„PREA APROAPE DE RUSIA ȘI PREA DEPARTE DE DUMNEZEU!”

„PREA APROAPE DE RUSIA ȘI PREA DEPARTE DE DUMNEZEU!”

  Despre iminenţa pericolului rusesc/sovietic şi atitudinea unora din oamenii politici români, înainte de producerea ireparabilului în iunie 1940, ne vorbeşte, pilduitor, un document descoperit în arhiva „procesului” intentat în 1946 foştilor membri ai Cabinetului Ion Antonescu, fiind vorba de o lungă scrisoare trimisă la 27 octombrie 1943 pe adresa lui Pamfil Şeicaru de un confrate, practic de un ziarist necunoscut azi, pe nume I. Joldea Rădulescu (Arhiva CNSAS, Bucureşti, fond 40 010, dosar 13, filele 109-154). Expeditorul, respectând regulile profesiei, avusese inspiraţia ca, întâlnindu-i în împrejurări diferite pe unii dintre liderii politici ai României Mari (I. I. C. Brătianu, N. Titulescu, N. Iorga, C. Stere, I. G. Duca, Mareşalul C. Prezan), să-i chestioneze, între altele, despre semnificaţia vecinătăţii Rusiei. A obţinut, se înţelege, fără dificultate, în replică, dezvăluiri şi precizări fundamentale, demne oricând să-şi afle locul într-o antologie. Şansa i-a surâs, cu adevărat, lui I. Joldea Rădulescu în 1927, când, la Bucuresti, l-a primit premierul în funcţie al României. Era cu puţin timp înainte de sfârşitul neaşteptat al lui I. I. C. Brătianu, unul dintre fondatorii şi călăuzitorii marcanţi ai României Mari, în cel dintâi deceniu al ei de existenţă. Dacă insist asupra gândurilor mărturisite de I. I. C. Brătianu ziaristului interesat de idei şi convingeri remarcabile, o fac întrucât sunt convins că România, aflată şi astăzi pe o nouă turnantă a istoriei sale, este în situaţia când nu poate şi nici nu trebuie să-şi îngăduie experimente diplomatice ori să ignore pildele şi îndemnurile antemergătorilor noştri iluştri, fie ei fondatori de ţară, fie creatori şi propovăduitori ai curentului permanent al opiniei publice naţionale. Cu precizarea că, în funcţie de momentul, de conţinutul şi de adresa dezvăluirilor, acestea se constituie într-un veritabil extras de testament politico-diplomatic al ilustrului Ionel I. C. Brătianu (1864-1927), voi reţine pentru cititor acest pasaj fundamental: „… Vecinătatea cu Rusia - iată principiul de la care trebuie să pornească nu numai politica noastră spre Răsărit, dar toată politica noastră externă. Vecinătatea cu Rusia - nu sentimentele, nu afinităţile rasiale sau culturale, nu interesele economice comandă politica noastră externă. Merg cu acela, oricare ar fi el, care-mi dă mai multă certitudine că mă va apăra contra Rusiei, dar nu cu armele, căci sorţii unui război cu Rusia sunt foarte problematici, chiar când în joc este cea mai puternică armată din Europa, ci prin mijloace pacifiste. Sunt sigur de Rusia, atâta vreme cât sunt mai tare pe terenul diplomatic şi pe acela al alianţelor; din momentul în care s-a dezlănţuit războiul, partida poate fi socotită ca pierdută …” Peste mai mulţi ani, în 1936, I. Joldea-Rădulescu a avut şansa de a-l chestiona pe N. Iorga. Relativ la Basarabia, ilustrul istoric a observat: „… Basarabia ne-a picat în gură ca o pară mălăiaţă, care însă ne-a rămas în gât. N-o s-o putem înghiţi decât dacă cineva ne va da o puternică lovitură de pumn în ceafă (...). N-o putem asimila decât dacă o zguduire socială internă ne determină, vrând-nevrând, să acceptăm un regim politic care convine structurii şi vecinătăţii sale cu Rusia (...). Dar nici dacă ne vom transforma radical nu vom fi siguri de Basarabia, atâta vreme cât nu vom şti să punem între Rusia şi noi barajul unei alianţe care să-i ţie pe ruşi în frâu. Basarabia ne va da într-o zi de furcă. Până atunci ea ne va obliga la cheltuieli militare enorme care însă, în clipa conflictului nu ne vor folosi la nimic”. Prognoza istoricului s-a dovedit corectă: în iunie 1940 sfârşitul Basarabiei româneşti a inaugurat procesul dezintegrării României Mari! Stopat parţial şi vremelnic de Războiul din Est (1941-1944), angajat exclusiv pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi pentru lichidarea pericolului comunist (vezi Petre Mihail Mihăilescu, România în calea imperialismului rus. Rusia, România şi Marea Neagră, Bucureşti, 1944; General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice. 22 iunie 1941 - 23 august 1944, ediţia a IV-a, Iaşi, Editura Fides, 1998). Motivând angajarea României în Războiul din Răsărit pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, la 24 iunie 1941, fiind primit de V. M. Molotov în vizită de rămas bun şi întrebat de liderul diplomaţiei sovietice ce căuta România în tabăra Germaniei,  Grigore Gafencu a replicat cu demnitate: „În ce mă priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decât o atitudine de diplomat, adică de soldat al ţării mele. Să-mi fie îngăduit în această calitate să-mi exprim părerea de rău că, prin politica lui urmată în timpul din urmă, guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica între ţările noastre durerosul deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea Moldovă, despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoiului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre (...), Uniunea Sovietică a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi de încredere şi a stârnit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte (...). Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire de guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la un război între cele două popoare care niciodată în istorie nu au luptat unul împotriva altuia” (Grigore Gafencu, Misiune la Moscova. 1940-1941, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995, p. 230-231). În mod sigur, Mareşalul Ion Antonescu nu a ignorat, în politica sa generală ce a condus la războiul României contra Rusiei Sovietice din 1941-1944, semnificaţia profundă, cu caracter de permanenţă, a factorului rus. În context, nu putem ignora precizările pe care Antonescu le-a formulat, în ianuarie 1943, la solicitarea jurnalistului italian Lamberto Sorrentini, în sensul că „… Mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba (…). Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România (…). Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi pe care, trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unei ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România: zăgăzuirea ruşilor…”  (Gh. Buzatu, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 378-379). Actualmente, la peste șapte decenii de la sfârşitul războiului mondial din 1939-1945, controversele pe tema celei mai mari conflagraţii din istorie şi, în context pe seama destinului Basarabiei, au continuat, dacă nu cumva s-au amplificat. Există şi serioase temeiuri, de vreme ce în dezbaterea problemelor, de exemplu, s-a implicat însuşi preşedintele SUA, cu o declaraţie categorică de blamare şi repudiere a nefastului Pact Hitler-Stalin din 23 august 1939, iar, la aniversarea încheierii ostilităţilor în Europa în mai 1945, unele capitale, Moscova în rândul întâi, s-au angajat prematur în organizarea unor serbări care s-au dovedit mai mult decât … galante. Întrucât, în fond, ele au redeschis marile dosare ale conflagraţiei, sub toate aspectele - origini, declanşare şi desfăşurare, consecinţe etc.. Era şi normal să fie astfel, dat fiind că, de ani buni, după „deschiderea arhivelor” în urma prăbuşirii sistemului comunist din ţările Europei Est-Centrale în 1989-1991, numeroase şi grave chestiuni ale trecutului apar într-o lumină total diferită, de natură să impună rediscutarea cazurilor majore, şi nu numai. Pe de altă parte, istoricii, respectând tradiţiile şi liniile directoare ale profesiei, s-au dovedit credincioşi principiului potrivit căruia cercetările trebuie, cu orice preţ, aprofundate, element esenţial de care depinde progresul însuşi al disciplinei. Cu alte cuvinte, pentru istorici nu există ceea ce ar voi să sugereze ori să impună guvernele ori anume forţe politice - aşa-zisele „serbări galante”… Pe care, pur şi simplu, ei le transformă în fericite prilejuri pentru reexaminarea şi dezbaterea deschisă a marilor şi micilor „cazuri” de odinioară, chiar dacă au fost clasate, fiind, de regulă, considerate închise! Mai ales pentru ţările care au cunoscut sistemul cenzurii comuniste după 1944-1945, nu numai rostul Pactului Hitler-Stalin dar şi restul problemelor ţinând de istoria ultimei conflagraţii au fost şi sunt redezbătute, tendinţa generală manifestându-se prin repudierea oricăror canoane, până de curând solide, cu adevărat de neclintit. Aşa, de exemplu, cine ar fi crezut că aveau să fie puse cumva în discuţie efectele sută la sută „pozitive” ale Marii Victorii de la 8-9 Mai 1945? Şi totuşi … Interpretarea faptelor trecutului, în temeiul documentelor recent descoperite şi al noului „spirit al veacului”, îl determină pe istoricul de astăzi să reţină câteva elemente indiscutabile, şi anume că triumful militar al Naţiunilor Unite în mai 1945 asupra Reichului hitlerist a fost unul total şi necondiţionat, după cum a fost şi capitularea semnată de delegaţii armatei germane. O victorie istorică, cu vaste şi profunde consecinţe, afectând pe termen lung nu numai destinul tuturor ţărilor beligerante, al bătrânului continent în ansamblu, ci, mai mult, al planetei. Tocmai sub acest aspect însă survin, necesarmente, semne de întrebare şi controverse, contestări şi abjurări, nuanţe, care, în mod normal, nu ar trebui să mai deranjeze pe cineva, mai ales dacă ştim istoria celui de-al doilea război mondial, cu luminile şi umbrele ei, cu episoadele ei cunoscute sau, îndeosebi, întunecate care au oscilat între admirabil şi penibil, între extaz şi crimă. În consecinţă, victoria din 1945 a Aliaţilor în Europa, totală şi globală, cum a fost, a avut, totuşi, culorile ei. Nu se poate neglija, de pildă, că una a însemnat capitularea Germaniei pentru URSS, altceva pentru SUA, Marea Britanie sau Franţa. De ce nu şi pentru România, care, în 1941-1944, angajată pe Frontul de Răsărit, pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, contribuise efectiv la prelungirea efortului de război al Germaniei, pentru ca, după întoarcerea armelor, la 23 august 1944, să se fi înrolat efectiv în tabăra Naţiunilor Unite, ajungând a deţine locul 4 în efortul militar antinazist după URSS, SUA şi Marea Britanie, dar, la ceasul triumfului comun, n-a mai fost invitată sau acceptată în „clubul învingătorilor”. Iar dacă i s-au recunoscut nişte merite, atunci, ca şi acum, a fost blagoslovită doar cu … „drepturi limitate”, în fond tot atâtea atingeri capitale şi frustrări nemeritate, dar dependente exclusiv de toanele Învingătorilor (în primul rând ale lui I. V. Stalin et Co.), precum ocuparea ţării de către Armata Roşie, răşluirea unor provincii istorice, comunizarea forţată pe timp de o jumătate de