sâmbătă, 25 noiembrie 2017

BUDISMUL ȘI CONFUCIANISMUL - ASPECTE ESENȚIALE.

BUDISMUL ȘI CONFUCIANISMUL - ASPECTE ESENȚIALE

1. Budismul:

    Este religia fundamentată de Siddharta Gautama. A trăit între 560-480 î. H.. S-a născut în localitatea Kapilavastu, la granița actuală dintre India și Nepal. A făcut parte dintr-o familie foarte bogată, aparținând tribului Sakiya. La 29 de ani, în urma contactului direct cu suferința umană, are un șoc. Își va părăsi soția și copiii și va opta pentru o viață de ascet rătăcitor, dorind să afle cauza care determină suferința umană. Își dă seama că nu mai poate crede în hinduism - religia oficială a Indiei. Va respinge idei ca: împărțirea oamenilor în caste, kharma - ce hotărăste reîncarnarea permanentă a omului etc..
      După ce a meditat mai multe săptămâni la umbra unui smochin, i-ar fi vorbit Dumnezeul unic al Universului, numit de el, în conformitate cu tradiția hindusă -Brahma ( Marele Suflet al Universului). Siddharta a aflat atunci adevărurile pe care le căuta, devenind „Iluminatul” sau „Buddha” în limba indiană. Va fonda o religie monoteistă care punea mare preț pe o serie de idei, cum ar fi: egalitatea oamenilor, desființarea castelor, compasiune față de cei aflați în suferință, posibilitatea omului de a se salva de kharmă și de a trece în Nirvana prin fapte bune, cu alte cuvinte, avem de a face cu ideea automântuirii omului etc.. Cuvântările sale au luat forma sutrelor - textele care conțin, sau se presupun c-ar conține, predicile și învățăturile sale.
      Deși, la origine, budismul nu accepta reîncarnările, treptat, budiștii au postulat existența unor așa-numiți „Boddhisatva” sau „Dalai Lama”, care ar reprezenta reîncarnări ale lui Buddha sau, chiar, noi Buddha, care iluminează periodic omenirea. Mulți budiști, de exemplu, consideră că și Iisus și Mahomed sunt astfel de „Buddha”! Astfel, budismul se dovedește a fi una dintre cele mai tolerante religii ale lumii.
     O caracteristică este veșmântul călugărilor. Acesta are culoarea galbenă și este asemănător cu cel al condamnaților la moarte din vechea Indie. Astfel, veșmântul călugărilor simbolizează renunțarea la o viață plină de plăceri pământene, în speranța unei vieți cerești fericite.
   În încheierea acestei scurte prezentări a religiei budiste, mă simt nevoit să condamn gravele denigrări aduse de către Mircea Eliade, în lucrarea sa consacrată istoriei religiilor, budismului. Printre altele, Mircea Eliade susține că această religie ar respinge ideea existenței unui Dumnezeu-Creator, ceea ce este un grav neadevăr! Să reamintesc, în acest loc, de faptul că, Siddharta a susținut permanent ideea că a fost iluminat de Brahma! Brahma este și astăzi Dumnezeul fundamental din hinduism și, în consecință, este și Dumnezeul din religia budistă, deși, este adevărat, mulți budiști îl consideră pe Buddha însuși Dumnezeu! Este, evident, o greșeală, dar care nu afectează faptul că budismul promovează ideea unui Dumnezeu unic, fie el și Brahma!

