ÎMPĂRĂȚIA DE O MIE DE ANI. Studiu - Partea a cincea.

 

ÎMPĂRĂȚIA DE O MIE DE ANI. Studiu - Partea a cincea

1. RĂZVRĂTIREA DE LA SFÂRȘITUL MILENIULUI:

 Capitolul 20 din Apocalipsa lui Ioan este de departe cel mai controversat capitol din carte. Cei 1000 de ani ai Împărăției Mesianice sunt considerați de către unele Biserici creștine, în special de către cele istorice, drept simbolici. Părerea noastră fermă, în această chestiune, este clară - Mileniul Mesianic este absolut real! Altele sunt, cu adevărat, problemele legate de acest capitol. Astfel, o problemă fundamentală este: Cum va fi posibil ca oamenii, după 1000 de ani de domnie efectivă a lui Iisus, să se revolte, într-un număr foarte mare, - „ca nisipul mării” -, împotriva Domnului? Răspunsul simplu este acesta - Satan, eliberat din Abis, îi va instiga la revoltă! Să fim serioși!! Este greu, dacă nu de-a dreptul imposibil, ca oamenii să i se supună lui Satan, după ce-au trăit un Mileniu Paradiziac! Cum ar putea Satan să-i convingă pe oameni să-l urmeze? Venind în fața lor ca un Diavol grotesc de care mai degrabă fugi de mănânci pământul sau crapă, pur și simplu, inima în tine de groază, nicidecum să i te închini? Este posibil ca eliberarea lui Satan din Abis să aibă loc la un anumit moment, fără ca oamenii să cunoască acest fapt. Astfel, Satan deghizat într-un „înger de lumină” sau, de ce nu, într-un lider carismatic, ar putea avea argumente și o oarecare credibilitate pentru a putea să-i determine pe oameni să se revolte contra lui Iisus. Pentru a reuși acest lucru, credem că Satan ar putea profita de anumite îndoieli pe care mulți oameni s-ar putea să le dezvolte față de Iisus chiar pe parcursul Mileniului! De ce afirmăm așa ceva? Chiar și în rândurile multor creștini există destule îndoieli privitoare la dumnezeirea lui Iisus, nu la calitatea lui de Mesia. Cu alte cuvinte, este posibil ca oamenilor să nu li se dezvăluie complet taina ființei lui Iisus, anume: cum este posibil să fie și Dumnezeu și om în același timp, și, astfel, oamenii să fie nevoiți în continuare, și pe parcursul Mileniului, să aleagă între a crede și a nu crede acest fapt! Mai mult, este posibil ca, pe parcursul Mileniului, societatea umană să progreseze atât de mult, încât oamenii să caute diverse răspunsuri la problemele privitoare la persoana lui Iisus și să ajungă chiar să se îndoiască total de El! O să spuneți că așa ceva n-ar mai fi cu putință și că cele scrise aici de mine reprezintă o adevărată blasfemie! Nu vă grăbiți! Să nu uităm că este vorba de un răstimp de 1000 de ani, în care oamenii vor ajunge să cunoască atât de multe lucruri, de neînchipuit astăzi, mai ales că și capacitățile lor intelectuale, fizice vor fi cu mult superioare oamenilor de azi, încât, s-ar putea să-și explice diversele aspecte legate de Armaghedon, Antihrist, a doua venire a lui Iisus etc., altfel decât în momentul de început al Mileniului. S-ar putea să ajungă să creadă că au fost martorii unei uriașe înșelătorii și că Iisus, - de ce nu? -, ar fi chiar El cel mai mare înșelător al oamenilor!! Și, astfel, înarmați cu aceste convingeri, foarte mulți oameni, - „ca nisipul mării” -, se pot revolta în masă contra lui Iisus și a „slugilor” Săi, - sfinții Bisericii, sfinții din toate timpurile și martirii Marelui Necaz. S-ar putea chiar să creadă că Iisus și aleșii/sfinții săi sunt un fel de superființe, sau, un fel de extratereștrii care i-au supus pe pământeni sub aparențe binevoitoare, orchestrând întreg desfășurătorul apocaliptic! Fără astfel de „certitudini”, Satan n-ar avea cum să-i convingă pe oameni să-l urmeze în ultima sa revoltă contra lui Dumnezeu, o revoltă de mari proporții - al doilea război al lui Gog din Magog! Altă problemă foarte delicată: la această revoltă finală participă doar oameni care au trăit numai în Mileniu sau și dintre cei care au trăit și înainte de Mileniu și care au făcut parte dintre cei „nedrepți” înviați? Precizăm că nu au cum să participe la această revoltă cei care vor fi înviați la sfârșitul Mileniului, pentru simplul fapt că aceștia sunt înviați pentru a fi părtași la Mare Judecată Finală. Așadar, este posibil ca dintre cei nedrepți înviați, mulți, în cele din urmă, să nu accepte adevărurile care le-eu fost dezvăluite și să participe la revoltă! Un lucru este sigur - nu vor participa la revoltă evreii!! Este cu adevărat incredibil faptul că oameni care au cunoscut binefacerile Mileniului se pot revolta în final contra lui Iisus!! Trebuie încă o dată să afirmăm că, în timpul Mileniului, un fapt uluitor trebuie să se întâmple și care trebuie să fie legat de persoana Mântuitorului, pentru a duce la stârnirea pe o scară foarte mare a îndoielilor în ceea ce privește ființa lui Iisus și identitatea Lui adevărată!! Mai ales că Iisus va conduce „cu un toiag de fier”, adică va autoritatea absolută, iar mulți oameni probabil se vor întreba de ce nu conduce cu bunăvoință, în mod democratic, așa cum ar face „adevăratul” Mesia! Cum ar putea să conducă Mesia atât de autoritar? - se vor întreba aceștia cu toată convingerea. Se teme de ceva? Satan va ști să exploateze la maxim aceste îndoieli și întrebări! Mai trebuie să luăm în calcul și alte aspecte, anume:

1. În timpul Mileniului progresele omenirii vor fi uriașe, de neimaginat astăzi! S-ar putea chiar ca oamenii să aibă posibilitatea să exploreze alte lumi, să intre în contact cu alte civilizații cu propriile lor religii! Își vor pune, mai mult ca sigur, o serie de întrebări privitoare la Iisus și calitatea sa de Mântuitor al tuturor civilizațiilor! Vor constata cum a mântuit sau n-a mântuit Iisus alte civilizații, cum alte lumi poate n-au cunoscut păcatul sau au căzut mai puțin decât omenirea. Vor exista vii controverse la care Iisus s-ar putea să nu dea nicio explicație. Până la urmă Universul este al lui Dumnezeu nu al omului și ce face Dumnezeu în Univers și … Multivers este strict problema Lui! Totuși, mulți oameni își vor pune … întrebări. Pe de altă parte, Satan în rebeliunea lui a atras o treime din îngeri - este posibil ca unii dintre acești îngeri să fi corupt dramatic alte lumi care vor … râde de oameni, de „poveștile” lor despre legarea lui Satan în Abis, despre Iisus care este Dumnezeu!

2. Este posibil ca în timpul Mileniului, Iisus să nu fie permanent prezent fizic pe Pământ! S-ar putea ca în astfel de momente să apară … dezbateri despre Iisus, despre capacitatea lui de-a mântui atâtea lumi etc.. Nici membrii Bisericii și nici sfinții din orice categorie s-ar putea să nu fie capabili să ofere răspunsuri sau să li se ceară să păstreze tăcerea asupra unor astfel de chestiuni!

3. Cum doar Biserica și Sfinții vor putea fi și pe Pământ și în Rai, acest fapt ar putea duce la stârnirea de … gelozii și ură!

4. Nemulțumirile nu vor putea să se „aprindă” în timpul Mileniului dar, odată cu eliberarea lui Satan, „vântul” revoltei să se facă simțit! Cum se va prezenta Satan oamenilor? Probabil ca un lider de opinie charismatic care va da „glas” nemulțumirilor și nelămuririlor de orice fel și va reuși astfel să convingă un număr uriaș, - „ca nisipul mării -, din păcate, de oameni ce îi se vor alătura ferm convinși că au dreptate și că trebuie să elibereze omenirea de jugul acestui … Iisus.

 Totuși, trebuie să ne punem următoarele întrebări - oamenii care vor participa la revoltă chiar nu vor ști că sunt conduși de Satan? Biserica și Sfinții nu le vor atrage atenția? Nu se vor întreba oamenii de unde a apărut acest lider charismatic și convingător? Unde a fost el atâta „amar de vreme”? Ar fi posibil ca acest „lider” să le pară oamenilor revoltați un extraterestru plin de bunăvoință și care știe el tainele ascunse oamenilor de Biserică și Sfinți! S-ar putea ca aceasta să fie realitatea deși pare un scenariu SF! Dar având în vedere realitățile de la sfârșitul Mileniului, pe care nici nu ni le putem închipui în momentul de față, acest … scenariu să fie foarte plauzibil! Putem spune, în concluzie, că acest capitol 20 este cu adevărat o Apocalipsă a Apocalipsei, adică o Revelație a Revelației!!

Notă: subtitlul 1 este o revizuire a articolului care se găsește în seria „Apocalipsa – invitație la transcendență”!

2. Împărăția de o mie de ani (20:1-10) - alte chestiuni: 

 Acest pasaj a dat naștere la multe dezbateri și controverse teologice. Din păcate unii creștini au ajuns să se certe din pricina acestui text. Sunt doar 10 versete. Poate că i s-a acordat o importanță prea mare în dezbateri. În cele din urmă cel mai importat lucru pentru toți creștinii este să trăiască o viață curată și în dragoste și să-L aștepte pe Domnul. Nu putem să spunem însă nici că acest pasaj nu are nicio importanță. El conturează principalele abordări escatologice în teologie. Or perspectiva escatologică pentru care optăm ne afectează așteptările cu privire la cursul viitor al istoriei neamurilor, înțelegerea planurilor și a inimii lui Dumnezeu. Deci, o miză tot există! Înainte să prezentăm principalele trei interpretări ale miei de ani, să enumerăm din text elementele care compun această mie de ani: legarea lui Satan în adânc pentru o mie de ani ca să nu mai înșele neamurile; învierea martirilor creștini și a celor ce nu s-au închinat fiarei pentru a împărăți cu Hristos o mie de ani; după cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat și va înșela neamurile ca să le adune pentru război și să înconjoare cetatea preaiubită; focul lui Dumnezeu se coboară din cer și-i mistuie, iar diavolul este aruncat în iazul cu foc.