veac, reparaţii de război incomensurabile etc.. S-a prăbuşit nazismul - este adevărat -, dar, în Europa Est-Centrală, şi nu numai, a triumfat sistemul anti-nazist/comunist al lui I.V. Stalin, acesta din urmă tot un monstru al istoriei, chiar „superior”  lui Adolf Hitler. Se poate neglija, de pildă, că în cercurile politico-diplomatice bucureştene, anterior lui 23 august 1944, Stalin nu era perceput în altfel decât ca „un alt Hitler” (Gh. Jurgea-Negrileşti, Troica amintirilor. Sub patru regi, Bucureşti, 2002, p. 316), cu alte cuvinte - … „Hitler al II-lea”! După cum este cunoscut, conflagraţia mondială din 1939-1945 s-a declanşat în contextul şi ca o consecinţă imediată a semnării la Moscova a Pactului odios de la 23 august 1939, iar în continuare războiul a avut ca obiectiv (predominant din punctul de vedere al lui I. V. Stalin) atât respingerea agresiunii hitleriste, dar şi, în caz de succes, care a survenit, aplicarea întocmai a condiţiilor Pactului, care, după 8-9 mai 1945, a fost repus integral în vigoare, chiar extins prin acordurile de la Kremlin din octombrie 1944, de la Yalta şi Potsdam din februarie şi, respectiv, din iulie-august 1945. În ceea ce o priveşte, România, victimă a Pactului Molotov-Ribbentrop din prima clipă, fiind şi nominalizată în protocolul adiţional secret al abominabilului document, cel mai catastrofal pentru întreaga istorie a veacului al XX-lea (Jean-Baptiste Duroselle, Tout Empire périra. Théorie des relations internationales, Paris, A. Colin, 1992, p. 304), după cum s-au pronunţat specialiştii, a rămas tot victimă a înţelegerilor secrete între Marile Puteri şi după „victoria popoarelor” - cum i s-a spus în epocă - din 1945! Nu este, oare, clar că, fără acel document, adică fără Pactul Hitler-Stalin altfel s-ar fi desfăşurat izbucnirea şi evoluţia conflagraţiei mondiale din 1939-1945, iar, în context, altfel acţiona România? Iar, alături de România, s-au aflat toate statele Europei Est-Centrale, cedate - după 1944-1945 printr-un nou Pact, dar între URSS şi Occident - în „sfera de interese” a Kremlinului, ele fiind practic supuse unei bolşevizări barbare, cu nimic superioară dominaţiei naziste. În atare împrejurări, iată de ce nu putem discuta despre o veritabilă  „victorie a popoarelor” în mai 1945, când Marii Învingători (SUA, URSS, Marea Britanie), dar Rusia lui Stalin în primul rând, şi-au rezervat asupra Europei Est-Centrale „drepturi speciale” în afară de orice măsură, statele şi naţiunile mici şi mijlocii din zonă fiind plasate dincoace de „Cortina de Fier”, adică pur şi simplu în ghearele lui I. V. Stalin, potrivit procentelor aberante în privinţa cărora „Führerul roşu” căzuse la înţelegere cu W. S. Churchill, la Kremlin, în octombrie 1944 (Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 305 şi urm.). În acest fel, se poate afirma, cu trimitere la aria geopolitică est-europeană, grozăviile epocii naziste, au fost - în fond, sub alte pretexte şi etichete, forme şi conţinut - amplificate, prin „victoria” de moment a socialismului de factură stalinistă care a însoţit triumful militar din mai 1945. S-a adăugat faptul că Marii Învingători, după ce au reuşit să distrugă Reichul lui Hitler, nu au ştiut să câştige şi să instaureze pacea mult aşteptată de popoare. Mai mult, a doua zi după victorie, dacă nu cumva mai devreme, a început conflictul între Învingători, Marii Aliaţi de odinioară, şi care s-a transformat inevitabil într-un „Război Rece” de durată între cele două sisteme comunist şi capitalist, un fel de „pace armată”, care mai bântuie şi azi pe alocuri şi din când în când, mai aproape ori mai departe de noi. Iată de ce popoarele încă se află în aşteptarea PĂCII, după cea pierdută în 1939 sau, mai degrabă, în 1914, pe care, orice s-ar afirma, victoria din 1945 nu le-a adus-o (Pierre Renouvin, Histoire des relations internationales, VIII/2, Paris, Hachette, 1958, p. 314 şi urm.). Iată un motiv cât se poate de temeinic pentru care o celebră butadă rămâne de strictă actualitate: „Operaţia a reuşit - pacientul… a murit în zori”! Dar se putea altfel, din moment ce, înainte de orice în Europa, Învingătorul nr. 1 s-a numit I. V. Stalin? Nimeni altul decât acela care s-a dovedit, în materie de crime politice şi genocid, predecesorul, aliatul, inamicul, dar şi succesorul, în tot şi-n toate, al lui Adolf Hitler, ex-führerul celui de-al III-lea Reich. Ce n-a putut face unul, pierzând războiul şi ruinând Reichul „arian”, promis supuşilor săi pentru o mie de ani, a desăvârşit celălalt, deşi nu i-a supravieţuit, cu toate că învingător în război, nici opt ani, suficienţi însă pentru a pune pe roate (care aveau să se dovedească … butuci) un alt Reich, roşu, planificat pe-o veşnicie. Întrucât, cine ar fi cutezat, la vremea respectivă, să argumenteze cum că socialismul sovietic, exportat, închiriat ori, mai degrabă, impus după 1944-1945 statelor şi naţiunilor subjugate funcţiona cumva pe durată limitată? Asocierea Hitler-Stalin se impune cu acuitate în prezent, când fanii victoriei din 1945, din Europa ori din Extremul Orient, reproşează celor care, nemulţumiţi atunci şi acum de roadele succesului, nu-s de acord că triumful Naţiunilor Unite asupra Germaniei, Italiei, Japoniei şi sateliţilor lor ar fi soluţionat toate problemele lumii postbelice, mai mult, că ar fi inaugurat o Nouă Eră. Fără Hitler, Mussolini şi Tojo, - argumentează fanii, optimişti, de acord - dar cu Stalin sau Beria în schimb a putut fi altceva. Cu aceştia din urmă, cu toate că, în raport cu Stalin sau cu Beria, Hitler, Goering, Himmler şi ai lor s-au dovedit bieţi pigmei, fie numai dacă avem în vedere numărul şi amploarea crimelor planificate şi ariile de acţiune. Cititorul, mai mult ca sigur, observă că modul în care se pune problema este cu totul răsturnat. În sensul că victoria din 1945 şi consecinţele ei au putut fi şi … pozitive, indiferent de rostul major al lui Stalin, în vreme ce cu Hitler. Deşi cei doi dictatori au cooperat şi s-au admirat, ori chiar s-au războit, pentru a se moşteni. Iar, dacă răspunsul este univoc, în ecuaţie fiind îngăduiţi doar Stalin şi echipa, atunci trebuie consemnat că fie numai prezenţa Führerului de la Kremlin şi a Reichului său a decolorat şi denaturat până la desfigurare Victoria din 1945. În aşa fel încât, pur şi simplu, a transformat albul în negru, succesul în eşec, iar bucuria şi fericirea multor popoare în dezastre şi angoase. A fost, din păcate, suficient „atâta”! Ce altceva se desprinde decât acomodarea cetăţeanului cu gândul că, pe când Adolf Hitler este integral scos din joc, cineva-cumva s-ar mai … „împăca” cu Hitler al II-lea, alias I. V. Stalin. Este, netăgăduit, vorba de o monstruozitate a istoriei; nu ne propunem să descifrăm cine şi de ce o cultivă după 1945 sau după 1953? Problema a fost abordată, îndeosebi de marele istoric britanic Alan Bullock, autorul unei magistrale „biografii paralele” Hitler-Stalin, în care a demonstrat că, după dispariţia liderului nazist şi după prăbuşirea în 1989-1991 a imperiului stalinist, beneficiar de primul rang al succesului militar din 1945, un întreg eşafodaj s-a năruit, astfel încât perspectiva din care urmează să considerăm epoca celui de-al Doilea Război Mondial trebuie revizuită. La urma urmelor, singurul unghi din care mai putem accesa perioadele lui Hitler sau Stalin nu ne mai îngăduie să ignorăm că, în timpul celor doi dictatori, au funcţionat din plin abatoarele istoriei (Alan Bullock, Hitler et Staline. Vies parallèles, Paris, Albin Michel/Robert Laffont, 1994, p. 441-452).  În contextul precizat, se impune a conclude: În esenţă, oameni de stat şi militari de elită, scriitori şi diplomaţi, istorici şi geopoliticieni, ziarişti de imens prestigiu şi autoritate, dintre care-i reţin în prima ordine pe M. Eminescu şi N. Iorga, pe M. Kogălniceanu, I. I. C. Brătianu şi N. Titulescu, pe S. Mehedinţi, Pamfil Şeicaru, Emil Cioran sau pe Mareşalul Antonescu, s-au exprimat adeseori şi în mod categoric în sensul că, pentru ultimele trei veacuri ale istoriei naţionale, a funcţionat cu putere de lege acest blestem neiertător în privinţa poziţiei noastre geopolitice: Românii şi România s-au aflat „prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”! Această situaţie geopolitică a stat - cine mai pune la îndoială faptul? - la temeiul atâtor dezastre din trecutul nostru, mai cum seamă în 1812, 1940, 1944. Revin în atenţie şi aspectele fondării României Mari, menţinerea, consolidarea şi, apoi, prăbuşirea ei în 1940 şi 1944, după cum şi perspectivele actuale ori de mâine, dacă acestea, realmente, mai pot/ori merită a mai fi luate în consideraţie. Să reţinem că, indiferent de soluţiile avansate, trebuie a se avea în vedere revenirea „acasă” a provinciilor noastre istorice! Nu spun o noutate că, în toate aceste probleme, strălucitul nostru polihistor N. Iorga s-a întâlnit - de fel întâmplător! - cu Ion Antonescu. Între altele, cel dintâi, în lucrarea Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, retipărită în urma notelor ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, a observat după cum am constatat - într-un adagiu de obicei ignorat - că partea României ocupată de U.R.S.S. reprezenta „un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional”, care, netăgăduit, urma a fi … „reluat la cel dintâi prilej favorabil”! Acel prilej favorabil avea să intervină graţie actului de voinţă şi acţiunii  al lui Ion Antonescu ce a coincis clipei astrale a istoriei naţionale - 22 iunie 1941! Data de 22 iunie 1941 rămâne negreşit în istoria românilor legată de numele  Mareşalului Ion Antonescu. Multe din documentele sale, de regulă neglijate chiar de istorici, s-au aflat la temeiul acţiunilor sale pe Frontul de Est. Dintre acestea, fără a intra în detalii, menţionăm: Ordinul de zi adresat la 1 ianuarie 1944 luptătorilor de pe front; ordinul din 6 februarie 1943, deci de îndată după eşecul de la Stalingrad, transmis tot unităţilor operative din Est, în sensul de a lupta „cu toată hotărârea, acolo unde ne găsim, spre a feri ţara de cotropire (...). Dacă vrem să reconstruim o Românie Mare trebuie să o merităm prin lupte şi prin sacrificii.” Dar sunt atâtea probleme asupra cărora ar trebui să insistăm. Tocmai de aceea, se înţelege, în context, valoarea testamentară a ultimei declaraţii a Mareşalului, din după-amiaza de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuţie de la Jilava. Atunci, Antonescu, despărţindu-se de mama sa, a asigurat-o fără ezitare: „Dacă mor - este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel …” (Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. O biografie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2012, p. 698). Ce încheiere se impune, alta decât aceasta: BUCOVINA ŞI BASARABIA - A NU SE UITA!

