CE NE SPUN PSALMII? - Cartea a cincea. Prima parte.

 

CE NE SPUN PSALMII? - Cartea a cincea. Prima parte

Cartea a cincea - psalmii 107-150! Prima parte:

Psalmul 107:

Versetele 1-9: Cu acest psalm începe cartea a cincea a Psalmilor. Din punct de vedere profetic, cartea a cincea este continuarea cărţii a doua. Rămăşiţa lui Iuda, care în cartea a doua a fost văzută pe fugă, este unită aici cu cele zece seminţii şi astfel îşi regăseşte unitatea sa naţională. Pe lângă amănuntele care se referă în primul rând la Israel, în acest psalm există unele expresii, pe care le putem aplica la noi, spre folosul nostru. Deja în primul verset găsim acest caz. Noi spunem cu bucurie împreună cu psalmistul: „Lăudaţi pe Domnul, pentru că este bun, pentru că bunătatea Lui rămâne pentru totdeauna!” Cine ar putea simţi şi savura bunătatea Sa, dacă nu credinciosul care Îl cunoaşte pe Dumnezeu ca Tatăl Său? Oamenii din lume vorbesc despre „bunul Dumnezeu” şi consideră că El nu va fi chiar aşa de drept cu ei. În schimb, răscumpăraţii Îl cunosc ca pe un Dumnezeu sfânt, dar care le iartă păcatele şi îi conduce cu bunătate şi grijă. În acest psalm găsim patru imagini diferite despre stări, în care se poate găsi un suflet înainte de a cunoaşte mântuirea (a se vedea versetele 4-9, 10-16, 17-22, 23-32), şi anume pustiul, întunericul, boala şi la final pericolele de pe mare. Dacă un suflet a început să-şi dea seama de starea sa pierdută înaintea lui Dumnezeu, atunci el nu găseşte nimic în pustiu (în imagine: lumea), care poate să-l mulţumească. Înainte îşi găsea bucuria în bunurile acestei lumi şi în anturajul care îl înconjura. Dar acum începe să-şi dea seama că aceste lucruri nu au statornicie. Cu cât trece mai mult timp, cu atât mai mult se simte incomod în locul unde mai demult se considera în siguranţă. Duhul lui Dumnezeu a început lucrarea Sa în el, iar el tânjeşte după pâinea şi apa vieţii. Fiind conştient că nu se poate ajuta singur, sufletul strigă la Dumnezeu în strâmtorarea lui, iar „El i-a scăpat din necazurile lor”. „El a săturat sufletul însetat şi a umplut de bunătăţi sufletul flămând.”

Versetele 10-16: „Cei care locuiau în întuneric şi în umbra morţii erau încătuşaţi în apăsare şi în fiare ...” Ce bine caracterizează aceste cuvinte starea celor ce se află sub puterea lui Satan! Omul, care nu Îl cunoaşte pe Domnul Iisus ca Mântuitorul său personal, este în realitate încătuşat în apăsare şi în fiare. Ca un sclav sărman, el nu cunoaşte libertatea. Desigur, el poate să-şi imagineze că este liber şi că face ce îi place, dar în realitate trebuie să împlinească voia stăpânului său dur. Sufletului nu poate să-i meargă bine, cu atât mai puţin când ştie că este în contradicţie cu poruncile lui Dumnezeu. „Şi El le-a smerit inima prin suferinţă, s-au poticnit şi nu era nimeni care să-i ajute.” Acum a venit clipa când sufletul nu mai vede nicio cale de ieşire decât să strige după ajutor. Dumnezeu aşteaptă acest strigăt, şi niciunul care vine la El în necazul păcatelor sale, nu va fi dat de ruşine. „I-a scos din întuneric şi din umbra morţii şi le-a rupt lanţurile.” Sufletul se bucură acum de lumina binefăcătoare a prezenţei lui Dumnezeu şi Îl laudă pentru bunătatea şi pentru lucrările Lui minunate.

Versetele 17-22: „Nebunii, pentru calea fărădelegii lor şi din cauza nelegiuirilor lor, sunt chinuiţi.” Într-adevăr, un nebun este orice om, care consideră că reuşeşte fără Dumnezeu şi chiar încearcă să-şi dobândească cerul în felul său. Dar Dumnezeu, în harul Său, Se împotriveşte unui astfel de om. El are suficiente mijloace în mâna Sa, ca să-l convingă pe păcătos cât de greşită este calea sa. Aici foloseşte boala şi frica de moarte. Multor oameni, care nu au vrut să ştie nimic de Mântuitorul în zilele când au fost sănătoşi, li s-a înmuiat inima pe patul lor de boală. Având în vedere starea lor fără perspectivă, au văzut că nu mai este nicio cale de ieşire decât să alerge în braţele Mântuitorului. Şi în aceste versete auzim strigătul după scăpare, iar apoi urmează salvarea. Cuvântul lui Dumnezeu a făcut această minune. „A trimis Cuvântul Său şi i-a vindecat şi i-a scos din gropile lor.” Urmarea logică sunt jertfele de laudă. Cel mântuit îşi găseşte acum bucuria în a înălţa harul lui Dumnezeu şi în a-i aduce Lui mulţumire şi adorare.

Versetele 23-32: Imaginea, pe care o avem aici înaintea noastră, vorbeşte despre mărimea lui Dumnezeu şi despre nimicnicia omului. Ce este omul în comparaţie cu elementele dezlănţuite? „Se întorc şi se clatină ca un om beat şi toată înţelepciunea lor ajunge zadarnică.” Ei pot să se îmbarce în semeţia lor îndrăzneaţă şi să fie convinşi în gândurile lor de puterea şi iscusinţa lor, că vor ajunge la ţintă. Dar iată, Dumnezeu „a vorbit şi a stârnit vânt furtunos, care a ridicat valurile mării”. Cine poate vorbi ca El? Iov, care de altfel totdeauna avea ceva de comentat, a fost adus la tăcere de puterea şi mărimea Lui în lucrările creaţiei (a se vedea Iov 38 la 41). Aici, acei oameni au recunoscut neputinţa lor şi au strigat la Dumnezeu. El a răspuns din nou şi „i-a scos din necazurile lor”. Dar nu numai atât, El i-a adus şi la portul mult dorit. Acest loc vorbeşte despre siguranţă şi linişte, iar cel răscumpărat va savura atât siguranţa, cât şi liniştea în mijlocul acelora care se adună în Numele lui Iisus.

Versetele 33-41: În acest psalm am observat diferite faze, prin care poate trece un suflet, înainte de a fi adus la cunoaşterea stării sale înaintea lui Dumnezeu şi la mântuire. Versetele 33 până la 41 ne dau o altă imagine impresionantă. După ce Domnul atrage la Sine pe un păcătos, nu îl lasă în voia sa. Desigur, el are pace cu Dumnezeu prin credinţa în Domnul Iisus, dar el nu s-a cunoscut încă pe sine însuşi. Şi această cunoaştere este o parte necesară din educaţia lui Dumnezeu pentru copiii Săi. El vrea ca ei să recunoască ce este în inima lor (a se compara cu 2. Cronici 32:31). În zilele de bunăstare este uşor să mergi pe calea credinţei; dar cum este când „El schimbă râurile în pustiu şi izvoarele de apă în pământ uscat” - cu alte cuvinte, când vin încercări asupra cuiva şi strigătul după eliberare nu este auzit imediat? Ce bine este atunci să ştii că Dumnezeu este acolo atât când este prosperitate, dar şi când este slăbiciune, şi totdeauna spre binele nostru!

Versetele 42-43: „Cine este înţelept va lua seama la aceste lucruri şi va înţelege îndurările Domnului.” Oamenii acestui veac nu pot înţelege gândurile acestui psalm; ele sunt pentru ei închise, pentru că ei sunt străini de limbajul divin. Ei nu înţeleg căile lui Dumnezeu în disciplină şi judecătă; mai mult, ei spun: Dacă ar exista un Dumnezeu, atunci nu ar permite ca lucrurile să meargă astfel. Dar credinţa se apleacă cu respect înaintea Lui şi spune, aşa cum este scris în Cuvântul Său: „Ferice de omul pe care-l disciplinezi Tu, Doamne, şi-l înveţi din legea Ta” (Psalm 94:12 - T.M.). Şi aceasta ţine de „îndurările Domnului”. El îi educă pe ai Săi, având în vedere ce este cel mai bine pentru ei. „Cei drepţi vor vedea şi se vor bucura şi orice nelegiuire îşi va închide gura.” Aceasta înseamnă: dacă privim cu inima integră şi sinceră la căile lui Dumnezeu, aşa cum ne sunt prezentate în acest psalm, atunci vom fi păziţi de nedreptate. Rezultatul este părtăşie cu gândurile lui Dumnezeu şi bucurie pentru inimă, chiar şi în disciplinarea Sa.

