FENOMENE CARE SE PROPAGĂ MAI REPEDE DECÂT LUMINA.

 

FENOMENE CARE SE PROPAGĂ MAI REPEDE DECÂT LUMINA

 Albert Einstein a postulat că lumina se deplasează cu aceeași viteză peste tot în Univers și a stabilit că viteza luminii în vid este o viteză limită. Viteza luminii în vid este de 299.792 kilometri pe secundă, suficient de mare pentru ca lumina să înconjoare Pământul de opt ori într-o secundă. Înainte de Einstein, masa atomilor, care compun toată materia vizibilă, și energia erau considerate entități separate. În anul 1905, Einstein a schimbat pentru totdeauna modul cum fizicienii înţeleg Universul. Teoria relativității restrânse a lui Einstein stabileşte o legătură între masă și energie sub forma unei ecuații fundamentale E = mc2. Această ecuație simplă prezice că niciun obiect având masă nu se poate mișca la fel de repede ca lumina sau mai repede. Pe Pământ, cele mai mari viteze au fost înregistrate în interiorul acceleratoarelor moderne de particule, cum ar fi Large Hadron Collider și Tevatron. Particulele subatomice ating în aceste acceleratoare o viteză de 99,99% din viteza luminii, dar, aşa cum explică David Gross, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, aceste particule nu vor atinge niciodată viteza luminii. Pentru ca acest lucru să fie posibil, ar fi nevoie de o cantitate infinită de energie, iar masa obiectului accelerat ar deveni infinită, ceea ce este imposibil. Motivul pentru care particulele de lumină, denumite fotoni, se deplasează cu viteza luminii este acela că aceste particule nu au masă. Fizicienii au descoperit că, în anumite condiţii, se pot atinge viteze mai mari decât viteza luminii. Chiar dacă aceste fenomene nu contrazic teoria relativităţii speciale a lui Einstein, ele ne oferă o perspectivă fascinantă asupra comportamentului ciudat al luminii și al lumii cuantice.

Boomul de lumină sau echivalentul boomului sonic: Atunci când obiectele se deplasează mai repede decât viteza sunetului, ele generează un boom sonic. Deci, în teorie, dacă ceva se deplasează mai repede decât viteza luminii atunci ar trebui să se producă ceva de genul unui boom de lumină. Acest boom de lumină se produce zilnic. Este vorba de radiația Cerenkov, care poate fi observată ca o strălucire de culoare albastră în interiorul reactoarelor nucleare. Radiația Cerenkov a fost descoperită de Pavel Alexeevici Cerenkov, un fizician rus care a măsurat-o pentru prima dată în anul 1934 și care a primit Premiul Nobel în anul 1958 pentru descoperirea sa. Radiația Cerenkov rezultă atunci când o particulă încărcată electric, de regulă un electron, depășește viteza cu care se propagă lumina în mediul prin care trece. Radiația Cerenkov poate fi observată în jurul reactoarelor nucleare care sunt scufundate în apă pentru a fi menţinute reci. În apă, lumina se deplasează cu 75% din viteza pe care o atinge în vid, dar electronii generaţi în timpul reacțiilor nucleare se deplasează prin apă mai repede decât lumina. Particulele, precum acești electroni care depășesc viteza luminii în apă sau în alt mediu, cum ar fi sticla, creează o undă de șoc similară undei de șoc dintr-un boom sonic. Atunci când o rachetă, de exemplu, se deplasează prin aer se generează unde de presiune care se propagă cu viteza sunetului și cu cât viteza rachetei se apropie mai mult de bariera sunetului, cu atât mai mult se comprimă undele sonore care produc astfel un boom sonic puternic. În mod similar, atunci când electronii se deplasează prin apă la viteze mai mari decât viteza luminii în apă, ei generează o undă de șoc luminoasă care strălucește uneori sub formă de lumină albastră. Chiar dacă aceste particule se deplasează mai repede decât lumina în apă, ele nu depăşesc viteza luminii în vid.

Inflația cosmică: Rețineți că teoria relativității speciale a lui Einstein afirmă că niciun obiect având masă nu poate depăşi viteza luminii. Ce se poate spune despre particulele fără masă? Fotonii, prin însăși natura lor, nu pot depăși viteza luminii, dar fotonii nu sunt singurele particule fără masă din Univers. Spațiul gol sau vidul nu conține materie și prin urmare nu are masă. „Din moment ce spațiul gol sau vidul nu conţine materie, acesta se poate extinde mai repede decât viteza luminii”, a declarat astrofizicianul Michio Kaku pe Big Think. Fizicienii cred că acest lucru s-a întâmplat imediat după Big Bang, în timpul inflației cosmice, o etapă din evoluţia Universului. Această ipoteză a fost propusă de fizicienii Alan Guth și Andrei Linde în anii 1980. Fizicienii cred că în timpul inflaţiei cosmice s-a produs o expansiune exponențială a Universului şi prin urmare marginea exterioară a Universului s-a extins cu o viteză mai mare decât viteza luminii.

Inseparabilitatea cuantică: „Conform teoriei cuantice, doi electroni aflaţi suficient de aproape unul de altul pot vibra la unison”, explică Kaku pe Big Think. Dacă separăm acești electroni, astfel încât aceştia să se afle la sute sau chiar mii de ani-lumină distanţă, ei vor păstra o legătură între ei prin care la orice acțiune efectuată asupra unei particule, cealaltă particulă pereche va răspunde instantaneu. „Vibraţia unui electron va fi simţită de celălalt electron în mod instantaneu, mai repede decât viteza luminii. Einstein a crezut că acest lucru dovedeşte netemeinicia teoriei cuantice, deoarece nimic nu se poate deplasa mai repede decât lumina”, a scris Kaku. Einstein s-a referit la acest fenomen ca la o „acţiune înfricoşătoare la distanţă”. În anul 1935, Einstein, Boris Podolsky și Nathan Rosen au încercat să arate că teoria cuantică este greşită. În mod ironic, lucrarea lor a pus bazele a ceea ce azi este cunoscut sub numele de paradoxul EPR (Einstein-Podolsky-Rosen), un paradox care descrie această comunicare instantanee între particulele inseparabile cuantic. Inseparabilitatea cuantică este în prezent parte integrantă a unora dintre cele mai avansate tehnologii din lume, cum ar fi criptografia cuantică.

Găurile de vierme: Găurile de vierme, cunoscute şi drept „poduri” Einstein-Rosen, sunt soluții teoretice ale ecuațiilor teoriei generale a relativității care descriu continuumul spațiu-timp. Ele reprezintă o metodă teoretică prin care două zone îndepărtate din Univers sunt unite între ele printr-o scurtătură. În consecinţă, din punct de vedere teoretic, am putea călători aproape instantaneu dintr-un loc în altul. În anul 1988, fizicianul Kip Thorne, consultant științific și producător executiv pentru filmul Interstellar, a folosit ecuațiile relativităţii generale a lui Einstein pentru a prezice posibilitatea efectuării unor călătorii pe distanţe mari prin Univers cu ajutorul găurilor de vierme. Problema o reprezintă faptul că pentru a fi traversabile aceste găuri de vierme trebuie să conţină o materie exotică care să le menţină deschise. Această materie exotică, care nu trebuie confundată cu materia întunecată sau cu antimateria, conține o densitate de energie negativă şi existenţa ei este prevăzută de teoria câmpului cuantic. „Este uimitor că această materie exotică poate exista, grație fizicii cuantice”, scrie Thorne în cartea sa The Science of Interstellar. Această materie exotică a fost produsă în laboratoarele oamenilor de ştiinţă, dar în cantități foarte mici. Când Thorne a propus teoria găurilor de vierme stabile, în anul 1988, el a solicitat ajutorul comunităţii ştiinţifice pentru a determina dacă în Univers ar putea exista o cantitate suficientă de materie exotică care să mențină deschise aceste găuri de vierme. „Deşi au fost efectuate numeroase cercetări, în prezent, după mai bine de 30 de ani, răspunsul este încă necunoscut. Cu toate acestea, suntem încă departe de un răspuns final”, concluzionează Thorne.

RETROSPECTIVĂ - ARTICOLE DESPRE UNIREA PRINCIPATELOR ȘI DOMNIA LUI CUZA.

 