FIREA LUI DUMNEZEU - PARTEA ÎNTÂI!

FIREA LUI DUMNEZEU - PARTEA ÎNTÂI!

  Imediat după ce El a creat omenirea, Dumnezeu a început să colaboreze și să vorbească cu omul, iar firea Sa a început să fie dezvăluită omului. Cu alte cuvinte, de când Dumnezeu S-a implicat prima dată pentru omenire, El a început să facă publice față de om, fără încetare, substanța Sa și ceea ce El are și este indiferent dacă oamenii mai demult sau oamenii de astăzi o pot vedea sau o pot înț‏elege. Pe scurt, Dumnezeu vorbește omului și lucrează printre oameni, dezvăluindu-Și firea și exprimându-Și esența - ceea ce este un lucru sigur și imposibil de negat de orice persoană. Aceasta înseamnă, de asemenea, că firea lui Dumnezeu, esența lui Dumnezeu și ceea ce El are și este sunt constant scoase la iveală și dezvăluite în timp ce El lucrează și Se implică pentru om. Prin urmare, Dumnezeu speră că omul Îl poate cunoaște și că poate înțelege firea și esența Sa. El nu dorește ca omul să-I trateze firea și esența Sa ca pe taine eterne, nici nu vrea ca omenirea să Îl privească pe Dumnezeu ca pe un puzzle care nu poate fi niciodată înțeles. Doar când omenirea Îl cunoaște pe Dumnezeu poate ști omul calea pe care să meargă și poate accepta îndrumarea lui Dumnezeu și doar o astfel de omenire poate trăi sub stăpânirea lui Dumnezeu și poate viețui în lumină. Haideţi să încercăm să refacem pașii lui Dumnezeu și să urmărim etapele lucrării Sale, pentru a putea să descoperim gândurile și ideile lui Dumnezeu și tot ceea ce are de-a face cu Dumnezeu. Prin aceste lucruri, vom ajunge să cunoaștem firea lui Dumnezeu, să înțelegem esența lui Dumnezeu, Îl vom primi pe Dumnezeu în inimile noastre și fiecare dintre noi ne vom apropia încet de Dumnezeu, reducând distanța noastră față de Dumnezeu. Să începem prin a citi Scripturile.

A. Avraam:

1. Dumnezeu promite să îi dea un fiu lui Avraam - Geneza 17:15-17: „De asemenea, Dumnezeu i-a zis lui Avraam: În ce o priveşte pe Sarai, soţia ta, să nu o mai chemi Sarai, căci de acum numele ei va fi Sara. Eu o voi binecuvânta şi îţi voi da un fiu prin ea. O voi binecuvânta, astfel încât ea va deveni mama unor neamuri; chiar regi ai popoarelor vor ieşi din ea. Atunci Avraam I s-a închinat până la pământ, a râs şi şi-a zis în sine: I se poate naşte copil unui om de o sută de ani? Poate Sara, care este de nouăzeci de ani, să aibă un copil?” Geneza 17:21-22: „Totuşi legământul Meu îl voi încheia cu Isaac, cel pe care Sara îl va naşte la anul, pe vremea aceasta. Când a terminat de vorbit cu Avraam, Dumnezeu S-a înălţat de la el.” 

2. Avraam îl oferă pe Isaac - Geneza 22:2-3: „Dumnezeu i-a spus: Ia-l pe fiul tău Isaac, pe singurul tău fiu, fiul pe care-l iubeşti, du-te în ţinutul Moria şi jertfeşte-l acolo ca ardere de tot pe unul dintre munţii despre care îţi voi spune. Avraam s-a sculat dis-de-dimineaţă, a înşeuat măgarul, i-a luat pe doi dintre slujitorii săi şi pe fiul său Isaac, a tăiat lemne pentru arderea de tot şi a plecat spre locul despre care i-a spus Dumnezeu.” Geneza 22:9-10: „Până au ajuns la locul pe care Dumnezeu i-l indicase lui Avraam. Acolo Avraam a zidit un altar şi a aranjat lemnele pe el, după care l-a legat pe fiul său Isaac şi l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi şi-a întins mâna şi a luat cuţitul ca să-l înjunghie pe fiul său.” Așadar, tocmai am citit povestea lui Avraam. El a fost ales de Dumnezeu după ce potopul a distrus lumea, numele său era Avraam și, când avea o sută de ani și soția sa, Sara, nouăzeci, a primit promisiunea lui Dumnezeu. Ce promisiune i-a făcut Dumnezeu? Dumnezeu i-a promis ceea ce scrie în Scripturi: „Eu o voi binecuvânta şi îţi voi da un fiu prin ea.” Care era contextul promisiunii lui Dumnezeu de a-i da un fiu? Scripturile oferă următoarea relatare: „Atunci Avraam I s-a închinat până la pământ, a râs şi şi-a zis în sine: I se poate naşte copil unui om de o sută de ani? Poate Sara, care este de nouăzeci de ani, să aibă un copil?” Cu alte cuvinte, acest cuplu în vârstă era prea bătrân pentru a mai face copii. Și ce a făcut Avraam după ce Dumnezeu i-a făcut promisiunea? A căzut la pământ râzând și și-a spus în sine sa: „I se poate naşte copil unui om de o sută de ani?” Avraam a crezut că era imposibil - ceea ce înseamnă că el credea că promisiunea lui Dumnezeu pentru el nu era decât o glumă. Din perspectiva omului, aceasta era de neconceput. Poate, pentru Avraam, era de râs: Dumnezeu a creat omul, totuși se pare că El nu știe că cineva atât de bătrân este incapabil să facă copii; El crede că îmi poate permite să am un copil, El spune că îmi va da un fiu - cu siguranță, este imposibil! Și astfel, Avraam a căzut la pământ și a râs, gândindu-se: Imposibil - Dumnezeu glumește cu mine, acest lucru nu poate fi adevărat! El nu a luat în serios cuvintele lui Dumnezeu. A văzut oare Dumnezeu râsul și micile expresii ale lui Avraam? A știut de ele? A știut. Dar a schimbat El ceea ce decisese să facă? Nu! Când Dumnezeu a plănuit și a hotărât că îl va alege pe acest om, atunci chestiunea fusese deja îndeplinită. Nici gândurile omului, nici comportamentul său nu puteau influența sau interfera deloc cu Dumnezeu; Dumnezeu nu Își putea schimba planul în mod arbitrar, nici nu Își putea schimba sau deranja planul din cauza comportamentului omului, care ar putea chiar să fie nesăbuit. Ce anume, atunci, este scris în Geneză, 17:21-22? „Totuşi legământul Meu îl voi încheia cu Isaac, cel pe care Sara îl va naşte la anul, pe vremea aceasta. Când a terminat de vorbit cu Avraam, Dumnezeu S-a înălţat de la el.” Dumnezeu nu a dat deloc atenție celor gândite sau spuse de Avraam. Și care a fost motivul nepăsării Sale? A fost faptul că, în acel moment, Dumnezeu nu i-a cerut omului să aibă credință mare sau să fie capabil de o mare cunoaștere a lui Dumnezeu sau, în plus, să fie capabil să înțeleagă ce spunea și făcea Dumnezeu. Prin urmare, El nu i-a cerut omului să înțeleagă pe deplin ceea ce El hotăra să facă sau oamenii pe care El era hotărât să-i aleagă sau principiile acțiunilor Sale, căci statura omului era pur și simplu neadecvată. În acel moment, Dumnezeu considera normal orice făcea Avraam și oricum se comporta. El nu a condamnat, nu a reproșat, ci doar a zis: „Sara ți-l va naște pe Isaac pe vremea aceasta, anul viitor.” Pentru Dumnezeu, după ce El a proclamat aceste cuvinte, această chestiune s-a adeverit pas cu pas; în ochii lui Dumnezeu, ceea ce urma să fie îndeplinit prin planul Său fusese deja îndeplinit. Și, după ce Și-a terminat rânduielile pentru aceasta, Dumnezeu a plecat. Ceea ce face sau gândește omul, ceea ce înțelege el, planurile sale - niciuna dintre acestea nu are legătură cu Dumnezeu. Totul se desfășoară conform planului lui Dumnezeu, în conformitate cu momentele și etapele stabilite de Dumnezeu. Astfel este principiul lucrării lui Dumnezeu. Dumnezeu nu interferează cu nimic din ceea ce omul gândește sau știe, totuși nici nu renunță la planul Său sau nu-Și abandonează lucrarea, deoarece omul nu crede sau nu înțelege. Faptele sunt astfel îndeplinite conform planului și gândurilor lui Dumnezeu. Aceasta este exact ceea ce vedem în Biblie: Dumnezeu a făcut ca Isaac să se nască la momentul pe care îl stabilise El. Faptele dovedesc oare că purtarea și conduita omului au împiedicat lucrarea Lui? Ele nu au împiedicat lucrarea Lui! Puțina credință a omului în Dumnezeu și imaginația sa și concepțiile sale despre Dumnezeu au afectat lucrarea lui Dumnezeu? Nu, nu au făcut-o! Deloc! Planul de mântuire al lui Dumnezeu nu este afectat de niciun om, nicio chestiune sau niciun mediu. Tot ceea ce El decide să facă va fi îndeplinit și finalizat la timp și conform planului Său, iar lucrarea Sa nu poate fi deranjată de niciun om. Dumnezeu nu dă atenție unor aspecte ale nesăbuinței și ignoranței omului și chiar unor aspecte ale concepțiilor și împotrivirii omului față de El; făcând lucrarea pe care trebuie să o facă, fără a ține cont de ele, fără a șovăi. Aceasta este firea lui Dumnezeu și este o reflectare a atotputerniciei Sale.

Lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a omenirii începe cu jertfirea lui Isaac de către Avraam:

  După ce i-a dat un fiu lui Avraam, cuvintele pe care Dumnezeu i le spusese lui Avraam s-au împlinit. Aceasta nu înseamnă că planul lui Dumnezeu s-a oprit aici; din contră, planul magnific al lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii abia începuse, iar binecuvântarea Sa cu un fiu pentru Avraam a fost doar un preludiu la planul Său general de mântuire. În acel moment, cine știa că lupta lui Dumnezeu cu Satana începuse discret când Avraam l-a oferit pe Isaac? În continuare, să ne uităm la ce i-a făcut Dumnezeu lui Avraam. În Geneza 22:2, Dumnezeu i-a dat următoarea poruncă lui Avraam: „Ia-l pe fiul tău Isaac, pe singurul tău fiu, fiul pe care-l iubeşti, du-te în ţinutul Moria şi jertfeşte-l acolo ca ardere de tot pe unul dintre munţii despre care îţi voi spune.” Sensul cuvintelor lui Dumnezeu era clar: El îi spunea lui Avraam să I-l dea pe unicul său fiu, Isaac, pe care îl iubea, drept ardere de tot. Analizând-o astăzi, este porunca lui Dumnezeu încă în conflict cu concepțiile omului? Da! Tot ceea ce Dumnezeu a făcut în acea vreme este exact opusul concepțiilor omului și de neînțeles pentru acesta. În concepțiile lor, oamenii cred următoarele: când un om nu a crezut și s-a gândit că este imposibil, Dumnezeu i-a dat un fiu și, după ce el a obținut un fiu, Dumnezeu i-a cerut să își jertfească fiul - cât de incredibil! Ce intenționa, de fapt, Dumnezeu să facă? Care era adevăratul scop al lui Dumnezeu? El i-a dat în mod necondiționat un fiu lui Avraam, dar i-a cerut lui Avraam și să Îi ofere o jertfă necondiționată. A fost aceasta o exagerare? Din punctul de vedere al unei terțe părți, aceasta nu numai că a fost o exagerare, dar a fost și un caz de „a face din țânțar armăsar.” Dar Avraam însuși nu a crezut că Dumnezeu cerea prea mult. Deși a avut unele gânduri neînsemnate și a fost puțin suspicios în privinţa lui Dumnezeu, el tot a fost gata să Îi aducă jertfa. În acest punct, ce anume dovedește că Avraam era dispus să își jertfească fiul? Ce se spune în aceste propoziții? Textul original oferă următoarele relatări: „Avraam s-a sculat dis-de-dimineaţă, a înşeuat măgarul, i-a luat pe doi dintre slujitorii săi şi pe fiul său Isaac, a tăiat lemne pentru arderea de tot şi a plecat spre locul despre care i-a spus Dumnezeu” (Geneza 22:3). „Până au ajuns la locul pe care Dumnezeu i-l indicase lui Avraam. Acolo Avraam a zidit un altar şi a aranjat lemnele pe el, după care l-a legat pe fiul său Isaac şi l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi şi-a întins mâna şi a luat cuţitul ca să-l înjunghie pe fiul său” (Geneza 22:9-10). Când Avraam a întins mâna și a luat cuțitul să își omoare fiul, erau acțiunile sale văzute de Dumnezeu? Erau. Întregul proces - de la început, când Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să îl sacrifice pe Isaac, până la momentul când Avraam a ridicat efectiv cuțitul pentru a-și omorî fiul - I-a arătat lui Dumnezeu inima lui Avraam și, indiferent de nechibzuința anterioară, ignoranța și înțelegerea greșită a lui Dumnezeu, în acel moment, inima lui Avraam pentru Dumnezeu era sinceră și cinstită și el chiar avea să îl trimită pe Isac, fiul dat lui de Dumnezeu, înapoi la Dumnezeu. În el, Dumnezeu a văzut ascultare - exact ascultarea pe care El o dorea. Pentru om, Dumnezeu face multe lucruri care sunt de neînțeles și chiar incredibile. Avraam a putut să Îi demonstreze lui Dumnezeu ascultarea din inima sa, care era cea mai fundamentală condiție pentru a putea satisface cerința lui Dumnezeu. Doar atunci, când Avraam a putut să asculte cerința lui Dumnezeu, când l-a oferit pe Isaac, a simțit Dumnezeu încurajare și aprobare față de omenire - față de Avraam, pe care îl alesese. Doar atunci a fost Dumnezeu sigur că această persoană pe care o alesese era un lider de neînlocuit, care putea să preia promisiunea Sa și planul Său ulterior de mântuire. Deși era doar o încercare și un test, Dumnezeu S-a simțit mulțumit, a simțit iubirea omului pentru El și S-a simțit consolat de om ca niciodată până atunci. În momentul când Avraam și-a ridicat cuțitul pentru a-l omorî pe Isaac, l-a oprit Dumnezeu? Dumnezeu nu l-a lăsat pe Avraam să-l jertfească pe Isaac, căci Dumnezeu pur și simplu nu avea intenția de a-i lua viața lui Isaac. Prin urmare, Dumnezeu l-a oprit pe Avraam chiar la timp. Pentru Dumnezeu, ascultarea lui Avraam trecuse deja testul, ceea ce a făcut el era suficient și Dumnezeu deja văzuse rezultatul a ceea ce El intenționa să facă. Era acest rezultat satisfăcător pentru Dumnezeu? Se poate spune că acest rezultat era satisfăcător pentru Dumnezeu, că era ceea ce Dumnezeu voia și ceea ce Dumnezeu tânjise să vadă. Este acest fapt adevărat? Deși, în diferite contexte, Dumnezeu utilizează diferite feluri de a testa fiecare persoană, în Avraam Dumnezeu a văzut ce voia, a văzut că inima lui Avraam era sinceră și că ascultarea sa era necondiționată și exact această „necondiționare” era ceea ce Își dorea..

3. Promisiunea lui Dumnezeu pentru Avraam - Geneza 22:16-18: „Am jurat pe Mine Însumi, a spus Iahve, căci, deoarece ai făcut acest lucru și nu ți-ai păstrat fiul, unicul tău fiu: te voi binecuvânta cu binecuvântare și îți voi înmulți urmașii precum stelele cerului și precum nisipul de pe malul mării; iar urmașii tăi vor cuceri poarta dușmanilor ei; iar prin urmașii tăi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate; pentru că Mi-ai ascultat vocea.” Aceasta este relatarea binecuvântării lui Dumnezeu pentru Avraam. Deși scurtă, conținutul său este bogat: include motivul și contextul darului lui Dumnezeu pentru Avraam. În aceasta, vedem prețuirea lui Dumnezeu și blândețea Sa față de cei care Îi ascultă cuvintele și Îi urmează poruncile. De asemenea, vedem prețul pe care îl plătește pentru a câștiga oamenii și grija și atenția pe care le dedică pentru a-i câștiga.  A fost măreață binecuvântarea dată de Dumnezeu lui Avraam despre care am citit aici? Cât de măreață? Există o propoziție cheie aici: „iar prin urmașii tăi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate,” ceea ce arată că Avraam a primit binecuvântări care nu au mai fost date nimănui, înainte sau după el. Când, așa cum i-a cerut Dumnezeu, Avraam I-a dat unicul său fiu - mult iubitul său fiu unic - nu numai că Dumnezeu nu i-a permis lui Avraam să îl jertfească pe Isaac, dar l-a și binecuvântat. Cu ce promisiune l-a binecuvântat pe Avraam? Promisiunea de a-i înmulți urmașii. Și de câte ori urmau ei să fie înmulțiți? Scripturile oferă următoarea consemnare: „(…) precum stelele cerului și precum nisipul de pe malul mării; iar urmașii tăi vor cuceri poarta dușmanilor ei; iar prin urmașii tăi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate.” Există o propoziție esențială în această promisiune care abordează gândurile lui Dumnezeu din acel moment. Ați văzut-o? Poate nu ați acordat multă atenție cuvintelor lui Dumnezeu „Am jurat pe Mine Însumi.” Ceea ce vor acestea să spună este că, atunci când Dumnezeu a rostit aceste cuvinte, El jura pe El Însuși. Pe ce se jură oamenii când fac un jurământ? Ei jură pe Cer, adică ei fac un jurământ lui Dumnezeu și jură pe Dumnezeu. Este posibil ca noi oamenii să nu înțelegem prea bine fenomenul prin care Dumnezeu jură pe El Însuși. Dumnezeu a făcut, de fapt, ceva foarte natural: Și-a pus mâna pe inimă, ca să zicem așa, și S-a adresat Lui Însuși când i-a acordat această promisiune lui Avraam și, din aceasta, omul L-a auzit pe Dumnezeu cum a spus „Am jurat pe Mine Însumi.” În același timp în care vorbea și îl binecuvânta pe Avraam, Dumnezeu vorbea, de asemenea, cu El Însuși. Își spunea Lui Însuși: Îl voi binecuvânta pe Avraam și îi voi face pe urmașii lui la fel de numeroși ca stele cerului și la fel de mulți ca nisipul de pe malul mării, pentru că el Mi-a ascultat cuvintele și este cel pe care îl aleg. Când Dumnezeu a spus „Am jurat pe Mine Însumi,” Dumnezeu a decis că prin Avraam El va forma poporul ales al lui Israel, după care îi va conduce înainte pe acești oameni, în același ritm cu lucrarea Sa de mântuire.