 Cum spuneam, sunt trei mari abordări:

a) Interpretarea amilenistă - Mileniul de fapt nu există ca perioadă escatologică distinctă ci este doar o prezentare simbolică a istoriei Bisericii. Satan este legat în Adânc la cruce (sau la finalul primului secol, respectiv după anul 70, sau al primelor secole, respectiv după creștinarea Imperiului Roman). Învierea către domnie, este o înviere spirituală (nașterea din nou) în Hristos spre o împărățire spirituală pe pământ. Este vorba de lucrarea spirituală a Bisericii pe pământ. La finalul acestei perioade are loc o scurtă răzvrătire a Neamurilor împotriva Bisericii urmată de a doua venire a lui Hristos.

b) Interpretarea post-milenistă - Mileniul reprezintă ultima etapă istorică din lucrarea Bisericii pe pământ. Evanghelia lui Hristos prin mărturia Bisericii va câștiga inima neamurilor (Apoc.19b) și atunci are loc legarea lui Satan în adânc. Conducătorii ostili Evangheliei (fiara) și religiile false (prorocul mincinos) vor dispărea de pe pământ (Apoc.19:20). Pământul va fi transformat în bine prin Evanghelie. În acest mod va domni Hristos prin Biserică o mie de ani pe pământ. La finalul acestei perioade are loc o scurtă răzvrătire a Neamurilor împotriva Bisericii urmată de a doua venire a lui Hristos.

c) Intrepretarea pre-milenistă - Mileniul reprezintă o perioadă de timp de DUPĂ a doua venire a lui Hristos (prezentată în Apoc.19b), eveniment care produce legarea lui Satan în adânc. Creștinii, în frunte cu martirii, vor învia în trupuri de slavă și vor domni pe pământ împreună cu Hristos o mie de ani. Ei vor avea în relația cu pământul de atunci un rol similar cu cel al îngerilor pentru pământul de azi. Pe pământ rămășița lui Israel va conduce un proces al vindecării spirituale a tuturor neamurilor și în această etapă se vor împlini sutele de profeții vechi-testamentare care anunță o domnie a binelui pe pământ prin Israel, dar în care răul nu este încă eradicat total. La finalul perioadei va avea loc o ultimă răzvrătire a neamurilor împotriva Ierusalimului. Apoi are loc judecata de apoi și inaugurarea unui cer și pământ nou.

 Interpretarea amilenistă mi se pare cea mai puțin susținută de text. A fost Satan legat la cruce (sau în primele secole) ca să nu mai înșele neamurile? Noul Testament ne arată că războiul spiritual se amplifică chiar după cruce și sunt multe din evanghelii și din epistole care ne spun că neamurile vor rămâne sub amăgirea celui rău până la a doua venire a lui Hristos. Oare mulțimea păcatelor din ultimii 2000 de ani ne arată că neamurile nu mai sunt înșelate de cel rău? Realitatea istorică ne contrazice flagrant. Originea acestei interpretări (popularizată foarte mult prin scrierile lui Augustin) este legată de perioada de creștinare (forțată) a Imperiul Roman. Faptul că Biserica a căpătat putere în Imperiu și a dus-o bine este un motiv să spunem că a început deja mia de ani? Și cei care vor domni în mia de ani în text sunt martirii care vor învia. Cum să se refere doar la o înviere în Hristos când acestora li s-a tăiat deja capul din pricina lui Iisus? Interpretarea post-milenistă este ceva mai susținută de text decât cea amilenistă. Însă și aici sunt multe probleme. Am arătat deja că este nepotrivit să interpretăm Apocalipsa 19b ca biruința Evangheliei asupra neamurilor și NU ca a doua venire a lui Hristos în slavă. O altă mare problemă a acestei interpretări este lipsa altor texte din Noul Testament care să anunțe această mare perioadă de triumf a Bisericii în lume. Cum am precizat deja mai sus, Evangheliile și epistolele ne prezintă perioada Bisericii până la a doua venire a lui Hristos, o perioadă în care neamurile vor continua să rămână în marea lor parte în împietrire, în care vremurile vor fi grele și cei mai mulți oameni (chiar din Biserică) vor fi neiubitori de Dumnezeu (vezi 2 Timotei cap.3-4), și în care din pricina înmulțirii fărădelegii dragostea celor mai mulți se va răci! Fără existența unor texte explicite clare din Noul Testament care să anunțe o astfel de perioadă de glorie a Bisericii, interpretare post-milenistă rămâne pură fantezie. O altă problemă majoră a ambelor interpretări de mai sus o reprezintă scoaterea definitivă a poporului Israel din planul lui Dumnezeu. Vechiul Testament abundă de profeții care anunță o perioadă mare de timp în care binele va domni printre neamuri prin Israel, perioadă în care răul nu va fi încă eradicat definitiv și care se va finaliza cu o ultimă răzvrătire a Neamurilor prin Gog și Magog. Ce să facem cu aceste sute de profeții? Răspunsul teologilor amileniști și post-mileniști este simplu: Israel a fost lepădat definitiv, Biserica l-a înlocuit pe Israel pentru totdeauna și deci, toate promisiunile adresate în vechime lui Israel despre această minunată perioadă de timp se împlinesc în sens spiritual în Biserică (mia de ani amilenistă) sau chiar în sens fizic în Biserică (mia de ani post-milenistă). Toate bune și frumoase, dar ce facem cu Romani cap.9-11? Trebuie să le tăiem cu foarfeca din Scriptură, căci în aceste capitole Pavel ne spune cât se poate de clar, negru pe alb, că Dumnezeu nu a lepădat pentru totdeauna pe Israel, că acesta rămâne poporul ales, că Biserica nu l-a înlocuit ci a fost altoită în măslin tocmai cu rolul de a-l revigora pe Israel și de a-l face gelos, că Israel mai are un rol important în istorie, că acesta se va întoarce ca întreg la Dumnezeu la finalul perioadei Bisericii și că tocmai întoarcerea lor va declanșa pentru neamuri un bine și un har și mai mare decât cel reprezentat de istoria Bisericii. Și Pavel afirmă toate acestea citând din Vechiul Testament exact textele care vorbesc despre restaurarea deplină a lui Israel. Deci el confirmă că aceste texte nu se referă doar la Biserică, ci așteaptă încă o împlinire chiar prin Israelul istoric. Teologia paulină face astfel necesară o perioadă de timp între a doua venire a lui Hristos și inaugurarea cerului și pământului nou, perioadă în care să se împlinească promisiunile lui Dumnezeu pentru Israel. Astfel apariția miei de ani în Apocalipsa 20 nu ne surprinde, și nu trebuie să-i găsim interpretări fanteziste, ci se potrivește ca o mănușă cu teologia Noului Testament. Este adevărat că Israel este  menționat doar aluziv în textul din Apocalipsa cap.20a (cetatea preaiubită menționată în v.9) și se insistă mai mult pe rolul martirilor din mia de ani. Aceasta poate fi din pricină că Apocalipsa este adresată Bisericii și vrea să sublinieze în primul rând destinul glorios al acesteia după a doua venire a lui Hristos. Dar o corelare cu Romani cap.9-11 și cu escatologia Vechiului Testament ne arată și rolul lui Israel cu privire la această perioadă. De ce se insistă că cei care vor învia vor fi martirii și cei ce nu s-au închinat fiarei? Poate că doar aceștia vor avea un rol privilegiat în mia de ani. Sau poate că ei sunt în text reprezentanții tuturor creștinilor. Pavel ne explică în 1 Tes. cap.4 că la doua venire a lui Hristos nu vor învia doar martirii ci toți cei credincioși. Într-adevăr, par a fi doar două învieri: prima a celor neprihăniți (ferice de ei căci nu vor fi atinși de moartea a doua) și, după mia de ani, cea a celor nelegiuiți spre judecată și pierzare eternă. A doua venire a lui Hristos este un eveniment măreț a cărei importanță ar explica legarea celui rău în Adânc. Dar de ce este nevoie de această perioadă de o mie de ani? Și mai ales de ce TREBUIE (cum spune v.3) ca diavolul să fie dezlegat pentru puțină vreme la finalul miei de ani? Și de ce diavolul este aruncat în iazul cu foc doar după mia de ani? În primul rând mia de ani face posibilă împlinirea promisiunilor istorice pentru poporul Israel. Ni se arată astfel inima lui Dumnezeu pentru acest popor, dar și credincioșia Domnului față de Avraam, David și față de propriile promisiuni. De asemenea pare o etapă necesară în biruința binelui asupra răului. Pare o etapă necesară din revelația divină, din discursul lui Dumnezeu față de problema răului. Ea ne arată că oamenii, fără un Ispititor, aleg mai degrabă binele. De asemenea ne arată împietrirea iremediabilă a Ispititorului și de ce acesta NU mai poate fi iertat sau recuperat. Când i se dă drumul, după o mie de ani de pedeapsă, el alege din nou să facă răul și să lupte împotriva planurilor lui Dumnezeu. De asemenea se arată și slăbiciunea oamenilor și pământului din care răul NU este extras definitiv. Textele despre mia de ani din Vechiul Testament ne arată că oamenii, deși nu vor mai avea un ispititor din afară, vor trăi încă în firea pământească și vor mai face păcate, deși imens mai puține. Însă când apare Ispititorul surprinzător de multe Neamuri (ca nisipul mării - vezi v.8) vor fi înșelate și se vor aduna împotriva cetății preaiubite. Soluția rămâne o transformare totală, un cer nou și un pământ nou, și oameni doar în trupuri de slavă (vezi cap.21 din Apocalipsa). În contrast cu Neamurile care se lasă înșelate, Israel rămâne credincios până la finalul miei de ani. Este marea victorie a lui Dumnezeu în istorie. El a pariat pe acest popor. În primă fază părea că a pierdut pariul, însă în cele din urmă îl câștigă. În Eden, cel rău capătă drept de acțiune asupra pământului prin neascultarea lui Adam și prin neascultarea Evei. Se pare că el poate fi dat definitiv afară din creație prin luarea testului pierdut de primii oameni, adică printr-un act total de ascultare al OAMENILOR. Și în acest act este  nevoie și de ascultarea lui Adam dar și de ascultarea Evei. Testul picat de Adam este luat de al doilea Adam, de Mesia, de Omul Iisus Hristos. Dar ascultarea Sa nu-L alungă pe cel rău din creație. Este nevoie și de ascultarea Evei. Aceasta are două faze: ascultarea de Domnul a Bisericii, și ascultarea de Domnul al lui Israel. Ascultarea Bisericii culminează cu biruința acesteia asupra fiarei! Ascultarea lui Israel străbate mia de ani și culminează la finalul miei de ani! Doar când Eva își ia pe deplin testul pierdut în Eden, cel rău poate fi aruncat pentru totdeauna din Creație. Este logic să fie astfel. Așa se explică întreaga rațiune a planului istoric al lui Dumnezeu. El nu este un Tiran care face tot ce vrea. Variabila este credința oamenilor. Iată de ce nu-l judecă el pe Satan de la început ci vrea ca acesta să fie judecat prin ascultarea oamenilor, după cum ne spune și Pavel: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satan sub picioarele voastre.” (Romani 16:20). Cel rău este învins prin discurs, iar în acest discurs ascultarea oamenilor are un rol esențial. Cel care a intrat în creație prin neascultarea Evei, este dat afară definitiv tocmai prin ascultarea acesteia de Domnul! Observăm, așadar, că această mie de ani nici nu apare din senin și nici nu este fără rost. Ea este vestită de profeții din vechime și de apostolul Pavel și are un rol important în discursul divin față de problema răului.