Psalmul 108:

 „Inima mea este tare, Dumnezeule! Voi cânta, da, voi cânta psalmi chiar cu sufletul meu.” Acestea sunt cuvintele rostite de David, un israelit, care a cunoscut bunătatea lui Dumnezeu, atât el personal, cât şi poporul său. El s-a gândit la căile lui Dumnezeu cu Israel; el şi-a luat timp să cugete la căile lui Dumnezeu, iar zorii zilei l-au găsit preocupându-se cu acestea. Ce exemplu demn de urmat avem înaintea noastră! Dis-de-dimineaţă era momentul când trebuia strânsă mana în pustiu. „Şi au strâns în fiecare dimineaţă ... Şi la căldura soarelui se topea.” Domnul foloseşte aceste exemple, ca să ne înveţe cu privire la timpul potrivit pentru citirea Cuvântului Său. În versetele 7-9, David vorbeşte ca erou, care a avut victorie după victorie. Totuşi, el este deplin convins, că fiecare triumf asupra duşmanului a depins de puterea şi ajutorul lui Dumnezeu (versetele 10-13). Nu este tot aşa şi cu noi pe teren duhovnicesc?

Psalmul 109:

Versetele 1-20: Vom înţelege bine acest psalm, dacă ne vom îndrepta atenţia pe de o parte asupra lui Iuda Iscarioteanul şi a lui Antihrist, iar pe de altă parte asupra lui Hristos şi a rămăşiţei iudaice. Faptul că Duhul Sfânt are aici în vedere pe acest ucenic al Domnului, aflăm din Fapte 1:20, unde se spune că slujba lui va fi preluată de un altul; Petru s-a bazat pe versetul 8 al acestui psalm. David, scriitorul acestui psalm, a fost o unealtă a Duhului Sfânt, pentru a crea o imagine a acelui bărbat nefericit şi a caracterului său. Această prezentare este în concordanţă cu cuvintele Domnului: „dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Bine era pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut.” (Marcu 14:21). Iuda Iscarioteanul este un precursor al lui Antihrist, duşmanul cel mai rău al iudeilor. Amândoi provin din poporul Israel şi amândoi sunt martorii bunătăţilor şi îndurărilor lui Dumnezeu faţă de poporul Său. Unul L-a dat prins pe Domnul Iisus cu o sărutare, celălalt îşi va ridica mâna împotriva poporului iubit al lui Dumnezeu.

Versetele 21-31: În versetul 22 Îl vedem pe Domnul Iisus în umanitatea Sa aici jos. El a fost într-adevăr „întristat şi sărac”; a se vedea şi Psalm 40:17 - T.M.; iar inima Lui era rănită înăuntrul Său. Iuda Iscarioteanul ar fi trebuit să aibă milă de El, fiind zi de zi în apropierea Sa. Dar el nu s-a gândit „să se îndure, ci a persecutat pe cel întristat şi sărac şi pe cel cu inima zdrobită, ca să-l ucidă”. Şi în versetul 25 se vorbeşte despre suferinţele sufletului Mântuitorului nostru: „Şi eu am ajuns de batjocura lor; când mă văd, ei dau din cap”; a se vedea şi Psalm 69:20 - T.M.; Matei 27:39. Încă un cuvânt despre Antihrist, despre care avem o imagine în Iuda Iscarioteanul. În prima parte a acestui psalm, aceşti doi bărbaţi formează doar o persoană; aşa cum am văzut deja, ei sunt duşmanii evidenţi atât ai Domnului Iisus, cât şi ai poporului Său. Aşa cum Iuda Iscarioteanul a umblat cu Domnul timp de trei ani de zile în făţărnicie, tot aşa Antihrist îşi va descoperi adevărata gândire abia după ce se va arăta un timp în imaginea unui miel (Apocalipsa 13:11).

Psalmul 110:

Versetul 1: Acest psalm reprezintă totodată punctul central al acestei părţi a Sfintei Scripturi. O astfel de observaţie este uşor de înţeles, pentru că aici este vorba, la fel ca în Psalmii 2, 8, 16, 22 şi alţii, exclusiv despre Persoana lui Hristos. Noi Îl găsim pe Hristos peste tot în psalmi, totuşi de cele mai multe ori în legătură cu rămăşiţa, în suferinţele şi necazurile sale. Dar aici, în fiecare verset, El este singurul subiect, pe care ni-l pune înaintea ochilor Duhul lui Dumnezeu. Evenimentele descrise aici reprezintă de fapt o urmare naturală a psalmului precedent, unde Domnul este prezentat ca „întristat şi sărac”. După ce a suferit nespus de mult din partea duşmanilor Săi şi după ce a mers pe calea celei mai adânci înjosiri, poate să primească chemarea: „Şezi la dreapta Mea, până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale!” Noi Îl vedem acum acolo, aşteptând clipa când va putea începe Împărăţia Sa. Atunci se va descoperi ce le-a spus El ucenicilor Săi: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Matei 28:18).

Versetele 2-3: Cât de plăcut este să citeşti cuvintele acestui psalm! Domnul nostru credincios, despre care este vorba aici, care a pelegrinat pe acest pământ, care a fost batjocorit, dispreţuit, scuipat, bătut şi la sfârşit atârnat pe lemnul de ocară, primeşte aici cinste, onoare şi slavă. Aici jos a fost încoronat de către ostaşi ca împărat al iudeilor cu o coroană de spini, iar în batjocură i-au pus o trestie în mâna dreaptă. Dar aici Îl auzim pe Dumnezeu spunând: „Domneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi!” Toată lumea va trebui să recunoască, că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. În ce ne priveşte, nu trebuie să aşteptăm până în acel moment, ca să ne bucurăm de înălţarea Lui; noi Îl vedem deja acum în credinţă acolo, încoronat cu slavă şi cu cinste, şi El poartă un Nume care este mai presus de orice nume. Dumnezeu i-a dat acest Nume, „ca în Numele lui Iisus să se plece orice genunchi, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Hristos este Domn” (Filipeni 2:10-11).

Versetele 4-7: „Tu eşti preot pentru totdeauna, după rânduiala lui Melhisedec.” Regăsim aceste cuvinte de două ori în epistola către Evrei (cap. 5:6; 7:17). Ca împărat, Domnul Iisus nu domneşte încă în mijlocul duşmanilor Săi; Împărăţia Sa este încă viitoare şi se va vedea când El va prelua domnia. Dar slujba Sa ca Mare Preot în sensul slujbei lui Aaron o exercită deja acum, şi - El să fie lăudat! - noi suntem beneficiarii acesteia; a se vedea Evrei 2:17-18; 4:14-16. Psalmul acesta se încheie cu cuvintele: „El va bea din pârâu pe cale, de aceea îşi va înălţa capul.” Pârâul i-a oferit înviorare, dar cât de rar a existat ocazia să bea din el! El a băut din pârâu, când o sărmană femeie samariteancă s-a lăsat învăţată de El şi L-a recunoscut ca fiind Hristosul. Şi Maria din Betania a înviorat sufletul Său, când ea a arătat o înţelegere ce nu a găsit-o la niciunul dintre ucenicii Lui (Ioan 12:3). Şi cât de mult S-a înviorat inima Sa, când Maria din Magdala, pe care a eliberat-o de şapte demoni, s-a aflat printre cei care Îl urmau!

Psalmul 111:

Versetele 1-2: Psalmii 111 până la 118 formează o grupă aparte; aceştia sunt aşa-numiţii psalmi de laudă. Ei sunt urmarea firească a Psalmului 110, unde Hristos va păşi în Împărăţia Sa de o mie de ani. Atunci fiecare va putea exclama: „Voi lăuda pe Domnul cu toată inima mea, în sfatul celor drepţi şi în adunare.” Cu privire la celelalte versete, nu este oare dreptul nostru să ne însuşim gândurile pe care le conţin? „Mari sunt lucrările Domnului.” Da, este peste măsură de mare şi de minunat ceea ce a făcut Dumnezeul nostru Mântuitor prin Fiul Său. Dacă priveşte la trecutul său, poporul Israel poate intona al doilea verset; cu cât mai mult noi, care am fost aduşi de la întuneric la lumină şi avem acum asigurat un loc în slavă! Să punem la inimă cuvintele: „ ... cercetate de toţi cei care îşi găsesc plăcerea în ele.” Domnului Îi place dacă noi cugetăm cu bucurie la dragostea şi bunătatea Sa şi le cercetăm.