  Dumnezeu prețuiește în mod special ascultarea omului față de El și apreciază înțelegerea și sinceritatea omului față de El. Cât de mult apreciază Dumnezeu această sinceritate? Poate nu înțelegeți cât de mult o apreciază și poate că nimeni nu realizează acest lucru. Dumnezeu i-a dat lui Avraam un fiu și, când acel fiu crescuse, Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-și jertfească fiul pentru Dumnezeu. Avraam a urmat porunca lui Dumnezeu întocmai, a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, iar sinceritatea sa L-a impresionat pe Dumnezeu și a fost prețuită de Dumnezeu. Cât de mult a prețuit-o Dumnezeu? Și de ce a prețuit-o El? Într-o vreme când nimeni nu pricepea cuvintele lui Dumnezeu și nu Îi înțelegea inima, Avraam a făcut ceva ce a zdruncinat cerul și a cutremurat pământul, iar asta L-a făcut pe Dumnezeu să simtă un sentiment de satisfacție fără precedent și I-a adus bucuria de a câștiga pe cineva care era capabil să Îi asculte cuvintele. Aceste sentimente de satisfacție și bucurie veneau de la o făptură făcută de Dumnezeu cu propria Sa mână și erau primul „sacrificiu” pe care omul I-l oferise și cel pe care El îl prețuise cel mai mult, de la crearea omului. Lui Dumnezeu I-a fost foarte greu să aștepte acest sacrificiu și El l-a tratat ca pe cel mai important cadou din partea omului, pe care El îl crease. Acesta I-a arătat lui Dumnezeu primul rod al eforturilor Sale și al prețului pe care El îl plătise și I-a permis să vadă speranța în omenire. După aceea, Dumnezeu a tânjit și mai mult după un grup de asemenea oameni care să-I țină companie, să Îl trateze cu sinceritate, căruia să îi pese de El cu sinceritate. În jertfirea lui Isaac de către Avraam, Dumnezeu a văzut sinceritatea și ascultarea lui Avraam și a văzut că trecuse testul lui Dumnezeu. Încă de când a creat omul la început, Dumnezeu a tânjit după un grup de biruitori, un grup de oameni care vor merge cu El și care sunt capabil să înțeleagă, să priceapă și să cunoască firea Sa. Această dorinţă a lui Dumnezeu nu s-a schimbat niciodată. Indiferent de cât de mult trebuie El să aștepte, indiferent de cât de grea este calea de urmat, indiferent de cât de departe sunt obiectivele după care tânjește, Dumnezeu nu Și-a schimbat și nu a renunțat la așteptările Sale de la om. Tot pe vremea lui Avraam, Dumnezeu a distrus un oraș. Acest oraș se numea Sodoma. Fără îndoială, mulți oameni sunt familiarizați cu povestea Sodomei, dar niciunul nu este la curent cu gândurile lui Dumnezeu, care erau fundalul distrugerii Sale a orașului. Și astfel, astăzi, din dialogurile de mai jos ale lui Dumnezeu cu Avraam, vom afla gândurile Sale din acel moment și, în același timp, vom învăţa despre firea Sa. În continuare, să citim următoarele pasaje din scriptură.

B. Dumnezeu trebuie să distrugă Sodoma:

  Geneza 18:26: „Și Iahve Dumnezeu a spus: Dacă voi găsi cincizeci de drepți în oraș, atunci voi cruța întregul loc de dragul lor.” Geneza 18:29: „Poate vor fi găsiţi numai patruzeci, a adăugat din nou Avraam. De dragul celor patruzeci, nu o voi distruge, i-a răspuns El.” Geneza 18:30: „Să nu se mânie Stăpânul dacă vorbesc iarăşi, I-a spus Avraam. Poate vor fi găsiţi doar treizeci. Dacă voi găsi acolo treizeici de oameni drepţi, nu o voi distruge, i-a răspuns El.” Geneza 18:31: „Acum, că am îndrăznit să-I vorbesc Stăpânului, a continuat Avraam, poate vor fi găsiţi doar douăzeci. De dragul celor douăzeci, nu voi distruge cetatea, i-a răspuns El.” Geneza 18:32: „Să nu se mânie Stăpânul dacă mai vorbesc doar o dată, I-a spus Avraam. Poate vor fi găsiţi doar zece oameni drepţi în cetate. De dragul celor zece, nu o voi distruge, i-a răspuns El.” Acestea sunt câteva citate pe care le-am ales din Biblie. Ele nu sunt versiunile complete, originale. Dacă doriți să le vedeți pe acelea, puteți să le căutați în Biblie voi înșivă; pentru a economisi timp, am omis o parte din conținutul original. În toate pasajele și conținutul despre care vorbim, concentrarea noastră trece peste detalii, și, în schimb, vorbim doar despre care erau gândurile și ideile lui Dumnezeu din acel moment. În gândurile și ideile lui Dumnezeu, vom vedea firea lui Dumnezeu și, din tot ce a făcut Dumnezeu.

Lui Dumnezeu Îi pasă doar despre cei care sunt capabili să Îi asculte cuvintele și să Îi urmeze poruncile:

  Pasajele de mai sus conțin câteva cuvinte cheie: numere. Mai întâi, Iahve a spus că, dacă El ar găsi cincizeci de drepți în oraș, atunci El ar cruța întreg locul, adică, El nu ar distruge orașul. Deci, existau, de fapt, cincizeci de drepți în Sodoma? Nu existau. Curând după aceea, ce I-a spus Avraam lui Dumnezeu? El a spus: dar de se vor găsi patruzeci acolo? Și Dumnezeu a spus: nu o voi face. Apoi, Avraam a spus: Dar de se vor găsi treizeci acolo? Și Dumnezeu a spus: nu o voi face. Dar cumva douăzeci? Nu o voi face. Zece? Nu o voi face. Erau, de fapt, zece drepți în oraș? Nu erau zece - ci era unul singur. Și cine era acesta? Era Lot. În acel moment, exista doar o persoană dreaptă în Sodoma, dar a fost Dumnezeu foarte riguros sau exigent când a fost vorba de acest număr? Nu, El nu a fost! Și astfel, când omul continua să întrebe „Dar patruzeci?” „Dar treizeci?” până a ajuns la „Dar zece?” Dumnezeu a spus: „Chiar de ar fi doar zece, Eu nu aş distruge orașul; l-aş cruța și i-aş ierta pe ceilalți oameni, pe lângă aceștia zece.” Zece ar fi fost un număr destul de vrednic de dispreț, dar s-a dovedit că, de fapt, nici nu existau atâţia oameni drepți în Sodoma. Vedeți, atunci, că în ochii lui Dumnezeu, păcatul și răul oamenilor din oraș erau de o asemenea manieră încât singura opţiune a lui Dumnezeu a fost să îi distrugă. La ce S-a referit Dumnezeu când a spus că El nu ar distruge orașul dacă ar exista cincizeci de drepți? Aceste numere nu erau importante pentru Dumnezeu. Ceea ce era important era dacă în oraș se aflau sau nu cei drepţi pe care îi voia. Dacă orașul ar fi avut o singură persoană dreaptă, Dumnezeu nu ar fi permis să i se întâmple nimic rău din cauza distrugerii Sale a orașului. Aceasta înseamnă că, indiferent dacă Dumnezeu avea să distrugă sau nu orașul și indiferent de cât de mulți drepți erau în cadrul lui, pentru Dumnezeu, acest oraș păcătos era blestemat și execrabil și trebuia distrus, trebuia să dispară din ochii lui Dumnezeu, în timp ce cei drepți trebuiau să rămână. Indiferent de epocă, indiferent de etapa de dezvoltare a omenirii, atitudinea lui Dumnezeu nu se schimbă: El urăște răul și Îi pasă de drepții din ochii Lui. Această atitudine clară a lui Dumnezeu este, de asemenea, revelația adevărată a esenței lui Dumnezeu. Pentru că exista doar o persoană dreaptă în oraș, Dumnezeu nu a mai ezitat. Rezultatul final a fost că Sodoma a fost distrusă în mod inevitabil. Ce vedeți în aceasta? În acea epocă, Dumnezeu nu ar fi distrus un oraș dacă ar fi existat cincizeci de drepți în cadrul său, nici dacă ar fi existat zece, ceea ce înseamnă că Dumnezeu ar fi decis să ierte și să fie tolerant față de omenire sau ar fi făcut lucrarea de călăuzire, datorită câtorva oameni care puteau să-L venereze și să I se închine. Dumnezeu pune mare încredere în faptele drepte ale omului, El pune mare încredere în aceia care pot să I se închine și El pune mare încredere în aceia care pot face fapte bune înaintea Lui. Prin urmare, drepții acelei epoci - aceia care erau drepți/neprihăniți în ochii lui Dumnezeu - erau doar aceia care puteau auzi cuvintele lui Dumnezeu și care puteau urma poruncile Lui. Ei erau slujitorii care îndeplineau cuvintele lui Dumnezeu printre oameni. Puteau asemenea oameni să fie numiți cei care Îl cunosc pe Dumnezeu? Puteau ei să fie numiți oamenii care au fost desăvârșiți de Dumnezeu? Nu, nu puteau! Și astfel, indiferent de numărul lor, în ochii lui Dumnezeu erau acești oameni drepți vrednici de a fi numiți confidenții lui Dumnezeu? Puteau fi numiți martorii lui Dumnezeu? Cu siguranță că nu! Ei nu erau vrednici cu siguranță de a fi numiți confidenții și martorii lui Dumnezeu. Așadar, cum îi numea Dumnezeu pe astfel de oameni? În Biblie, până la pasajele scripturii pe care tocmai le-am citit, există multe dăți când Dumnezeu îi numește „slujitorul Meu.” Adică, la acea vreme, în ochii lui Dumnezeu acești oameni drepți erau slujitorii lui Dumnezeu, erau oamenii care Îl slujeau pe pământ. Și cum S-a gândit Dumnezeu la această denumire? De ce i-a numit astfel? Are Dumnezeu standarde conform cărora îi numește pe oamenii din inima Lui? Cu siguranță că are. Dumnezeu are standarde, indiferent dacă îi numește pe oameni drepți, desăvârșiți, neprihăniți sau slujitori. Când El numește pe cineva slujitorul Său, El are convingerea fermă că această persoană este capabilă să Îi primească mesagerii Săi și este capabilă să-I urmeze poruncile și că poate îndeplini ceea ce este poruncit de mesageri. Și ce îndeplinește această persoană? Ceea ce Dumnezeu îi poruncește omului să facă și să îndeplinească pe pământ. În acel moment, putea fi numită calea lui Dumnezeu ceea ce Dumnezeu îi cerea omului să facă și să îndeplinească pe pământ? Nu, nu putea. Căci, în acel moment, Dumnezeu i-a cerut omului să facă doar câteva lucruri simple; a rostit câteva porunci simple, spunându-i omului să facă una sau alta și nimic mai mult. Dumnezeu lucra conform planului Său. Din cauză că, la acea vreme, multe condiții încă nu erau îndeplinite, încă nu era momentul potrivit și era greu pentru omenire să îndure calea lui Dumnezeu, prin urmare calea lui Dumnezeu încă nu începuse să fie scoasă la iveală din inima lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a considerat pe oamenii drepți despre care vorbea, pe care îi vedem aici - indiferent dacă sunt treizeci sau douăzeci - ca slujitori ai Lui. Când mesagerii lui Dumnezeu veneau la acești slujitori, ei puteau să îi primească și să le urmeze poruncile și să se comporte conform cuvintelor lor. Aceasta este exact ceea ce ar trebui făcut și reușit de slujitori în ochii lui Dumnezeu. Și astfel, pentru Dumnezeu, celălalt nivel al semnificației titlului de slujitor este că ei cooperau cu lucrarea Lui pe pământ și, deși ei nu erau mesagerii lui Dumnezeu, ei erau executanții și cei care implementau cuvintele lui Dumnezeu pe pământ. Vedeți, atunci, că acești slujitori sau oameni drepți aveau o mare valoare în inima lui Dumnezeu. Lucrarea pe care Dumnezeu urma să o demareze pe pământ nu putea exista fără oameni care să coopereze cu El, iar rolul preluat de slujitorii lui Dumnezeu nu putea fi înlocuit de către mesagerii lui Dumnezeu. Fiecare sarcină pe care Dumnezeu le-a poruncit-o acestor slujitori era de mare importanță pentru El și, astfel, nu îi putea pierde. Fără cooperarea cu Dumnezeu a acestor slujitori, lucrarea Sa în cadrul omenirii s-ar fi oprit şi, în urma acestui fapt, planul de mântuire al lui Dumnezeu ar fi fost în zadar. În relatările Bibliei, existau în Sodoma zece slujitori ai lui Dumnezeu? Nu, nu existau! Era orașul vrednic de a fi cruțat de Dumnezeu? Doar o persoană din oraș - Lot - i-a primit pe mesagerii lui Dumnezeu. Implicația acestui lucru era că exista un singur slujitor al lui Dumnezeu în oraș și, prin urmare, Dumnezeu nu a avut de ales decât să-l salveze pe Lot și să distrugă orașul Sodoma. Aceste dialoguri dintre Avraam și Dumnezeu pot părea simple, dar ele ilustrează ceva foarte profund: există principii ale acțiunilor lui Dumnezeu și, înainte de a lua o decizie, El va petrece mult timp observând și cântărind; înainte ca momentul să fie potrivit, El cu siguranță nu va lua vreo decizie sau nu va trage vreo concluzie. Dialogurile dintre Avraam și Dumnezeu ne arată că decizia lui Dumnezeu de a distruge Sodoma nu a fost absolut deloc greșită, căci Dumnezeu deja știa că în oraș nu erau nici patruzeci de drepți, nici treizeci de drepți, nici douăzeci. Nu erau nici măcar zece. Singura persoană dreaptă din oraș era Lot. Tot ceea ce s-a întâmplat în Sodoma a fost observat de Dumnezeu și-I era cunoscut precum palma mâinii Sale. Prin urmare, decizia Sa nu putea fi greșită. Prin contrast, în comparație cu atotputernicia lui Dumnezeu, omul este atât de amorțit, atât de nesăbuit și ignorant, atât de obtuz. Aceasta este ceea ce vedem în dialogurile dintre Avraam și Dumnezeu. Dumnezeu Şi-a prezentat firea de la început până astăzi. Aici, la fel, există firea lui Dumnezeu pe care ar trebui să o vedem. Numerele sunt simple și nu demonstrează nimic, dar aici este o exprimare foarte importantă a firii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ar distruge orașul datorită a cincizeci de drepți. Este aceasta datorită milei lui Dumnezeu? Este datorită iubirii și toleranț‏ei Sale? Ați văzut această latură a firii lui Dumnezeu? Chiar dacă ar fi fost doar zece drepți, Dumnezeu nu ar fi distrus orașul datorită acestor zece oameni drepți. Este sau nu este aceasta toleranța și iubirea lui Dumnezeu? Datorită milei, toleranței și grijii lui Dumnezeu față de acei oameni drepți, El nu ar fi distrus orașul. Aceasta este toleranța lui Dumnezeu. Și, în final, ce rezultat vedem? Când Avraam a spus „Poate vor fi găsiţi doar zece oameni drepţi în cetate.” Dumnezeu a zis „De dragul celor zece, nu o voi distruge” După aceea, Avraam nu a mai zis nimic - căci în Sodoma nu erau cei zece drepți la care s-a referit el și nu a avut ce să mai spună și, în acel moment, el a înțeles de ce Dumnezeu decisese să distrugă Sodoma. În aceasta, ce fire a lui Dumnezeu vedeți? Ce tip de hotărâre a luat Dumnezeu? Adică, dacă acest oraș nu avea zece drepți, Dumnezeu nu i-a permis existența și l-a distrus în mod inevitabil. Nu este aceasta mânia lui Dumnezeu? Această mânie reprezintă oare firea lui Dumnezeu? Este această fire revelația esenței sfinte a lui Dumnezeu? Este revelația esenței drepte a lui Dumnezeu, pe care omul nu trebuie să o ofenseze? După ce a confirmat că nu existau zece drepți în Sodoma, Dumnezeu avea cu siguranță să distrugă orașul și să îi pedepsească sever pe oamenii din acel oraș, căci I se opuneau și erau atât de murdari și corupți. De ce am analizat noi aceste pasaje în acest mod? Deoarece aceste câteva propoziții simple prezintă o exprimare completă a firii lui Dumnezeu de milă îmbelșugată și mânie profundă. Concomitent cu prețuirea drepților și cu a avea milă, toleranță și a-I păsa de ei, în inima lui Dumnezeu exista un dezgust profund pentru toți aceia din Sodoma care fuseseră corupți. Era aceasta sau nu era milă îmbelșugată și mânie profundă? Prin ce mijloc a distrus Dumnezeu orașul? Prin foc. Și de ce l-a distrus folosind focul? Când vezi ceva ars de foc sau când urmează să arzi ceva, care sunt sentimentele tale față de acel lucru? De ce vrei să îl arzi? Simți că nu mai ai nevoie de el, că nu mai dorești să te uiți la el? Vrei să îl abandonezi? Folosirea focului de către Dumnezeu înseamnă abandon și ură și faptul că nu mai dorea să vadă Sodoma. Aceasta era emoția care L-a făcut pe Dumnezeu să distrugă Sodoma cu foc. Utilizarea focului reprezintă tocmai cât de furios era Dumnezeu. Mila și toleranța lui Dumnezeu există într-adevăr, dar sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu când El Își dezlănțuie mânia îi arată, de asemenea, omului, latura lui Dumnezeu care nu suportă nicio ofensă. Când omul este complet capabil de a asculta poruncile lui Dumnezeu și se comportă conform cerințelor Lui, mila Sa față de om este din belşug; când omul s-a umplut de corupție, milă și dușmănie față de El, Dumnezeu este profund furios. Și în ce măsură este profund furios? Mânia Sa va continua până ce Dumnezeu nu va mai vedea opoziția și faptele rele ale omului, până ce acestea nu vor mai fi înaintea ochilor Săi. Doar atunci va dispărea furia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, indiferent de cine este persoana, dacă inima i s-a îndepărtat de Dumnezeu, fără a mai reveni, atunci indiferent cum doreşte acesta să I se închine și să I se supună lui Dumnezeu, de îndată ce inima sa se întoarce de la Dumnezeu, mânia Lui va fi dezlănțuită fără încetare. Va fi astfel încât, atunci când Își dezlănțuie în mod profund furia, după ce i-a dat omului ample oportunități, odată ce este dezlănțuită nu va fi nicio posibilitate de a mai da înapoi și El nu va mai fi niciodată milos și tolerant față de un asemenea om. Aceasta este o latură a firii lui Dumnezeu care nu tolerează nicio ofensă. Aici, li se pare normal oamenilor că Dumnezeu ar distruge un oraș, căci, în ochii lui Dumnezeu, un oraș plin de păcate nu ar putea exista și nu ar putea continua să rămână și era rațional că trebuia distrus de Dumnezeu. Totuși, în ceea ce s-a întâmplat înainte și după distrugerea Sa a Sodomei, vedem întreaga fire a lui Dumnezeu. El este tolerant și milos față de lucrurile care sunt frumoase și bune; față de lucrurile care sunt rele și păcătoase și vicioase, El este profund mânios, astfel că El este de neoprit în mânia Sa. Acestea sunt cele două aspecte principale și cele mai proeminente aspecte ale firii lui Dumnezeu și, în plus, acestea au fost dezvăluite de Dumnezeu de la început până la sfârșit: milă îmbelșugată și mânie profundă. Majoritatea dintre voi ați experimentat ceva din mila lui Dumnezeu, dar foarte puțini dintre voi ați apreciat mânia lui Dumnezeu. Mai devreme sau mai târziu, mânia lui Dumnezeu va fi văzută și experimentată de toți oamenii răi, dar acum încă nu este momentul. Și de ce este așa? Deoarece când Dumnezeu este în mod constant furios față de cineva, și anume, când El Își dezlănțuie mânia profundă asupra sa, aceasta înseamnă că El a disprețuit și a respins de mult această persoană, că El îi disprețuiește existența și că El nu-i poate suporta existența; de îndată ce furia Sa va veni asupra ei, acea persoană va ajunge în final în iazul de foc și de pucioasă. Astăzi, lucrarea lui Dumnezeu încă nu a ajuns în acel stadiu. Încă mai există har! Oamenii din zilele de pe urmă văd mânia lui Dumnezeu doar în cuvintele Sale și nu experimentează încă, cu adevărat, mânia lui Dumnezeu.