RETROSPECTIVĂ - ARTICOLE PRIVITOARE LA UNIREA PRINCIPATELOR ȘI DOMNIA LUI CUZA

1. UNIREA DIN 1859 - O ALTĂ ABORDARE: 

 În anul 1859 s-a realizat un prim pas spre unirea românilor într-un singur stat. Atunci, românii din cele două Principate Moldova și Țara Românească (Valahia) au înfăptuit ceea ce în istoria românilor se numește „mica unire”. Dincolo de voința de unire a românilor, foarte importantă a fost conjuctura internațională ce a permis realizarea acestei uniri. Cele două Principate se aflau sub suzeranitatea Imperiului Otoman și, mult mai rău, sub un așa-zis protectorat al Rusiei. Însă, între anii 1853-1856 a avut loc războiul Crimeei, în care Rusia a fost învinsă de o coaliție formată din Anglia, Franța, Imperiul Otoman. Astfel, în urma acestui război va avea loc un Congres de Pace la Paris în urma căruia Principatele vor fi scoase de sub protectoratul Rusiei. În urma mai multor serii de negocieri între Marile Puteri, s-a ajuns la un acord privitor la unirea celor două Principate într-un singur stat. În cele două țări românești au avut loc alegeri pentru domnitori. Acum lucrurile devin interesante! În Moldova erau peste 30 de candidați la domnie. Printre aceștia nu se afla Alexandru Ioan Cuza! Este greu de găsit o explicație viabilă pentru acest fapt! Între susținătorii celor peste 30 de candidați au intervenit mari neînțelegeri încât, se părea, că alegerile vor fi compromise. Dar, surpriză! Se anunță brusc candidatura lui A.I.Cuza, care va fi ales cu UNANIMITATE de voturi!! Cu alte cuvinte, neînțelegerile au dispărut pe nepusă masă! Explicația acestui fapt o putem găsi în intervenția personală a lui Napoleon al III-lea, împăratul Franței. Franța susținea puternic unirea Principatelor, văzând în aceasta o barieră naturală împotriva expansiunii Rusiei în Balcani! Avea, de asemenea, tot interesul să-și impună pe tronul noului stat omul său. Într-adevăr, A.I.Cuza era omul Franței sau mai corect spus era omul lui Napoleon al III-lea. Cei doi făcuseră parte din aceeași lojă masonică! Mai trebuie adăugat faptul că, inițial românii doriseră să aleagă un domnitor străin, considerând că doar un astfel de conducător putea avea sprijinul diplomatic și militar necesar pentru obținerea independenței față de Turcia. Conjunctura internațională n-a fost favorabilă atunci unei astfel de solicitări. Totuși, liderii politici au considerat că alegându-l pe Cuza, de fapt obțineau sprijinul indirect al Franței pentru independența Principatelor! Și-n Țara Românească au fost mai mulți candidați la tron, ba chiar se dădea și-un câștigător sigur - Gheorghe Bibescu! Dar, liderii politici, la propunerea lui Vasile Boerescu, vor fi de acord cu alegerea tot a lui A.I.Cuza, din aceleași considerente ca și-n cazul Moldovei. Putem concluziona că, A.I.Cuza a fost omul momentului! În niciun caz, nu a fost el făuritorul Unirii, așa cum s-a susținut în istoriografia comunistă, și încă se mai susține de către unii istorici naționaliști, mai ales de către cei care nu vor să audă de Francmasonerie! Domnia lui A.I. Cuza a fost marcată de unele încercări da a impune importante reforme. Rezultatele acestora nu trebuie exagerate. Astfel, Cuza a secularizat averile Bisericii. Aceasta deținea 25% din pământul României! Absolut condamnabil și de neacceptat o asemenea situație pentru „urmașii lui Hristos”, mai ales în situația în care peste 500 000 de țărani nu aveau deloc pământ! Această măsură, deși a stârnit ura Bisericii, a fost salutară și a reprezentat, în fapt, singura reformă a lui Cuza care a reușit! El a elaborat și alte reforme cu rezultate slabe în aplicarea lor concretă. Astfel a fost promovată o reformă agrară care, pe moment, rezolva problema lipsei de pământ pentru țărani. În principiu, fiecare cap de familie primea cam 10  pogoane de pământ. Aparent a fost bine. În timp a fost dezastros! Pe atunci o familie de țărani români avea, în medie, cam 10 copii! Nu este locul să explicăm acest comportment demografic al țăranilor români. Să ne imaginăm că din acești 10 copii, 5 erau băieți! La moarte, tatăl lăsa moștenire averea/pământul băieților, fetele neavând, datorită mentalității românilor din acele vremuri, dreptul la moștenire! Cât pământ putea moșteni un băiat din cele 10 pogoane!? Iată de ce, în timp se va ajunge la acutizarea extremă a problemei agrare! În 1907, de pildă, a avut loc o mare răscoală sub lozinca: „Noi vrem pământ”! Dacă A.I.Cuza a rezolvat, cum se susține de către unii istorici, problema agrară, ce rost a mai avut această răscoală!?Altă reformă mult lăudată a fost cea a introducerii învățământului primar gratuit și obligatoriu! Această reformă este exemplul tipic a ceea ce Titu Maiorescu avea să numească mai târziu „formă fără fond”! Într-adevăr, așa este! România devenea prima țară din lume (SIC!) unde se introducea această reformă! Anglia a introdus învățământul primar gratuit și obligatoriu după anul 1890, Franța cam tot pe atunci! România le-a luat-o mult înainte! Să fim serioși! A fost o reformă pe hârtie! Aplicarea ei practică va fi posibilă mult mai târziu, începând cu Spiru Haret care a început să de a formă acelei reforme. În timpul lui Cuza România avea foarte puține școli, foarte puțini profesori, dar îi lipsea, nu-i așa, învățământul primar gratuit și obligatoriu! Exemplele pot continua, dar ne oprim aici! Cuza a reușit să provoace, treptat, o profundă animozitate oamenilor politici, mai ales, că începând cu anul 1864, a instaurat regimul de guvernare personală, pe motiv că Parlamentul îl împiedica să rezlizeze reformele! Mai mult, a avut o legătură extraconjugală cu prințesa Serbiei Maria Obrenovici, fapt ce a provocat marea tulburare în epocă! Pe plan extern se schimbă situația și echilibrul de forțe. Prusia începe să domine în raporturile cu alte Mari Puteri. Revine pe tapet problema prințului străin ca soluție pentru a obține independența României! Această schimbare de atmosferă precum și nemulțumirile clasei politice față de Cuza, determină pe liberali să se coalizeze cu conservatorii, în ceea ce istoriografia comunistă a numit „monstroasa coaliție”. Nu este vorba nici pe departe de așa ceva! Se coalizau două partide de dreapta, lucru absolut firesc într-o democrație parlamentară! Astfel, Cuza va fi înlăturat de la tron și trimis în exil! Interesant este că n-a protestat și nici nu s-a opus, semn că înțelegea situația, lucru evident din ceea ce a declarat cu acest prilej: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mele mai bine fără mine! Să trăiască România!” Factorii politici îl vor aduce pe tronul României pe prințul german Carol. Nu era o alegere întâmplătoare! Dimpotrivă! Oamenii politici români începeau să sesizeze mutarea de forțe în favoarea Prusiei, astfel că s-au orientat spre un prinț german din familia Hohenzollern, familie care conducea Prusia! A fost o alegere foarte bună, confirmată, ulterior, de mersul istoriei!   

2. UNIREA PRINCIPATELOR SUB DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA:

 În perioada dintre Revoluția de la 1848 și 1866 s-au precizat contururile României moderne. Fruntașii politici, profitând de interesele contradictorii ale Marilor Puteri, au realizat Unirea Principatelor Romane și au asigurat independența lor. Ele au atins aceste obiective pe calea preconizată de o generație anterioară - prin intermediul garanțiilor internaționale colective, în locul unei singure puteri. Instituțiile politice interne au căpătat forme europene, iar gândirea politică a dobândit niveluri noi de complexitate în confruntările dintre liberali și conservatori. Revoluția de la 1848 a fost înabușită de dubla intervenție a armatei ruso-turcă, care a restabilit protectoratul rus și regimul Regulamentelor Organice. Deocamdată, în Moldova, Mihail Sturdza şi-a continuat domnia, în timp ce în Ţara Românească era numit caimacam, marele boier reacţionar Constantin Cantacuzino. Conducerea provizorie a Principatelor, ca şi relaţiile incerte dintre cele două puteri au durat până în primăvara anului 1849, când, la 19 aprilie/1 mai, se încheie Convenţia de la Balta-Liman dintre cele două puteri. Convenţia aducea importante modificări, în sens negativ, în evoluţia statutului politic internaţional al Principatelor, precum şi în sfera organizării lor interne. Astfel, se prevedeau: numirea domnilor pe 7 ani, cu avizul Rusiei, fiind anulate principiul domniei pe viaţă şi principiul alegerii domnului de către ţară; suspendarea Adunărilor Obşteşti; numirea de comisari extraordinari ai celor două puteri, pentru „consilierea” domnilor (de fapt, pentru supravegherea lor); pentru asigurarea ordinei interne, se stipula reorganizarea oştirii pământene;staţionarea trupelor de ocupaţie ale celor două puteri (fiecare cu câte 25.000 de soldaţi, până la „restabilirea liniştii”) ş.a.. Deşi Convenţia ştirbea grav principiul autonomiei politice a Principatelor, din fericire pentru ţară cei doi domni numiţi, Barbu Ştirbei, în Ţara Românească şi Grigore Al.Ghica, în Moldova, erau dintre cei mai dotaţi pentru aceste înalte funcţii. În cadrul limitat al atribuţiilor lor, în răstimpul anilor de domnie, ei vor încerca să ducă mai departe Principatele Române pe linia dezvoltării lor social-economice şi dotării cu instituţii corespunzătoare. Vor adopta, şi unul şi celălalt, o serie de reforme în domeniul organizării armatei naţionale, al învăţământului, al modernizării administraţiei şi în plan edilitar-urbanistic, al justiţiei, al înlăturării unor abuzuri în sfera relaţiilor agrare etc.. La începutul anului 1850, centrele importante de activitate politcă românească se găseau în afara Principatelor. Aflați în exil, emigranții pașoptiști au păstrat vii idealurile lor naționale și liberale și au căutat să influențeze cursul evenimentelor din Țările Române, colaborând cu alți pașoptiști din Europa Răsăriteană și Centrală, atrăgând atenția europenilor occidentali, care priveau cu compasiune soarta grea a Principatelor. Din păcate încercările de organizare a pașoptiștilor în diferite formule (un singur conducător, o dublă conducere, un moldovean şi un muntean sau o conducere colectivă) aveau să eşueze succesiv, neînţelegerile şi certurile dintre ei, având ca obiect cauzele eşecului revoluţiei, spunându-şi din plin cuvântul. În schimb, ei au găsit calea unei acţiuni comune, independentă de chestiunea organizării sub o anumită conducere; aceasta a fost aceea a propagandei desfăşurată de ei în Occident pe linia promovării ideilor revoluţiei, a informării opiniei publice occidentale asupra năzuinţelor de eliberare naţională ale românilor. O nouă etapă importantă în istoria modernă a României a fost marcată de Războiul Crimeii (1853-1856), la capătul căruia, în plan european, se deschid perspectivele realizării statului naţional român. Acesta a fost, de fapt, războiul aşteptat de revoluţionarii români de la 1848, un război în care, alături de Turcia, împotriva Rusiei, se vor afla alte cinci puteri europene (Franţa, Anglia, Austria,Prusia şi Sardinia). Tratatul de la Paris, ce apus capăt Războiul Crimeii, semnat la 30 martie 1856, a înfluențat în mod decisiv dezvoltarea politică a Principatelor Române. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Romane sub garanția colectiva a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunarilor ad-hoc care sa exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizari”, libertatea navigatiei pe Dunare, s.a.. Adunarile ad-hoc aveau caracter consultativ, si erau alcatuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la Unirea Principatelor Romane. Deciziile Tratatului de Pace s-au materializat în Convenția de la Paris, semnată de cele șapte puteri la data de 19 august. Principalul scop al Convenției a fost acela de a le da Principatelor o organizare definitivă. Cu toate că puterile nu le-au acordat unirea și le-au lăsat sub suzeranitate otomană,ele au fost de acord ca Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești să se administreze de aici înainte liber, „fără amestecul guvernului otoman”. Acestea trebuiau să plătească în continuare tribut, iar domnitorii erau investiți de către sultan. Convenția prevedea câte o adunare legislativă în fiecare Principat, aleasă pe un termen de 7 ani, un domnitor, fie moldovean, fie muntean, pentru fiecare Principat, ales de către adunare pe viață,etc.. Până la alegerea domnitorilor puterile au plasat guvernarea fiecărui Principat în mâinile unei comisii provizorii, formată din trei caimacami (locțiitori ai unor demnitari otomani). Aceștia trebuiau să supravegheze alegerea noilor adunări legisalative, ce urmau să-i desemneze pe domnitori. Dar aceștia au căutat să falsifice și să saboteze aceste alegeri prin toate mijloacele posibile: interzicerea presei liberale, restricții cu privire la adunările publice și manipularea listelor de alegători. S-a declanșat atunci o amplă mișcare de protest care a dus în cele din urmă la intervenția marilor puteri. Convenţia de la Paris, deşi prevedea cu foarte mare atenţie modul de organizare a Principatelor, nu dădea detalii în ceea ce privea persoana care urma să deţină funcţia supremă. Cu alte cuvinte, nu specifica că nu poate să fie aceeaşi persoană atât domn al Moldovei, cât şi domn al Ţării Româneşti. Cum prima alegere avea să se desfăşoare în Moldova, situaţia a fost tranşată aici. 

Alexandru Ioan Cuza: În acele clipe a apărut în prim plan numele lui Alexandru Ioan Cuza, care îndeplinea funcţia de hatman la acel moment. El nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi nu se remarcase prin acţiuni deosebite în activitatea sa, făcând politică doar la nivel local. În cele din urmă, toate grupările au preferat sa îl sprijine pe acest semi-necunoscut decat să îşi voteze un adversar redutabil. Ei aveau convingerea că tânărul neexperimentat va putea fi manevrat uşor, însă a fost subestimat. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles să ia la un moment dat în totalitate controlul vieţii politice din Principatele Unite. Pe 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei. În Ţara Românească situaţia a fost mult mai simplă. Oricine ar fi fost ales în Moldova, trebuia ales şi la Bucureşti. Totuşi, surpriza a fost mare deoarece deputaţii munteni nu auziseră niciodată de tânărul colonel. Problema a fost tranşată în noaptea de 23/24 ianuarie la hotelul Concordia. A doua zi, la şedinţa Adunării Elective, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti. Prin dubla alegere, clasa politică a pus Marile Puteri în faţa „faptului împlinit”, deşi soluţia reprezentase o depăşire clară a Convenţiei. Imediat se întreprind primele demersuri pentru recunoaşterea dublei alegeri, fiind trimise misiuni diplomatice în capitalele europene . Problema urma să fie dezbătută în cadrul unei Conferinţe deschisă la Paris în ziua de 21 martie. Practic, opiniile Marilor Puteri erau aceleaşi ca cele exprimate la Congresul din urmă cu trei ani, căci nu se schimbase nimic în privinţa intereselor strategice. Se opuneau vehement dublei alegeri Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman. Contextul internaţional a ajutat din nou Principatele. În acele vremuri, atenţia puterilor europene era îndreptată spre statele italiene, pe care Napoleon al III-lea dorea să le folosească pentru alungarea austriecilor din nordul peninsulei, parte a planului ambiţios ce viza anihilarea ordinii stabilite pe ruinele imperiului unchiului său, în 1815. La mijlocul lunii aprilie a izbucnit războiul franco-austro-piemontez, iar, conform planului francez, Austria a părut ca agresor. În inferioritate netă pe scena internaţională aceasta şi-a nuanţat rapid poziţiile. De asemenea, deşi Turcia a tergiversat luarea unei decizii, în urma presiunilor celorlalte puteri, la 26 august cele două au recunoscut dubla alegere.