Versetele 3-6: Cuvintele: „El a lăsat o aducere-aminte a lucrărilor Sale minunate” ne îndreaptă nemijlocit atenţia spre însemnătatea cuvintelor Domnului: „ ... faceţi aceasta în amintirea Mea” (Luca 22:19). Domnul doreşte ca ai Săi, fie că aparţin Israelului, fie Adunării/Bisericii Sale, să nu treacă nepăsători pe lângă vestirea harului, bunătăţii şi dragostei Sale. Noi înclinăm mai mult sau mai puţin, după ce am admirat şi savurat un timp dragostea Sa, să luăm aceasta ca pe ceva de la sine înţeles. Copiii lui Israel au privit cu deplină admiraţie şi laudă minunile şi semnele Domnului, care s-au petrecut pentru ei în Egipt şi la Marea Roşie; cu ce sentimente de mulţumire şi adorare am stat în faţa Lui, când am primit siguranţa că păcatele noastre sunt iertate! Au trecut luni, ani şi privind în urmă, unii s-au întrebat probabil ce s-a ales de prima dragoste. Domnul a ştiut de acest risc şi El a făcut o aducere aminte atât pentru Israel, cât şi pentru noi.

Versetele 7-10: „Lucrările mâinilor Sale sunt adevăr şi judecată.” Chiar dacă ştim că Dumnezeul nostru nu face niciodată greşeli şi toate căile Sale sunt desăvârşite, totuşi citim cu plăcere această confirmare în Cuvântul Său. El cunoaşte dorinţa noastră; El ştie cât de uşor se strecoară în inimile noastre o îndoială, iar El, în harul Său, ne vine în întâmpinare. Acest lucru îl putem constata de nenumărate ori în Sfânta Scriptură. Într-adevăr, un Tată bun şi îndurător! El vrea ca noi să avem deplină încredere în El atât cu privire la ceea ce El a făcut, cât şi cu privire la Cuvintele Sale. Cu privire la aceasta citim în versetul 10: „ ... toţi cei care împlinesc rânduielile vor avea o bună înţelegere.” Teama de Domnul, înţelepciunea şi o bună înţelegere sunt unite una cu alta. Baza este formată de teama de Domnul. Ne dăm suficient seama de valoarea pe care o are teama de Domnul? Ce interese avem să umblăm în aceasta? Priceperea şi înţelepciunea sunt bunuri preţioase; ele sunt utile pe teren spiritual şi în viaţa zilnică. Calea spre acestea este teama de Dumnezeu.

Psalmul 112:

Versetele 1-3: La fel ca în psalmul precedent, şi în acest psalm este subliniată binecuvântarea care se bazează pe teama de Dumnezeu. „Ferice de omul, care se teme de Domnul!” Aici este vorba despre Israel, dar fericirea împreună cu teama de Dumnezeu se întind asupra timpului harului, în care trăim. Să privim şi la a doua parte a acestui verset: „care găseşte mare plăcere în poruncile Lui”. Chiar dacă noi nu suntem sub Lege, totuşi există şi pentru noi legi pe care vrem să le ţinem; a se vedea Ioan 14:15, 21; 15:10 şi 1. Ioan 2:3, 5. Credinciosul temător de Dumnezeu ştie foarte bine despre ce este vorba. Lui nu trebuie să i se prescrie: nu atinge, nu gusta; dragostea faţă de Domnul său îl învaţă cum trebuie să se comporte faţă de lume. De aceea el evită tot ce ar putea tulbura părtăşia sa cu Domnul şi tinde spre lucruri care bucură inima Sa, lui îi plac poruncile Sale.

Versetele 4-10: „Lumina răsare în întuneric pentru cei drepţi.” Lecţia pe care o deducem din acest verset este preţioasă. Întunericul pare să-l învăluie pe cel drept, dar chiar şi atunci îi străluceşte lumina. Dumnezeu este lumină, iar El o dăruieşte celui care umblă în curăţie de inimă. Un astfel de om nu este dominat de egoism; el se gândeşte la binele semenilor săi şi îi ajută: „Nu se teme de vestea rea; inima lui este tare, încrezându-se în Domnul.” Aici este subliniată valoarea încrederii. Cel drept se bazează pe Dumnezeu. Împrejurările, care l-ar putea scoate din sărite pe un om, nu zguduie încrederea sa în Dumnezeu, pentru că el ştie că Tatăl Său ceresc nu permite nimic care să-i dăuneze. Încrederea în Dumnezeu - cine ar putea să măsoare folosul şi câştigul care reies de aici? Duhul lui Dumnezeu este activ în noi, pentru ca să ne încredem în el. În Isaia 26:3 citim: „Tu vei păzi în pace desăvârşită mintea care ... se încrede în Tine”, iar în capitolul 30:15: „ ... în linişte şi în încredere va fi puterea voastră.”

Psalmul 113:

 În Sfânta Scriptură găsim unele îndemnuri de a-L lăuda pe Domnul. Aici sunt slujitorii Domnului, care sunt invitaţi să facă acest lucru; cu alte cuvinte: toţi cei care Îi aparţin. Este preţios să ştim că suntem printre aceştia, noi cei care odinioară am fost slujitorii lui Satan. Stând pe terenul mântuirii, vedem motive clare de mulţumire şi laudă. Noi am fost în ţărână, chiar în gunoi, dar El S-a plecat spre noi şi ne-a văzut în starea noastră nenorocită. El S-a îndurat de noi, ne-a ridicat, pentru a sta cu cei mari. Găsim un gând asemănător în cântarea de laudă a Mariei (Luca 1:47-55); a se vedea şi Psalm 107:41 - T.M.. Cine sunt aceşti cei mari, dacă nu cei pe care Domnul i-a scos din praful acestui pământ şi din noroiul pierzării şi i-a înălţat atât de mult? De aceşti oameni aparţinem şi noi. Să nu uităm că Salvatorul nostru a trebuit să coboare în ţărâna morţii pentru a ne putea da un astfel de loc. Mulţumire şi adorare să-i fie aduse veşnic!

Psalmul 114:  

1: Când a ieşit Israel din Egipt şi casa lui Iacob din mijlocul unui popor barbar, 2: Iudeea a devenit locaşul Său cel sfânt, Israel, stăpânirea Lui. Din aceste versete se înţelege că Iuda/Iudeea devine izvor de sfinţire; se profeţeşte astfel că harul va fi dăruit tuturor neamurilor.

3: Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi; Pentru Ioan Gură de Aur, este o imagine stilizată, care exprimă prin verbele de mişcare iuţeala şi uşurinţa cu care s-a înfăptuit minunea. „Elementele sunt personificate pentru a arăta ascultarea creaţiei faţă de Creator. Pentru că înainte de venirea în trup marea L-a văzut şi a fugit şi Iordanul s-a întors, Domnul a luat trup ca marea să-L suporte când Îl va vedea, iar Iordanul să-L primească fără frică” - comentează Ioan Gură de Aur.

4: munţii au săltat ca berbecii, şi dealurile ca mioarele. „Hiperbole sunt folosite pentru a sublinia bucuria” - Ioan Gură de Aur. Tocmai neconcordanţa textului davidic cu faptele istorice pledează pentru faptul că psalmul are o dimensiune profetică, ştiut fiind, de exemplu, că Iordanul nu s-a întors înapoi, ci s-a oprit în amonte şi s-a scurs în aval spre a-i lăsa pe fiii lui Israel să treacă în Ţara Făgăduinţei (Iosua 3, 15-17); de asemenea, nu cunoaştem că munţii şi dealurile ar fi săltat. De aici concluzia că noi, creştinii, suntem adevărata casă a lui Israel şi casă a lui Iacob, de vreme ce, fiind fii ai lui Hristos, suntem şi sămânţa lui Avraam (Galateni 3:29). Sunt două săltări, una, mare, şi o alta, mai mică. David vorbeşte despre cei desăvârşiţi şi despre cei începători, căci ar fi fost nepotrivit să spună despre munţi şi dealuri că saltă, acestea fiind fără viaţă.

5: Ce ţi-a venit/Ce ai tu, mare, de ai fugit? dar ţie, Iordane, de te-ai întors înapoi? Ce ți-a venit?/Ce ai…? -  întrebarea scoate în evidenţă caracterul extraordinar al evenimentului.

6: dar vouă, munţilor, de aţi săltat ca berbecii? dar vouă, dealurilor, ca mioarele? 7: De faţa Domnului a tremurat pământul, de faţa Dumnezeului lui Iacob, 8: Cel ce a prefăcut stânca în iezer de răcoare şi piatra în izvoare de apă. - Minunate versete! Ce mai putem spune?