2. Confucianismul:

      Reprezintă religia națională a Chinei, deși, în paralel, aproape, cu această religie, s-a dezvoltat și daoismul, însă, acesta nu a cunoscut dezvoltarea pe care a avut-o confucianismul.
     Această religie a fost întemeiată de către Kong-Fu, cunoscut sub numele latinizat Confucius. A trăit între 551-479 î.H.. 
    Confucianismul pune și el accent pe posibilitatea omului de a se mântui singur prin cultivarea ascetismului, compasiunii, umanismului, prin exercitarea virtuțiilor morale. A stăruit mult și pe dezvoltarea unei vieți politice morale, de accea, Confucius și adepții săi s-au implicat mult în politică. I s-a spus „clopotul Cerului” care bate pentru salvarea oamenilor.
    Așadar, la origine, și confucianismul este o religie monoteistă. Cu trecerea timpului însă, s-au acceptat și alți zei. Mai mult, plecând de la o profeție a lui Confucius, - „Undeva în Vest se va naște un prunc minunat din Fecioară.” -, confucianiști moderni îl acceptă chiar și pe Iisus. Mai mult, în secolul XIX, a avut loc o mare răscoală în China, al cărei lider se proclama fratele lui Iisus - răscoala Taiping!!
    Mai amintim și faptul că aceată religie a dus la dezvoltarea artelor marțiale, stilul Kong-Fu. Acestea erau văzute, inițial, ca o modalitate de autocontrol, de autodisciplinare, nu ca o formă de luptă sau de spectacol, cum se întâmplă mai cuseamă în zilele noastre.

sâmbătă, 18 noiembrie 2017

MISIONARII CREȘTINI - LUMINĂ SPIRITUALĂ PENTRU „CONTINENTUL ÎNTUNECAT”?

MISIONARII CREȘTINI - LUMINĂ SPIRITUALĂ PENTRU „CONTINENTUL ÎNTUNECAT”?

     Cu peste 150 de ani în urmă, Africa era numită „continentul întunecat” deoarece o mare parte din ea era necunoscută europenilor. „The World Book Encyclopedia” face referire aici nu la întunericul african, ci mai degrabă la întunericul european - la faptul că Europa nu cunoștea un continent în mare parte neexplorat. Așadar, nu există nicio contradicție cu faptul că Africa își trage numele, după toate probabilitățile, din cuvântul latin „aprica”, însemnând „însorit”.
    Cu toate acestea, Africa era în întuneric într-un anumit sens, - în întuneric cu privire la adevărul Bibliei. Donald Coggan, fost arhiepiscop de Canterburry, numește Africa și Asia „cele două mari continente în care bisericile Apusului și-au revărsat resursele umane și bănești pentru aproape două sute de ani”.
   Mulți dintre misionarii creștinătății au fost, fără îndoială, sinceri. Pentru a-și îndeplini misiunea, unii chiar și-au sacrificat viața. Ei au marcat profund viața africană. Dar oare au turnat lumină prin intermadiul Evangheliei, pentru a elibera așa-numitul „continent întunecat” din întunericul spiritual?

1. Misionarii băștinași răspândesc primele raze de lumină:

    Primul creștin despre care se menționează că a predicat în Africa era el însuși un african, eunucul etiopian menționat în Biblie, în Faptele Apostolilor, cap. 8. Fiind prozelit iudeu, el fusese să se închine la templul din Ierusalim și era în drum spre casă atunci când Filip l-a convertit la creștinism. Este indiscutabil faptul că, după aceea, etiopianul a predicat în mod activ Evanghelia pe care o auzise, în armonie cu zelul primilor creștini, devenind misionar în propria țară. Istoricii nu sunt de acord în ceea ce privește faptul că acesta a fost sau nu modul în care a luat ființă creștinismul în Etiopia. Biserica Ortodoxă Etiopiană pare să dateze din secolul IV, când un sirian pe nume Frumentius, student în filozofie, a fost ordinat ca episcop pentru creștinii etiopieni de către Atanasie, - un episcop al Bisericii Copte din Alexandria. De altfel, Biserica Coptă, - „copt” derivă de la cuvântul grecesc pentru „egiptean”, - susține că fondatorul și primul ei patriarh a fost evanghelistul Marcu. Potrivit Tradiției bisericești vechi, el a predicat în Egipt chiar înainte de jumătatea primului secol. În orice caz, creștinismul s-a răspândit în nordul Africii la o dată timpurie , oameni ca Origine și Augustin dobândind importanță. De altfel, școala catehetică din Alexandria - Egipt a devenit un centru renumit de erudiție creștină, avându-l pe Pantaenus drept prezident. Biserica Coptă a desfășurat o campanie misionară intensivă, în special în estul Libiei. Descoperirile arheologice din Nubia și Sudanul inferior au revelat și ele o influență coptă.