3. ALEXANDRU IOAN CUZA - MISTERUL UNEI DOMNII! 

 Greu de găsit în întreaga istorie națională un episod la fel de controversat și înconjurat de mister precum abdicarea forțată a primului lider modern de etnie pur românească. Modul în care s-au precipitat și desfășurat faptele ridică interesanta întrebare: Cum ar fi evoluat statul român dacă Domnul Unirii rămânea pe tron și consolida probabil un regat?

De la fiu de boieri la colonel cu vederi europene: Despre cel pe care istoria națională îl cunoaște sub titulatura de „Domnul Unirii” se știu surprinzator de puține lucruri. Mai ales dacă ținem socoteala că a fost un personaj care a trăit în perioada modernă, în plin secol XIX. Cronologic vorbind, cel care avea să reunească după îndelungată vreme, Țara Românească și Moldova, a văzut lumina zilei pe data de 20 martie 1820 în târgul moldovenesc al Bârladului. Încă din pruncie, Alexandru Ioan a aparținut elitelor tradiționale de boieri din Moldova. Tatăl său era ispravnicul Ioan Cuza, un prosper proprietar de pământuri în ținutul Fălciu de pe atunci. Mama sa, Sultana, făcea parte din familia Cozadinilor, clan boieresc cu origini fanariote.

Proclamarea unirii: Părinții își doreau un viitor măret pentru fiul lor. În această direcție nu precupețesc niciun efort. Micul Alexandru are parte de o educație de tip european, învață mai multe limbi străine și se dovedește atras de studiul istoriei. Încă din tinerețe dovedește aptitudini pentru o carieră militară, spre care se și îndreaptă de altfel, devenind un apreciat ofițer în armata moldovenească unde promovează până la rangul de colonel. În această ipostază, A.I. Cuza a fost surprins de efervescența momentului 1848, când Moldova și Țara Românească au fost cuprinse, la rândul lor, de tăvălugul revoluțiilor de inspirație masonică care au zguduit Europa. Din acest moment, viața și destinul său aveau să sufere transformări dramatice. Dacă în Moldova revoluția a fost repede suprimată, dincolo, peste râul Milcov, în Valahia, revoluționarii care au preluat puterea politică și militară au reușit să guverneze până la sfârșitul anului. Propriile vederi liberale, tendințele naționaliste, alături de curajul de a lupta deschis pentru propășirea românilor din timpul episodului moldovenesc i-au creat destui dușmani puternici. În consecință, este capturat, devine prizonier fiind trimis spre Viena, de unde ajunge să fie eliberat totuși cu ajutor britanic (gurile rele spun și astăzi că frăția masonică a funcționat și atunci pentru salvarea unui membru marcant!). A.I. Cuza revine în Moldova unde domnea pe atunci Prințul Grigore Ghica. În urma întrevederilor dintre cei doi, Cuza avansează serios în carieră, devenind Ministru de Război al Moldovei. Sentimentele sale naționaliste și unioniste devin din ce în ce mai puternice, colonelul fiind atras tot mai mult spre scena politicului. În această direcție, în anul 1858 îl găsim în ipostaza de reprezentant al Galațiului/Covurluiului în Divanul ad-hoc de la Iași. Deja remarcat atât în ochii elitelor conducătoare moldovene, Cuza cucerește rapid și încrederea fraților săi masoni din Valahia. Prin urmare, ajunge să fie ales de Partida Națională care acționa pentru Unirea Pricipatelor sub un lider român, nu un prinț străin cum doreau alte loji masonice opuse celor cu viziuni unioniste. Conform istoriei cunoscute, Partida Națională a profitat de suita de neclarități juridice din textele Tratatului de la Paris și ale Convenției de la Paris pentru a-l alege pe Cuza Domn al Moldovei în ziua de 5 ianuarie 1859, și pentru a deveni Domn la Țării Românești peste câteva zile mai târziu în data de 24 ianuarie. Chestiunea Unirii Rrincipatelor devenise între timp o problemă serioasă care nu-i preocupa doar pe români, ci preocupa foarte mult cancelariile Marilor Puteri, care se exprimau prin ambasadorii de la Constantinopol, și prin consulii acestor țări de la Iași și București. Spre exemplu, în Franța, ideea Unirii Principatelor Române a fost adusă la cunoștința cercurilor masonice de către cei mai fervenți militanți ai Unirii, - bursierii români trimiși la studii alături de exilații politici de origine română. Grație relațiilor făcute de aceștia cu conducătorii europeni, Unirea românilor ajunge să figureze chiar pe primele pagini ale proiectelor de politică externă ale Marilor Puteri. Așa ajunge să fie trimis de Franța cu însărcinarea de a ocupa postul de consul la Iași, celebrul politician și diplomat, Victor Place. Misiunea sa era de a-l informa pe Contele Walewsky, Ministrul de Externe francez asupra șanselor și posibilităților realizării Unirii. Pe de altă parte, misiunea sa secretă era aceea de a sprijini eforturile moldovenilor pentru a slăbi astfel în zonă influența șubredului Imperiu Otoman. Actul Unirii, simplu în aparență și superficial studiat, prezintă și o latură ascunsă, care cu siguranță merită investigată. Pe baza documentelor existente, alături de „coincidențele istorice și politice” ale vremii, în prezent putem afirma fără tăgadă, că Unirea de la 1859 a fost până la un anumit nivel, opera masonilor români sprijiniți de confrații de loje cu vederi și simpatii similare. Ei bine, în ciuda tuturor argumentelor și înțelegerilor, pregătirea etapelor Unirii a reprezentat o chestiune extrem de sensibilă privită prin prisma strategiei lojilor din acea perioadă. În plus, deoarece trebuia păstrată senzația respectării tururor clauzelor politice impuse de Marile Puteri, Unirea prezenta numeroase impedimente. Aici intervine hotărâtor interesul Masoneriei, după cum menționeaza într-un text o lojă din Paris: „Teritoriul românilor este alcătuit din mai multe provincii diferite, locuite de români din cele mai vechi timpuri, fiecare cu istoria sa dureroasă. Transilvania, cea mai întinsă regiune, se află sub dominația ungurilor de aproape 800 ani, Bucovina cunoaște stăpânirea austriacă de un secol, Basarabia a fost ocupată temporar, parțial sau total de Imperiul Țarist, iar Moldova și Valahia sunt controlate de turci, neîntrerupt de peste 400 ani. Și pentru noi este o surpriză să realizăm că românii au supraviețuit acestor presiuni în mod neașteptat. Sprijinirea lor poate fi cel mai important argument în Balcani, pentru întărirea influenței franceze!”. Conform multor istorici, acest ultim paragraf a fost greutatea care a înclinat definitiv balanța în favoarea Unirii. În final, patru dintre puterile garante- Franța, Sardinia, Prusia și Rusia -, au silit în cele din urmă Imperiul Otoman și Austria să recunoască evenimentul istoric. 

Domnia lui Cuza: Este caracterizată prin misiunea grea avută de colonel. El a fost declanșatorul trecerii de la o organizare socială depășită istoricește, la o nouă organizare superioară celei anterioare. Marile sale reforme au avut un larg ecou peste hotare. Tot el a fost cel care a reformat și modernizat primul serviciu secret de informații autentic românesc. Reformele sale fără precedent au fost mai importante și mai bune pentru popor chiar decât cele luate de Carol I. Nu degeaba Domnitorul a rămas cel mai iubit și apreciat lider din perioada modernă a românilor. Puțini români știu, spre exemplu, că prima secție de medicină veterinară din țară a fost inaugurată de Domnitorul Cuza. Cea mai însemnată în urmările ei pe plan social și economic  a fost, fără îndoială, reforma agrară din anul 1864, prin care țărănimea clăcașă a fost eliberată de opresiunile de tip feudal, ajungând să fie împroprietărită din pământurile pe care le munceau de generații. A înfăptuit și o necesară reformă fiscală concretizată prin instituirea impozitului personal, a contribuției pentru drumuri și instituirea impozitului funciar. Totul pentru ca Principatele Române Unite să fie încadrate unui sistem fiscal modern și eficient. Ajungem astfel și la cea mai controversată reformă, care din optica multor istorici este responsabilă parțial de abdicarea forțată a lui Cuza. Anume secularizarea averilor și proprietăților mănăstirești. Mănăstirile din Țările Române Unite dețineau în proprietate, prin numeroase danii domnești și boierești, mai mult de 25 % din suprafața agricolă. Legea lui Cuza lua toate proprietățile anumitor biserici și mănăstiri și le trecea în proprietatea statului pentru a spori „avuția țării”. Pe lângă acestea, A.I. Cuza a stabilit un impozit de 10% pentru veniturile nete ale mănăstirilor și bisericilor. Nemaivăzuta măsură a provocat numeroase valuri de proteste în acele vremuri. De fapt, și astăzi o serie de istorici lansează numeroase speculații în care se avansează ideea că Domnitorul a acționat astfel la ordinele Masoneriei care dorea să dea o lovitură fatală clerului bisericesc, unul din dușmanii declarați ai lojilor masonice din secolul XIX. Adevărul nu a fost încă stabilit cu exactitate și probabil nici nu se dorește acest lucru!