Psalmul 115:

Versetele 1-8: O caracteristică a credinciosului este dorinţa acestuia ca Numele Domnului să fie proslăvit. Psalmistul exprimă această dorinţă prin cuvintele: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă-i glorie, pentru bunătatea Ta, pentru adevărul Tău.” El doreşte ca neamurile să observe faptele măreţe ale Domnului faţă de poporul Său şi să nu mai întrebe, aşa cum era de multe ori cazul odinioară: „Unde este dar Dumnezeul lor?” Această preamărire a lui Dumnezeu va fi văzută deplin în Împărăţia de o mie de ani. În versetele 3-8 sunt puşi faţă în faţă idolii neamurilor cu adevăratul Dumnezeu. Un contrast mai mare nu există; pe de o parte, Dumnezeul cel veşnic, atotputernic, Creatorul cerului şi al pământului şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, iar pe de altă parte, materialul mort, pe care oamenii l-au prelucrat în idoli. Cum se face că astfel de lucruri de nimic servesc ca obiecte de adorare? Apostolul Pavel dă răspuns în Romani 1:18-23. Omul care i-a întors spatele lui Dumnezeu este orb; el îşi găseşte bucuria şi satisfacţia sa în întuneric. Numai harul lui Dumnezeu îl poate conduce la lumină.

Versetele 9-11: În aceste versete găsim trei îndemnuri de a ne încrede în Domnul. Dacă primele două se adresează lui Israel şi Casei lui Aaron, al treilea îl putem considera ca adresându-se nouă, pentru că noi năzuim să umblăm în teamă de Domnul. În Vechiul Testament, mai ales în Cartea Psalmilor, Duhul Sfânt dă încrederii în Dumnezeu un loc deosebit. Domnul doreşte ca noi să-L onorăm printr-o încredere deplină. Nu este aceasta ceea ce aşteaptă părinţii de la copiii lor? Deşi părinţii pot greşi şi nu pot conduce întotdeauna lucrurile în aşa fel cum ar dori ei, găsim în Tatăl nostru ceresc dragoste, putere şi călăuzire deplină, dar şi atotştiinţă cu privire la viitor. El are totul în mâna Sa: oamenii, împrejurările, timpul etc.. El face ca totul să lucreze spre binele celor ce-L iubesc (Romani 8:28). Concluzia celor trei versete este: „El este ajutorul lor şi scutul lor.” Ce îmbărbătare de a ne încrede în orice situaţie în Domnul!

Versetele 12-18: „El va binecuvânta pe cei care se tem de Domnul, pe cei mici împreună cu cei mari.” Aceasta este tot o îmbărbătare pentru cei temători de Dumnezeu: ei pot conta pe binecuvântarea Domnului. În repartizarea binecuvântărilor, Dumnezeu nu face nicio deosebire între mare şi mic, pentru că „nu este părtinire” (Coloseni 3:25). Decisiv pentru El este teama de Dumnezeu. În această situaţie vedem ce valoare are aceasta în ochii Lui: „ ... dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă” (Ioan 9:31). Binecuvântarea Domnului cu privire la temerea de Dumnezeu o putem observa în următoarele versete: „lungeşte zilele”, ea este: „un izvor de viaţă”, ea este „îndrumarea înţelepciunii” (Proverbe 10:27; 14:27; 15:33 etc.). În versetul 12 citim: „Domnul Şi-a amintit de noi: El va binecuvânta.” Ştim că El Se gândeşte la noi; dar dacă această cunoştinţă este doar în cap, inima nu este atinsă de această realitate. Cât de diferit arată lucrurile, dacă ne aducem aminte că Cel atotputernic, care dispune peste tot şi care ne iubeşte, Se gândeşte la noi!

Psalmul 116:

Versetele 1-2: La fel ca alţi psalmi, şi acesta face referire la rămăşiţa din Împărăţia de o mie de ani. Ea aduce cu mulţumire o jertfă de laudă şi cheamă Numele Domnului. Dar se gândeşte şi la experienţele prin care a trecut. Deşi gândurile exprimate aici fac referire la acel timp viitor, totuşi putem deduce de aici unele lucruri care ne servesc spre învăţătură şi îmbărbătare. Unele cuvinte se adresează direct inimilor noastre: „Şi-a plecat urechea spre mine, de aceea Îl voi chema în tot timpul zilelor mele.” Faptul că Tatăl nostru ceresc Îşi pleacă urechea, pentru a ne asculta rugăciunile, este foarte preţios. Da, El „a auzit glasul meu, cererile mele”. Aceasta nu vrea să spună că El ne ascultă imediat fiecare rugăciune a noastră; numai El cunoaşte când este momentul potrivit. Să lăsăm în mâna Sa timpul şi modul în care va răspunde; pentru noi ar trebui să fie suficient că El aude cererea noastră. Încrederea noastră faţă de El şi faţă de dragostea Sa ne va ajuta să aşteptăm în linişte răspunsul Lui.

Versetele 3-11: Al treilea verset se referă la marele necaz, prin care va trece rămăşiţa credincioasă. De câte ori vor exclama aceşti iudei credincioşi în frica lor: „Te rog, Doamne, scapă-mi sufletul!” Dumnezeu va asculta cererea lor, iar sufletul întristat se va putea întoarce la odihna sa. Această odihnă este preţioasă pentru inimă; ea există dacă privim încercările ca venind de la Dumnezeu şi primim ascultarea din mâna Sa; versetul 8 ilustrează acest gând. Domnul a făcut totul: El a salvat sufletul de la moarte, ochii de lacrimi, picioarele de cădere. Ferice de credinciosul care are o astfel de încredere în El! Noi suntem mereu în pericol; duşmanul vrea să ne facă rău şi prin căderea noastră să aducă ruşine asupra Numelui Domnului. Dacă nu cădem, atunci aceasta se datorează Domnului; El ne-a păzit piciorul de cădere. Când vom ajunge la ţintă fără să fi căzut, atunci vom recunoaşte mulţumitori: a fost harul Său!

Versetele 12-19: Versetul 12 conţine un gând care s-a ridicat deja în unele inimi credincioase: după ce Domnul a făcut un lucru atât de mare şi de minunat pentru mine, şi mereu îşi revarsă bunătatea Sa asupra mea, cum aş putea să-i răsplătesc binefacerile? În relaţiile cu oamenii, o astfel de intenţie este de la sine înţeles, dar cum trebuie să ne comportăm faţă de Dumnezeu? Răspunsul din versetul 13 este de o frumuseţe înălţătoare. Psalmistul, călăuzit de Duhul Sfânt, spune: „Voi înălţa paharul mântuirii şi voi chema Numele Domnului.” Mijlocul prin care Îi putem răsplăti Domnului toate binefacerile Sale, ni-l dă El Însuşi; El spune: ia fără oprire; apleacă-te şi ia mai mult din râul harului Meu! Versetul 15 ne permite să recunoaştem simţămintele Domnului faţă de ai Săi, care au trebuit să sufere moartea de martiri. Faptul că lumea a putut dispune cum i-a plăcut de ei, ar putea trezi impresia că Dumnezeu nu Se interesează de ei, dar fidelitatea lor va fi răsplătită cu cununa vieţii (Apocalipsa 2:10).

Psalmul 117:

 Acest psalm, în ciuda faptului că este scurt, are un conţinut preţios. Şi aici este îndemnat nu numai Israel să-L laude pe Domnul, ci toate neamurile. Este remarcabil, că Dumnezeu Îşi extinde bunătatea Sa asupra tuturor oamenilor. Secole de-a rândul, Israel a fost singurul popor, în mijlocul căruia El a vrut să locuiască, neamurile nefiind în favoarea Sa. Acum însă, când s-a împlinit lucrarea mare a lui Hristos pe Golgota, nu mai există zidul de despărţire între Israel şi neamuri. Este una din minunile harului şi bunătăţii lui Dumnezeu faptul că neamurile, care odinioară îi erau străine, pot acum să exclame: „Pentru că mare este bunătatea Lui faţă de noi.” Într-adevăr, numai Hristos a putut face o astfel de schimbare. Cuvintele: „Adevărul Domnului rămâne pentru totdeauna” în gura popoarelor, care de când sunt au ştiut numai de minciună şi înşelătorie, răsună imens şi minunat în urechile noastre. Când Hristos va intra în Împărăţia Sa, întunericul, nedreptatea şi violenţa vor trebui să dea înapoi, iar urmarea va fi supunerea sub sceptrul Său.