  De când a început să lucreze la planul de mântuire, Dumnezeu a așteptat ca omul să-I dea inima, să Îl lase pe Dumnezeu să o purifice și să o înzestreze, să îl facă acceptabil pentru Dumnezeu și iubit de El, pentru a-l face să Îl venereze pe Dumnezeu și să respingă răul. Dumnezeu a așteptat cu nerăbdare și a sperat tot timpul la acest rezultat. Există asemenea oameni în consemnările Bibliei? Adică, există în Biblie oameni capabili să își dea inimile pe deplin  lui Dumnezeu? Să continuăm să citim relatări din Biblie și să ne uităm dacă ceea ce a fost făcut de această persoană - Iov - are vreo legătură cu subiectul de „a-ți da inima lui Dumnezeu” despre care vorbim aici. Să vedem dacă Iov a fost satisfăcător pentru Dumnezeu și iubit de Dumnezeu.

*va urma.

DESPRE ANNE FRANK ȘI FAIMOSUL EI JURNAL.

 

DESPRE ANNE FRANK ȘI FAIMOSUL EI JURNAL

 „Sper că-ți voi putea împărtăși totul, așa cum n-am reușit cu nimeni altcineva până acum, și sper că-mi vei fi de mare ajutor.” Aceasta este prima însemnare, datată 12 iunie 1942, din jurnalul unei fete care, în acea zi, împlinise 13 ani. Numele ei era Annelies Marie Frank, cunoscută ca Anne Frank. Născută la Frankfurt pe Main, într-o familie de origine evreiască, Anne avea patru ani când tatăl ei, Otto Frank, om de afaceri, a decis, după venirea la putere a lui Hitler, să mute familia la Amsterdam, în Țările de Jos, și să profite de oportunitatea de a deschide acolo o afacere. La Amsterdam, Anne și sora ei mai mare, Margot, au fost înscrise la școală unde au învățat neerlandeza. 

Kitty, jurnalul unei prietenii:

 Jurnalul i-a ținut locul prietenei pe care, mărturisea, nu a avut-o, acea prietenă apropiată cu care să discute și „altceva decât lucruri cotidiene”. În jurnal, și-a găsit prietena căutată, motiv pentru care i-a dat și un nume: Kitty. Acestei confidente, Anne i-a scris și „trimis” scrisori din 12 iunie 1942 și până în 1944, în prima zi de august.  În 20 iunie 1942, după câteva zile de la prima notiță, mărturisea: „Pentru cineva ca mine, a ține un jurnal e o senzaţie foarte stranie. Nu numai că n-am mai scris niciodată, dar cred că mai târziu nici eu, nici altcineva nu va fi interesat de efuziunile unei școlăriţe de treisprezece ani. Dar de fapt nu asta contează, am chef să scriu și, mai mult decât atât, să mă destăinui odată ca lumea și pe de-a-ntregul în privinţa a tot felul de lucruri.”

Un mesaj de departe. Cea mai scumpă dorință:

  Când a început să țină jurnalul, Anne nu a avut intenția de a-l face vreodată public. Și-a schimbat părerea, după o emisiune transmisă de Radio Oranje din Londra, postul de radio al guvernului neerlandez ce se exilase la Londra. Atunci l-a ascultat pe ministrul educației, artelor și științelor, Gerrit Bolkestein, din guvernul neerlandez aflat în exil, la Londra, care spunea că, la sfârșitul războiului, vor trebui „adunate și publicate toate dovezile suferinţelor poporului neerlandez din timpul ocupaţiei germane. Cu titlu de exemplu, cita, printre altele, jurnalele”, se menționează în nota asupra ediției din 2009, publicate de editura Bert Bakker din Amsterdam, după care s-a realizat și traducerea în limba română. Mesajul ministrului Bolkestein i-a lăsat Annei o impresie puternică și în 29 martie 1944 scria: „Ieri-seară, ministrul Bolkestein a spus la Radio Oranje că după război se vor aduna jurnalele și scrisorile din această perioadă. Bineînţeles că toţi au tăbărât numaidecât pe jurnalul meu.” În nota „Despre această carte”, inclusă în Jurnalul Annei Frank, se explică „povestea” acestui jurnal, începând cu primăvara anului 1944: „Ea a început să-și copieze și să-și rescrie jurnalul, l-a corectat, a eliminat pasaje pe care nu le considera interesante și a adăugat altele, din memorie. Concomitent, a continuat să-și ţină jurnalul iniţial, care în ediţia critică apărută în 1986 este numit „versiunea a”, pentru a-l deosebi de „versiunea b”, adică de varianta prelucrată a jurnalului. Ultima însemnare datează din 1 august 1944”. Visa la ceea ce va fi când totul se va termina: „…știi încă de mult că dorinţa mea cea mai scumpă este să ajung într-o bună zi jurnalistă și mai târziu o scriitoare celebră. În orice caz, după război vreau să public o carte intitulată Anexa, jurnalul îmi va putea servi ca bază.” 

Pentru că hârtia e mai răbdătoare decât oamenii:

  „Hârtia este mai răbdătoare decât oamenii”, știa Anne, prin urmare ea a consemnat în primele file din jurnalul ei tot ceea ce simțea și trăia,  antipatii și simpatii, despre prieteni, prietene, colegi, relații de toate felurile: „Henny Mets este veselă și drăguţă, numai că vorbește foarte tare și atunci când se joacă pe stradă prea se copilărește.” „Despre J.R. s- ar putea scrie romane întregi. J. este o fată lăudăroasă, bârfitoare, respingătoare, care se poartă de parcă ar fi om mare și, pe deasupra, mai e și vicleană și prefăcută.” „G.Z. este cea mai frumoasă fată din clasă. Are o faţă drăgălașă, dar la școală e cam proastă. Cred că o să rămână repetentă, însă bineînţeles că n-o să-i spun.” Ulterior, a completat: „Spre marea mea surprindere, G.Z. n-a rămas repetentă.” „Am toate semnele acum că Hello este îndrăgostit de mine, și, ca variaţie, asta-mi place. Margot ar spune că Hello este un băiat foarte potrivit, și asta cred și eu, ba chiar mai mult decât atât. Și mama îl ridică în slăvi. „Un băiat frumușel, politicos și simpatic.” Îmi pare bine că Hello le place atâta celor din familia mea. Doar prietenelor mele nu le place de el, iar el crede despre ele că sunt foarte infantile, și are dreptate.” Despre părinți nota: „… în privinţa notelor părinţii mei sunt cu totul altfel decât alţi părinţi. Nu le pasă niciodată dacă iau note bune sau proaste, pe ei nu-i interesează decât să fiu sănătoasă, să nu devin prea obraznică și să mă distrez. Dacă astea trei lucruri sunt în ordine, restul vine de la sine. Eu sunt pe dos, mie nu-mi place să iau note proaste.”

Schimbarea nu aduce întotdeauna ceva bun:

  În mai 1940, Germania a invadat și Țările de Jos și au început persecuțiile împotriva evreilor, prin numeroase ordine de restricție. Despre toate acestea, Anne a scris: „Începând din mai 1940, s-a terminat cu vremurile bune: mai întâi războiul, apoi capitularea, intrarea nemţilor, când pentru noi, evreii, au început nenorocirile. Legile antievreiești au venit una după alta și libertatea ni s-a restrâns foarte tare. Evreii trebuie să poarte o stea galbenă; evreii trebuie să-și predea bicicletele; evreii n-au voie să meargă cu tramvaiul; evreii n-au voie să circule cu nicio mașină, nici măcar cu una particulară; evreii nu-și pot face cumpărăturile decât între orele 15.00 și 17.00; evreii nu pot merge decât la un frizer evreu; evreii n-au voie să iasă pe stradă între orele 20.00 și 6.00; evreii n-au voie să frecventeze teatrele, cinematografele și alte locuri de divertisment; evreii n-au voie să meargă la piscină și nici pe terenurile de tenis, de hochei ori pe alte terenuri de sport; evreii n-au voie să practice canotajul; evreii n-au voie să practice niciun sport în spaţiul public; după ora opt seara, evreii nu mai au voie să stea în propria grădină și nici la cunoștinţe de-ale lor; evreii n-au voie să meargă acasă la creștini; evreii trebuie să meargă la școli evreiești: și așa mai departe. Așa ne-am dus traiul de pe o zi pe alta, fiindu-ne interzis să facem ba una, ba alta. Jacque îmi spune mereu: Nu mai îndrăznesc să fac nimic, căci mi-e teamă să nu fie interzis.”