Demisie, Abdicare, Mazilire? În urma secularizării averilor mănăstirești, s-a constatat official faptul că, jumătate din terenurile acestora aparțineau de fapt mănăstirilor de la Sfântul Munte Athos, averi dăruite pe drept acestor lăcașuri sfinte cu mult timp în urmă de catre voievozi precum Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș și mulți alții. Furioși, grecii au lansat o campanie dură împotriva lui Cuza și a Principatelor. Având influență la Constantinopol prin relațiile pe care le dețineau, au apelat în egală măsură și la legăturile pe care și le făcusera cu diverși oameni politici din Europa, totul pentru zădărnicirea punerii în practică a secularizarii. Arhimandritul Nylos a mers până într-atât încât a pus la cale asasinarea lui Cuza în aprilie 1864, intenția sa fiind stopată de faptul că agenții secreți români de la Instambul au aflat de plan și l-au alertat pe domnitor din timp. Văzând că a dat greș cu asasinarea, o parte a clerului grec a cerut despăgubiri bănești în valoare de peste 82 milioane lei-aur. Se asociază, acești clerici, - „demni urmași ai lui Hristos” -, cu Sir Henry Bulwer, ambasadorul britanic la turci. Agenții secreți români află și de acest tertip și reușesc să-l influențeze favorabil pe ambasador, grație serviciilor sexuale oferite acestuia de frumoasa grecoaică Eleni Aristarhi! Comploturile organizate de personajele conservatoare și reacționare față de proiectele Domnitorului se acutizează în asemenea grad încât Cuza este obligat să abdice. Totul a fost făcut într-o asemenea grabă umilitoare încât Domnitorul este forțat să abdice semnând decretul de abicare direct pe spinarea unuia dintre ofiterii complotiști! Dramaticul act a avut loc la ora 5 dimineața, în data de  23 februarie 1866, după care A.I. Cuza a fost obligat să se îmbrace în haine civile și a fost scos din palat, printre două rânduri de soldați care primiseră ordin strict să stea întorși cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul Domn. Atât de mari erau temerile complotiștilor în privința unei eventuale reacții violente a soldaților, cu toții fii de țărani împroprietăriți de Cuza. La adăpostul complice al întunericului, Domnitorul proaspăt mazilit a fost urcat într-o trăsusă cu geamuri negre și transportat urgent la casa unui anume Constantin Cocârlan din Piața Sfântul Gheorghe din București. În trăsură a fost acompaniat de căpitanul Costiescu din grupul complotiștilor. În paranteză spus, merită menționat faptul că toate partidele politice de atunci s-au raliat, împotrivindu-se lui Cuza din cauza reformelor acestuia care loveau și în interesele financiare ale politicienilor. Primii care au participat la complot au fost liberalii care, ulterior, s-au aliat cu conservatorii acuzându-l pe Cuza că vrea să insituie un regim dictatorial. Așa s-a născut „Monstruoasa Coaliție”. Complotiștii au atras de partea lor o parte din armata română reprezentată de colonelul Haralambie și maiorul Lecca. Oricât de ciudat sau greu de crezut ar părea, abdicarea forțată a lui Cuza are strânsă legătură cu alegerea sa ca Domnitor al celor doua Principate Romanesti. Este posibil, consideră unii istorici, ca Domnitorul Cuza să nu fi primit drept de domnie permanent sau succesiune filială la tron, colonelul primind doar un mandat imperativ, misiunea sa fiind aceea de a înfăptui Unirea plus câteva reforme în favoarea modernizării Principatelor. Totul trebuia să aibă concursul și acceptul celorlalte puteri ale statului, după care A.I. Cuza ar fi trebuit să cedeze de bunăvoie tronul unui domnitor străin. De altfel, aproape toate forțele politice ale vremii doreau împământenirea unei dinastii străine, chestiunea în sine reprezentând una dintre cele 4 dispoziții finale ale programului de guvernare națională adoptat în octombrie 1857 la Adunările ad-hoc de la Iași și București. Soluția aducerii unui prinț străin era la mare modă în Europa, în special, în Balcani. Conștient de regimul provizoriu al domniei sale, Cuza în persoană declarase în câteva rânduri (ultima dată la 5 decembrie 1865 în Parlament) că este gata să se retragă de la tron în favoarea unui prinț străin. Ce trebuie reținut este că A.I. Cuza a fost provocat de nenumărate ori în timpul domniei sale. Marii săi dușmani din partea familiilor de boieri fanarioți și anti-unioniști, au complotat împotriva sa încă din prima săptămână de domnie. În fața intervențiilor și uneltirilor dușmanilor săi, Domnitorul a fost obligat să instaureze un regim autoritar care a dus în cele din urma la scădera prestigiului său în rândul opiniei publice. Reformele sale i-au înfuriat pe marii moșieri care, cu toate că erau masoni colegi de lojă cu Domnitorul, s-au pornit împotriva sa. Dar, probabil, cea mai grea lovitură a venit din partea unuia dintre cei mai buni spioni în serviciu romanesc. Este vorba de agentul Cezar Librecht, de origine belgiană, pe care Cuza îl numise șef al telegrafului român, dându-i astfel posibilitatea de a intercepta informații interne și externe. Problema a apărut în momentul în care Librecht a fost delegat de Cuza să-l urmărească pe Mihail Kogălniceanu în timpul călătoriei acestuia în Oltenia. Fire duplicitară și invidios pe Kogălniceanu, Librecht adaugă de la sine fapte și acuze la adresa lui Kogălniceanu. Spre satisfacția familiilor boierești din opoziție, Librecht a produs astfel o disensiune de proporții între Cuza și primul său ministru. Domnitorul era pentru prima dată singur, lipsit de aliați. Restul, după cum spune o expresie celebră, este Istorie!

4.UNIREA PRINCIPATELOR ȘI DOMNIA LUI CUZA ÎN CONTEXT INTERNAȚIONAL! 