2. Sosirea misionarilor europeni:

     Europenii au efectuat o lucrare misionară neînsemnată în Africa înainte de secolele XVII și XVIII, perioadă în care catolicii au obținut un anumit succes. Confesiunile protestante nu au sosit până la începutul secolului XIX, când Sierra Leone a devenit prima țară vest-africană în care au pătruns misionarii lor. Deși protestanții au încercat din greu să-i prindă din urmă, în prezent, fiecare țară africană care se mândrește cu o populație creștină numeroasă, are mai mulți catolici decât protestanți. Totuși, odată cu pătrunderea protestantă sporită, activitatea misionară a luat avânt. Se înmulțesc din această perioadă traducerile Bibliei în zeci de limbi africane.
   Traducerile Bibliei în limbile autohtone au furnizat o bază pentru răspândirea creștinismului, care până atunci nu existase. Mulți africani credeau în vise și în viziuni, priveau bolile prin prisma vrăjilor și practicau poligamia. Posedarea Bibliei în limbile autohtone le-a oferit misionarilor posibilitatea să reverse lumină scripturală asupra acestor subiecte. Totuși, mulți africani au creat un sincretism între concepțiile lor tradiționale și creștinism.  Rezultatul a fost că, încă de la sfârșitul secolului XIX au început să apară o multitudune de așa-zise biserici creștine care practică acest sincretism ce se menține până-ă zilele noastre.

3. Reprezentanți ai colonialismului?

   În pofida faptului că unii misionari au realizat ceva bun, „The Encyclopedia of Religion” recunoaște că: „Misionarii au stimulat și totodată au facilitat preluarea puterii de către colonialiștii europeni, astfel încât, creștinismul și cuceririle coloniale puteau fi considerate două fațete ale aceleiași monede. Anticolonialismul modern a calificat deseori creștinismul din Africa, pe baza unor motive întemeiate, drept un complice al colonialismului.”
  „The Collins Atlas of World History (Atlasul Collins al Istoriei Lumii)” clarifică problema explicând faptul că națiunile occidentale erau motivate de convingerea potrivit căreia colonizarea va aduce lumina rațiunii, principiile democratice și foloasele științei și medicinei pentru acele triburi din interior considerate primitive. Iar „The New Encyclopedia Britannica” declară: „A fost dificil pentru misiunile romano-catolice să divorțeze de colonialism, și mulți misionari nu au dorit divorțul!”
    Este logic, deci că, în măsura în care misionarii au susținut democrația și au preamărit foloasele progreselor științifice și medicale ale Occidentului, ei au apărut drept reprezentanți ai colonialismului. Odată ce africanii s-au trezit la realitate în ce privește „binefacerile colonialismului”, ei și-au pierdut totodată încrederea în bisericile creștine, fapt ce explică și avântul luat de Islam în Africa neagră, Islamul fiind văzut ca o religie antioccidentală și, implicit, anticolonialistă!
   Misionarii creștini nu au reușit să-i facă pe africani să-și înlocuiască religiile lor cu confesiunile creștine. Convertirea a însemnat, de multe ori, doar schimbarea denumirii religioase, dar nu neapărat a convingerilor și a conduitei. Eleanor M. Preston-Whyte de la Universitatea din Natal, Africa de Sud, remarcă: „Ideile cosmogonice zulu s-au încorporat în creștinismul din Africa de Sud în mai multe moduri subtile.”
  Astăzi, se remarcă, totuși, o mai mare alfabetizare biblică chiar în țări ce au fost predominant islamice, exemplul cel mai evident fiind reprezentat de Uganda. Este greu, însă, a face predicții despre cum va evolua în viitor creștinismul în Africa. Să sperăm că lumina Bibliei va fi mai puternică decât în trecut și că, religia creștină nu va mai fi asociată în mintea africanilor cu colonialismul, ci cu chipul luminos al Mântuitorului!  

sâmbătă, 4 noiembrie 2017

SABATUL - CERINȚĂ PENTRU CREȘTINI? (articol dezvoltător al unui alt articol de pe blog).

