LANȚURILE ȘI LACRIMILE SCLAVIEI.

LANȚURILE ȘI LACRIMILE SCLAVIEI

     Sclavia a lăsat urme adânci în viața a milioane de bărbați, femei și copii din Africa. La ce au fost supuși ei? Cine poartă vina?

     Olaudah Equiano s-a născut în anul 1745, pe teritoriul actualei Nigerii de est. Modul de viață din satul său era caracteristic acelei vremi. Familiile lucrau împreună, cultivând porumb, bumbac, cartofi dulci și fasole. Bărbații se duceau cu vitele și caprele la păscut. Femeile torceau și țeseau bumbac.

     Tatăl lui Equiano era un cunoscut bătrân al tribului și judecătorul comunității respective. Aceasta era o poziție pe care Equiano urma să o moștenească într-o zi. Lucrul acesta nu s-a întâmplat însă niciodată. Pe când era copil, Equiano a fost răpit și vândut ca sclav.

      Vândut de la un negustor la altul, el nu i-a întâlnit pe europeni decât atunci când a ajuns pe țărmul oceanului. Câțiva ani mai târziu, el a descris impresia pe care i-a făcut-o această întâlnire: „Primul lucru pe care ochii mei l-au văzut când am ajuns pe țărm a fost oceanul și o corabie pentru sclavi care era ancorată și aștepta să fie încărcată. Aceste lucruri m-au umplut de uimire, care, în scurt timp, s-a transformat însă în groază, când am fost urcat la bordul ei. Imediat câțiva membri ai echipajului m-au examinat pipăindu-mă și m-au aruncat în sus pentru a vedea dacă sunt sănătos, iar eu am fost atunci convins că intrasem într-o lume a spiritelor rele și că acestea urmau să mă ucidă”. 

      Privind în jurul său, Equiano a văzut „o mulțime de negri de toate felurile, legați cu lanțuri toți la un loc, pe fiecare față citindu-se descurajare și durere”. Copleșit de toate acestea, el a leșinat. Camarazii săi africani l-au ajutat să-și revină în fire și au încercat să-l consoleze. Equiano povestește: „I-am întrebat dacă nu cumva acești oameni albi aveau să ne mănânce”.

     Equiano a fost transportat în Barbados, apoi în Virginia, iar mai târziu în Anglia. Fiind cumpărat de un căpitan de navă, el a călătorit foarte mult. A învățat să scrie și să citească, ajungând, în cele din urmă, să-și cumpere libertatea, și a jucat un rol important în mișcarea din Marea Britanie pentru abolirea sclaviei. În 1789, el a publicat povestea vieții sale, una dintre puținele relatări ( și probabil cea mai bună) despre comerțul cu sclavi scrisă chiar de una dintre victimele sale din Africa.

     Milioane de alți africani nu au fost atât de norocoși. Smulși cu forța din mijlocul căminelor și al familiilor lor, ei au fost transportați peste Atlantic în condiții inumane. Aceștia, împreună cu copiii care li s-au născut, au fost forțați să muncească din greu fără să fie plătiți, pentru a-i îmbogăți pe niște străini. Cei mai mulți nu au avut niciun drept, putând fi pedepsiți, supuși unor abuzuri sau chiar omorâți după bunul plac al propreitarilor lor. Pentru majoritatea acestor oprimați, singurul mijloc de eliberare din sclavie era moartea. 

      Pe vremea când s-a născut Olaudah Equiano, corăbiile din Europa duceau sclavi africani dincolo de Oceanul Atlantic de două secole și jumătate. Însă sclavia s-a practicat de mult mai multă vreme. De obicei oamenii erau luați ca sclavi în urma unor războaie, iar acest lucru a fost practicat pe scară largă în toată lumea din cele mai vechi timpuri.