 Unirea Principatelor a fost cerută în timpul Revoluției Pașoptiste, dar în cadrul unor programe ce nu erau destinate a fi publice pentru a nu provoca intervenția militară a Rusiei, deși, tot Rusia prin Regulamentele Organice o acceptase teoretic. După revoluție, mulți pașoptiști au emigrat în Europa Occidentală unde vor reuși, treptat, să impună problema unirii Principatelor ca problemă europeană. Vor profita, în special, de înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei. Se punea problema cum să fie împiedicată Rusia, pe viitor, să mai atace prin Balcani, Imperiul Otoman. Rusia prefera calea de atac dunăreano-balcanică, deoarece aici existau o serie de popoare slave care puteau fi ușor atrase de partea ei, în timp ce, calea de atac prin Caucaz se dovedise periculoasă – acolo existând numeroase populații musulmane care făceau cauză comună cu Imperiul Otoman. Revoluționarii români au oferit Marilor Puteri soluția, anume, impunerea garanției acestor puteri asupra Principatelor și înlăturarea protectoratului Rusiei. Așa se va impune și ideea ca cele două Principate să formeze un singur stat care ar fi putut fi o barieră și mai serioasă în față politicii expansioniste rusești. În cadrul Congresului de la Paris din 1856 s-a acceptat această idee a garanției comune a Marilor Puteri, dar problema unirii celor două Principate a provocat neînțelegeri. Unirea a fost susținută de Franța, Prusia, Sardinia, și, în mod paradoxal chiar de Rusia! De fapt, Rusia observase că existau mari neînțelegeri între Franța și Anglia cu privire la această unire a celor două Principate! Astfel, Rusia spera să dezbine blocul puterilor învingătoare în războiul Crimeei și să obțină condiții de pace mai bune. Anglia era o susținătoare puternică a integrității Imperiului Otoman și se temea că Principatele ar putea ușor să ajungă din nou sub control rusesc. Prusia și Sardinia au susținut unirea Principatelor plecând de la propriile planuri de unificare ale Germaniei și Italiei și aveau nevoie de crearea unui precedent - Marile Puteri care garantau echilibrul de forțe pe continent să accepte un proiect de unificare pe care să-l poată folosi ca pretext pentru procesele lor de unificare națională. Alte două puteri s-au opus vehement unificării Principatelor: Austria - pentru că se temea să nu dea apă la moară și românilor din propriul Imperiu, încât să dorească și ei unirea cu Principatele -, și, Poarta otomană – aceasta se temea că unirea Principatelor sub un prinț străin, așa cum susțineau revoluționarii pașoptiști dar și Franța, va duce relativ repede și la obținerea independenței Principatelor, un principe străin nedorind să fie sub autoritatea sultanului. După războiul Crimeei, totuși, Marile Puteri nu mai doreau un nou război, cu atât mai mult din cauza unirii Principatelor și astfel se ajunge la întâlnirea de la Osbourne, dintre Napoleon al III-lea și regina Victoria a Angliei însoțită de ministrul de externe englez Palmerston. A fost o întâlnire de comprolis unde s-a acceptat de către Franța renunțarea la unirea deplină a Principatelor sub un prinț străin, căzându-se de acord doar asupra unei simple uniri administrative. Pe moment, românii nu vor cunoaște acest fapt, ei votând în Adunările ad-hoc din 1857 rezoluții de unire în care cereau un domnitor străin! Poarta a acceptat înțelegerea de la Osbourne, pentru că o interesa să îndepărteze ideea unui prinț străin și s-a mulțumit cu o simplă unire administrativă a celor două Principate. De ce insistau românii atât de mult pe ideea domnitorului străin? Simplu, era singurul care ar fi putut obține sprijinul politic, diplomatic și militar pentru independența Principatelor. În plus, putea fi un arbitru între diversele familii boierești care doreau tronul, sau, putea menține echilibrul politic, nefiind afectat de partizanat politic în favoarea unei grupări sau a alteia. Marile Puteri, reunite însă, în Conferința de la Paris din 1858 au căzut de acord asupra unei Convenții care hotăra statutul internațional al Principatelor și principiile lor de organizare internă, act ce era profund contrar rezoluțiilor Adunărilor ad-hoc! Urma să se formeze un stat intitulat „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei” în care ar fi trebuit să existe două capitale, doi domnitori, două Parlamente etc.. Dar, în Convenție nu se prevedea că aceeași persoană nu putea fi aleasă ca domnitor unic în ambele Principate. Astfel, patrioții români, organizați în câte o „Partidă Națională” atât la Iași cât și la București, vor reuși să impună alegerea unui singur domnitor. Nu a fost ușor – în Moldova Partida Națională avea peste 30 de candidați din rândurile sale! În Țara Românească părea favorit fostul domnitor regulamentar Gheorghe Bibescu. În Moldova, în cele din urmă, prin implicarea directă a lojilor francmasonice, va fi impus Alexandru Ioan Cuza! Acesta se născuse în 1820 în ținutul Bârladului. Printre altele își făcuse studiile de drept la Paris dar nu obținuse nici un titlu academic. La Paris a aderat, se pare, la Francmasonerie, reușind să facă parte chiar din loja masonică în care era memebru și prințul Ludovic Bonaparte, viitorul Napoleon al III-lea. De altfel ,Napoleon al III-lea a fost un ferm susținător al lui Alexandru Ioan Cuza și al ideii unirii Principatelor sub domnia acestuia. Cuza a participat la revoluția din Moldova din 1848, trebuind să fugă datorită măsurilor represive luate de Mihail Sturdza. A participat la Marea Adunare Națională de la Blaj. A plecat, apoi, în exil - unde putea săs e ducă dacă nu la Paris sub protecția lui Ludovic Bonaparte! Revenit în Moldova în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica, ajunge să ocupe importante funcții în conducerea statului. Va deveni foarte cunoscut după demisia din funcția de pârcălab (un fel de prefect) al ținutului Covurlui (corespunde oarecum cu județul Galați de astăzi). Și-a prezentat demisia ca formă de protest față de măsurile antiunioniste luate de caimacanul Nicolae Vogoride. Acesta falsificase alegerile din Moldova, eliminând din listele pentru Adunarea Electivă, care trebuia să-l aleagă pe viitorul domn, pe toți cei bănuiți că ar susține unirea. După ce a fost ales domnitor al Moldovei, cu sprijinul masonic și prin intervențiile „subtile și convingătoare” ale lui Napoleon al III-lea, Partida Națională acceptă să-l propună candidat pe Cuza și la domnia Valahiei. Dar, aici a fost nevoie de intervenția maselor, care prin demonstrațiile populare de mare amploare i-au determinat pe boierii conservatori să renunțe al mai sprijini pe Bibescu. La propunerea făcută de Vasile Boierescu și de prințul Dimitrie Ghica este acceptată în unanimitatea alegerea lui Cuza și ca domnitor al Valahiei! Astfel, Marile Puteri erau puse în încurcătură, întrucât nu prevăzuseră o astfel de situație. De aici necesitatea organizării unei noi Conferința la Paris, în 1858, pentru a discuta situația ivită în Principate. Poarta otomană amenința cu intervenția armată, susținând că acțiunea românilor încălca prevederile Convenției de la Paris, deși în Convenție nu se prevăzuse că nu putea fi aleasă aceeași persoană ca domnitor în ambele Principate, deci argumentarea Porții otomane era o minciună! La fel amenința cu intervenția armată și Austria, bazându-se pe aceleași argumente mincinoase ca cele prezentate de Poarta otomană. Conferința de la Paris se desfășura pe fondul declanșării războiului pentru unificarea Italiei. Prim-ministrul Regatului Sardiniei/Piemontului reușise să-l convingă pe Napoleon al III-lea să participe la acest proces de unificare al Italiei, prin declanșarea unui război contra Austriei! Pentru a învinge ușor Austria, Napoleon al III-lea avea nevoie de intervenția militară a Principatelor Unite, care să atace în Transilvania, obligând Austria să lupte pe două fronturi. În schimbul participării la acest război, lui Alexandru Ioan Cuza i s-a promis de către Napoleon obținerea Transilvaniei! Austria, în dificultate militară evidentă, este zdrobită de trupele franco-piemonteze la Magenta și Solferino, dar are chibzuința diplomatică necesară să ceară pace, pe neașteptate, evitând înfrângerea totală. Spre dezamăgirea piemontezilor dar și a lui Cuza, Napoleon al III-lea acceptă pacea, câștigând Savoia, preluând Lombardia pe care o cedează Piemontului și renunțând să ceară Austriei să cedeze Transilvania Principatelor. Austria se angaja, în schimb, să accepte unificarea Italiei, și dubla alegere a lui Cuza în cele două Principate. Lipsită de sprijin austriac și fără sprijinul niciunei alte mari puteri Poarta Otomană acceptă și ea, în a treia ședință a Conferinței de la Paris din 1859, dubla alegere a lui Cuza. Cu alte cuvinte, Marile Puteri garante au recunoscut dubla alegere a lui Cuza. Acum, trebuia acționat pentru recunoașterea unirii depline, adică să nu mai existe două capitale, două Adunări legislative etc.. Pentru a reuși acest lucru, A.I. Cuza va marșa la un nou război declanșat de Napoleon al III-lea. Este vorba de un război pornit de Napoleon al III-lea în 1860 contra Imperiului Otoman prin care el dorea să ocupe Siria. Avea din nou nevoie de Principatele Unite care să intre în război pentru a obliga Poarta să mențină importante trupe la Dunăre, neputând, astfel, să le transfere pe frontul din Siria. În schimbul participării la acest război, lui Cuza Napoleon i-a promis că Franța va recunoaște independența Principatelor față de Poarta Otomană!! Marile Puteri realizând că se „tulbura” echilibrul de forțe european vor interveni. Franța își limitează pretențiile, iar Poarta acceptă de nevoie, constrânsă de Franța, unirea deplină a Principatelor! Austria, nedorind să aibă parte de alte complicații în fața unei Franțe dezlănțuite, acceptă și ea unirea deplină, dar numai pe timpul domniei lui Cuza! După recunoașterea unirii depline, Cuza va forma primul guvern unic al Principatelor. Se punea problema numirii primului-ministru. Liberalii radicali ca I.C. Brătianu, C.A. Rosetti etc., se considerau îndreptățiți să fie prim-miniștrii. Dar, Marile Puteri - Rusia, Austria, Turcia – nu puteau accepta prezența unora dintre acești radicali în fruntea guvernului. Acești liberali erau cunoscuți în epocă pentru radicalismul lor drept „roșii”, adică un fel de comuniști-utopici! Dar și alte țări se opuneau. De exemplu, Franța nu putea accepta prezența lui Brătianu în fruntea guvernului deoarece acesta fusese implicat într-o seria de comploturi la Paris contra lui Napoleon al III-lea; se opunea și față de alegerea lui C.A. Rosetti deoarece el făcea parte din cluburile socialiste radicale de la Paris! Este, așadar, de constat faptul că la vremea aceea liberalii radicali erau de stânga, în ceea ce privește poziționarea în viața politică! În aceste condiții, Cuza îl va numi ca premier pe liderul conservatorilor de dreapta - Barbu Catargiu. A fost o numire care a stârnit furia radicalilor, dar, în ciuda acestei situații, Barbu Catargiu a guvernat relativ bine, moderat, evitând să cadă în cursa demagogiei ieftine a radicalilor în privința problemei agrare, demonstrând că, indiferent cât pământ vor ceda boierii, nu va fi destul. Singura soluție viabila era dezvoltarea industriei care să preia un procent considerabil din populația sătească, pe care s-o transforme în muncitorime industrială. La fel s-a poziționat și față de extinderea dreptului la vot, arătând că o populație insuficient educată nu putea vota în cunoștință de cauză. Pozițiile sale inflexibile au determinat organizarea unui complot care a dus la asasinarea sa! Se pare că nici Cuza nu a fost străin de acest atentat politic scandalos, cu efecte urâte pentru România în plan extern! Radicalii considerau că a venit timpul să preia guvernarea, dar Cuza, având în vedere reacția ostilă a Marilor Puteri, mai ales după asasinarea lui Catargiu, optează pentru o soluție propusă de liberalii moderați, anume Nicolae Kretzulescu. Chiar dacă acest prim-ministru era liberal-moderat, radicalii au fost profund nemulțumiți și se vor îndepărta total de Cuza. Ei vor forma o alianță de conjunctură cu dreapta conservatoare, care se temea tocmai de reformele cerute de radicali! Astfel s-a format o alianță cunoscută drept „monstruoasa coaliție”, pentru că se coalizaseră două forțe politice care în orice altă situație erau adversare de nereconciliat. Având majoritatea în Adunarea legislativă, conservatorii, la primul semnal, firav de altfel, că noul guvern dorește să promoveze reforme ceva mai radicale, îi dă vot de cenzură! În această situație, A.I.Cuza trece hotărât la acțiune, având asigurat sprijinul liberalilor moderați conduși de M. Kogălniceanu. Astfel Cuza se va pronunța pentru un regim nou „de autoritate și dreptate”. Astfel, îl numește în fruntea guvernului pe Kogălniceanu, semnal aparent clar că, marile reforme puteau să înceapă. Cuza face imprudența să accepte publicarea în presa străină a unui nou proiect de constituție care îi atribuia aproape toată puterea în stat, fapt care a provocat furia adversarilor. Însă punerea în dezbaterea Parlamentului a Legii secularizării averilor mănăstirești a calmat pentru moment conflictul politic intern. Legea trecea în proprietatea statului român averile Bisericii Ortodoxe, care deținea aproape un sfert din fondul funciar al țării. De asemenea, legea a trecut în proprietatea statului român și averile mănăstirilor închinate. Acest fapt a provocat nemulțumirea călugărilor greci, susținuți puternic de către Poarta Otomană și Rusia. Li se propunea acestor călugări o sumă considerabilă de bani, pentru epoca aceea, ca despăgubire - 24 milioane de lei! Dar aceștia, extrem de orgolioși, n-au acceptat-o deși Rusia se declarase mulțumită de sumă! Interesant este faptul că majoritatea conservatoare a susținut această reformă, nu doar pentru argumentul că din pământurile luate Bisericii se puteau împroprietării țăranii, evitându-se situația în care ar fi trebuit ei să cedeze pământ. De fapt, conservatorii se așteptau la nemulțumirea Turciei și a Rusiei și au sperat că la intervenția celor două puteri, Cuza va fi detronat! Surpriza a fost ca tocmai Rusia să fie mulțumită! Cu pozițiile de putere consolidate și având în vedere opoziția fățișă a majorității conservatoare din Adunare față de reformele electorală și agrară care se pregăteau, Cuza va da o lovitură de stat la 2 mai 1864, act prin care va acumula de facto întreaga putere în stat! Pentru a oferi o bază legală noului regim, supune aprobării electoratului prin plebiscit o așa-zisă constituție, numită pentru a nu ofensa marile puteri, deranjate că un act aprobat de ele era suspendat unilateral de către Cuza, „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris”! În realitate, acest Statut nu avea nimic comun cu respectiva Convenție! Pe baza acestui act Cuza dorea să guverneze exact ca Napoleon al III-lea în Franța, adică în mod dictatorial! Câștiga practic întreaga putere legislativă și executivă, Parlamentul având un rol decorativ, cu toate că una dintre camere, - cea a Deputaților -, era aleasă pe baza unei noi legi electorale care mărea considerabil numărul de alegători. În ceea ce privește Senatul acesta devenea „Corp Ponderator” cu senatori de „drept” numiți de către Domnitor! Curios este faptul că liberalii moderați, susținători totuși ai regimului parlamentar, au consimțit la acest act de forță al domnitorului! Se presupune că, în fapt, soluția aceasta i-a fost sugerată lui Cuza de către însuși Napoleon al III-lea, iar Kogălniceanu, care avea importante legături în masonerie, a acceptat să fie în continuare prim-ministru, chiar dacă mai mult de formă, puterea efectivă având-o domnitorul. În această perioada, se introduc importante reforme. Cea care va avea urmări deosebite va fi reforma agrară sau, cum a fost numită în epocă, „legea rurală”! Teoretic se rezolva cea mai stringentă nevoie socială - împroprietărirea țăranilor cu pământ! Peste 2 milioane de hectare de pământ urmau să intre în posesia a circa 400000 de foști clăcași. Însă, pe termen lung, reforma a avut grave consecințe, întrucât se fărâmița foarte mult posesia asupra fondului funciar. Atunci, pe moment, nu au fost înțelese aceste urmări, dar, cu trecerea vremii ele vor deveni tot mai grave – să nu uităm da marile răscoale țărănești din 1888 și 1907; ce rost ar mai fi avut aceste răscoale dacă reforma lui Cuza îi împroprietărise pe țărani cu pământ!? Între timp, tendințele dictatoriale ale lui Cuza devin tot mai evidente, provocând nemulțumire serioase atât ale marilor puteri, cât și pe plan intern. Se ajunge la un conflict „pentru popularitate politică” între Cuza și Kogălniceanu. Kogălniceanu era tot mai apreciat pe plan politic intern de către populație, în timp ce popularitatea lui Cuza se epuiza cu fiecare zi datorită vieții sale personale scandaloase! Deși avea o soție legitimă, Cuza se „aventurase” într-o legătură amoroasă cu prințesa Serbiei - Maria Obrenovici; din această legătură au rezultat doi băieți nelegitimi. Mai mult, se zvonea că domnitorul ar fi dorit să-l proclame pe cel mai dintre cei doi băieți moștenitor la tron, semn în opinia unora că domnitorul dorea să întemeieze o dinastie, deși nu avea copii legitimi cu soția sa Elena Cuza! Se ajunge la demisia lui Kogălniceanu, pe care Cuza o acceptă rapid. Între timp adversarii săi politici speculează dibaci comportamentul imoral al domnitorului în privința vieții sale personale. Îi se face o propagandă ostilă în presa occidentală. Chiar Napoleon al III-lea ajunge să nu-l mai sprijine. Încurajați de acest fapt, 2 adversari redutabili ai domnitorului pun la cale complotul pentru răsturnarea lui Cuza. Primul dintre acești adversari, I.C.Brătianu a reușit la Paris să-l prezinte pe Cuza ca fiind „omul Rusiei și inamicul Franței”; este de mirare cum a reușit așa ceva! Mai ales să-l convingă pe Napoleon al III-lea de acest „adevăr”! Uluitor!! Mai mult, celălalt adversar, C.A Rosetti reușește la Sankt-Petersburg, în capitala Rusiei, să-l prezinte pe Cuza ca fiind „agent al Franței și adversar de moarte al Rusiei”! Este pur și simplu incredibil!! În primul rând cum a reușit Rosetti să ajungă în capitala Rusiei și să fie ascultat!? Apoi, cum a reușit să fie convingător, știindu-se ostilitatea totală a Rusiei față de liberalii radicali români!? Ce anume s-a întâmplat cu adevărat? Este evident că doar propaganda celor doi radicali nu era de ajuns pentru ca cele două puteri să-și dea acordul pentru înlăturarea lui Cuza! S-a implicat masoneria, și dacă a făcut-o, cum a procedat de a reușit să prezinte, simultan, două variante despre Cuza care se băteau cap în cap!? Mai grav este faptul că, în plan intern, C.A. Rosetti a reușit să organizeze efectiv complotul din 11 februarie 1866 cu participarea unor personaje din conducerea armatei! Aceștia, printr0un act de trădare în toată regula, l-au obligat pe Cuza să-și semneze abdicarea și să se plece în exil, ca ultimul om, am putea spune, fără a exagera cu nimic!! Cum de nu a opus niciun fel de rezistență? Cum de restul armatei a acceptat așa ceva fără să reacționeze!? Nu negăm faptul că domnitorul merita să piardă puterea din cauza politicii dictatoriale și a vieții sale personale! Dar totuși, să fie trimis în exil ca și cum ar fi fost un mare trădător, ultimul dintre oameni!! Sunt multe chestiuni care ridică serioase semne de întrebare! Pe cine deranjase așa de tare Cuza cu adevărat pentru a nu mai găsi niciun sprijin în plan intern și extern!? Mai merită să evidențiem un fapt relativ puțin cunoscut - comportarea exemplară a Doamnei Elena Cuza care a avut tăria de caracter necesară pentru a nu se răzbuna pe cei doi băieți nelegitimi ai soțului ei „năbădăios”, și, mai mult, să accepte să-i crească ca pe proprii săi copii!! Ce putem spune!? Elena Cuza a demonstrat că era o Doamnă cu D mare!!