SABATUL - CERINȚĂ PENTRU CREȘTINI?

     Porunca a IV-a din Decalog este cunoscută și sub numele de „porunca sabatică”, pentru că are de-a face cu acest concept, pe cât de important, pe atât de controversat: Sabatul. Poate că și dumneavoastră, cei care citiți aceste rânduri, aveți prieteni, colegi, vecini care în loc să respecte, să se închine în ziua de duminică, se odihnesc sâmbăta, pentru că ei cred că sâmbăta și nu duminica trebuie să facă această închinare. Personal, având prieteni adventiști, cu care am discutat în mai multe împrejurări, mi s-a stârnit un real interes față de acest subiect.
    Prima întrebare: Ce este, așadar, Sabatul? Cuvântul „sabat” este o transliterație în limba română a cuvântului „Șabbat” din ebraică. Termenul își are rădăcina în cuvântul ebraic „șebet”, care înseamnă oprire, repaus, sistare, odihnă. În Vechiul Testament, cuvântul Sabat a fost folosit pentru a descrie o anumită perioadă, fie o zi, fie chiar un an (anul sabatic), perioadă în care munca înceta. Așadar, Sabatul indică o perioadă de oprire, repaus, încetare a activităților.
   A doua întrebare: Când a fost instaurat Sabatul ca normă de viață în comunitatea religioasă? Sabatul a fost instituit de Însuși Dumnezeu în contextul exodului poporului lui Israel din Egipt, la aproximativ 2500 de ani de la Creație. Înainte de această perioadă, cuvântul Sabat nu apare. Până în Exodul cap. 16, în Scriptură nu există nicio poruncă lăsată de Dumnezeu, și nici măcar o aluzie din partea Celui Prea Înalt prin care omul ar fi trebuit să respecte o anumită zi de Sabat. Primul text în care apare cuvântul Sabat se găsește, deci, în cartea Exod cap. 16! 
    Există creștini care afirmă că, oamenii, chiar înainte de Moise, au respectat Sabatul. Mă întreb, cutremurat realmente, pe ce se bazează când fac această afirmație dacă abia în cap. 16 din Exod se pomenește, pentru prima dată Sabatul și tot aici se poruncește pentru prima dată respectarea sâmbetei ca zi de sabat, sâmbăta fiind ziua a șaptea în calendarul evreiesc. „Domnul a poruncit așa: mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului (aceasta este prima referință la Sabat); coaceți ce aveți de copt, fierbeți ce aveți de fiert și păstrați până a doua zi dimineața tot ce vă va rămâne!” Exod cap. 16, vs. 23. Textul dă indicații clare referitoare la faptul că cei din Israel nu știau de Sabat și nici de respectarea lui. Deși Moise le spune despre această zi, totuși să observăm vs. 27 - „În ziua a șaptea, unii din popor au ieșit să strângă mană și n-au găsit.” Este clar că oamenii nu aveau o cunoștință clară ce este cu această zi, cu acest nou concept numit Sabat. De aceea, Moise se vede nevoit să reitereze porunca dată de Dumnezeu cu câteva zile înainte, vs. 29 - „Vedeți, Domnul v-a dat Sabatul; de aceea vă va da în ziua a șasea hrană pentru două zile. Fiecare să rămână la locul lui și în ziua a șaptea nimeni să nu iasă din locul în care se găsește.”
      Așadar, cuvântul și conceptul de Sabatului este prezentat pentru prima dată abia aici în Exodul 16. El nu ajunge însă poruncă, în sensul absolut al cuvântului, până în cap. 20. Sabatul începe să fie practicat în iudaism numai după ce au fost date cele 10 porunci. Atât textul Scripturii cât și învățăturile evreiești pe această temă confirmă acest fapt.