Psalmul 118:

Versetele 1-9: Cât de adesea este amintită în Psalmi bunătatea lui Dumnezeu! Duhul Sfânt este acela care ne-o aduce mereu înaintea ochilor. Dumnezeu este bun, „bunătatea Lui rămâne pentru totdeauna”, citim în repetate rânduri; a se vedea în mod deosebit Psalmul 136 - T.M.. Omul este obiectul acestei bunătăţi permanente, şi totuşi, cât de adesea trece pe lângă ea fără să se gândească! Dar neţinând cont de această lipsă de mulţumire, Dumnezeu permite să curgă şuvoiul bunătăţii Sale; un exemplu grăitor despre aceasta este poporul Israel. Toată istoria lui, din Egipt până la intrarea în Împărăţia de o mie de ani, dovedeşte că Dumnezeu este bun şi îndurător. Neascultarea poporului, idolatria lui şi ceea ce a fost foarte rău şi grav: respingerea şi răstignirea lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu, nu au putut să afecteze această bunătate; ea nu se odihneşte până nu aduce acolo unde vrea ea să aibă obiectul favorii ei. Acest Dumnezeu bun este Tatăl nostru, şi aceeaşi răbdare şi îndelungă-răbdare, pe care le-a arătat faţă de Israel, ne întâmpină şi pe noi astăzi. Să fim mai conştienţi de acest fapt!

Versetele 10-13: Aceste versete ne dau o ilustrare a modului în care Satan aduce în străduinţa lui pe un credincios la cădere. Cele care îl ajută sunt multe: „Mă înconjuraseră ca nişte albine.” Să numim câteva: plăcerea cărnii, plăcerea ochilor, lăudăroşia vieţii - lumea cu nenumăratele ei ispite şi distracţii. Ar fi prea mult ca să le enumerăm pe toate; totuşi, vrem să le trecem în revistă pe câteva care par lucruri nedăunătoare, pe care duşmanul sufletelor noastre le foloseşte pentru a ne împiedica în părtăşia cu Domnul. În vârful lor stă aşa-numita literatură inofensivă. Mulţi credincioşi nu-şi dau seama că îndepărtarea de părtăşia cu Domnul, îngrijită până atunci, îşi are începutul la alegerea unei cărţi, a unei reviste ilustrate etc.. Prin asemenea lucruri şi altele, lumea pătrunde în inimă şi cauzează pagube imprevizibile. Să nu scoatem armele împotriva acestor duşmani? David i-a nimicit pe duşmanii săi în Numele Domnului. Mulţumiri fie aduse Domnului, aceste mijloace ne stau şi nouă la dispoziţie (Efeseni 6:10-12). Înarmaţi cu toată armura lui Dumnezeu, putem să ne împotrivim vicleniilor duşmanului.

Versetele 14-21: „Domnul este tăria mea şi cântarea mea şi El a devenit mântuirea mea.” Aceste cuvinte, ca şi continuare a versetelor precedente, ne amintesc de cuvintele lui Neemia: „ ... nu vă întristaţi, pentru că bucuria Domnului este tăria voastră.” În realitate, acolo se află izvorul puterii pentru credincios. Este de temut că unii copii ai lui Dumnezeu nu au descoperit încă acest izvor. Mulţi cred că se află în lupta împotriva păcatului şi suferă astfel numai dezamăgiri. Ei încă nu au recunoscut, că puterea se găseşte doar în Domnul. Psalmistul a fost conştient de neputinţa sa; de aceea exclamă: „dreapta Domnului face fapte mari!” De-am fi şi noi convinşi de acest lucru şi, fiind conştienţi de ce este şi face El, să stăm în apropierea Domnului şi să ne bucurăm. Aici se află tăria noastră. În versetul 18 avem disciplina ca pedeapsă, aşa cum trebuie să o folosească Domnul uneori pentru educarea alor Săi. Prin aceasta se deschid „porţile dreptăţii”, iar rezultatul este: „voi lăuda pe Domnul.”

Versetele 22-29: Versetul 22 indică spre Domnul Iisus. El este piatra pe care au lepădat-o zidarii lui Israel, piatra din capul unghiului, pe care L-au dat deoparte dispreţuitor şi la sfârşit L-au respins; în Matei 21:42, Domnul Însuşi Se referă la aceasta. Mai târziu, Petru preia acest verset în vorbirea sa către mai-marii poporului şi îl repetă în prima sa epistolă, capitolul 2, versetele 6-8. În timp ce această piatră este „valoarea cea mai mare” pentru cei care cred, ea înseamnă judecată pentru necredincioşi. Pentru ei, ea este „o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere”. Să-i mulţumim Domnului că El ne-a deschis ochii şi ne-a făcut capabili să recunoaştem această „valoare mare”. Da, şi noi putem să spunem: „este minunat în ochii noştri”. Cuvintele de încheiere ale acestui psalm ne conduc iarăşi cu gândul la momentul instituirii Împărăţiei de o mie de ani. „Doamne, dă prosperitate, Te rog!” Şi imediat urmează răspunsul: „Binecuvântat fie cel care vine în Numele Domnului!” Hristos apare pentru ridicarea Împărăţiei Sale de pace.

Psalmul 119:

Versetul 1: Psalmul 119 - T.M./Ps. 118 - LXX deţine o poziţie unică în cartea pe care o cercetăm. Chiar şi structura lui este diferită de cea a altor psalmi, fără să amintim că are 176 versete. El este împărţit în 22 paragrafe; literele de început ale acestor paragrafe corespund celor 22 de litere ale alfabetului ebraic - a se vedea Biblia Romano-Catolică,  ediția Iași, 2020. Departe în cercetarea lui vom observa că psalmistul foloseşte şapte expresii diferite pentru a denumi Cuvântul lui Dumnezeu, şi anume Lege, mărturii, rânduieli, hotărâri, porunci, judecăţile dreptăţii, Cuvântul. Însemnătatea acestor expresii este următoarea: Lege: reguli divine, desăvârşite pentru umblare; mărturii: expresia voii lui Dumnezeu; rânduieli: expresia autorităţii divine, căreia omul trebuie să i se supună; hotărâri: principii şi învăţături, pe care Dumnezeu i le recomandă omului; porunci: cerinţe stabilite; judecăţile dreptăţii: principii instituite de Dumnezeu, ca Cel suveran, după care El acţionează fără greş; Cuvântul: descoperirea gândurilor lui Dumnezeu în legătură cu toate lucrurile. - În primul rând sunt numiţi ca fericiţi cei care sunt „fără vină pe cale, care umblă în legea Domnului”.

Versetele 2-8: Păzirea mărturiilor lui Dumnezeu şi a-L căuta „din toată inima” sunt principiale în viaţa credinciosului. Dar dacă vrem să păzim mărturiile Sale, trebuie să le cunoaştem, şi aceasta este numai atunci posibil când citim Cuvântul Său şi cugetăm asupra lui. „Tu ai poruncit rânduielile Tale, ca să fie păzite cu grijă”; cu acest scop ne sunt ele date. Dar nu ne surprindem uneori asupra faptului că citim Cuvântul lui Dumnezeu fără să gândim într-adevăr la păzirea lui? Credinciosul serios vede necesitatea să ţină strâns la învăţăturile Sfintei Scripturi; el exclamă împreună cu psalmistul: „O, de-ar urmări căile mele să păzească hotărârile Tale!” El a învăţat că părtăşia cu Domnul poate fi savurată numai cu această condiţie. Cum ai putea merge şi să fii una cu El, când nu dai atenţie învăţăturilor Cuvântului Său? Şi lauda cu o inimă sinceră este o urmare logică a păzirii sârguincioase a rânduielilor Sale. Bucuria care însoţeşte ascultarea de Cuvântul Său, umple atunci inima şi noi Îl slăvim pe Dumnezeu.

Versetele 9-16: În versetul 9, omul este văzut la începutul cărării/căii sale. Este foarte important ce cale alege. Nenumăraţi oameni, chiar şi mulţi copii ai unor părinţi credincioşi, nu au luat în considerare acest fapt; ei nu s-au lăsat ocrotiţi de Cuvântul lui Dumnezeu, au greşit intrarea pe calea dorită de Dumnezeu şi s-au îndepărtat tot mai mult de El. Cine ar putea să măsoare paguba care a apărut dintr-o asemenea rătăcire? Supărare, dezamăgiri, poate chiar lacrimi amare au fost rezultatul alegerii greşite la începutul căii. Şi totuşi, câtă osteneală Îşi dă Domnul pentru a atenţiona şi a conduce pe tânăr! „Ascultă, fiul meu, şi primeşte cuvintele mele, şi anii vieţii tale se vor înmulţi. Te voi învăţa calea înţelepciunii, te voi conduce pe cărările dreptăţii” (Proverbe 4:10-11). Versetele 10 şi 11 din acest capitol ne arată ce depinde de noi: „Te-am căutat din toată inima mea”; şi: „Am ascuns Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.”

