea, dar astfel ea a avut onoarea de a fi asemenea Domnului şi Stăpânului ei. Cununa ei, a statornicei, smeritei şi răbdătoarei Blandina, va fi într-adevăr strălucită printre multele cununi din cer. Dar mânia feroce şin turbată a păgânilor instigaţi de Satan nu ajunsese încă la culme. Ei au început să se lupte şi cu trupurile moarte ale sfinţilor. Nu le-a ajuns sângele lor, ci trebuia să-i transforme în cenuşă. Trupurile mutilate ale martirilor au fost strânse şi arse, apoi au fost aruncate în Ron, cu flăcările care le mistuiau, ca să nu cumva să mai rămână ceva din ei care să spurce ţara. Dar furia, oricât ar fi de feroce, tot se va stinge în final şi firea, oricât de sălbatică, tot va obosi să verse sânge. Astfel, mulţi creştini au supravieţuit acelei persecuţii grozave. Am intrat mult mai mult decât de obicei în detaliile persecuţiei sub Marcus Aurelius. Considerăm că ele sunt împlinirea avertismentelor profetice solemne adresate bisericii din Smirna, şi, de asemenea, într-un mod remarcabil, a harului promis de Domnul. Cei care sufereau au fost umpluţi şi însufleţiţi de Duhul Lui. „Nici chiar faţă de persecutorii lor” - spune Neander, un  reputat istoric al Bisericii - „ei nu au arătat niciun fel de resentimente, ci s-au rugat ca Dumnezeu să-i ierte pe aceia care i-au supus la suferinţe atât de crude. Ei au lăsat pentru fraţii lor o moştenire nu de rivalităţi şi războaie, ci de pace, bucurie, mulţumire deplină şi iubire”. Eşti în sfârşit acasă, ai trecut toate bornele,/Ai ajuns la ţintă înaintea mea;/Şi lacrimi dese şi repezi îmi curg/Ca speranţele care au înflorit despre tine./Buzele mele refuză să spună adio,/Căci legătura vieţii noastre e de nedespărţit;/Ai plecat devreme spre a locui cu Hristos,/Unde vom fi pe vecie amândoi.

67. Puterea rugăciunii:

 Urmărind firul de argint al harului lui Dumnezeu în ai săi, trebuie acum să notăm o relatare care s-a răspândit mult printre creştini după începutul celui de-al treilea secol. Evenimentul s-a petrecut spre sfârşitul domniei lui Aurelius şi se spune că l-a determinat să-şi schimbe politica faţă de creştini. Într-una din campaniile lui împotriva germanilor şi sarmaţilor, el a ajuns într-o situaţie extrem de periculoasă: soarele arzător bătea drept în faţa soldaţilor săi, ei erau presaţi de barbari, erau epuizaţi în urma rănilor şi oboselii şi sufereau de sete şi inamicul se pregărea să-i atace. În acea situaţie limită, legiunea a douăsprezecea, care se zice că era compusă din creştini, a ieşit înainte şi a îngenucheat în rugăciune. Dintr-odată, cerul a fost acoperit de nori şi a început să plouă din greu. Soldaţii romani şi-au scos căştile pentru a prinde picăturile de apă înviorătoare, dar aversa a devenit curând furtună cu grindină şi cu tunete şi fulgere, care i-au speriat atât de mult pe barbari încât romanii au câştigat o victorie uşoară. Împăratul a fost atât de impresionat de un răspuns aşa de miraculos la rugăciune încât a recunoscut intervenţia Dumnezeului creştinilor şi a dat onoruri legiunii a douăsprezecea şi a dat un edict în favoarea religiei lor. După aceea, dacă nu cumva dinainte, s-a numit „legiunea tunetelor”. Istoricii de la Eusebiu încolo au notat acel eveniment remarcabil. Dar, cum se întâmplă deseori cu poveştile, multe lucruri au fost adăugate pe parcurs. Totuşi există motive întemeiate să credem că romanii au primit un răspuns providenţial la rugăciunea lor. Măcar atât este evident, iar pentru credinţă un asemenea eveniment nu pare incredibil chiar dacă unele lucruri sunt îndoielnice în ceea ce priveşte împrejurările. De exemplu, o legiune romană număra în acel timp probabil cinci mii de oameni. Dacă se poate să fi fost un număr mare de creştini în legiunea a douăsprezecea, fapt care o făcea să fie o legiune deosebită, ar fi totuşi cam greu de crezut că toţi erau creştini în acea legiune. La întoarcerea lor de la război, fără-ndoială, ei le-au istorisit fraţilor lor intervenţia plină de îndurare a lui Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea lor, pe care biserica a consemnat-o şi a răspândit-o printre creştini spre lauda şi gloria Lui. Dar faptele sunt şi mai bine confirmate de romani, care credeau şi ei că izbăvirea le-a venit din cer, dar ca răspuns la rugăciunile împăratului către zei. De aceea evenimentul a fost comemorat în modul tradiţional pe columne, medalii şi prin picturi. În acelea împăratul este reprezentat ridicându-şi mâinile în imploraţie, armata strângând apa ploii în căşti, iar Jupiter lansând fulgere asupra barbarilor care cad la pământ. La câţiva ani după acest eveniment remarcabil, Marcus Aurelius, filozoful şi persecutorul, a murit. Au urmat mari schimbări. Gloria imperiului şi eforturile de a menţine în demnitate vechea religie romană au scăzut, iar creştinismul a progresat rapid. În acel timp s-au ridicat oameni capabili şi învăţaţi, care au sprijinit cu îndrăzneală creştinismul prin scrierile lor. ei sunt numiţi aplologeţi. Tertulian, un african care se spune că s-a născut în anul 160, poate fi considerat unul dintre ei. Cei mai luminaţi dintre păgâni au ajuns atunci să simtă că, pentru ca religia lor să reziste în faţa asaltului puternic al evangheliei, ea trebuie să fie apărată şi reformată. Aceasta a dus la controversă. Unul numit Celsus, filozof epicurian care se spune că s-a născut în acelaşi an ca şi Tertulian, s-a ridicat conducător al partidei păgânilor în controversă. Din această perioadă - la sfârşitul secolului al doilea după Hristos - relatările bisericii devin mai interesante fiind mai clare şi mai de încredere. Dar, înainte de a trece mai departe cu istoria generală, ar fi bine, în partea următoare, să urmărim pe scurt istoria internă a bisericii de la început. Vom vedea astfel cum au fost introduse unele lucruri care se regăsesc şi acum, şi cu care ne-am familiarizat.