Judecata de apoi (20:11-15): observăm că de-abia după această mie de ani, cerul și pământul infectat de păcat, dispar (v.11). Acum are loc a doua înviere care este în principal spre judecată și pierzare eternă. Morții sunt judecați după faptele lor. Oricine nu este găsit scris în cartea vieții este aruncat în iazul cu foc. Se pare că cei ce au parte de această judecată sunt sortiți pieirii. Există și teorii care susțin că nu toți cei ce au parte de această judecată sunt aruncați în moartea a doua. De prima înviere ar beneficia în primul rând Biserica și sfinții Vechiului Testament. Dar sunt unii oameni neprihăniți din istorie (atât din Vechiul și Noul Testament) care, deși nu au fost expuși revelației speciale prin Legea lui Moise sau Evanghelia lui Iisus Hristos au avut credință în Creator și au ales binele. Numele lor ar fi scris în cartea vieții și cu toate că au parte de judecata de apoi, NU sunt aruncați în iaz de foc, ci sunt mântuiți pentru veșnicie. Apoi, cum am amintit, este vorba și de învierea „nedrepților”. Este adevărat, mulți dintre aceștia vor participa la revolta finală, dar cei care vor rămâne fideli, vor fi mântuiți! Cum va fi exact nu știm. Ce știm însă este că trebuie să fim neprihăniți și credincioși până la capăt pentru a avea numele scris în cartea vieții.

Notă: subtitlul 2 face parte, de asemenea, din seria „Apocalipsa - invitație la transcendență!”

3. VOR FI ARUNCAȚI ÎN INFERN ȘI, APOI, LA SFÂRȘITUL MILENIULUI, ÎN IAZUL DE FOC, CEI CARE N-AUZIT NICIODATĂ DESPRE IISUS ȘI DESPRE ADEVĂRATA CREDINȚĂ ÎN DUMNEZEU? FERICIRILE:

 Începem prin a spune: a Domnului Iisus Hristos este judecata (Ioan 5:22). Iar a noastră trebuie să fie pocăința și smerenia. Cum judecă El și ce hotărăște, este în totalitate decizia Lui. Ce urmează să citiți sunt câteva indicii despre cum vor fi judecați cei care n-au auzit de Hristos. Cele scrise aici costituie și un posibil răspuns în dificila chestiune dacă în urma Judecății Finale de la Tronul Alb, unii oameni mai pot fi salvați și trecuți în Cerul Nou și Pământul Nou. Așadar, vor fi aruncați în iad, ulterior, în iazul de foc, oamenii care au avut moralitate, dar n-au auzit de Iisus? Biblia spune că, în afară de credincioși, mai sunt trei categorii de oameni: (1) cei care au auzit Cuvântul Veștii Bune și l-au abandonat (trei soluri nepotrivite din Pilda Semănătorului), (2) cei care nu l-au auzit dar au trăit în dezmăț și corupție, iar ultima categorie este (3) a celor care nu au auzit Vestea Bună, dar L-au căutat pe Dumnezeu trăind moral. În prima categorie intră cei care au abandonat Calea Îngustă (2 Tim. 4:10) și cei care au ascultat cu superficialitate Vestea Bună. În a doua categorie, păgânii care s-au dedat la violență, plăceri carnale și corupție. Iar în ultima, cei care s-au opus prin neprihănire lumii desfrânate în care trăiau, deși nu le-a spus nimeni de Dumnezeu. Despre aceștia din ultima categorie este vorba în acest studiu. Despre ceilalți este destul de limpede care le este statutul: pedeapsă veșnică. Iată ce spune Apostolul Pavel despre cei din categoria a treia: „Toți cei ce au păcătuit fără lege vor pieri fără lege, și toți cei ce au păcătuit având lege vor fi judecați după lege. Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiți neprihăniți. Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege, și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc, sau se dezvinovățesc între ele. Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” (Romani 2:12-16). Neștiind Legea, dar ținând-o, îți dă neprihănire! Așadar, chiar dacă n-au avut Legea, chiar dacă n-au auzit de Dumnezeu, dacă au păcătuit, vor muri, adică vor fi osândiți. Iar Apostolul Pavel continuă să spună că Legea este scrisă în inima oamenilor, chiar și în inimile păgânilor (Neamurile, pe atunci). Deci și păgânii din categoria a doua știu a deosebi binele de rău. Iar dacă au făcut răul, vor fi osândiți pentru că au avut acel discernământ între bine și rău și, totuși, au ales să facă răul. Ce situație ar putea exista ca un om să fie mântuit, deși nu a auzit de Vestea Bună? Probabil cineva care a fost crescut într-un trib de canibali, dar refuză să mănânce oameni, oricâte presiuni fac cei din jurul lui, iar în cele din urmă este omorât. Dar acesta ar fi doar un caz extrem fiindcă noi știm că Dumnezeu nu stă pasiv la omul în căutarea Lui: „Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit într-o vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el și i-a zis: „Cornelie!” Corneliu s-a uitat țintă la el, s-a înfricoșat și a răspuns: „Ce este, Doamne?” Și îngerul i-a zis: „Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, și El Și-a adus aminte de ele. Trimite acum niște oameni la Iope și cheamă pe Simon, zis și Petru.”(Faptele Apostolilor 10:3-4).

Excepțiile din Fericiri, predica de pe munte: poate ne întrebăm ce se va întâmpla cu sufletul cuiva care nici măcar nu știe că trăiește. O asemenea persoană ar fi cineva care s-a născut cu boli psihice sau surd, mut și orb. Ce se întâmplă cu cineva care s-a născut handicapat psihic? Sau ce se întâmplă cu cineva care a fost chinuit și omorât pentru dreptate, precum eroii de neam? Oare n-are nicio importanță să fii patriot sau să te opui nedreptății într-un stat (fără violență fiindcă nici Hristos n-a participat la răscoale în Imperiul Roman)? Da, nu tot ce este lege într-un stat este și un lucru bun; sclavia a fost legală în SUA până în 1865 (destul de recent!). Oare n-a avut nicio importanță că anumiți oameni s-au opus acestei legi a sclaviei și au suferit din cauza asta? Pentru aceste situații excepționale, Hristos a dat Fericirile. Desigur, există mai mult de 9 Fericiri, unele sunt în Psalmi (1:1, 32:1, 41:1 - T.M., etc.), dar aici ne vom referi la Predica de pe Munte. Prin Fericiri, Hristos explică hotărârile suverane luate de Dumnezeu pentru oamenii aflați în situații excepționale. Hotărâri divine suverane: adică decizia a fost strict la latitudinea lui Dumnezeu, nu se trage din Legea lui Moise. În asta greșeau fariseii, crezând că Legea este totuna cu Dumnezeu, dar nu este, fiindcă Dumnezeu este o persoană (trei, de fapt, într-o singură ființă), nu o Lege. Iar o persoană poate lua hotărâri fiindcă are voință proprie, or pe Dumnezeu nu îl la nimeni la rost (Iov 9:12 și Daniel 4:35). Dumnezeu, fiindcă are voință proprie, a putut hotărî, în mod suveran, să ierte păcatele celor pe care îi vindeca (Mat. 9:2). Legea nu are voință proprie. Fariseii nu concepeau așa ceva, pentru ei Dumnezeu era doar o idee sau o forță impersonală, ceva abstract, precum Legea.

1. Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor! Există persoane sărace, la propriu, în duh. Adică este vorba de cineva care are probleme psihice sau un retard care îi diminuează capacitatea de a discerne. Un copil poate avea retard chiar dacă, la naștere, are sistemul nervos sănătos, însă nu îi funcționează bine tiroida. Boala se numește cretinism. Alți copii se nasc fără o parte din creier. Ce se va întâmpla cu sufletul unei asemenea persoane? Hristos spune că aceia care au boli psihice sunt aleși de Dumnezeu în mod suveran. Aceste persoane vor moșteni Împărăția Cerurilor. Fără îndoială, în categoria asta nu intră cei care și-au făcut rău intenționat sistemului nervos și au devenit bolnavi psihic. Abuzul de droguri poate duce la boli psihice, chiar și la schizofrenie. Iată că autorul Sfintei Scripturi, Dumnezeu, nu se comportă ca și cum aceste probleme nu există. Da, există problema bolilor psihice, unii copii se nasc cu handicapuri, să se arate slava lui Dumnezeu (Ioan 9:3). Iar Dumnezeu îi consideră fără păcat pentru asta (vezi Ioan 9:41). Slava lui Dumnezeu se arată prin orbii din naștere; prin contrast, noi, cei care putem vedea, să înțelegem că trebuie să prețuim văzul ca pe un dar, nu că Dumnezeu ar fi obligat să ni-l dea. În același fel, să prețuim sănătatea psihică. Desigur, expresia „săraci în duh” se referă, în primul rând, la cei conștienți de nevoile lor spirituale și care îl caută pe Dumnezeu cu sinceritate. Însă, din motive diverse, mulți dintre ei sunt victimele unor credințe religioase false, și, cu toate acestea, sunt persoane sincere! Să nu țină seama Dumnezeu la Judecată de acest fapt? Greu de crezut!