Versetele 17-24: „Deschide-mi ochii, şi voi vedea lucrurile minunate care sunt în legea Ta!” Când oamenii necredincioşi citesc Sfânta Scriptură, ei nu văd în ea niciun lucru minunat, ei sunt orbi şi nu pot deosebi ce vrea Dumnezeu să ne descopere în bunătatea Lui. Ca om temător de Dumnezeu, psalmistul a bănuit ceva din lucrurile minunate ale Cuvântului lui Dumnezeu şi dorea să se bucure mai mult de ele. Rezultatele morale ale acestui Cuvânt în inimile credincioşilor sunt de fapt lucruri minunate. Ce lucrează teama de Dumnezeu, sinceritatea şi exactitatea în viaţa unui om, dacă nu Cuvântul lui Dumnezeu? El trăia înainte în întuneric, găsea plăcere în păcat, minciună şi înşelăciune; dar acum, viaţa lui este ca transformată. El poate trăi lucruri minunate în legătură cu principiile divine. Psalmistul spune mai departe: „Mărturiile Tale, de asemenea, sunt desfătarea mea, sfătuitorii mei.” Este Cuvântul lui Dumnezeu şi sfătuitorul nostru? Dacă ne lăsăm conduşi de el, nu vom rătăci niciodată. Credinciosul poate fi scutit de unele dureri şi de multe dezamăgiri în timp ce caută sfat în Sfânta Scriptură.

Versetele 25-32: Versetul 26 mărturiseşte despre sinceritatea sufletului înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu aşteaptă sinceritate din partea alor Săi. El cunoaşte toate căile noastre, chiar fără ca noi să i le facem cunoscut; dar cât de uşor tindem noi să ascundem ceva înaintea Lui! O recunoaştere sinceră - nu doar admiterea unei greşeli - deschide calea pentru binecuvântarea de sus. De asemenea ochii ne vor fi deschişi pentru o mai bună înţelegere a prevederilor lui Dumnezeu. Nu rămâi la suprafaţă, ci te adânceşti, astfel ca umblarea credinciosului să corespundă tot mai mult voii Domnului. În versetul 30 auzim intenţia psalmistului de a merge pe calea credincioşiei. O astfel de decizie este de o importanţă capitală în viaţa unui om; aceasta vedem şi la Daniel. „Dar Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze”, şi el a şi realizat ce şi-a propus. Câtă binecuvântare şi cât folos au rezultat! De am putea să spunem toţi cu psalmistul: „Rămân alipit de mărturiile Tale”!

Versetele 33-40: Aici avem în faţa noastră un om, care a ajuns la concluzia că el nu poate nimic fără Dumnezeu. În toate versetele acestui capitol auzim o rugăminte din gura lui. O astfel de stare de inimă este plăcută Domnului; voia proprie, adică independenţa de Domnul, este ca închinarea la idoli (1. Samuel 15:23). „Pleacă-mi inima la mărturiile Tale şi nu la câştig!” Cine citeşte sârguincios Cuvântul lui Dumnezeu, descoperă curând că binecuvântarea, adevărata mulţumire şi bucurie se află în păzirea Cuvântului şi nu în alergarea după câştig. Unii copii ai lui Dumnezeu au trecut cu vederea importanţa acestui verset; ei s-au rătăcit şi s-au străpuns cu multe dureri; a se compara cu 1. Timotei 6:10. Cât de importantă este şi rugăciunea din versetul 37! Cuvântul „deşertăciune” se referă la tot ce este atrăgător în lume, după care oamenii în general râvnesc. „Deşertăciunea” este unul din mijloacele eficiente în mâna duşmanului, pentru a ne abate inima şi mintea de la adevăratele bunuri, pe care Dumnezeu vrea să ni le dea.

Versetele 41-48: Este plin de îmbărbătare să vedem cum psalmistul aştepta ajutor numai de la Dumnezeu. Vedem aici încrederea credinţei, o încredere care a marcat puternic viaţa lui David. Adeseori a fost înconjurat de cei ce-l dispreţuiau, dar el nu s-a sprijinit pe înţelepciunea sa. Când a trebuit să dea răspuns acelor oameni, el L-a rugat pe Dumnezeu să i-l dea, iar Dumnezeu l-a îndrumat cu ajutorul Cuvântului Său. David a putut să afle deja atunci ceea ce ucenicilor li s-a întâmplat mai târziu: „ ... nu vă îngrijoraţi dinainte cu privire la ce veţi spune ..., pentru că nu voi sunteţi cei care vorbiţi, ci Duhul Sfânt” (Marcu 13:11). Citim mai departe: „Şi voi umbla în loc larg, pentru că am căutat rânduielile Tale.” Prin har putem să facem şi noi astfel de experienţe. Înţelegem ce este acest „loc larg”, dacă citim textul din Ioan 14:23, unde Iisus spune: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi; şi Noi vom veni la el şi vom locui la el.” Acesta este locul larg al dragostei, în care ne putem mişca.

Versetele 49-56: În aceste versete vedem cum cel ce se teme de Dumnezeu este însufleţit de Cuvântul lui Dumnezeu, se bazează pe el şi aşteaptă de la el fiecare binecuvântare. O astfel de încredere este un mare ajutor în împrejurări vitrege. Ce înseamnă batjocura celor mândri, dacă ai Cuvântul lui Dumnezeu de partea ta? Batjocura şi ironia sunt de scurtă durată, dar promisiunile lui Dumnezeu rămân veşnic. Ele sunt deja aici jos o plăcere pentru oricine le respectă, iar ele îi dau în acelaşi timp putere pe cale. „Mi-am amintit de judecăţile Tale de altădată, Doamne, şi m-am mângâiat.” Într-adevăr, minunile lui Dumnezeu cu privire la Israel în trecut au devenit pentru mulţi copii ai lui Dumnezeu încercaţi mângâiere şi îmbărbătare. Ei au fost întăriţi când au privit la bunătatea Sa, puterea Sa şi îndurarea Sa faţă de un popor care i-a făcut atâtea probleme. Psalmistul încheie acest pasaj cu cuvintele: „Aceasta mi-a fost pentru că am păzit legea Ta.” Păzirea învăţăturilor Dumnezeului nostru atrage după sine totdeauna binecuvântare şi bucurie.

Versetele 57-64: Noi nu cunoaştem autorul acestui psalm; dar dacă ne gândim la David şi la psalmii pe care i-a scris el, atunci vedem în faţa noastră un bărbat care s-a străduit să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu. Atenţia lui, toată fiinţa lui erau îndreptate spre aceasta. El avea dorinţa fierbinte de a păzi rânduielile Domnului. Aceasta a fost partea lui, bunul lui cel mai mare. În pasajul citit este o învăţătură pentru noi toţi. Deseori, datorită obişnuinţei cu Cuvântul lui Dumnezeu suntem uneori aşa de superficiali. Psalmistul s-a gândit la căile lui, ca ele să fie în concordanţă cu poruncile lui Dumnezeu. El adaugă: „Sunt tovarăşul tuturor celor care se tem de Tine şi al celor care păzesc rânduielile Tale.” O, de ar cugeta toţi credincioşii la aceste cuvinte, în mod deosebit cei mai tineri, care, fără să se gândească umblă cu oamenii care gândesc lumeşte! „Fiul meu, ia aminte la cuvintele mele, pleacă-ţi urechea la spusele mele ...  păstrează-le în adâncul inimii tale!” (Proverbe 4:20-21).

Versetele 65-72: Dacă ar trebui să dăm un titlu acestui pasaj, desigur am scrie: Binecuvântarea rezultată din smerire. Observăm la psalmist că el a experimentat această binecuvântare; de aceea a putut să spună: „Tu i-ai făcut bine slujitorului Tău, Doamne, după Cuvântul Tău.” Mai înainte a ales o cale greşită, dar Dumnezeu în harul Său a mers după el şi l-a îndreptat. Într-adevăr, a fost bunătatea din partea Domnului. Învăţăm de aici că bunătatea lui Dumnezeu nu trebuie văzută doar în acele lucruri pe care omul de obicei le preţuieşte, ca de exemplu sănătate, câştig bun, viaţă de familie frumoasă etc.. Cel mai preţios bun este fără îndoială bunul mers al sufletului, iar Domnul Se ocupă permanent de noi în această privinţă. Un mijloc folosit adesea în mâna Sa este smerirea. Trebuie să ni se aducă mereu aminte că noi în noi înşine nu suntem nimic şi că nu putem nimic de la noi înşine. „Şi ce lucru ai tu, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă ai şi primit, de ce te lauzi ca şi cum n-ai fi primit?” (1. Corinteni 4:7). Din fire, omul este încrezut şi arogant. Care este starea credincioşilor? Spre ruşinea noastră trebuie să recunoaştem că aceste caracteristici joacă în viaţa noastră un rol mai mare decât bănuim. Să ne gândim numai la „eul” adesea lezat, pentru a arăta că uneori suntem foarte aroganţi şi mândri. Dar aroganţa şi mândria sunt unele din cele mai grave piedici în dezvoltarea vieţii duhovniceşti în credincios. Dacă nu condamnăm din temelie aceste lucruri şi nu ne judecăm când am greşit în această privinţă, atunci ocupăm un loc important, şi anume un loc care Îi aparţine doar Domnului Iisus. El vede aceste piedici; El doreşte să ne elibereze de ele, şi pentru aceasta foloseşte smerirea. Mulţi copii ai lui Dumnezeu au fost duşi pe o astfel de cale, şi după ce au avut parte de binecuvântarea care este în legătură cu această cale, au slăvit împreună cu psalmistul: „Este bine pentru mine că am fost smerit, ca să învăţ hotărârile Tale.”