     În textul nostru din Exodul 20 avem această poruncă directă în ceea ce privește respectarea zilei de Sabat: (vs. 8) „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești.” Unii iau expresia „adu-ți aminte” și încearcă să argumenteze, spunând că, uite israeliții aveau cunoștință de Sabat, altfel de ce să își aducă aminte? Da, ei aveau cunoștință de Sabat, dar asta numai de câteva săptămâni, de atunci de când Dumnezeu le-a cerut să țină Sabatul pentru prima dată. Acum însă, aceea zi este cimentată ca literă de Lege și explicată mai în amănunt: (vs. 9-10): „ Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău; să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta.”
    Într-adevăr înțelesul de Sabat ca oprire, încetare a tuturor activităților este prezentat ca atare. Textul acesta însă ne ajută să înțelegem încă un lucru. Dacă am văzut ce este Sabatul, dacă am observat când și cum a fost poruncit, acum ni se spune și de ce a fost instaurat! Vs. 11: „Pentru că în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea, și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sființit-o.”
    Deci, Sabatul provine dintr-o inițiativă proprie a lui Dumnezeu, un lucru pe care El însuși l-a făcut. În Geneza cap. 2 ni se descrie mai în amănunt aceasta: după șase zile în care Dumnezeu a creat lumea, observăm în vs. 2: „ În ziua a șaptea Dumnezeu a sfârșit lucrarea pe care o făcuse și în ziua a șaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea șia sființit-o  pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea pe care o zidise și o făcuse.”
   Se înțelege de aici faptul că, Dumnezeu, fără vreo implicare a vreunui om, din inițiativă proprie, binecuvântează și sființește ziua a șaptea, zi în care Și-a încheiat actul creației. Nu ni se spune că a dat vreo poruncă atunci vreunui om sau vreunei creaturi să respecte acea zi, și nici nu a vorbit cuiva despre acest lucru. Scriptura nu indică acest lucru. Este și mai interesant faptul că, deși S-a odihnit în ziua a șaptea (sâmbăta, deci), El nu a numit-o Sabat atunci. Nu! De ce? Asta o știe doar El! Sabatul ca denumire și concept apare, așa cum am amintit, cu mult, mult mai târziu de la actul creației, în Exod cap. 16.
   A treia întrebare: Cum au respectat Domnul Iisus și apostolii Sabatul în Noul Testament? Este foarte important să observăm acest lucru. Iudaismul se bazează strict pe Vechiul Testament, pe când noi, creștinii, trebuie să ne bazăm pe învățătura Noului Testament! Așadar, cum a înțeles Iisus să respecte Sabatul? Marcu cap. 1, vs. 21: „S-au dus la Capernaum și în ziua Sabatului, Isus a intrat îndată în sinagogă și a început să învețe pe norod.” Iisus, deci, a respectat Sabatul! Însă, se întâmplă ceva, vs. 23: „În sinagogă era un om care avea un duh necurat. El a început să strige: Ce avem noi de-a face cu tine, Isus din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te știu cine ești: Ești Sfântul lui Dumnezeu. Isus l-a certat și i-a zis: Taci și ieși afară din omul acesta! și duhul necurat a ieșit afară din el, scuturându-l cu putere și scoțând un strigăt mare.”
     A-l vindeca pe omul acesta prin exorcism a fost ceva neobișnuit pentru cei din jur, dar a existat un element și mai neobișnuit pentru orice evreu credincios al acelei epoci: faptul că Iisus a făcut această vindecare în ziua de Sabat! În ziua de Sabat nu aveai voie să faci acest lucru! Exorcizarea era considerată muncă! Era o activitate care putea fi făcută în oricare altă zi, dar nu în ziua de Sabat! Alt exemplu, întâlnim în Ioan cap.5. De la vs. 1 până la vs. 8 ni se descrie modul în care Iisus a vindecat un bolnav care suferea de 38 de ani (!) de o formă de paralizie. Vs. 9 spune: „ Îndată, omul acela s-a făcut sănătos, și-a luat patul, și umbla. Ziua aceea era o zi de Sabat. Iudeii ziceau, deci, celui ce fusese vindecat: Este ziua Sabatului; nu-ți este îngăduit să-ți ridici patul. El le-a răspuns: Cel care m-a făcut sănătos, mi-a zis: Ridică-ți patul și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul acela, care ți-a zis: Ridică-ți patul și umblă?”