Neajunsuri materiale extreme: Evanghelistul Luca mai notează și o fericire despre sărăcia materială și una despre foamea trupească din cauza lipsurilor (Luca 6:20-21). Adică aceia care sunt săraci lipiți, precum se moare de foame în Africa: Dumnezeu a îngăduit acele neajunsuri pentru a-i cuprinde în excepțiile Fericirilor pe cei afectați (pe lângă multe alte motive nepătrunse), excepții care duc la moștenirea Împărăției lui Dumnezeu. Asta dacă acei săraci nu i-au omorât/mâncat pe apostolii care s-au dus să le spună Vestea Bună a mântuirii fiindcă atunci vor fi chemați la Judecată. Nu este așa cum spun ateii, că Dumnezeu nu ia în seamă faptul că unii se nasc flămânzi și mor flămânzi. Despre săracul Lazăr, Hristos nu spune că a făcut vreo faptă vrednică de neprihănire, dar nici nu spune că ar fi cârtit împotriva lui Dumnezeu. Biblia spune doar că a fost sărac, iar după ce a murit, a ajuns în sânul lui Avraam (Luca 16:23). Dumnezeu nu este nedrept, El a văzut că pentru săracul Lazăr viața nu a fost decât un chin continuu în neajunsuri și boli. Pragul bogăției și sărăciei se schimbă cu timpul, în funcție de loc - când ești sărac, nici nu prea trăiești mult, poți muri chiar și de la o carie netratată sau de la o aprindere de plămâni fiindcă ai dormit afară; de aceea ar trebui să avem mai multă milă de săraci. Ați putea spune că sărăcia este un concept relativ și ați avea dreptate, dar aveți dreptate cum nu vă așteptați. Aveți dreptate pentru că dacă societatea crește, și Dumnezeu consideră altfel pragurile de sărăcie și bogăție! Pe când locuia David în casa lui, a zis prorocului Natan: „Iată, eu locuiesc într-o casă de cedru, și chivotul legământului Domnului este într-un cort.” Natan a răspuns lui David: „Fă tot ce-ți spune inima, căci Dumnezeu este cu tine.” În noaptea următoare, Cuvântul Domnului a vorbit lui Natan: „Du-te și spune robului Meu David: Așa vorbește Domnul: Nu tu Îmi vei zidi o casă de locuit. (…). Când ți se vor împlini zilele și când te vei duce la părinții tăi, voi ridica sămânța ta după tine, și anume pe unul din fiii tăi, și-i voi întări domnia. El Îmi va zidi o casă și-i voi întări pe vecie scaunul lui de domnie.”(1 Cronici 17:1-4, 11-12). Sigur că Dumnezeu ar fi putut avea mai dinainte o locuință mai bună pentru Chivotul Său și n-a cerut niciodată o altă locuință. Cortul Întâlnirii a fost făcut în deșert din resursele pe care le aveau atunci oamenii. Totuși, Dumnezeu acceptă propunerea din partea lui David, că există o diferență mare între locul frumos în care oamenii locuiesc și locul în care stă Chivotul. Dumnezeu acceptă propunerea, dar însărcinarea i-o dă fiului lui David, Solomon, amintindu-i lui David că El l-a ridicat de la dosul oilor… Așadar, Dumnezeu acceptă în dar un Templu, nu îl cere. Însă putem trage concluzia de ce l-a acceptat: că a locui în corturi era deja considerat un lucru sărăcăcios față de momentul în care a fost făcut Cortul Întâlnirii, care era cel mai frumos lucru făcut de israeliți, în deșert, la vremea respectivă. Tot așa este și cu ceea ce este considerat acum sărăcie și ce a fost considerat în urmă cu 100 de ani. Dumnezeu este conștient de toate aceste schimbări, mai ales fiindcă toate lucrurile bune vin de la El (Iacov 1:17), inclusiv averea, precum a fost a lui Iov. 

2. Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați! Pot lacrimile de pe obraz să aducă neprihănirea care dă viața? Nu, neprihănirea nu se cumpără cu lacrimi, ci se primește prin credință (Rom. 1:17). Atunci oare se referă la cei care plâng la înmormântări? Nu, fiindcă și oamenii răi pot plânge pentru copiii care le-au murit. Atunci la ce se referă? La oamenii care își chinuie sufletul în mijlocul unui popor de nelegiuiți! Este vorba de cei care nu calcă Legea dragostei care le-a fost pusă în inimă. Am vorbit despre Legea din inimă când am citat din Romani 2:12-16. Este vorba de cei care plâng precum profetul Ieremia. Este vorba de cei care trăiesc în neprihănire precum Lot în mijlocul sodomiților. Ei plâng în mijlocul societății nelegiuite în care trăiesc și nu se lasă pătați de ea. „Dacă a osândit El la pieire și a prefăcut în cenușă cetățile Sodoma și Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire. Și dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viața destrăbălată a acestor stricați căci neprihănitul acesta care locuia în mijlocul lor își chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit din pricina celor ce vedea și auzea din faptele lor nelegiuite înseamnă că Domnul știe să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici și să păstreze pe cei nelegiuiți ca să fie pedepsiți în ziua judecății.” (2 Petru 2:6-8). Dacă există cineva care plânge din cauză că secțiile de maternitate au devenit temple ale lui Moloh, în care copiii sunt ciopârțiți de vii, dacă este cineva care plânge că sodomiții se cunună în catedrale, dacă este cineva care plânge că oamenii îl hulesc pe Dumnezeu, dacă este cineva care plânge cu cei ce plâng, acea persoană va fi mângâiată. Nu, nu este vorba de cei care plâng la căderea unui sistem corupt, ca aceia din Apoc. 18:19.

3. Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul! Blândețea de care se vorbește este o virtute pe care numai cei care își iubesc aproapele o au. Este limpede că nu există blândețe cu tine însuți fiindcă fiecare își iubește trupul încât să-l îngrijească (Efes. 5:29). Așadar, este vorba de blândețea cu aproapele nostru. Ceea ce oamenii văd ca fiind slăbiciune, Dumnezeu vede ca fiind tărie de caracter. Cei cărora oamenii le spun blegi sau molâi pentru că mai bine rabdă decât să perpetueze violența, Dumnezeu le promite o moștenire aparte. „Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani.” (Apocalipsa 20:4).

4. Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire! Cei flămânzi și însetați după neprihănire vor fi săturați în Împărăția lui Dumnezeu fiindcă pe pământ nu poți să fii săturat de neprihănire: păcatul este în lume. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, un om este socotit neprihănit prin credință. Și ce este acea neprihănire? Un neprihănit este un om drept (Iov 29:14). Ești tu însetat după dreptate? Pentru a înțelege mai bine neprihănirea, iată un exemplu negativ, urmat de Voia Domnului privind neprihănirea: „La ce ne folosește să postim, zic ei, dacă Tu nu vezi? La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ții seama de lucrul acesta? Pentru că, zice Domnul, în ziua postului vostru vă lăsați în voia pornirilor voastre și asupriți pe simbriașii voștri. Iată, postiți ca să vă ciorovăiți și să vă certați, ca să bateți răutăcios cu pumnul; nu postiți cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus. Oare acesta este postul plăcut Mie: să-și chinuiască omul sufletul o zi? Să-și plece capul ca un pipirig și să se culce pe sac și cenușă? Aceasta numești tu post și zi plăcută Domnului? Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanțurile răutății, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug; împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l și nu întoarce spatele semenului tău! Atunci lumina ta va răsări ca zorile și vindecarea ta va încolți repede; neprihănirea ta îți va merge înainte și slava Domnului te va însoți.” (Isaia 58:2-8). Dacă simți că te mânii când vezi nedreptate, trebuie, totuși, să lucrezi cu înțelepciune. Dreptatea nu se face cu pumnul. Hristos a trăit în Imperiul Roman, apogeul corupției umane de până atunci, dar nu a intervenit în forță. Există oameni care au apărat neprihăniți și au primit răsplata unor neprihăniți (Iosua 2, Matei 10:41). 

5. Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! Există oameni care și-au dedicat întreaga viață ajutorării celorlați. Au făcut voluntariate în zonele afectate de cutremure, au strâns ajutoare umanitare și le-au distribuit etc., dar n-au auzit Cuvântul lui Dumnezeu. Versetul nu spune că Dumnezeu socotește faptele lor demne de mântuire (fiindcă mântuirea este prin credință, iar credința vine în urma auzirii Evangheliei, Romani 10:17). Dar spune că faptele lor de caritate vor fi luate în considerare la Judecata de Apoi. Iar dacă au făcut destulă milă, Biblia zice că Dumnezeu va avea milă: „Căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruiește judecata.” (Iacov 2:13).

6. Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! În Biblie, inima curată reprezintă intențiile bune și transparente. Unul din episoade este cel în care Iehu îl cheamă pe Ionadab în armata sa și îl întreabă dacă are inima curată. Când răspunsul lui Ionadab a fost afirmativ, Iehu l-a primit în carul său. Un alt episod este cu Simon vrăjitorul, care nu avea inima curată, prefăcându-se că vrea să fie creștin pentru a primi puterea Duhului Sfânt. Simon vrăjitorul își imagina că va fi faimos și bogat după ce va face vindecări miraculoase în schimbul banilor: atâta să îl coste pe om să fie vindecat de orbire, atâta de surzenie și atâta să ți se prefacă apa-n vin. El nu avea inima curată. „Tu n-ai nici parte, nici sorț în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 8:21).

Copiii sunt speciali în ochii lui Dumnezeu! Am putea spune că în această Fericire, a celor cu inima curată, sunt cuprinși și copiii. Domnul Iisus spune că Împărăția Cerurilor este a celor care au caracter ca al lor. Și cine are caracterul unui copil? Un copil, în primul rând. „Atunci I-au adus niște copilași, ca să-Și pună mâinile peste ei și să Se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Şi Iisus le-a zis: Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția cerurilor este a celor ca ei. După ce Şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo.” (Matei 19:13-15). „Iisus a chemat la El un copilaș, l-a pus în mijlocul lor și le-a zis: Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.” (Matei 18:2-3). Asta ar răspunde întrebării: ce s-a întâmplat cu nou-născuții aflați în Sodoma și Gomora la distrugerea celor două cetăți? Dumnezeu a distrus cele două cetăți prăpădind peste ele foc și pucioasă, din cer. Însă există orașe fără copii? Desigur că nu. Ce s-a întâmplat cu sufletele acelor copii? Dumnezeu a ales copii în mod suveran. Uneori, Dumnezeu face alegeri suverane fiindcă are voință proprie și autoritatea să o facă (Iov 9:12 și Daniel 4:35). Cei care contestă Biblia spun că Dumnezeu ar fi nedrept: după ce a distrus Sodoma și Gomora, pe lângă sodomiți ar fi aruncat în focul veșnic și copii, doar pentru că s-a întâmplat să se fi născut în Sodoma. Probabil dacă ar fi trăit, ar fi călcat pe urmele părinților, însă ei n-au apucat să facă asta, - nu poți fi acuzat de ceea ce nu ai făcut. Ceea ce a spus Domnul Iisus despre alegerea suverană a lui Dumnezeu lămurește acest aspect: a celor care sunt precum copiii este Împărăția Cerurilor, iar copiii sunt precum copiii, așadar este a lor. Alții susțin greșit că acei copii nu puteau ajunge în rai după moarte fiindcă nu aveau tăierea împrejur, dar tăierea împrejur nu are nimic de a face cu mântuirea (Romani 4:10-12) fiindcă asta ar însemna că fetițele care mureau nu puteau ajunge în rai din moment ce tăierea împrejur nu se făcea decât băieților. Este raiul plin de băieței tăiați împrejur și iadul plin de fetițe? Ar fi absurd! Dumnezeu este bun și drept și a ales copiii în mod suveran, indiferent că sunt băieți sau fete.

7. Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu! Există vreun exemplu scriptural care ne atestă faptul că un om care nu a fost profet, apostol sau conducător, dar a fost împăciuitor, a fost plăcut lui Dumnezeu? Desigur. Este cazul Ebed-Melec, etiopeanul, prieten al profetului Ieremia, care dorea să fie împăciuitor, anume împăratul să nu îl mai prigonească pe profet. Ebed-Melec ajunse acolo după primul asediu al Ierusalimului și a fost pus ca reprezentant al babilonienilor la curtea împăratului, dar Zedechia s-a răzvrătit contra lui Neducadnețar și a urmat un al doilea asediu, profețit de Ieremia. Profetul a fost aruncat într-o groapă fiindcă lui Zedechia nu i-a plăcut să audă că Nebucadnețar va distruge Ierusalimul. „Ebed-Melec, etiopianul, famen dregător la curtea împăratului, a auzit că Ieremia fusese aruncat în groapă. Împăratul stătea la poarta lui Beniamin. Ebed-Melec a ieșit din casa împăratului și a vorbit împăratului astfel: Împărate, domnul meu, oamenii aceștia au făcut rău că s-au purtat așa cu prorocul Ieremia aruncându-l în groapă; are să moară de foame acolo unde este, căci în cetate nu este pâine!” (Ieremia 38:8-9). Pentru asta, etiopeanul a primit de la Dumnezeu propria viață ca pradă de război din asediul Ierusalimului. Etiopeanul se temea că va muri el însuși în învălmășeala războiului, în primul rând fiindcă nu era un războinic. Era doar un dregător castrat, obișnuit cu diplomația, nu cu armele. Dumnezeu nu uită binele făcut de împăciuitori. „Du-te de vorbește lui Ebed-Melec, Etiopianul, și spune-i: Așa vorbește Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel: Iată, voi aduce peste cetatea aceasta lucrurile pe care le-am vestit în rău, și nu în bine; în ziua aceea ele se vor întâmpla înaintea ochilor tăi. Dar pe tine te voi izbăvi în ziua aceea, zice Domnul, și nu vei fi dat în mâinile oamenilor de care te temi. Te voi scăpa și nu vei cădea sub sabie, ci viața îți va fi prada ta de război, pentru că ai avut încredere în Mine, zice Domnul.” (Ieremia 39:16-19).

8. Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii căci a lor este Împărăția Cerurilor! Am ajuns din nou acele vremuri în care oamenii stricați își bat joc de neprihăniți. Nici noi nu suntem de acord cu căsătoriile homosexuale. Am ajuns din nou acele vremuri în care oamenii suferă pentru dreptate și nu mai auzi de ei. Vedem cu ochii noștri că știința a fost mereu în mâinile oamenilor și orice este în mâinile oamenilor devine un instrument corupt. Fie aceea virusologie, fie studiul apariției vieții pe pământ. Pandemia de Covid 19 a fost ce-au  vrut ei să fie, așa cum, pe vremea dictaturilor, unii erau mai egali decât alții, așa cum voiau ei. Există eroi ai neamului, care au suferit în închisori și și-au dat viața pentru dreptate. Nu spunem că faptele aduc mântuire, dar spunem că Dumnezeu va lua în considerare suferința lor pentru dreptate deoarece Iisus Hristos a spus: „Nu este dragoste mai mare decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13). Să nu uităm că în această categorie specială intră și mulți evrei și rromi care au murit în Holocaust, ei au fost omorâți doar pentru că s-au născut evrei sau rromi. Imaginați-vă: aveți vârsta de 11 ani, sunteți luat cu forța, dus în lagăr, în condiții mizerabile, unde supraviețuiți 5 ani și muriți acolo de extenuare. N-ar fi absurd să vi se spună la Judecata de Apoi că nu sunteți primit în rai/Cerul Nou și Pământul Nou că nu mai sunteți copil, iar suferința dvs. nu are nimic de a face cu faptul că nu ați auzit și acceptat Evanghelia și de aceea trebuie să mergeți în iad sau iazul de foc? Hristos a spus această Fericire tocmai pentru această categorie aparte de oameni. Să nu vă imaginați niciun moment că Dumnezeu ar fi nedrept și rău sau că îi scapă vreo situație din vedere.

9. Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor prigoni! Vedem că această Fericire este diferită de cea anterioară, este vorba de prigoana creștinului. Aceasta este destul de limpede: creștinii prigoniți ajung în rai cu o răsplată imensă. Vedem că în această Fericire nu se vorbește de mântuire, ci de răsplată. Mântuirea înseamnă doar să ajungi în rai, răsplata înseamnă să ți se dea dregătorie în rai (Luca 19:17). Iisus Hristos le spune creștinilor că prigoana în Numele Lui le va aduce o răsplată imensă, nu amintește „a lor este Împărăția Cerurilor” fiindcă este limpede că este din moment ce sunt deja creștini.

Concluzie: nu există om care să nu știe că nu trebuie să facă răul, în afară de cei handicapați psihic, dar care sunt cuprinși în prima Fericire. Da, până și păgânii barbari știau asta. Am vorbit despre Legea din inimă când am citat din Romani 2:12-16. Cu toții știu că există, undeva, o Dreptate și că nu este bine să faci răul (în citat fiind vorba de faptul că știau că nu este bine să ucizi): „Pavel strânsese o grămadă de mărăcini și-i pusese pe foc; o năpârcă a ieșit afară din pricina căldurii și s-a lipit de mâna lui. Barbarii, când au văzut năpârca spânzurată de mâna lui, au zis unii către alții: Cu adevărat, omul acesta este un ucigaș, căci Dreptatea nu vrea să-l lase să trăiască, măcar că a fost scăpat din mare. Pavel a scuturat năpârca în foc și n-a simțit niciun rău. Oamenii aceia se așteptau să-l vadă umflându-se sau căzând deodată mort, dar, după ce au așteptat mult și au văzut că nu i se întâmplă niciun rău, și-au schimbat părerea și ziceau că este un zeu.” (Faptele Apostolilor 28:3-6). Încheiem prin a spune așa cum am început: a Domnului Iisus Hristos este judecata (Ioan 5:22). Iar a noastră trebuie să fie pocăința și smerenia. Cum judecă El și ce hotărăște, este în totalitate decizia Lui. Noi nu cunoaștem în detaliu viața nimănui, cu toate aspectele ei, doar Dumnezeu le știe și le va judeca.

 Am scris acest studiu în ideea că, poate la Judecata Finală din cap. 20, unii dintre cei înviați vor fi mântuiți! Este posibil, ca mulți oameni să facă fapte bune, fără a urmări fala personală sau pentru a fi lăudați de alți oameni, dar, să nu fi auzit despre Iisus Hristos sau, dacă au auzit, poate li s-a prezentat o credință creștină denaturată, plină de tradiții păgâne „încreștinate”. Acești oameni au fost sinceri în faptele sau credința lor. Este posibil ca Dumnezeu la Judecata Finală să-i răsplătească! Mai mult, credem că este posibil ca mulți dintre ei să fie înviați în timpul Mileniului pentru a li se da șansa de a cunoaște adevărul despre Iisus. Se pune totuși întrebarea: sufletele acestor persoane sunt în Rai? Posibil. Nu știm. Poate că într-adevăr există ceva de tipul Purgatoriului unde sufletele acestor oameni au o a doua șansă la mântuire!

Notă: subtitlul 3, cu o mică revizuire, face parte și el din seria „Apocalipsa - invitație la transcendență!”

ÎMPĂRĂȚIA DE O MIE DE ANI. Studiu - Partea a patra.

 

ÎMPĂRĂȚIA DE O MIE DE ANI. Studiu - Partea a patra

1. Jubileul Domnului - un timp de bucurie pentru noi!

„Şi va trebui să sfinţiţi al cincizecilea an şi să proclamaţi libertatea în ţară, tuturor locuitorilor ei. El va deveni un Jubileu* pentru voi (…) El va trebui să devină un lucru sfânt pentru voi. (…) Atunci, fără frică veţi locui în ţară.” - Levitic 25:10-12, 18.