       Și în Africa sclavia a prosperat cu mult timp înainte ca navele din Europa să sosească aici. Iată ce se scrie în „The New Encyclopaedia Britanica”: „ În toate documentele istorice se arată că în Africa Neagră au existat proprietari de sclavi ... Sclavia era practicată pretutindeni chiar înainte de apariția Islamului, iar cu sclavii negri exportați din Africa se făcea comerț în multe locuri din lumea islamică”.

     Ceea ce îi conferă comerțului cu sclavi transatlantic o notă cu totul aparte este durata și proporțiile la care a fost practicat. Potrivit celor mai exacte estimări, din secolul XVI până în secolul XIX, au fost trecuți peste Oceanul Atlantic între 10 și 12 milioane de sclavi.

    Călătoria spre America era o experiență îngrozitoare. Africanii puși în lanțuri în grupuri mărșăluiau până la țărmul oceanului, unde lâncezeau, uneori luni de zile, în forturi de piatră sau în grupuri mai mici de locuințe din lemn, împrejmuite cu un gard. Atunci câmd sosea câte o corabie pentru sclavi cu destinația America, sclavii erau adesea bolnavi din cauza abuzurilor la care fuseseră supuși.

    După ce erau târâți la bordul corabiei, dezbrăcați până la piele și examinați de medicul sau de căpitanul corabiei, bărbații erau puși în lanțuri și duși sub punte. Căpitanii de vase comerciale incărcau calele cu cât mai mulți sclavi, pentru a obține profituri maxime. Femeilor și copiilor li se dădea mai multă libertate de mișcare, însă din această cauză ei erau expuși și abuzurilor sexuale din partea echipajului.

      În cală era un aer infect și mirosea urât. Equiano descrie ce impresie i-a lăsat călătoria: „Aproape că ne sufocam din cauza aerului închis din cală și a căldurii de afară, la care se adăuga numărul mare de persoane de pe corabie, unde era atâta înghesuială, încât cu greu te puteai învârti. Ca urmare, toți transpirau abundent, așa că nu peste multă vreme aerul nu mai putea fi respirat din cauza unui amestec de mirosuri respingătoare, sclavii ajungând să se îmbolnăvească, mulți dintre ei murind ... Țipetele femeilor și gemetele celor care erau pe moarte făceau ca totul să fie o scenă de groază, aproape de neînchipuit”. Sclavii trebuiau să suporte astfel de condiții pe tot parcursul traversării oceanului care dura aproape două luni, uneori chiar mai mult. În aceste condiții neigenice, groaznice, bolile se răspândeau. Erau frecvente epidemiile de dizenterie și variolă. Rata mortalității era foarte ridicată. Registrele indică faptul că până prin 1750, unul din cinci africani murea la bordul corăbiilor. Morții erau aruncați peste bord.

     Cum au justificat oamenii albi acest comerț? Istoricii arată că până în secolul XVIII, doar câțiva au pus sub semnul întrebării caracterul moral al sclaviei.  Unii susțineau că, negrii doar pentru că sunt negrii, nu pot fi altceva decât sclavii albilor. De exemplu, Edward Long, un proprietar de sclavi care avea să scrie lucrarea „History of Jamaica”, a făcut următoarea remarcă: „Când ne gândim la caracterul acestor oameni și la cât de deosebiți sunt de restul lumii, nu trebuie oare să tragem concluzia că ei sunt o specie diferită?” Consecințele unei astfel de gândiri au fost arătate de un guvernator din Martinica: „Am ajuns să cred cu tărie că negrii trebuie să fie tratați ca animalele”. Alți autori cred că vina pentru sclavia negrilor este împărțită între albi și africani! De exemplu, Basil Davidson, un specialist în istorie africană, scrie în cartea sa „The African Slave Trade”: „Africa și Europa au mers mână-n mână” 

    Indiferent ce judecăți am emite noi cei de azi despre sclavia negrilor, cred c-ar trebui să ne întrebăm, în cel mai serios mod cu putință: Noi ce-am fi gândit despre această sclavie dacă am fi trăit în acele timpuri? Mie, personal, aproape că-mi este frică să răspund la această întrebare.