. Vs. 15 spune: „Omul acela s-a dus și a spus iudeilor că Isus este Acela care-l făcuse sănătos. Din pricina aceasta, iudeii au început să-L urmărească pe Isus și căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului.” Așa cum putem observa, vindecarea făcută de Iisus a fost considerată muncă din punctul de vedere al legislației sabatice, și asta era o mare problemă deoarece intra în contradicție directă cu Sabatul. Unii adventiști susțin că, astfel de vindecări sunt acte de binefacere și nu trebuie considerate muncă. Este o opinie! Eu cred că este greșită datorită explicației pe care chiar Domnul Iisus o dă în același context. Să privim textul, doar două versete mai jos. Pentru iudeii secolului întâi, ceea ce Iisus a făcut n-a fost doar un act de binefacere, a fost muncă, și asta reiese și mai clar nu numai din cuvintele liderilor evrei, ci mai ales din cuvintele lui Iisus. Să observăm ce răspuns dă Iisus celor ce-l acuzau în acest sens: „Tatăl Meu lucrează până acum, și Eu, de asemenea lucrez.” - vs. 17. Observăm cum Își califică El vindecarea - ca facere de bine? Nu! Ci ca lucrare, muncă. Și mai grav, din punctul de vedere el iudeilor, El afirmă că lucrează chiar în ziua de Sabat. „Tocmai de aceea - continuă textul - căutau și mai mult iudeii să-l omoare, printre altele pentru că dezlega ziua Sabatului.” (cf. vs. 18). Atunci cum a privit Iisus Sabatul? Trebuie subliniat clar faptul că Iisus a respectat Cele 10 Porunci, inclusiv pe cea referitoare la Sabat! Și totuși modul cum le-a respectat a fost diferit total de modul în care înțelegeau evreii că trebuie respectate. Ei se raportau strict legalist la aceste porunci. Considerau că aceste porunci sunt încălcate prin fapte ca atare! Nu se gândeau și la faptul că și gândurile de încălcare, neduse la îndeplinire, sunt tot încălcări ale poruncilor. În Predica de pe Munte, din Matei cap. 5, Domnul Iisus clarifică acest lucru: să nu ucizi este una dintre Cele 10 Porunci. A ucide este, firește, un lucru de maximă gravitate, dar tot ceea ce ține de intenția de a ucide intră în contradicție cu respectiva poruncă și reprezintă o încălcare a ei. Domnul Iisus subliniază acest lucru. „Să nu preacurvești” este o altă poruncă din Decalog. Actul în sine este interzis, dar esența poruncii nu se rezumă strict la litera legii, și anume doar la aspectul fizic al relației sexuale, ci în fața lui Dumnezeu, preacurvia cuprinde și gândul și intenția de a întreține astfel de relații, chiar dacă ele n-au ajuns să aibă loc! Deci, din punctul de vedere al Celui Sfânt, poruncile au fost date sub formă de Lege, dar Legea trebuie înțeleasă în spiritul ei, nu numai citită și aplicată add literam! La fel este si cu Sabatul. Nu atât regurile Sabatului erau importante, cât principiul care stă în spatele acestei porunci, și anume, excluderea preocupărilor cotidiene cu scopul de a te odihni și de a medita la lucrarea Celui Prea Înalt. Din păcate, tendința omului este de a ține litera legii și de a ignora spiritul ei, esența ei. Astfel, pe vremea Domnului Iisus, la fel ca și în unele cercuri creștine de astăzi, oamenii țineau strâns de litera Legii și impuneau și altora să facă la fel. 