 Indiferent de locul în care trăieşti, probabil că ai auzit vorbindu-se despre celebrul Clopot al Libertăţii care se află la Philadelphia, în Statele Unite. The World Book Encyclopedia arată că acest clopot „a sunat la 8 iulie 1776, împreună cu alte clopote, pentru a anunţa adoptarea Declaraţiei de independenţă. Inscripţia care se poate citi pe acest clopot – „Proclamaţi libertatea în ţară tuturor locuitorilor ei” - este extrasă din Biblie (Levitic 25:10).” Libertatea exercită încă şi astăzi o mare putere de atracţie, nu-i aşa? Cine nu s-ar bucura să aibă perspectiva de a obţine adevărata libertate: libertatea de ideile false, de presiunile sau opresiunile politice, de efectele debilitante ale bătrâneţii şi bolilor care provoacă moartea? În acest caz, există motive bine întemeiate de a ne bucura, iar în scurtă vreme vor exista încă şi mai multe. „Cum este posibil acest lucru?” ai putea întreba, văzând că până în prezent niciun guvern nu a adus o libertate deplină şi nici un savant sau medic nu a reuşit să elimine îmbătrânirea, bolile şi moartea. Şi totuşi, repetăm, avem motive întemeiate de a ne bucura, pentru că există perspectiva de a obţine adevărata libertate. Pentru a înţelege acest lucru, să examinăm câţiva factori importanţi care ar putea să ne implice şi pe noi, atât acum cât şi în viitor. În pasajul biblic citat la începutul articolului apare termenul „Jubileu”. Jubileul era o perioadă sabatică de un an pentru Israel. El urma după o serie de şapte ani sabatici agricoli care erau cuprinşi în cadrul unei perioade de 49 de ani. Al 50-lea an, Jubileul, constituia apogeul acestei serii de ani sabatici pentru pământul dat de Dumnezeu slujitorilor săi, ca împlinire a promisiunii pe care o făcuse strămoşul lor, Avraam, „prietenul lui Dumnezeu” (Iacob 2:23; Isaia 41:8). Cu ocazia Jubileului, era proclamată libertatea în toată ţara. Acest fapt însemna acordarea de libertate tuturor israeliţilor care se vânduseră ca sclavi pentru a-şi plăti datoriile. O altă caracteristică a Jubileului consta în restituirea tuturor proprietăţilor de teren ereditare care fuseseră vândute anterior, probabil din motive de dezechilibru economic. - Levitic 25:1-54. Dacă ţinem seama de toţi aceşti factori, putem înţelege de ce anume era Jubileul un an de sărbătoare a libertăţii, sau la bucuriei - în alte traduceri. El era anunţat cu sunete de corn în Ziua ispăşirii/Yom Kippur. În Levitic 25:9, 10 Moise a scris: „Şi în luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, trebuie să faci să răsune cornul cu sunet răsunător; în ziua ispăşirii trebuie să faci să răsune cornul în toată ţara voastră. Şi va trebui să sfinţiţi al cincizecilea an şi să proclamaţi libertatea în ţară tuturor locuitorilor ei. Acesta va deveni un Jubileu pentru voi şi va trebui să îl întoarceţi pe fiecare în posesia sa şi va trebui să îl întoarceţi pe fiecare la familia sa.” În anul 1473 î.H., - după unele cronologii biblice -, Iosua i-a condus pe israeliţi dincolo de Iordan, în Ţara Promisă, unde aceştia, mai târziu, urmau să celebreze Jubileul.

Proclamarea unei libertăţi iniţiale: Aspectele care au fost tratate mai sus ar putea să pară o simplă pagină de istorie antică ce influenţează prea puţin viaţa noastră, mai cu seamă dacă nu suntem de naţionalitate evreiască. Iisus Hristos ne-a dat însă motive temeinice de a spera într-un Jubileu grandios, în virtutea cărui fapt ne putem bucura de perspectiva libertăţii. Pentru a înţelege acest lucru trebuie să examinăm cele două modalităţi prin care Iisus a oferit eliberarea în primul secol, iar după aceea vom vedea cum corespund acestea, în epoca noastră, altor două eliberări, dar de proporţii cu mult mai vaste şi furnizând mai multe motive de a ne bucura. Deşi nu vorbeşte în mod direct despre anul Jubileului antic, profeţia din Isaia 61:1-7 se referă la o anumită eliberare viitoare: „Duhul Domnului este asupra mea deoarece Dumnezeu m-a uns să le anunţ celor blânzi o veste bună. El m-a trimis să-i consolez pe cei cu inima zdrobită, să le proclam libertatea celor luaţi captivi, iar prizonierilor deschiderea largă a ochilor; să proclam anul de bunăvoinţă din partea Domnului şi ziua de răzbunare din partea Dumnezeului nostru; să-i mângâi pe toţi cei întristaţi (…) Bucuria va fi a lor în veac/eternitate.” Dar când şi în ce fel avea să se împlinească această profeţie? După celebrarea Paştilor din anul 30, Iisus Hristos a intrat într-o sinagogă în ziua de sabat. El a început să citească o parte din profeţia lui Isaia şi a aplicat-o la El însuşi. Luca 4:16-21 relatează printre altele: „El a deschis sulul şi a găsit locul în care era scris: Duhul Domnului este peste mine, deoarece El m-a uns ca să le declar celor săraci o veste bună, el m-a trimis să le predic captivilor eliberarea şi orbilor recăpătarea vederii, să-i trimit, ca eliberaţi, pe cei zdrobiţi, şi să predic anul de favoare/bunăvoință al lui Dumnezeu” (…) Atunci El a început să le spună: Astăzi, acest text din Scripturi, pe care tocmai l-aţi auzit, s-a împlinit.” Evreilor care îl acceptau, Iisus le-a oferit posibilitatea de a deveni liberi din punct de vedere spiritual. Deschizîndu-li-se ochii, pentru a înţelege ce anume însemna în realitate adevărata închinare şi care erau cerinţele ei, evreii au fost astfel eliberaţi de multe idei false (Matei 5:21-48). Această libertate avea o valoare cu mult mai mare decât vindecările fizice înfăptuite de Iisus. Astfel, deşi este adevărat că Iisus a deschis ochii unui om care era orb din naştere, acest om a primit beneficii cu mult mai durabile ca urmare a faptului că l-a recunoscut pe Iisus în calitatea sa de profet și de Mesia. Libertatea proaspăt dobândită de acest om contrasta cu starea conducătorilor religioşi, care erau sclavi ai tradiţiilor şi doctrinelor lor eronate (Ioan 9:1-34; Deuteronom 18:18; Matei 15:1-20). Totuşi, încă nu era vorba decât de o libertate iniţială sau preliminară. În acelaşi secol întâi, Iisus avea să furnizeze un alt gen de eliberare, care corespundea Jubileului ce se celebra în Israelul antic. De ce este raţională această concluzie? Iisus i-a zis acelui orb din naştere pe care îl vindecase: „Pentru această judecată am venit în această lume: pentru ca aceia care nu văd să vadă şi aceia care văd să devină orbi.” Apoi El le-a spus fariseilor: „Dacă aţi fi orbi nu aţi avea păcat. Dar acum spuneţi: Noi vedem. Păcatul vostru rămâne” (Ioan 9:35-41). Da, păcatul care duce la moarte constituia încă o problemă gravă, la fel ca în prezent (Romani 5:12). Evreii, inclusiv apostolii care beneficiau de eliberarea spirituală iniţială furnizată de Iisus, au rămas nişte oameni imperfecţi. Ei continuau să fie sclavi ai păcatului şi ai consecinţelor sale mortale. Putea Iisus să schimbe această stare de lucruri? Urma El s-o facă? Şi dacă da, atunci când? Cu puţin înainte, Iisus spusese: „Dacă rămâneţi în cuvântul meu sunteţi într-adevăr discipolii mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va elibera.” Auditorii săi iudei i-au răspuns atunci: „Noi suntem descendenţa lui Avraam şi nu am fost niciodată sclavii nimănui. Cum de spui tu: Veţi deveni liberi? Iisus le-a răspuns: Cu adevărat vă spun: Oricine practică păcatul este sclav al păcatului. Ba mai mult, sclavul nu rămâne în casă pentru totdeauna; fiul rămâne pentru totdeauna” (Ioan 8:31-36). Prin urmare, faptul că evreii erau descendenţi carnali ai lui Avraam nu servea nicidecum la eliberarea lor din sclavia păcatului. Iisus a făcut această declaraţie istorică referitoare la libertate pentru a atrage atenţia asupra unui lucru care era foarte aproape şi care avea să fie mai mare decât evenimentul pe care îl trăiau israeliţii cu ocazia jubileelor lor.

Începutul Jubileului creştin: Iudeii nu au înţeles că Jubileul prevăzut de legământul legii mozaice constituia prefigurarea unui Jubileu mai mare (Coloseni 2:17; Efeseni 2:14, 15). Acest Jubileu al creştinilor este în legătură cu „adevărul” care poate să-i facă pe oameni liberi, adevăr care gravitează în jurul Fiului, adică în jurul lui Iisus Hristos (Ioan 1:17). Când oare a început celebrarea acestui Jubileu mai mare, care urma să aducă eliberarea de păcat şi de efectele sale? Acest eveniment a început în primăvara anului 33, la sărbătoarea Cincizecimii, adică la zece zile după ce Iisus se înălţase la cer pentru a-i prezenta Tatălui valoarea jertfei sale. - Evrei 9:24-28. Înainte de Iisus, nicio altă creatură nu a fost înviată din morţi pentru a trăi veşnic (Romani 6:9-11). Dimpotrivă, toţi oamenii „au adormit” în moarte şi vor continua să doarmă până când va sosi timpul fixat pentru învierea familiei umane. Aici trebuie să excludem cazurile lui Enoh și Ilie, luați la Cer fără a cunoaște moartea! Prin învierea sa, Iisus Hristos a devenit, aşa cum arată Scripturile inspirate, „primul rod/pârga dintre aceia care au adormit în moarte”. - 1 Corinteni 15:20. La cincizeci de zile după învierea sa, a devenit evident faptul că înviatul Iisus Hristos urcase la ceruri, se prezentase înaintea lui Tatălui cu valoarea jertfei sale umane perfecte şi o folosea spre binele omenirii. Dovada acestui fapt a fost dată în ziua când avea loc sărbătoarea Zilei Cincizecimii anului 33. În conformitate cu instrucţiunile lui Iisus, circa 120 de discipoli s-au întrunit la Ierusalim. Atunci Hristos a revărsat Duhul Sfânt asupra acestor discipoli, îndeplinind astfel profeţia de la Ioel 2:28, 29. Nişte limbi ca de foc s-au aşezat deasupra capului fiecăruia şi ei au început să vorbească în limbi pe care nu le cunoşteau (Fapte 2:16-21, 33). Care au fost consecinţele, pentru discipoli, ale acestui eveniment? În primul rând, ei au fost eliberaţi de sub legământul legii mozaice, legământ pe care Dumnezeu îl încheiase cu neamul Israelului, dar pe care îl anulase, pironindu-l pe crucea lui Iisus (Coloseni 2:13, 14; Galateni 3:13). Acest legământ a fost înlocuit cu un legământ nou, încheiat nu cu neamul Israelului, ci cu noul „neam” al Bisericii (Evrei 8:6-13; Galateni 6:16). Acest nou legământ, profeţit în Ieremia 31:31-34, a fost încheiat printr-un Mediator mai mare decât profetul Moise. Întrucât adevărații creștini manifestă interes pentru eliberarea pe care o reprezintă acest nou legământ, trebuie să luăm în mod deosebit în considerare unul din aspectele sale. Autorul Epistolei către Evrei, - după unii ar fi Pavel -, l-a scos în evidenţă scriind: „Iată legământul pe care îl voi încheia cu privire la ei după acele zile (…) Şi nu-mi voi reaminti nicidecum de păcatele lor şi de lucrările lor nelegiuite. Acum, unde există iertarea acestora, nu mai există ofrandă pentru păcat.” - Evrei 10:16-18. La această eliberare de păcat s-a referit Iisus când a spus: „Dacă (…) Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi” (Ioan 8:36). Gândeşte-te: prin intermediul jertfei lui Hristos a devenit posibilă eliberarea de păcat! Începând din acea zi a Sărbătorii Zilei Cincizecimii, Dumnezeu i-a declarat drepţi/neprihăniți pe cei care aveau credinţă şi apoi i-a adoptat ca fii spirituali, oferindu-le perspectiva de a domni ca regi împreună cu Hristos în ceruri și, apoi, de a domni împreună cu El în Împărăția Mesianică. Iată cum explică Pavel acest lucru: „Căci voi nu aţi primit un spirit de robie care provoacă iarăşi teama, ci aţi primit un spirit de adopţie ca fii (…) Deci dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: într-adevăr moştenitori ai lui Dumnezeu și comoştenitori cu Hristos“ (Romani 8:15-17). În mod incontestabil, pentru creştini începuse Jubileul creştin! Aşadar, în acea zi a sărbătorii Zilei Cincizecimii a anului 33, - conform unor cronologii biblice -, a venit în existenţă Biserica Creștină, - al doilea popor al lui Dumnezeu. Ea era compusă din fiinţe umane ale căror păcate fuseseră iertate în virtutea sângelui de jertfă al lui Hristos (Romani 5:1, 2; Efeseni 1:7). Dumnezeu a făcut din adevărații creștini „o rasă aleasă, o preoţie regală, un neam sfânt, un popor pentru a fi o posesiune specială, ca să declaraţi virtuţile (minunile, în alte traduceri) celui care v-a chemat din întuneric la lumina sa minunată” (1 Petru 2:9). Este adevărat că trupul lor carnal era imperfect şi cu timpul avea să moară. Dar acum, când Dumnezeu îi declarase drepţi şi îi adoptase ca fii spirituali, moartea lor în carne nu era decât „o eliberare”, în sensul că ea le permitea să trăiască cu sufletul în Împărăția Cerească al lui Hristos. - 2 Timotei 4:6, 18. Și, bineînțeles, să fie înviați și să devină împreună conducători cu Hristos în Mileniu! În aceeaşi ordine de idei, Ioan, un apostol care beneficia deja de Jubileul creştin, a scris cu referire la Iisus Hristos: „El este o jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întreg” (1 Ioan 2:2). Înseamnă oare faptul acesta că numeroşii creştini sinceri care nu cunosc adevărul despre Iisus, fiind prizonieri ale unor dogme și învățături false, din epoca noastră dar și din alte epoci, se pot bucura şi ei de libertatea creştină? Binecuvântările acesteia vor fi oare valabile numai pentru viitor, sau există încă de pe acum motive de a ne bucura? Răspunsul la aceste întrebări îl vom afla examinând diferite aspecte ale eliberării creştine şi ale Jubileului care au o semnificaţie specială pentru creștini.