VOM CĂLĂTORI VREODATĂ MAI REPEDE DECÂT LUMINA?

 

VOM CĂLĂTORI VREODATĂ MAI REPEDE DECÂT LUMINA?

 Albert Einstein a zis că este imposibil, dar din explicaţiile lui Jennifer Ouellette reiese că unii oameni de ştiinţă încă încearcă să depăşească limita cosmică de viteză - chiar dacă asta înseamnă să „păcălească” legile fizicii. În 2012, un mic experiment cu neutrini, realizat în Europa, denumit OPERA (Oscillation Project with Emulsion Tracking Apparatus), a uimit lumea cu un anunţ preliminar în care se explica cum nişte neutrini au fost cronometraţi circulând la o viteză cu câteva fracţiuni de secundă mai mare decât cea a luminii. În ciuda eschivelor cercetătorilor, imaginaţia oamenilor de rând a sărit de la neutrin direct la o navetă spaţială capabilă de călătorii interstelare. Până la urmă, perspectiva călătoriei cu viteze superioare luminii a fost o marcă a science fiction-ului zeci de ani, de la „găurile de vierme” şi „modulul warp” din Star Trek la „salturile” făcute pentru a scăpa de rasa Cylonilor din serialul SF „Battlestar Galactica”. Durează ani, zeci de ani, secole chiar pentru a traversa vastele întinderi ale spaţiului cu tehnologia de propulsie din prezent. O descriere realistă a plictiselii călătorilor spaţiali ar putea suna ca ceva de genul: „Încă nu am ajuns?” Aşadar anunţul OPERA era de aşteptat să genereze exaltare, deşi neutrinii despre care vorbim se mişcau numai cu câteva nanosecunde mai repede decât lumina, nu suficient de rapid încât să-i depăşească pe Cyloni, dar cu toate acestea mai rapizi decât „c”, limita cosmică a vitezei luminii stabilită de Albert Einstein în 1905. Din nefericire, euforia a fost prematură: rezultatele OPERA erau incorecte, graţie unei erori de calibrare. Vinovatul: o defecţiune în sistemul care măsura viteza neutrinilor în timpul călătoriei lor. Aşa că Einstein câştigă din nou. Cu toate acestea, aventura OPERA ne spune că ideea de călătorie mai rapidă decât viteza luminii continuă să rămână un subiect care aprinde imaginaţia. Aşa cum scenaristul hollywoodian, Zack Stentz, spunea recent la o conferinţă din Los Angeles despre supereroi: „Orice scriitor de science-fiction care vrea să ajungă dincolo de marginea sistemului solar (în timpul unei vieţi) se agaţă de asta. Este un act de credinţă care îţi permite să îţi spui poveştile pe această pânză”. „Act de credinţă” este cea mai relevantă sintagmă pentru a fi folosită aici. De fapt, nu vom putea călători dincolo de limita vitezei, cel puţin nu bazându-ne pe actuala întelegere a fizicii. Orice obiect care are o anumită masă câştigă energie având mereu nevoie de încă puţin pentru a accelera în continuare. La LHC, cel mai mare accelerator de particule din lume protonii sunt acceleraţi până la viteze cât mai apropiate de cea a luminii dar nu ating acel punct. Dacă un proton ar atinge acea viteză ar avea nevoie de o cantitate infinită de energie pentru a merge mai repede, şi nu avem acea resursă infinită de energie. Ecuaţiile nu tind să mintă, mai ales acelea care au fost testate în nenumărate experimente timp de mai bine de un secol. În ceea ce priveşte aplicaţiile şi scopurile practice, viteza luminii este un prag insurmontabil. Fizicienii însă nu ar face niciun progres dacă ar „arunca prosopul” atât de uşor şi dacă nimeni n-ar crede că Einstein nu ar avea ultimul cuvânt mereu. Mulţi oameni de ştiinţă sunt dispuşi să se gândească la posibile încălcări ale principiilor relativităţii chiar dacă niciuna dintre acestea nu a fost în mod experimental confirmată deocamdată. Una dintre primele posibilităţi pentru deplasarea cu viteze superioare celei luminice a fost particula ipotetică numită tahion. Aceasta ar fi fost capabilă să creeze un tunel dincolo de bariera vitezei luminii. Rezultatul a fost că aceasta pare a fi mai degrabă un artefact al matematicii decât o particulă fizică existentă. Cu toate acestea, un alt motiv pentru care s-a strâns atât de mult entuziasm în jurul experimentului OPERA este datorită faptului că, în 1985, fizicienii propuseseră ideea conform căreia anumiți neutrini cu energie mare ar fi de fapt tahioni, capabili să interacţioneze cu un câmp necunoscut care să le dea suficientă energie încât să îi propulseze dincolo de celebra barieră. Un astfel de tahion asemănător cu un neutrin ar surclasa fotonii ca fiind cele mai rapide particule din univers. Eroarea de calibrare de la OPERA a descurajat posibilele speranţe, dar încă mai există „portiţe” care să fie explorate, ca de exemplu mecanismul modulului warp din Star Trek, prima dată propus în 1994 de fizicianul Miguel Alcubierre din Mexic. În teoria generală a relativităţii spaţiu-timpul este dinamic, nu static, acesta modificându-şi dispunerea într-o continuă transformare influenţată de prezenţa masei sau a energiei. Alcubierre a sugerat că ar fi posibil să „încapsulezi” o navetă spaţială într-o „bulă warp” unde spaţiul s-ar contracta în faţa navetei şi s-ar dilata în spatele acesteia permiţându-i astfel să se deplaseze superluminic. În felul acesta însă, în acea bulă timpul ar rămâne plat, iar naveta nu ar face decât să „respecte” limita de viteză cosmică. Iată că, încă o dată ne confruntăm cu o problemă a energiei: un asemenea nivel de curbare ar necesita cantităţi enorme de energie echivalentă cu masa planetei Jupiter. Pentru a propulsa o navetă dincolo de Calea Lactee ar fi nevoie de mai multă energie decât poate fi găsită în masa întregului univers. Un design în formă de inel, mai eficient energetic ca un fel de modul warp, a fost descris recent la un simpozion despre zborul interstelar, oferind o slabă urmă de speranţă acoliţilor spaţiali înveteraţi cum că, pentru generaţiile viitoare modulul warp va fi o realitate. Cu toate acestea, cu tot ce ştim despre relativitatea generală şi teoria câmpurilor cuantice „este aproape sigur ca nu poate fi realizat”, spune Ken Olum, un cosmologist la Tufts. „Desigur, vorbim despre gravitaţia cuantică şi este greu de ştiut pentru că nu prea ştim ce este aceasta”. Fostul cercetător NASA, Kevin Grazier, care a fost consultant tehnic pentru „Battlestar Galactica”, spune că o versiune a modulului warp al lui Alcubierre a fost punctul de inspiraţie pentru „modulul de salt” folosit în seria TV. Se baza pe presupunerea că în această lume ficţională, „Colonialii” au combinat teoriile despre electromagnetism şi gravitaţie făcând astfel posibilă crearea unui câmp electromagnetic foarte puternic care ar fi echivalentul unui câmp capabil să modifice structura spaţio-temporală. Să transformi această idee ficţională în realitate viabilă este însă o cu totul altă discuţie. Dacă chiar vrem să devenim speculativi, Olum sugerează că zborul superluminic ar fi posibil în cazul în care concepte exotice precum cele care apar din teoria superstring-urilor s-ar dovedi a fi corecte. Suntem locuitorii unui univers cu 4 dimensiuni dar varii permutări din teoria superstring-urilor sugerează că universul nostru este doar unul din multe altele, coexistând într-o bula pentadimensională numită „bulk”. În acel bulk universul nostru se aliniază cu toate celelalte precum filele unei cărţi. Olum explică ideea ipotetică în care cineva ar putea să o ia „pe scurtătură” printr-un astfel de „bulk” ajungând la destinaţie mult mai rapid decât dacă ar fi călătorit convenţional în universul obişnuit de-a lungul celor 4 dimensiuni. Chiar şi aşa tot există un detaliu. În teoria „branelor” (membranele separatoare de universuri paralele) numai gravitonii pot călătorii prin „bulk”, spune Olum. Aşa încât cineva ar trebui să inventeze un dispozitiv care să scaneze un obiect, să transmită informaţia sub formă de gravitoni către un al doilea dispozitiv la capătul celălalt, care apoi să reconstruiască obiectul - un fel de teleportare, numai că prin gravitoni. Considerând că mai avem încă de observat gravitoni în cele mai puternice acceleratoare de particule pe care le avem şi că nivelul record de teleportare a unor mici nori de atomi este neameninţător pentru Cyloni (doar o distanţă de 143 de kilometri), acest scenariu trebuie să rămână pe tărâmul science-fiction-ului, cel puţin deocamdată. Ştiinţa avansează, dar o face încet, la o viteză nici pe departe apropiată de cea a luminii.

O MORFOLOGIE A ROMANULUI „OBSEDANTULUI DECENIU”.