Versetele 73-80: „Ştiu, Doamne, că judecăţile Tale sunt drepte şi că din credincioşie m-ai smerit.” Aceste cuvinte sunt o urmare logică a versetelor cercetate (67 şi 71). După ce psalmistul a recunoscut: „Este bine pentru mine că am fost smerit”, ajunge la concluzia că judecăţile Domnului sunt drepte. Pentru credincios este un câştig, când nu permite ca încercările să treacă peste el ca ceva întâmplător; şi în cazul în care va avea parte de smerire, în inima sa nu se va ridica amărăciune, dacă ia încercările din mâna Tatălui său ceresc. Unii copii ai lui Dumnezeu s-au maturizat tocmai prin smerire. Poate, oamenii au provocat aceasta, dar ei au fost doar unelte în mâna Domnului, pentru a conduce la acest lucru. Este posibil să fi fost oameni din lume sau credincioşi, dar mijlocul în sine nu are nicio valoare. Noi ştim că Domnul vrea să ne formeze prin astfel de mijloace, să ne binecuvânteze şi să ne conducă mai departe în credinţă şi în dependenţă de El.

Versetele 81-88: Din versetele citite se deduce că psalmistul a trecut printr-o adâncă şi grea încercare. Expresia „mi se sfârşeşte” (sau „mi se topesc”) din versetele 81 şi 82 şi comparaţia cu „un burduf pus în fum” indică spre încercări adânci ale sufletului. Oare a stat scriitorul acestui psalm sub o pedeapsă de la Dumnezeul său sau a avut încercarea lui un alt caracter? Nu ştim, dar este sigur că el a căutat ajutorul nu la sine, nici la oameni, ci el s-a încrezut doar în Dumnezeul său, al cărui Cuvânt era singura lui mângâiere. Vedem în exemplul pus înaintea noastră cât de preţioasă este partea credinciosului. În situaţia cea mai dureroasă, chiar când întunericul pare să-l împresoare, el poate să se uite în sus şi să înţeleagă că soarele dragostei, al bunătăţii şi al harului lui Dumnezeu nu a încetat să strălucească. Versetele 85-87 îşi găsesc o ilustrare preţioasă în istoria lui Daniel. Duşmanii lui i-au săpat o groapă şi credeau că şi-au atins scopul (Daniel 6). Dar acest om credincios s-a încrezut în Dumnezeu şi a fost eliberat.

Versetele 89-96: Viaţa credinciosului este plină de schimbări; el trăieşte anumite faze, prin care creşterea lui interioară trebuie să fie stimulată. Domnul, ca un educator înţelept, ştie că nu este bine pentru noi dacă avem numai aşa-numite zile bune. Dar El Se pune şi în situaţia noastră, când vin încercări peste noi; a se compara cu Isaia 63:9. Psalmistul a experimentat ceva asemănător. În pasajul anterior l-am văzut în mare strâmtorare, dar aici a răsuflat uşurat, pentru că întunericul ce-l înconjura s-a împrăştiat. El a exprimat aceasta în versetul 92: „Dacă n-ar fi fost legea Ta desfătarea mea, aş fi pierit în necazul meu.” Cât de bine vedem aici valoarea şi acţiunea Cuvântului lui Dumnezeu în timpuri de încercare! Versetul 93 ne arată un alt rezultat al eficienţei Cuvântului pentru cel care a învăţat să-l preţuiască: „Niciodată nu voi uita rânduielile Tale, pentru că prin ele m-ai făcut să trăiesc.” Asemenea expresii în Sfânta Scriptură dovedesc în modul cel mai clar ce avantaj are acela care îşi găseşte plăcerea în Cuvântul lui Dumnezeu.

Versetele 97-104: Aceste versete ne arată din nou valoarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru credincios şi influenţa pe care o are acesta asupra aceluia care îl citeşte cu atenţie şi respect. Această influenţă nu este trecătoare sau superficială, ci ea acţionează practic în viaţa zilnică. În primul rând este subliniată aici înţelepciunea. Nu este această virtute o urmare naturală a cugetării la Cuvântul lui Dumnezeu? Această înţelepciune este mai bună decât orice înţelepciune omenească, căci ea vine de la Dumnezeu. În versetul 101 găsim legături de cea mai mare importanţă. Nu este indiferent în ce stare de suflet ne preocupăm cu Cuvântul lui Dumnezeu. Presupunem că toţi copiii lui Dumnezeu îl citesc; dar cât de diferit este efectul acestuia în viaţa fiecăruia! La unul poate aduce roadă; lumina lui străluceşte înaintea oamenilor (Matei 5:14-16) şi Domnul este preamărit prin aceasta. Celorlalţi trebuie să le strige: „Trezeşte-te tu, care dormi” (Efeseni 5:14). De aceea să luăm aminte în mod deosebit la acest verset 101!

Versetul 105: Am văzut că ne păzim picioarele de orice cale rea, dacă păzim Cuvântul lui Dumnezeu şi ne aşezăm sub influenţa lui binecuvântată. Aici avem înaintea noastră mult cunoscutul verset: „Cuvântul Tău este o candelă pentru piciorul meu şi o lumină pe cărarea mea.” Ferice de omul la care aceste cuvinte sunt realitate! Găsim o paralelă la acest verset în Ioan 11:9-10: „ ... dacă umblă cineva noaptea, se împiedică, pentru că lumina nu este în el.” Totuşi, cine citeşte Cuvântul lui Dumnezeu şi îl asimilează, merge înainte cu paşi siguri, iar cărarea lui este plină de lumină. Desigur, el nu va fi înţeles de aceia care merg pe propriile lor cărări, dar acesta are de-a face cu Domnul lui, căruia vrea să-i fie pe plac. Cât de preţioasă este asigurarea că Domnul ne luminează cărarea noastră şi astfel nu suntem în pericol să ne împiedicăm sau chiar să cădem! Repetăm: mijlocul este Cuvântul Său, pe care îl avem în mâini şi cu care putem veni în contact în fiecare zi.

Versetele 106-112: Scriitorul acestui psalm a învăţat să preţuiască Cuvântul lui Dumnezeu. El i-a devenit foarte important şi a jurat să-l ţină. Găsim o prezentare frumoasă a gândului exprimat aici în Daniel 1:8: „Dar Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului ...” Acel împărat păgân şi chiar şi oamenii care l-au înconjurat n-au putut să înţeleagă gândirea unui israelit credincios; astfel, Daniel a rămas singur cu cei trei prieteni ai săi. Dar el a fost foarte hotărât să realizeze intenţia sa, indiferent cât l-ar costa. Ca şi psalmistul, şi Daniel ar fi putut spune: „Mărturiile Tale îmi sunt moştenire pentru totdeauna, pentru că ele sunt bucuria inimii mele.” Vedem aici că ascultarea şi bucuria sunt legate între ele, un fapt ce îl găsim adeverit în epistola către Filipeni: „Fiţi împreună-imitatori ai mei” şi „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul!” (Filipeni 3:17; 4:4). Un creştin cu frica lui Dumnezeu pune în practică ambele: ascultarea de voia lui Dumnezeu, iar ca urmare a ascultării rezultă bucuria în Domnul.

Versetele 113-120: Psalmistul a fost un om sincer; de asemenea era o bucurie pentru el ca să cugete la Cuvântul lui Dumnezeu. Dar cu cât trăia mai mult în teamă de Dumnezeu, cu atât mai mult se forma o prăpastie între el şi cei cu inima prefăcută. Într-o lume plină de pericole şi duşmani avem un adăpost: este Domnul (versetul 114). În ziua cea rea, El ne va ascunde în coliba Sa şi ne va păstra ascunşi în taina cortului Său; a se vedea Psalmul 27:5 - T.M.. Chiar dacă duşmanul ar trage cu săgeţile sale de foc, Domnul Însuşi este scutul şi protecţia noastră. Condiţia pentru aceasta este de a sta în apropierea Lui. Versetul 115 permite să recunoaştem dorinţa psalmistului de a păzi poruncile Dumnezeului său; dacă influenţa celor răi era o piedică pentru el, psalmistul nu a vrut să-i aibă în apropierea sa. Aceasta ne aminteşte de cuvintele apostolului Pavel în 1. Corinteni 15:33: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”, o realitate ce dorim să o punem în mod deosebit înaintea ochilor celor tineri.