Notă: Anul jubiliar este tradus în multe Biblii prin anul de eliberare, anul de bucurie, etc, dar expresia ebraică se traduce mult mai clar prin „anul jubiliar”!

2. Jubileul creştin îşi atinge apogeul în Mileniu! Chiar în cadrul Republicii Israel, proclamată în 1948, numeroşii evrei care se consideră a fi sub Legea mozaică nu au restabilit celebrarea Jubileului, iar dacă ar încerca s-o facă, s-ar confrunta cu multe complicaţii. În primul rînd, ar rezulta dificultăţi economice considerabile, întrucât este vorba de probleme de proprietate. În al doilea rând, Republica Israel nu ocupă întregul teritoriu locuit în antichitate de cele douăsprezece triburi. În fine, nu mai există nici templu, nici mare preot provenit din tribul lui Levi, întrucât nu mai este posibilă stabilirea clară apartenenţei tribale, - în ciud a ceea ce se afirmă -, de aceea al treilea templu ce va fi construit, de la început, va fi ilegitim și un „bun” cadru pentru afirmarea Antihristului ca Mesia! Atunci cine se poate bucura de binecuvântările care decurg din celebrarea Jubileului? Ne aducem aminte că Jubileul antic era un an de sărbătoare a libertăţii. Israeliţii care se vânduseră ca sclavi erau eliberaţi iar terenurile moştenite erau restituite (Levitic 25:8-54). În primul subtitlu am observat că această dispoziţie a luat sfârşit odată cu legământul Legii mozaice, în anul 33. (Romani 7:4, 6; 10:4). Atunci a intrat în vigoare un legământ nou, în virtutea căruia Dumnezeu putea ierta păcatele celor care aveau cu adevărat credinţă, îi putea unge cu Duhul Sfânt şi îi adopta ca fii, pentru ca să trăiască în ceruri și apoi să domnească împreună cu Iisus în timpul Mileniului. Dar adevărații creștini sunt totuși puțini în raport cu creștinii nominali sau cu creștinii care au credințe false despre Iisus, dar care sunt totuși sinceri în credința lor! Cum pot, așadar, să obţină eliberarea prefigurată de Jubileu acești creştini „nedrepți”? Și cum pot să beneficieze de Jubileu și cei care nu au fost/nu sunt creștini dar care au fost/sunt oameni sinceri și s-au străduit/se străduiesc să facă binele?

O jertfă pentru toţi!  În timpurile precreştine, foloasele care decurgeau din Ziua anuală a ispăşirii, nu durau decât un an de zile. Foloasele care decurg din jertfa de răscumpărare a Domnului nostru Iisus Hristos sînt continue, adică durează etern. Astfel, adevăratul Mare Preot, Iisus, nu este constrâns să devină din nou om, să se aducă jertfă pe sine însuşi şi să se reîntoarcă în cer pentru a prezenta an de an valoarea jertfei sale în Locul Preasfânt al lui Dumnezeu-Tatăl. Scripturile declară: „Hristos, din moment ce a fost ridicat dintre morţi, nu mai moare; moartea nu mai are autoritate asupra lui.” - Romani 6:9; Evrei 9:28. Din acest motiv, în anii care au urmat după sărbătoarea Zilei Cincizecimii a anului 33, atunci când oamenii care credeau deveneau discipoli născuţi din nou de Duhul Sfânt ai glorificatului Iisus Hristos, ei începeau să celebreze Jubileul creştin. Dat fiind că erau „eliberaţi de legea păcatului şi a morţii“, ei se bucurau de o libertate cu efect fortifiant (Romani 8:1, 2). Mai mult decât atât, ei proclamau mesajul creştin, astfel încât şi alţii să poată obţine iertarea păcatelor, să fie unşi de Duhul Sfânt şi să devină fii spirituali ai lui Dumnezeu. Totuși, se pare că, această libertate nu este limitată numai la cei care devin „copii ai lui Dumnezeu”, fapt demonstrat de cuvintele bine cunoscute din Ioan 3:16. Şi chiar Ioan, un apostol uns de Duhul Sfânt, a declarat că Hristos a murit „pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi”. - 1 Ioan 2:2.  Ar putea oare milioanele și sutele de milioane de „nedrepți” să fie şi ei eliberaţi din sclavia păcatului şi să celebreze în acest fel un grandios Jubileu? Da, acest fapt a fost arătat de apostolul Petru atunci când a vorbit despre „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor săi profeţi din vechime”. - Fapte 3:21.

Un Jubileu pentru milioane și sute de milioane de oameni! Să remarcăm faptul că, în capitolul 25 din Levitic, Domnul reaminteşte de două ori israeliţilor că, din punctul său de vedere, ei erau „sclavii” săi pe care îi eliberase din Egipt (Versetele 42 şi 55). Acest capitol care vorbeşte despre Jubileu menţionează, de asemenea, pe „imigranţi” şi pe „cei care locuiesc ca străini împreună cu tine”. Acestora le corespunde marea mulţime de „nedrepți” din prezent și din trecut! Dacă cineva face parte dintre creștinii care sunt sinceri dar care au crezut deformat în Iisus sau este de altă credință dar se străduiește să facă binele, persoana respectivă poate fi mântuită și este deja considerată „prieten al lui Dumnezeu” - vezi Fericirile!”, de asemenea, ca membră a creaţiei umane poate beneficia de speranţa de a fi „eliberată din sclavia descompunerii”, atunci când vor sosi „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor” pe pământul milenar!. Aceasta este o speranţă care nu va rămâne neîmplinită. - Romani 8:19-21; Fapte 3:20, 21.

Aspecte culminante al Jubileului creştin: După Armaghedo regele victorios, Iisus Hristos; Regele regilor/Împăratul împăraților şi Domnul domnilor va exercita controlul deplin asupra pământului. Atunci El va aplica în mod direct meritul jertfei sale în folosul a milioane și milioane de oameni, printre care şi „nedrepții” readuşi la viaţă, iar toţi aceştia vor avea posibilitatea să manifeste credinţă şi să primească cu toată bucuria iertarea păcatelor care le va fi acordată de Dumnezeu prin intermediul lui Hristos. În afară de aceasta, pământul nu va mai fi controlat, poluat şi ruinat de oameni, de concerne industriale şi guverne omeneşti dominate de lăcomie (Apocalips 11:18). Nu, ci el va fi restituit închinătorilor adevăraţi ai lui Dumnezeu. Aceştia vor avea plăcuta misiune de a lua parte la împlinirea literală a profeţiei lui Isaia: „Vor construi case şi le vor ocupa; vor planta vii şi le vor mânca rodul. Ei nu vor construi pentru ca altcineva să le ocupe; ei nu vor planta, pentru ca altcineva să mănânce (…). Ei nu vor trudi pentru nimic, nici nu vor naşte pentru zbucium; căci ei sunt vlăstarul alcătuit din aleşii  Domnului” (Isaia 65:21-25). La sfârşitul Domniei de o mie de ani va fi dispărut orice urmă a păcatului moştenit şi a imperfecţiunii, iar slujitorii loiali ai lui Dumnezeu de pe pământ vor celebra apogeul cu care se va încheia Jubileul. În acest fel va fi împlinită lucrarea de eliberare prefigurată prin Jubileu. - Efeseni 1:10.