    În concepția oamenilor de atunci, la fel ca și în concepția unora de astăzi, Sabatul deține supremație asupra omului, obligându-l pe acesta la un legalism feroce, rigiditate niciodată intenționată de Dumnezeu. Sabatul nu deține supremație asupra omului, pentru că Dumnezeu n-a avut intenția ca el să dețină supremație. În Marcu cap. 2, vs. 27, Domnul Iisus afirmă acest lucru, și este bine să-l reținem: „ Sabatul a fost făcut pentru om, și nu omul pentru Sabat.” Dar cum așa, pentru că Sabatul a fost dat ca Lege să fie respectat de om!? Da! Este adevărat! Dar Legea a fost dată nu în detrimentul omului, ci spre binele lui! Nu ca să-l înlănțuie într-o religiozitate rigidă, ci ca o eliberare de robia muncii de peste săptămână! Pentru israeliții ieșiți din Egipt, unde lucrau la  la foc continuu, ca să ne exprimăm plastic, ca sclavi, să vină Dumnezeu și să le spună: „Stop! De acum înainte, o zi din șapte vă veți odihni!” a fost un adevărat dar ceresc!
   Creștinii nu mai sunt sub Lege, așa cum au fost cei din Vechiul Legământ, ei sunt sub Har, caracteristica Noului Legământ. Apostolul Pavel, în scrierile lui, a militat o întreagă viață, încercând să explice creștinilor lucrul acesta. În Romani cap. 10, el afirmă că Iisus este sfârșitul Legii, că El ne-a izbăvit de ea, ne-a răscumpărat de sub Lege ( Rom. cap.8; Gal. cap. 4). În Efeseni cap.2 ne spune că El a înlăturat Legea; în Romani cap. 6 ne îndeamnă pe noi, cei ce ne-am pus nădejdea în Iisus Hristos, să ne socotim morți față de Lege pentru că acum trăim prin Har, iar dacă vrem să ne întoarcem la Lege de fapt ne auto-exilăm din Harul lui Dumnezeu, ne despărțim de Hristos, cădem din Har ( Gal. cap. 5, vs. 4).
    Trebuie totuși să subliniez un adevăr important: chair dacă Domnul Iisus și apostolii săi au luptat împotriva formalismului Legii și prin aceasta și împotriva formalismului Sabatului, ei nu au luptat împotriva principiului sabatic! Deși au abolit tot ceea ce ținea de ziua Sabatului ca datină evreiască, și anume ținerea sâmbetei, regurile legate de Sabat și consecințele penale asupra celor ce încălcau Sabatul, Apostolii nu au abolit principiul Sabatului lăsat de Dumnezeu de la creație ca un exemplu demn de urmat.
    De aceea este chiar imperativ, nu numai bazat pe învățătura Domnului Iisus și pe practica Bisericii, dar și logic, să pui deoparte o anumită zi și să o consideri Sabat, și în acea zi, nu după litera Legii, ci după principiul enunuțat de ea, să te odihnești și astfel să te poți concentra asupra lui Dumnezeu. Creștinii au ales, în general ziua întâi a săptămânii, și anume duminica, să facă acest lucru, în spiritul poruncii sabatice. Lucrul acesta însă nu este obligatoriu. Niciunde în Scriptură nu ni se dă o poruncă să ținem neapărat ca zi de odihnă și închinare ziua de duminică. De fapt, nici în Vechiul Testament nu a fost ținut totdeauna doar sâmbăta. Spre exemplu, cele mai importante sărbători ale Vechiului Legământ au fost legate de Sabat, dar ținute în zile diferite. De pildă, în Levitic cap. 23 Sărbătoarea Anului Nou sau a Trâmbițelor: „Domnul a vorbit lui Moise și a zis: În luna a șaptea, în cea dintâi zi a săptămânii, să aveți o zi de Sabat vestită cu sunet de trâmbiță și o adunare sfântă.” De observat! - nu în a șaptea zi (sâmbăta), ci în prima zi, duminica! (vs. 24). Sărbătoarea Ispășirii, de asemenea: Lev. cap.23, vs.27: „În ziua a zecea (adică marțea) a acestei a șaptea luni va fi ziua ispășirii; atunci să aveți o adunare sfântă, să vă smeriți sufletele și să aduceți Domnului jertfe mistuite în foc”; vs. 32 spune: „Aceasta va fi pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă.” Sărbătoarea Corturilor, iarăși - Lev. cap.23, vs. 39: „În a cinsprezecea zi a lunii a șaptea, când veți strânge roadele țării, să prăznuiți o sărbătoare în cinstea Domnului timp de șapte zile: cea dintâi zi (duminica) să fie o zi de Sabat, și a opta (tot duminica) să fie tot o zi de Sabat.”