Versetele 121-128: În acest pasaj, psalmistul se numeşte slujitorul Domnului (a se vedea versetele 122, 124, 125) şi astfel a făcut judecată şi dreptate. Cu toate că acestea stăteau pentru el în legătură cu domnia lui Dumnezeu pe pământ, totuşi înţelegem că aceste virtuţi se cuvin fiecărui credincios. Ele stau în contrast puternic cu ceea ce se întâmplă în lume; dar ele sunt în concordanţă cu fiinţa Aceluia de care aparţinem. După ce psalmistul a putut spune cu bună conştiinţă: „Am făcut judecată şi dreptate”, a putut să adreseze cu libertate următoarea rugăciune spre Dumnezeu: „Fii garantul slujitorului Tău spre bine ... Lucrează pentru slujitorul Tău după bunătatea Ta ... Eu sunt slujitorul Tău; dă-mi pricepere.” Avem aici un principiu, pe care nu ar trebui să-l trecem cu vederea, şi anume starea celui care se roagă, atât în privinţa duhovnicească, cât şi în cea practică, trebuie să fie în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu; a se compara Ioan 15:7. Nu rămân unele rugăciuni fără răspuns tocmai datorită lipsei de sinceritate faţă de Domnul?

Versetele 129-136: „Mărturiile Tale sunt minunate, de aceea le păzeşte sufletul meu.” Acest gând al psalmistului acţionează ca o îmbărbătare pentru noi, ca să citim cu atenţie Cuvântul lui Dumnezeu şi să cugetăm la el. Vrem să ne punem întrebarea: Este acest Cuvânt într-adevăr minunat pentru noi? Putem spune din experienţă: „Descoperirea cuvintelor Tale luminează, dând pricepere”? Dacă intrarea în descoperirea Cuvântului lui Dumnezeu aduce un asemenea rezultat, cu cât mai mult cunoaşterea Cuvântului ca întreg! Versetul 133 ne arată mai departe că paşii celui drept sunt întăriţi prin Cuvântul lui Dumnezeu. Credinciosul care se lasă învăţat prin Cuvânt nu va rătăci; el merge pe o cale dreaptă, pentru că acest Cuvânt este o candelă pentru piciorul său şi o lumină pe cărarea sa; a se vedea şi Proverbe 3:23. Putem învăţa de aici că depinde de noi într-o anumită măsură să mergem cu paşi siguri prin această lume şi să rămânem ocrotiţi de căile care ar necinsti Numele Domnului şi care pe noi ne-ar duce numai la dezamăgire.

Versetele 137-144: Dreptatea lui Dumnezeu formează obiectul principal al acestui pasaj. Ea este o parte a fiinţei lui Dumnezeu: „Tu eşti drept, Doamne” şi „Dreptatea Ta este dreptate pentru totdeauna”. Psalmistul nu simţea nicio teamă la gândul prezenţei unui Dumnezeu drept, pentru că ţinea rânduielile Lui. O astfel de stare de inimă este întotdeauna partea aceluia care trăieşte în teamă de Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu nu mai acţionează înfricoşător pentru el, căci năzuinţa lui este de a fi plăcut lui Dumnezeu. El trăieşte în lumină, şi anume în acea lumină care dezvăluie totul. Nu este măreţ şi minunat, că oameni născuţi în păcat şi înconjuraţi de o lume păcătoasă găsesc bucurie să se preocupe cu dreptatea lui Dumnezeu? Aceasta poate să se întâmple numai datorită faptului că Dumnezeu este în acelaşi timp plin de har şi îndurător; a se vedea Exod 34:6. Dar El aşteaptă de asemenea de la toţi, care doresc să se apropie de El, să păzească poruncile Lui. Israelitul, care trăia în vechiul legământ după Lege, avea promisiunea vieţii; a se vedea şi Luca 10:28.

Versetele 145-152: În aceste versete vedem un om drept, care se încredea pe deplin în Dumnezeu. Fiind conştient de neputinţa sa, a strigat către El şi a folosit expresii care arată sinceritatea inimii sale. Un astfel de sentiment de dependenţă este foarte important pentru credincioşi. Noi suntem înclinaţi, poate mai mult decât bănuim, să vorbim şi să acţionăm de la noi înşine. Astfel s-au spus unele cuvinte necugetate şi s-a scris câte o scrisoare care mai bine nu ar fi fost trimisă. Din noi înşine, din inimile noastre greşite nu poate ieşi ceva bun. Ferice de credinciosul care a văzut aceasta şi se teme de sine însuşi! El spune cu psalmistul: „Strig către Tine; salvează-mă şi voi păzi mărturiile Tale.” Vorbind de această salvare nu trebuie să ne gândim neapărat la un pericol fizic; cel care se ruga cerea mult mai mult: să fie păzit de a preţui puţin mărturiile Cuvântului lui Dumnezeu şi astfel de a păcătui împotriva lui Dumnezeu. De am fi asemenea acestui credincios!

Versetele 153-160: În cercetarea acestui psalm nu trebuie să pierdem din vedere că cel drept, care vrea să păzească cerinţele Domnului şi se bazează pe Cuvântul Său, reprezintă rămăşiţa iudaică a sfârşitului. În acelaşi timp vedem în persecutori şi asupritori pe Antihrist şi aliaţii săi. Nu vrem de asemenea să uităm că Hristos Se face una în duh cu cei credincioşi Lui. El a fost adevărata rămăşiţă în mijlocul poporului Său, şi astfel a suferit mult din partea asupritorilor Săi. El putea spune în adevăratul sens al cuvântului: „Priveşte la suferinţa mea şi scapă-mă, pentru că nu am uitat legea Ta.” Dar în ceea ce priveşte pe cei fărădelege, salvarea este departe de ei, pentru că ei nu se interesează de poruncile lui Dumnezeu. Dar cei drepţi iubesc Cuvântul Său şi stau deoparte de cei necredincioşi, ceea ce le va aduce binecuvântarea lui Dumnezeu. Să privim şi la versetul 160! Cuvântul lui Dumnezeu nu constă din diferite adevăruri, ci el este un întreg: „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17).

Versetele 161-168: „Mă bucur de Cuvântul Tău ca unul care găseşte o pradă mare.” De am putea să spunem cu toţii din inimă aceste cuvinte! Psalmistul nu numai că a citit Cuvântul şi a cugetat la el, ci a făcut experienţa binecuvântată că acela care îşi îndreaptă viaţa după el, are o mare pace. În Cuvânt sunt ascunse bogăţii şi comori, dar numai cine face din Cuvântul lui Dumnezeu dreptarul vieţii sale, le descoperă. Găsim un gând asemănător în Isaia 48:18: „O! Dacă ai fi ascultat de poruncile Mele! Atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi dreptatea ta ca valurile mării.” Această pace preţioasă este inclusă în comorile care se află în legătură cu ţinerea poruncilor Domnului. Savurăm noi această pace chiar şi în mijlocul neliniştii acestui veac şi în greutăţile de pe cale? Dacă nu, atunci să aruncăm o privire în trecut şi în inimile noastre! Poate vom găsi acolo cauza acestui fapt.

Versetele 169-176: Ajunşi la ultimul pasaj al acestui psalm lung şi important, să încercăm să observăm intenţia Duhului lui Dumnezeu, care a dat psalmistului aceste cuvinte. Chiar dacă Israel s-a rătăcit, inima lui a rămas totuşi îndreptată spre legea Dumnezeului său. Eliberarea definitivă din partea Domnului nu a avut încă loc, dar poporul va fi reabilitat în interior prin necazuri grele prin care va trebui să treacă. Astfel, calea spre Dumnezeu este deschisă, de a se preocupa mai departe cu acesta şi de a savura binecuvântarea sub domnia lui Hristos. Aceste lucruri sunt pline de învăţătură pentru noi, deoarece aici vedem mijloacele de care S-a servit Dumnezeu pentru a conduce credincioşii rătăciţi la reabilitare. Pe lângă diverse încercări, El foloseşte nu rareori smerirea; a se vedea versetele cercetate 67, 71, 75. Versetele de încheiere ale psalmului dau mărturie despre o încredere continuă, nezguduită în Dumnezeu. Împărăţia păcii promisă nu a început, dar acea rămăşiţă nădăjduieşte în ajutorul lui Dumnezeu.