După apogeul Jubileului: În Apocalipsa 20:1-3 se arată că Satan Diavolul, conducătorul hoardelor de demoni, va fi închis în Abis pe toată durata celor o mie de ani în care Hristos va domni asupra omenirii. La sfârşitul Mileniului, când Diavolului şi demonilor săi li se va permite să reintre în scenă pentru scurt timp, ei nu vor găsi pământul în starea în care l-au lăsat, ci transformat într-un paradis mondial de o frumuseţe ce nu poate fi descrisă. El va fi ocupat de către sfinți și adevărații creștini precum şi de sutele de milioane de oameni înviaţi pentru care Iisus Hristos şi-a oferit viaţa ca preţ de răscumpărare. Când Mileniul va lua sfârşit, Jubileul creştin îşi va fi atins obiectivul de a elibera complet omenirea de efectele păcatului (Romani 8:21). Orice acţiune care ar viza să compromită această stare minunată va fi diabolică şi dezonorantă. Totuşi, Dumnezeul Atotputernic îi va permite Diavolului să încerce un ultim asalt, care va fi plin de disperare şi de o mare îndârjire. Iată ce este scris in această privinţă în Apocalips 20:7-10, 14: „Şi de îndată ce vor fi luat sfârşit cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat din temniţa sa, şi el va ieşi ca să inducă în eroare neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, Gog şi Magog, ca să le adune pentru război. Numărul acestora este ca nisipul mării. Şi ei au înaintat asupra largului pământului şi au înconjurat tabăra celor sfinţi şi oraşul iubit. Dar foc a coborât din cer şi i-a mistuit. Şi Diavolul care i-a indus în eroare a fost azvârlit în lacul de foc şi sulf.” Ulterior, oamenii rămași fideli vor continua să se bucure de adevărata libertate obţinută prin intermediul Jubileului în Cerul Nou și Pământul Nou! Aşa va fi pentru eternitate, deoarece Dumnezeu va continua să-şi împlinească scopurile sale în întregul univers. Atunci când a fost creat pământul, mai înainte ca pe acesta să fie oameni, „stelele dimineţii scoteau împreună strigăte de bucurie şi toţi fiii lui Dumnezeu strigau aplaudând”, la vederea acelui încântător spectacol (Iov 38:7). Cu cât mai mare va fi bucuria pe care o vor resimţi fiii lui Dumnezeu când vor vedea Noul Pământ populat cu bărbaţi şi femei care, prin integritatea lor, vor fi dovedit că sunt dedicaţi pe deplin Dumnezeului Atotputernic! Examinând toate aspectele în lumina strălucitoare proiectată asupra Scripturilor, nu putem face altceva decât să tresăltăm de bucurie împreună cu cerurile şi să spunem: „Aleluia!” Acesta este îndemnul cu care se încheie cartea Psalmilor: „Aleluia! Lăudaţi pe Dumnezeu în sanctuarul său, lăudaţi-l în firmamentul puterii sale, lăudaţi-l în lucrările sale de vitejie, lăudaţi-l în toată grandoarea sa! Lăudaţi-l prin sunetul de corn, lăudaţi-l prin harpă şi citeră, lăudaţi-l prin dans şi tamburină, lăudaţi-l pe corzi şi flaute, lăudaţi-l prin chimvale sonore, lăudaţi-l prin chimvale triumfătoare! Tot ce respiră să-l laude pe Yahve! Aleluia!” - Psalm 150:1-6, Jerusalem Bible.

3.Mileniul:

 Mileniul nu este doar o „găselniţă” a premileniştilor, ci o necesitate a istoriei şi o demonstraţie care-I dă dreptate lui Dumnezeu. Poetul englez Byron, influenţat de „Paradisul pierdut” al lui John Milton, descrie în piesa „Cain” (1821), motivul revoltei acestuia: „Mie de ce nu mi-ai dat şansa tatălui meu? De ce m-ai condamnat la moarte pentru greşeala lui?” Toţi oamenii „născuţi în nelegiuire şi păcat” (Psalm 51:5 - T.M.) Îi pot pune aceeaşi întrebare lui Dumnezeu. Iată de ce este necesar ca o parte a omenirii să cunoască o perioadă de existență într-o lume asemănătoare cu cea din Paradis, lipsită de prezenţa şi presiunea Satanei. El va fi „legat” de Dumnezeu pentru această perioadă (Apoc.20:1-5). Dumnezeu trebuie să arate tuturor creaturilor că oamenii sunt porniţi spre rău chiar şi fără ispitirile Satanei; este ceva din firea lor pământească. Neamurile lumii vor trebui să fie conduse „cu un toiag de fier” şi „pedepsite pentru neascultare” (Zah. 14:16-18). Dovada cea mai clară, însă, va fi dată tuturor la sfârşitul celor o mie de ani. Mulţimile celor crescuţi într-un climat de neprihănire vor trece la prima ocazie de partea unui Satan dezlegat, vor repeta păţania celor din Gog şi Magog, dar nu vor fi lăsaţi, ci distruşi la fel ca aceştia: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit.” (Apoc. 20:7-9). Păcătoşii de la sfârşitul Mileniului, împreună cu toţi ceilalţi păcătoşi care s-au răzvrătit de-a lungul istoriei se vor duce atunci să împărtăşească soarta făpturilor cereşti răzvrătite împotriva lui Dumnezeu:  „Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este Fiara şi Proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.” (Apoc. 20:10).  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!” (Mat.25:41).

Împărăţia milenară va fi un timp de slavă şi cinste pentru Israel: „Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele de groază; căci Domnul oştirilor va împărăţi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui.” (Is. 24:23). „În vremurile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare, ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor, şi popoarele vor veni cu grămada la el.  Neamurile se vor duce cu grămada la el şi vor zice: Veniţi, haidem să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim Cuvântul Domnului.” „El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice, depărtate. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare; nici un neam nu va mai trage sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa să facă război.” (Mica 4:1-3 ). Prin trimiterea Fiului Său pe pământ, Dumnezeu a prezentat poporului Israel oferta Împărăţiei mesianice (Lc. 4:17-21; Mat.12:28). Dar cum poporul de atunci a refuzat această ofertă, Dumnezeu Şi-a amânat planul de întemeiere a Împărăţiei lui Israel, făcând loc „tainei” despre care vorbeşte apostolul Pavel: „vremea Bisericii” (Efes. 3:1-21). Într-o formă embrionară, toate dimensiunile Împărăţiei sunt prezente acum în viaţa Bisericii: Hristos stăpâneşte în inimile celor născuţi din nou (Rom. 14:7-9), Duhul Sfânt ne călăuzeşte în Legea cea nouă (Rom. 8:1-2), suntem făcuţi părtaşi naturii dumnezeieşti (2 Pet. 1:4), trăim standardul de sfinţenie al Împărăţiei (Col. 3:12 scl.), etc.. Din acest punct de vedere, „vremea Bisericii” poate fi privită ca o avanpremieră a Împărăţiei. Din punct de vedere spiritual, adunarea credincioşilor este: „Basileia” (împărăţia), iar Hristos este „Basileous” (Împăratul). Instaurarea Împărăţiei în toată splendoarea şi autoritatea ei mondială nu se va face însă decât la cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos. În clipa aceea lumea se va afla în cea mai teribilă încleştare militară: Armaghedonul. „Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa.” (Mat.24:21-22). Atunci, evreii Îl vor întreba pe Domnul Iisus: „De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?” şi El le va răspunde: „În casa celor ce Mă iubeau le-am primit.” (Zah.13:6). Dumnezeu va răscumpăra atunci pe Israel din „alunecarea” despre care vorbeşte apostolul Pavel (Rom. 9-11), şi se va împlini ce scrie proorocul Zaharia: „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste toţi locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge, cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi-născut.” (Zah. 12:10). Pavel spune că, dacă alunecarea evreilor a fost o binecuvântare pentru Neamuri, ce va fi atunci „plinătatea întoarcerii lor?” (Rom. 11:12). Cred că prima binecuvântare a întoarcerii lor va fi activitatea celor 144.000 de evanghelişti de talia apostolului Pavel care vor duce Evanghelia Împărăţiei pe tot Pământul. Rodul predicării lor va fi mulţimea fără număr care vine la Dumnezeu „din Necazul cel Mare” (Apoc. 7:4-8, 9-14). Însă, cea mai mare binecuvântare va fi „reaşezarea tuturor lucrurilor” despre care vorbeşte apostolul Petru în predica sa: „Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Iisus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime. În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: Domnul, Dumnezeul vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune. Şi oricine nu va asculta de Proorocul acela, va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul orodului.  De asemenea, toţi proorocii, de la Samuel şi ceilalţi, care au urmat după el, şi au vorbit, au vestit zilele acestea. Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, când a zis lui Avraam: Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta” (F.A. 3:19-25). În extraordinarele sale pasaje mesianice, profetul Isaia descrie câte ceva din „noua ordine mondială” a lui Dumnezeu pregătită pentru vremea Mileniului: „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării, va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia brâul mijlocului Său. Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate, vor fi împreună şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii, şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina basilicului. Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă. În ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; Neamurile se vor întoarce la El, şi slava va fi locuinţa Lui. În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său, risipit în Asiria şi în Egipt, în Patros şi în Etiopia, la Elam, la Şinear şi la Hamat şi în ostroavele mării. El va înălţa un steag pentru Neamuri, va strânge pe surghiuniţii lui Israel, şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda, de la cele patru capete ale pământului. Pizma lui Efraim va înceta, şi vrăjmaşii lui Iuda vor fi nimiciţi; Efraim nu va mai fi gelos pe Iuda, şi Iuda nu va mai fi vrăjmaş lui Efraim, ci vor zbura pe umărul filistenilor la apus, şi vor jefui împreună pe fiii Răsăritului. Edom şi Moab vor fi prada mâinilor lor, şi fiii lui Amon le vor fi supuşi. Domnul va seca limba mării Egiptului, Îşi va ridica mâna asupra Râului în mânia Lui, îl va împărţi în şapte pâraie, aşa că îl vor putea trece încălţaţi. Şi va fi un drum pentru rămăşiţa poporului Său, care va mai rămâne în Asiria, cum a fost pentru Israel, în ziua când a ieşit din ţara Egiptului.” (Is. 11:1-16). În alte pasaje, Isaia trece cu descrierea dincolo de pragul Împărăţiei mesianice, anticipând zorii eternităţii (Is. 60:1-2; 65:17-25; 66:19-24). Aceeaşi realitate viitoare este descrisă şi de profetul Ezechiel: „Voi face din ei un singur neam în ţară, pe munţii lui Israel, toţi vor avea un singur împărat, … Robul Meu David va fi împărat peste ei, şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile Mele şi le vor împlini.” (Ez. 37:22-28; 47:1-12).

Notă: subtitlul 3 face parte din seria „Planul profetic în Biblie”.