    Sabatul, după învățătura Noului Testament, nu trebuie să se rezume la o zi anume. Dacă cineva vrea să-l țină sâmbăta foarte bine! Dacă vrea să-l țină duminica iarăși foarte bine! Putem să-l ținem și lunea dacă vrem! Pe ce mă bazez când afirm așa ceva? Să citim la Epistola lui Pavel către Coloseni cap. 2. Apostolul Pavel le scrie creștinilor din Colose, amenințați de unii care le propovăduiau învățături vechi-testamentare. Să observăm ce le poruncește Pavel în vs. 16: „Nimeni, deci, să nu vă judece cu privire la mâncare sua băutură sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu priviere la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.” Nimeni să nu ne judece cu privire la o zi de Sabat!! Nimeni!! În Romani cap. 14, vs.6 citim: „Cine face deosebire între zile pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile pentru Domnul n-o face.” Aceasta este învățătura Noului Testament! Tot ce facem pentru Domnul să facem pentru că așa simțim, nu pentru că ni se impune! Acesta este Harul - suntem eliberați de obligativitatea unor ritualuri împovărătoare, și putem să ne închinăm cu tot sufletul pentru că așa simțim! Dacă vreau să mă închin, de pildă, într-o vineri, cine mă poate opri!? Așadar, să nu-i judecăm pe cei care țin la Sabat dar nici să nu ne judece pe noi, care nu ținem Sabatul în litera lui! De ce spun asta? Pentru că așa cum spune Pavel în textul din Coloseni, ziua Sabatului (sâmbăta) , face parte din caregoria „umbrei lucrurilor viitoare”. Ce este o umbră? Obiectul propriu-zis? Nu! Este doar reflecția lui. Umbra nu este o realitate, ci ceva ce indică o realitate. În Noul Testament; Legea este descrisă ca fiind acel pedagog, acea umbră care indică înspre adevărata realitate, înspre Hristos. Sabatul, fiind parte integrantă din Lege, este și el clasificat de apostolul Pavel, în categoria „umbrelor”.
     Așadar, toți care cred în Hristos, cei care și-au pus credința în El, au fost scoși de sub condamnarea și strictețea Legii, au lăsat umbrele și au îmbrățișat realitatea. Cei care încă se țin de umbre își asumă riscul de a ieși de sub tutela Harului. Și în susținerea acestui adevăr există un text relevant: Galateni cap. 4, vs. 9: „Acum, după ce ați cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis ați fost cunoscuți de Dumnezeu, cum vă mai întoarceți iarăși la acele învățături începătoare, slabe și sărăcăcioase cărora vreți să vă supuneți din nou?” Să observăm care sunt acele învățături - vs.10 „voi țineți zile, luni, vremi și ani.” Atenție, deci, la aceste lucruri, în special la cei care, cu strictețe, vor să ne impună o anumită zi de Sabat. Da, Hristos a ținut Sabatul! Nu însă după litera Legii Vechiului Testament, ci după Legea impusă de El în Noul Testament! Împreună cu Iisus și apostolii, și primii creștini, iar acum noi, trebuie deci să ținem nu litera Legii - Sabatul, ci principiul sabatic, spiritul ei! Să nu ne lăsăm dominați de legi, sabate și alte tradiții, zise creștine ( cărora, din păcate, mulți români le sunt devotați total! - așa-zisele tradiții moștenite de la strămoși, care ar putea fi considerate, per ansamblu, un altfel de Sabat!)! Să credem cu adevărat în Iisus - Domnul Sabatului!

Notă: versetele biblice au fost citate din Biblia Cornilescu, biblie utilizată și de sabatici.

CE NE SPUN PSALMII? - Cartea a cincea. Prima parte.

  CE NE SPUN PSALMII? - Cartea a cincea. Prima parte Cartea a cincea - psalmii 107-150! Prima parte: Psalmul 107: Versetele 1-9: Cu ac...