 

O MORFOLOGIE A ROMANULUI „OBSEDANTULUI DECENIU”

 Ca multe alte concepte vehiculate în literatura română, formula romanului „obsedantului deceniu” circulă în istorii literare (și nu numai) fără o circumscriere exactă și fără aprofundări teoretice. Lucrul este cu atât mai regretabil cu cât ea tinde să acopere un teritoriu destul de vast al literaturii române postbelice: sunt numite, într-un context sau altul, romane ale „obsedantului deceniu”, operele unor autori de toate mărimile, de la cei canonici (Marin Preda, Constantin Țoiu, Augustin Buzura, D. R. Popescu, Sorin Titel, George Bălăiță) până la nume mai degrabă uitate azi, precum Ion Lăncrănjan, Al. Simion, Paul Anghel, Corneliu Leu, Platon Pardău, Vasile Băran, Corneliu Ștefanache, Mircea Radu Iacoban. Problema este cu atât mai acută cu cât semnificația acestei forme literare care - repet, a ocupat avanscena prozei românești timp de aproape două decenii - este insuficient clarificată: în timp ce unele studii tind să considere formula o revizuire a realismului socialist - asimilând-o, așadar, unui tip de literatură dogmatică și „pe linie” -, în altele ea devine probă esențială a dimensiunii subversive a literaturii de sub comunism. De cele mai multe ori, diferența dintre caracterul oficial și cel critic se face pornind de la criterii discutabile, precum prestigiul sau simpatia pentru un autor sau reprezentativitatea lui în cadrul canonului. De aceea se impune o discuție ceva mai sistematică asupra sintagmei, dar și furnizarea unui model de analiză menit să-i clarifice semnificația în câmpul ideilor literare românești. Interpretările abuzive sau simplificatoare pornesc, din păcate, chiar de la stabilirea originii conceptului. El este atribuit lui Marin Preda, însă o confruntare cu textul care se presupune că l-a lansat mai degrabă îi obscurizează sensurile decât să le limpezească. În primul rând, este de notat că, Marin Preda nu folosește nicăieri sintagma de „obsedant deceniu”. Textul la care se trimite în general nu este nici el un articol propriu-zis, ci face parte din seria rubricii „Marin Preda răspunde la o întrebare”, inițiată în aprilie 1970 de Adrian Păunescu și încheiată în anul următor, când prozatorul renunță la ea în semn de protest față de Tezele din iulie. Sintagma de „obsedant deceniu” este un titlu redacțional atașat răspunsului lui Preda și aparține, foarte probabil, responsabilului de rubrică, Adrian Păunescu. Argument insuficient, se va spune, pentru a atribui poetului sintagma, de vreme ce Marin Preda o materializează în corpusul răspunsului. Numai că și aici lucrurile sunt mai complicate. Întrebarea propriu-zisă a lui Adrian Păunescu nu trimite la o formulă a romanului, ci mai degrabă la o reflecție cu privire la etapele de evoluție a literaturii române recente: „Explicită sau nu, circulă ideea că deceniul ʾ50-ʼ60 coincide cu un hiatus în literatura română. Care este opinia dv. în această privință, opinie de un interes cu atât mai mare cu cât sunteți - în hiatusul de care vorbeam - considerat o excepție?”. Este evident că atât întrebarea, cât și răspunsul se articulează după logica învăluirii, curentă în epocă, mai ales că în joc era o temă sensibilă: aceea a ideologizării totale a literaturii în anii ʼ50. Din prudență, Marin Preda se preface că nu înțelege subtextul și răstoarnă logica evoluției sugerate de întrebare: nu anii ʼ50 ar constitui un hiatus în evoluția literaturii române, ci mai degrabă anii ʼ60, când scriitorul român nu-și asumă pe deplin libertățile oferite de noul regim. Orientarea din așa-numitul „obsedant deceniu” i se pare firească întrucât „anacronismul unei literaturi care și-ar fi continuat inerția dincolo de anii ʼ44 ar fi constituit un fenomen bizar, neverosimil, imposibil în realitate”. De observat, așadar, că „obsedantul deceniu” are două accepțiuni în gândirea lui Marin Preda: în primul rând, el este privit ca temporalitate externă, ca etapă a istoriei literaturii române, care coincide cu intervalul angajării scriitorului de partea literaturii revoluționare. Cealaltă accepțiune este de ordin tematic, vizând sursa de inspirație a scriitorilor contemporani. Pe scurt, Preda reproșează colegilor cantonarea în subiecte dogmatice. Totuși, este greu de înțeles la ce categorie de opere se referă Marin Preda, de vreme ce nu sunt furnizate exemple: nu reiese, din această precizare de ordin tematic, că scriitorul s-ar referi la o nouă formulă literară, ci mai degrabă la prelungirile realismului socialist în această epocă. La fel de abstract, îndemnul lui se îndreaptă către valorificarea libertății de care s-ar bucura scriitorul român în stricta contemporaneitate: „În diversitatea poeziei și prozei de azi, scriitorul talentat nu mai poate invoca niciun risc care l-ar paște dacă ar încerca să atace orice temă și orice subiect care i-ar izbi conștiința”. Cu excepția semnalării faptului că prozatorul român își identifică încă sursa de inspirație în realitățile deceniului trecut și că apelează încă la antagonismele estetice ale realismului socialist, Marin Preda nu pare conștient de cristalizarea unei noi formule literare. Dacă prozatorul lansează o mică scânteie în 1970, trimițând vag și prudent la un tip de imaginar care se inspiră încă din realitățile anilor ʼ50, în schimb este de notat că în cea mai consistentă dezbatere despre romanul politic din timpul comunismului, prilejuită de o anchetă din „Caiete critice” din 1983 (nr. 1-2), se vorbește despre romanul „obsedantului deceniu” ca despre o formulă epuizată. Aproape că nu există autor, dintre respondenți, care să nu insiste asupra faptului că formula reprezintă o fundătură pentru prozatorul contemporan: „un malaxor estetic” după Gheorghe Crăciun (Crăciun 1983, p.18), „un gen inautentic și convențional, care a amestecat adevărul și neadevărul” (Ciocârlie 1983, p.15), „o formă a literaturii esopice, devenită foarte plictisitoare, servită ca substitut” (Crohmălniceanu 1983, p.28), „o rețetă de consum” (Manea 1983, p.39), „un fel de modă” (Paler 1983, p.58), „un roman care transformă psihologia în pisălogeală” (Simion 1983, p.70) sau o formă „de defulare colectivă” (Ștefănescu 1983, p.82). Două lucruri sunt frapante aici: pe de o parte, faptul că se vorbește destul de deschis despre intenționalitatea subversivă a romanului „obsedantului deceniu”, cu insistența asupra observației că adevărul nu este  rostit până la capăt. Pe de altă parte, spre deosebire de 1970, când Marin Preda tatona, după cum am văzut, un teritoriu nou al literaturii contemporane, în 1983, el pare deja nu numai constituit, ci erodat de-a dreptul. Ce este, totuși, romanul „obsedantului deceniu” și care este funcționalitatea lui în evoluția formelor din literatura sub totalitarism? În primul rând, nu se poate răspunde la această întrebare dacă păstrăm cadrul de referință strict al literaturii române. El ține de contextul dezghețului ideologic produs după 1956, cu viteze și în forme diferite, în mai toate culturile aflate sub influența sovietică. Se știe: realismul socialist admitea un singur mod de reprezentare -  cel realist, dar care nu se confunda cu realitatea propriu-zisă, ci cu prezentarea ei conform viziunii Partidului. În schimb, formula romanului „obsedantului deceniu” se opune în mod evident construcției omogenizatoare pe toate planurile a realismului socialist, având în centrul ei ceea ce s-ar putea numi tehnica distanțării: pentru a evita pe cât posibil ideologia marxist-leninistă - făcând, în același timp, aluzii la deficiențele regimului -, scrieitorii își plasează universul imaginar în timpuri sau în locuri îndepărtate. Unul dintre cele mai simptomatice exemple ale acestei strategii este de regăsit în literatura poloneză. În Întunericul acoperă pământul, roman publicat în 1957, Jerzy Andrzejewski trimite la politica stalinismului prin plasarea lumii ficționale în perioada inchiziției spaniole. Scriitorul repetă scenariul într-un roman din 1960, intitulat Porțile paradisului, unde mesajul ideologic este încifrat într-o narațiune experimentală despre cruciadele copiilor din Franța. De fapt, acest scenariu subversiv - care devine posibil, nu întâmplător, în state unde sistemul represiv nu este atât de puternic - devine curent în anii ʼ60 și poate fi descris prin ecuația ecran-semnalizator (screen-marker), expusă de Lev Lossef, într-o carte fundamentală din 1984. Criticul rus emigrat în Statele Unite definește discursul esopic prin apelul la două tehnici diferite, dar care acționează concomitent: în timp ce procesul ecranării ascunde programatic textul esopic de vigilența cenzorilor, semnalizatorii au funcția de a atrage atenția asupra mesajului critic încriptat. În literatura română, cele mai cunoscute exemple de romane care funcționează după mecanismul expus de Lev Lossef sunt Principele lui Eugen Barbu, unde lumea ficțională a secolului al XVIII-lea românesc semnalizează mereu prezentul totalitarist, și Racul lui Alexandru Ivasiuc - în care critica la adresa regimului este plasată pe ecranul îndepărtat al Americii Latine. Dacă însă efectul de distanțare care permitea aluzii la prezent prin plasarea ficțiunii în cadre îndepărtate comporta o doză de risc - scriitorii erau acuzați de diferite forme de evazionism -, mult mai profitabilă devenise critica prezentului prin instrumentarea trecutului recent. Romanul „obsedantului deceniu” mizează pe aceeași strategie a distanțării - doar că o reduce la minim, dacă se poate spune astfel: ecranul ficțiunilor din această categorie îl reprezintă „obsedantul deceniu” în sine, însă miza subversivă - acolo unde ea există - este îndreptată asupra prezentului. De aceea, majoritatea romanelor așa-zis justițiare sunt manifestări mascate ale „obsedantului prezent”, după o formulă a Ilenei Mălăncioiu de la Conferința pe țară a scriitorilor din 1981. Sigur că această nouă abordare a romanului a intrat pe ușa deschisă de Hrușciov, care repudiază stalinismul, și, la noi, în 1965-1966, de criticile lui Ceaușescu la adresa regimului Gheorghiu-Dej. În cultura sovietică, prozatori precum Iuri Dombrovskii, Vladimir Dudintsev, Vasilii Grossman sau Anatolii Rybakov s-au concentrat pe defectele fostului regim, trimițând în permanență la stări de fapt contemporane. Probabil cel mai cunoscut roman al formulei, care-i respectă întru tocmai rețetarul, este Gluma lui Milan Kundera, apărut în 1967. Care este portretul-robot al acestei proze? Ea pendulează, în primul rând, printr-o permanentă alternare de planuri, între prezent și trecut - dimensiuni privite de multe ori antagonic. Eroul este de regulă un fost activist care se reeducă în lumina noilor precepte ale destalinizării. Când nu demarează el însuși o analiză a întunecatului regim, personajul central devine obiect al acesteia. La capătul autoanalizei - care înseamnă însă și o reevaluare a lumii din rădăcini, avem de a face cu o reabilitare: eroul derulează, aproape etapă cu etapă, procesul „dezlămuririi”, opus „lămuririlor” prozei realist socialiste: din comunist feroce, gata să sacrifice vieți și nuanțe de dragul doctrinei, el devine un personaj ezitant, reflexiv, complex. Chiar și având la bază acest rețetar, în realitate proza șaizeciștilor este mult mai complexă de atât. O știu prozatorii înșiși pe de o parte, o știe însă și cenzura. De aceea, pornind de la aceeași formulă, putem avea de a face cu construcții care confirmă tezele oficialităților (și devin demonstrații ale faptului că regimul nou este superior regimului trecut) sau, dimpotrivă, cu romane subversive, al căror mesaj încifrat trimite la faptul că nedreptățile trecutului recent sunt extrapolabile și prezentului. Ca de foarte multe ori, Monica Lovinescu posedă barometrul perfect al sesizării ambiguităților morale ale literaturii: într-o polemică fundamentală din 1978 cu Nicolae Manolescu, ea vorbește despre „irealismul” romanului politic recent, atrăgând atenția asupra faptului că pasajele îndrăznețe din proza „obsedantului deceniu” au un revers falsificator: crimele regimului stalinist sunt denunțate doar pe jumătate și, de dragul dezvăluirilor, multe scene ale acestor romane falsifică realitatea: în Galeria cu viță sălbatică a lui Țoiu, de pildă, pentru a putea vorbi despre sistemul de supraveghere permanentă al Securității, prozatorul îndulcește întâlnirile cu reprezentanții acesteia, portretizându-i ca pe niște oameni culți și sensibili care în timpul interogatoriilor își invită urmăriții la ... ceai și la discuții filozofice. Verdictul Monicăi Lovinescu este, ca de atâtea ori, necruțător: „Când frica devenise personajul principal al istoriei, când categoria inocentului fusese desființată într-o parodie de justiție ce făcea dintr-o întreagă țară o anticameră a închisorii, a face din excluderea comunistului de partid și din trauma astfel suferită miezul tragic al unei cărți este ca și cum ai trata un bolnav de cancer cu doctorii pentru răceală. Un strănut în locul unei agonii - aceasta este în substanța ei caracteristica literaturii „realiste” publicate în România”. În același timp însă, nici barometrul care măsoară raportul dintre subversivitate și conformism al Monicăi Lovinescu nu este infailibil. Căci, dacă Galeria cu viță sălbatică este considerat un roman cu totul compromis, în schimb, Fețele tăcerii al lui Augustin Buzura este încadrat la polul opus, ca roman al demascării comunismului. Or, și aici lucrurile sunt destul de ambigue, adevărul jumătăților de măsură funcționează la fel ca dincolo: pentru a putea vorbi despre luptătorii din munți, deveniți pentru prima dată personaje într-un roman, Buzura îi nuanțează făcând din ei niște fanatici care cochetează cu legionarismul. Așa încât romanul „obsedantului deceniu” este o formulă prin excelență ambiguă, în care toată problema se reducea la următoarea ecuație: dacă viziunea de fond a autorului viza delegitimarea în întregime a sistemului comunist printr-un efect metonimic, romanul era periculos; dacă, în schimb, această critică rămânea izolată, limitându-se la a sesiza mici nereguli de parcurs ale evoluției revoluționare, el trecea fără modificări. Pentru a decide caracterul subversiv sau, dimpotrivă, conformist, este nevoie de judecarea fiecărui roman în parte și de un algoritm de analiză mult mai complex decât cel strict tematic pus în joc cel mai adesea de istoriile literare românești (și nu numai). Ca în orice manifestare a romanului cu teză, scris după un anumit rețetar, diavolul se ascunde, cum zice englezul, în detalii. Pentru a înțelege în toată complexitatea lui această formulă este nevoie, așadar, de elaborarea unei poetici a literaturii „obsedantului deceniu”, care să țină cont, pe de o parte, de suprasistemul ideologic al operei, și pe de altă parte de dimensiunea ei formală. Critica de până acum s-a comportat ca și cum ar fi indiferente aspecte precum perspectiva narativă, modalitatea de focalizare, prezența elipselor sau a perifrazelor etc.. Or, una dintre cele mai profunde revizuiri pe care le-a adus „dezghețul ideologic” a fost tocmai renunțarea la caracterul unitar al perspectivei narative în favoarea dialogismului. În cultura sovietică, diseminarea vocilor narative - ca prim pas al democratizării mesajului - s-a făcut prin apelul la Problema poeticii lui Dostoievski a lui Bahtin, carte apărută într-o versiune revizuită în 1963. Interesant este că, exact în aceeași perioadă, în 1963-1964, se poartă o dezbatere - pe viață și pe moarte, aș spune - cu privire la modalități contemporane de expresie. Afirmația la un Congres oficial din 1963 a lui Gheorghiu Dej că „socialismul favorizează o paletă variată de stiluri, cu condiția ca ele să împărtășească aceleași premise politice și filozofice” deschide o cutie a Pandorei prin mutarea accentului dinspre mesajul literar spre perspectiva narativă. Dacă romanul realist socialist pornea de la prezumția omniscienței narative care indica cu autoritate sensul interpretării, descentrarea acestei autorități era menită să obscurizeze mesajul textului. Cine devine creditabil în roman de vreme ce vocea centrală cedează inițiativa personajelor, fiecare cu perspectiva lui asupra realității? Și ce fel de personaje pot constitui reflectori privilegiați pentru a nu falsifica mesajul sacrosanct al Partidului? Or, este evident că într-un sistem atât de bine supravegheat de cenzură, de foarte multe ori diferența dintre un roman conformist și unul subversiv stă în aceste nuanțe care țin de strategiile individuale ale scriitorului. Dispariția vocii normative care să distribuie în mod lipsit de echivoc accentele ideologice face ca dintr-odată sistemul de valori al romanului să devină greu de precizat. Caracterul fragmentar al narațiunii și permanenta schimbare a perspectivelor au fost valorificate de scriitorii subversivi, însă adeseori mesajul subversiv a rămas ascuns din cauza măsurilor de siguranță pe care tot ei și le-au luat. Cum pot fi precizate valorile implicite pentru care optează un text care angajează tehnici narative complexe este, probabil, întrebarea cea mai acută cu privire la forma literară efemeră a romanului „obsedantului deceniu”. Pentru a răspunde la ea este nevoie de un model de analiză care să ofere acces la inconștientul social al textului. Am identificat două modele de analiză provenite din critica franceză: primul poate fi regăsit în volumul din 1983 al autoarei Susan Rubin Suleiman. Pe scurt, ea întreprinde o analiză formală a romanului cu teză, ajungând la concluzia că acesta se bazează pe o serie de redundanțe identificabile la diferite paliere ale textului: dintre ele, sunt de amintit coincidența discursului naratorului cu acțiunile personajului, repetarea aceluiași eveniment în cazul mai multor biografii, redundanța comentariului interpretativ al unui personaj cu cel al naratorului și multe altele. De notat că volumul este îndeajuns de nuanțat încât să furnizeze criterii de analiză și pentru cazurile în care „la revanche de l’écriture” se manifestă în text, adică momentele în care semnificația operei se revarsă din aceste scheme prestabilite (este cazul în speță al formulei obsedantului deceniu, un roman cu teză în negativ). Celălalt volum extrem de util, Poétique des valeurs, avansează tot o perspectivă semiotică și îi aparține lui Vincent Jouve. Pornind de la prezumția că „se poate vorbi de polifonie atunci când sunt imposibil de redus diferitele „points-valeurs” la o orientare unică”, criticul francez construiește un suprasistem de simpatie al textului, care ia în calcul atât tehnici narative precum absența naratorului omniscient, bruiajul intrigii, ambiguitatea enunțării sau ironia, cât și aspecte de conținut. Fiind vorba de descifrarea valorilor pentru care textul optează, analiza lui Vincent Jouve are în centru personajul literar. Una dintre cele mai importante este capacitatea lui de a deveni purtător de cuvânt al mesajului ideologic al textului, un mecanism subversiv practicat în toate culturile aflate sub influența ideologiei sovietice: este vorba de ceea ce s-ar putea numi subversiunea prin mandat/transfer ficţional, de vreme ce protestul naratorului înlocuia protestul scriitorului ca cetățean. Detalierea acestui proces este de regăsit într-un text de Ion Simuț, dintr-un recent volum Literaturile române postbelice: „În perioada Ceaușescu, spre deosebire de etapa anterioară, funcționa protector distincția dintre discursul critic real, - care nu putea fi decât al scriitorului ca persoană public -, și discursul public în termeni de ficțiune, - realizat prin delegație de narator și prin aceasta diminuat ca efect, dacă nu chiar neutralizat, dar numai aparent, pentru cenzor: nu scriitorul spune, ci personajul său, în condiții fictive; cititorul însă înțelegea foarte bine mesajul trimis printr-un intermediar care să înșele sau să salveze aparențele de „corectitudine” și conformism. Literatura subversivă își realiza obiectivul de a transmite un mesaj secret pentru că scriitorul și cititorul aveau un cod comun, descifrat prin intermediul aceleiași experiențe sociale”. În acest context, se impune proiectul unei istorii morfologice a romanului „obsedantului deceniu” pornind de la încredințarea de către narator a valorilor subversive unor personaje secundare sau necreditabile, - în Risipitorii lui Marin Preda, unul dintre primele din serie, critică regimul doar bețivi, personaje sucite sau amorale -, până la plasarea lor în gura unor personaje principale, - în romanele lui Buzura, Țoiu și alții. De asemenea, se poate scrie o morfologie a perspectivei narative a romanului politic, de la narațiunile centralizatoare din anii ’60, în care naratorul cvasiomniscient corectează ieșirile în decor ale personajelor, până la tehnica confruntării perspectivelor narative (în Fețele tăcerii, de exemplu) și culminând cu acordarea iniţiativei relatării unui singur personaj, în Cel mai iubit dintre pământeni. Dacă romanul lui Preda este cel mai subversiv roman al formulei, care-i epuizează, într-un fel, posibilitățile, este mai ales pentru că, viziunea critică a lui Petrini asupra sistemului nu este contrabalansată de viziunea celorlalte personaje și nici nu este corectată de poziționarea autoritară a naratorului. Cel mai iubit dintre pământeni este singurul roman în care vocea Partidului este întru totul absentă. Reflecția cu privire la o posibilă poetică a romanului ideologic de sub comunism este în măsură să separe mai clar operele cu conținut subversiv de cele conformiste. Mă tem că în afara unor astfel de investigații, judecățile criticilor rămân în sfera afirmațiilor morale și/sau impresioniste, cu atât mai mult cu cât formula este prin excelență ambiguă. De altfel, majoritatea autorilor de astfel de romane trebuie înțeleși în contextul mai general al „nonconformiștilor integrați” („disidență autorizată”, „literatură intermediară”, „scriitura prudentă”, „rezistența colaboraționistă”) despre care vorbește critica sovietică încă din 1976, printr-un articol semnat de Janina Markiewicz-Lagneau. Într-un volum remarcabil din 2000, Les intellectuels et la censure en URSS, Ioulia Zaretskaia-Balsente stabilește fizionomia spirituală a acestei generații - corespunzătoare epocii stagnării brejneviene -, atrăgând atenția asupra naturii ei paradoxale. Nonconformiștii integrați sunt „tous ceux qui ont à cœur de faire leur métier en s’inserant dans les structures qui leur sont imposées, mais qui mettent l’accent dans leur pratique quotidienne sur le rôle que nous avons appelé de critique social” (Zaretskaia-Balsente 2000, p. 21). Ideile lor coincid de cele mai multe ori cu cele ale disidenților, dar sunt prezentate într-o manieră mai puțin radicală. „Nonconformiștii integrați” încearcă să-și folosească renumele și legăturile cu sistemul pentru a iniția și a gestiona un dialog onest cu populația, chiar dacă mesajele lor trebuie identificate printre rânduri. Ei sunt primii care, chiar dacă nu se exprimă radical, pun pe masă contradicțiile sistemului și care aduc o priză cotidiană asupra societății sovietice descrise în literatura de partid. Sunt cuvintele Iouliei Zaretskaia-Balsente despre așa-numiții șaizeciști din URSS (chestidessiatniki), dar care pot fi aplicate și șaizeciștilor români. Este ușor de observant, - și de mirare că, comparatiștii autohtoni nu s-au aplecat asupra fenomenului -, că funcționalitatea scriiturii șaizeciste în câmpul literar românesc este perfect omonimă funcționalității scriiturii așanumiților chestidessiatniki în spațiul sovietic: este vorba de generația care se coagulează după raportul lui Hrușciov din 1956, o generație idealistă, exasperată de dogmatismul regimului și care adoptă tactica echivocului pentru a-și putea publica opera și a cultiva cititorului practica gândirii critice. La fel ca șaizeciștii noștri, și scriitorii sovietici din această epocă sunt acuzați, după 1991, că au rostit doar jumătăți de adevăr și că formula lor literară, aflată în apogeu în timpul perestroikăi, a devenit desuetă odată ce măsurile de represiune ale totalitarismului dispar. Nu știu dacă se poate vorbi despre curaj sau despre oportunism cu privire la această literatură, însă este evident că acest tip de literatură a creat, într-adevăr, condițiile unei gândiri nuanțate într-o perioadă care nu admitea nuanța și a coborât principiile abstracte ale regimului pe terenul dezbaterilor concrete. În L’écrivain et le dictateur, Luc Rasson vedea confruntarea dintre proza politică și sistemul de idei al totalitarismului ca pe un război între două ficțiuni: celei colective, care nu se recunoaște ca ficțiune, i se opune cea individuală, a fiecărui scriitor, care își propune să înglobeze felii consistente de real, supunând-o din interior eroziunii pe prima. Este doar una dintre mizele, deloc de neglijat, ale formulei literare bivalente a „obsedantului deceniu”.