Tu bucură-te de viața ta. Cât se mai poate:

 Tatăl ei a înțeles imediat că singura șansă de a nu fi prinși și deportați este să se ascundă. În 5 iulie 1942, Anne relata o discuție cu tatăl ei despre clandestinitate. Acesta i-a mărturisit, cu voce gravă, „ne va fi foarte greu să trăim complet rupți de lume”, și a încheiat: „Nu te neliniști, o s-aranjăm noi totul, tu bucură-te de viaţa ta fără griji cât timp se mai poate”. A doua zi, au primit o citație de la SS: „M-am speriat îngrozitor, o citaţie, oricine știe ce înseamnă asta. În minte mi se perindau deja lagăre de concentrare și celule de izolare.” 

Anexa. Un ascunziș ideal: 

  Din acel moment, familia a părăsit locuința și s-a ascuns într-un loc aranjat, cu mult înainte, de tatăl Annei, în clădirea unde erau birourile, în ceea ce s-a numit „Anexa”: „De luni de zile căraserăm din casă mobilier și haine cât se putuse, urmând să ne ascundem pe 16 iulie. Citaţia ne grăbise plecarea cu zece zile, astfel încât trebuia să ne mulţumim cu niște încăperi insuficient amenajate”, scria Anne în 9 iulie. După două zile, îi scria lui Kitty: „Probabil că te interesează să afli cum e, după părerea mea, să stai ascunsă. Ei bine, nu pot să-ți spun decât că încă nu știu nici eu prea bine. Cred că nu mă voi simţi niciodată acasă în această casă, dar cu asta în nici un caz nu vreau să spun că-mi displace aici. Mă simt mai degrabă ca într-o pensiune foarte ciudată, în care îmi petrec vacanţa. O concepţie destul de bizară despre clandestinitate, dar așa stau lucrurile. Anexa este un ascunziș ideal. Chiar dacă este igrasios și înclinat, nu vei găsi în tot Amsterdamul, ba poate chiar în toată Olanda, un ascunziș mai confortabil amenajat.” După două luni, mărturisea: „Mă apasă mai mult decât pot spune gândul că nu putem să ieșim niciodată și mi-e foarte teamă că vom fi descoperiţi și apoi împușcaţi. Bineînţeles că asta-i o perspectivă nu prea plăcută.” Într-o scurtă „scrisoare” din 5 noiembrie 1942, se confesa: „Săptămâna asta am citit mult și am muncit puţin. Așa trebuie să faci pe lumea asta și-atunci în mod sigur vei ajunge departe.”

Viața în ascunzătoare. Așteptând:

  În ascunzătoare, viața avea o șansă: „Seara, pe întuneric, văd deseori cum trec șiruri de oameni cumsecade, nevinovaţi, cu copii plângând. Și tot trec, comandaţi de vreo câţiva indivizi care îi lovesc și îi bruschează până-i storc de vlagă, încât abia se mai pot ţine pe picioare. Nimeni nu este cruţat, bătrâni, copii, bebeluși, femei gravide, bolnavi, totul, totul e prins în curentul ce duce spre moarte. (…). Mă simt prost că stau într-un pat cald, în timp ce undeva, afară, prietenele mele cele mai dragi sunt snopite în bătaie sau se prăbușesc la pământ.” În ianuarie 1943, într-o lume cu susu-n jos, scria: „Iar noi, noi o ducem bine, mai bine decât milioane de alţi oameni. Suntem încă în siguranţă, trăim liniștiţi și ne mâncăm banii, cum se spune. Suntem atât de egoiști, încât vorbim despre „după război”, ne bucurăm de hainele și pantofii noi, în vreme ce, de fapt, ar trebui să economisim fiecare bănuţ pentru a-i ajuta după război pe alţi oameni, pentru a salva ce se mai poate salva.” Și încheia: „Aș putea să-ţi povestesc ore în șir despre mizeria provocată de război, dar asta nu face altceva decât să mă deprime și mai tare. Nu ne rămâne decât să așteptăm cât se poate de calmi sfârșitul acestei ananghii. Evreii așteaptă, creștinii așteaptă, toată planeta așteaptă, iar mulţi nu-și așteaptă decât moartea.”

Singurătatea. Fără aer, fără râs:

 În singurătate, frământările, așteptările, căutările, tensiunile, conflictele cu ceilalți locatari ai Anexei, găsește refugiu în jurnal și lasă însemnări înduioșătoare: „Toată ziua nu aud nimic altceva decât că sunt o puștoaică insuportabilă și, cu toate că râd și mă prefac că nu-mi pasă câtuși de puţin, se poate să-mi pese totuși de vreme ce aș vrea să-l rog pe Dumnezeu să-mi dea o altă fire, care să nu mai stârnească ostilitatea tuturor oamenilor. Dar nu se poate, așa sunt făcută eu de la natură și nu sunt rea, simt asta. Ei nu-și închipuie nici pe departe câtă silinţă îmi dau eu ca să le fac tuturor pe plac.” „Rătăcesc dintr-o cameră într-alta, cobor și apoi urc scările și mă simt ca o pasăre cântătoare căreia i s-au smuls aripile cu brutalitate și care, într-un întuneric deplin, se izbește în zbor de gratiile coliviei sale prea înguste. „Afară, unde-i aer și râs!” strigă ceva în mine.” „Uneori cred că Dumnezeu vrea să mă pună la încercare, acum și în viitor. Trebuie să devin bună singură, fără exemple și fără discursuri, asta pentru ca mai târziu să fiu cât mai puternică.” „În anumite momente mi-e dor de liniște, în altele de un pic de amuzament. Aici ne-am pierdut obiceiul de a râde, de a râde așa, de-adevăratelea, până nu mai putem.”

Ultimele rânduri. Denunțul, deportarea, sfârșitul:

 Ultima zi în care a scris în jurnal a fost 1 august 1944, iar acestea au fost ultimele rânduri: „Nu pot să sufăr când sunt supravegheată așa, atunci devin mai întâi arţăgoasă, apoi tristă și în cele din urmă îmi răsucesc iarăși inima, întorc ce-i rău spre afară, ce-i bun spre înăuntru, neîncetând să caut o metodă pentru a deveni așa cum mi-aș dori tare mult să fiu și cum aș putea să fiu dacă … n-ar trăi alţi oameni pe lume.” Cei opt locatari din Anexă au fost, cel mai probabil, denunțați - cu toate că nu au fost găsite dovezi suficiente care să stabilească exact persoana care a făcut denunțul. În dimineața zilei de 4 august 1944, au fost arestați, împreună cu câțiva dintre protectorii lor. În 3 septembrie, au fost deportați și, după trei zile, au ajuns în lagărele de concentrare de la la Auschwitz, în Polonia. Mama Annei, Edith, a murit „de foame și de epuizare”, în 6 ianuarie 1945. Margot și Anne au fost transportate la lagărul Bergen-Belsen. Epidemia de tifos ce a izbucnit în lagăr în iarna din 1945 a făcut mii de victime, printre care s-au aflat și ele. Se consideră că au murit între sfârșitul lunii februarie și începutul lui martie 1945. Trupurile lor au fost cel mai probabil aruncate într-o groapă comună. Lagărul de concentrare unde s-au aflat a fost eliberat în acea primăvară, în 12 aprilie.  Jurnalul Annei i-a fost încredințat pentru păstrare fostei secretare de la firma lui Otto Frank. Ea nu l-a citit și, după război, i l-a restituit lui Otto. 

„Când scriu, mă eliberez de tot…”

  „Chiar dacă nu voi fi scriitoare, vreau, pe lângă slujba mea ori alte îndeletniciri, să nu neglijez niciodată scrisul. Nu sunt bogată în bani sau bunuri materiale, nu sunt frumoasă, inteligentă, superdotată, dar sunt și voi fi fericită! Am o fire veselă, iubesc oamenii, nu sunt suspicioasă și vreau să-i văd pe toţi fericiţi odată cu mine. (…). Trebuie să lucrez ca să nu rămân proastă, să fac progrese, să devin jurnalistă, căci asta îmi doresc! Știu că pot scrie. (…). Când scriu, mă eliberez de tot, îmi dispare tristeţea, îmi renaște curajul. Dar, și asta e marea întrebare, voi fi vreodată în stare să scriu ceva important, voi deveni vreodată jurnalistă și scriitoare?”

Unicul supraviețuitor. Prima ediție a jurnalului:

  Ca unic supraviețuitor al familiei și dintre cei opt, Otto Frank a fost singurul care a putut să îndeplinească dorința fiicei lui. În 1947, s-a îngrijit de publicarea unei versiuni a jurnalului scris de Anne. Prima ediție a apărut în 3000 de exemplare. De la această modestă cifră, Jurnalul Annei Frank a ajuns una dintre cele traduse cărți în toată lumea. În 1955, a avut loc la Cort Theatre primul spectacol după un scenariu bazat pe jurnal. După aproape patru ani, în New York a fost lansat filmul Jurnalul Annei Frank, în regia lui George Stevens. În limba română, Jurnalul Annei Frank a fost tradus din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu și publicat în versiunea definitivă de editura Humanitas, în 2011, ediția print, și în 2012, cea digitală. 

Un mesaj. Să învățăm din trecut ca să avem viitor:

  „Nu mai putem schimba ceea ce s-a întâmplat. Singurul lucru pe care îl putem face este să învățăm din trecut și să ne dăm seama ce înseamnă discriminarea și persecutarea oamenilor nevinovați”, spunea Otto Frank în 1970.  Până la sfârșitul vieții, pe 19 august 1980, Otto Frank a dorit să facă acest jurnal cunoscut în mod special tinerilor. De la aceștia a primit mii de scrisori și deseori răspundea cu un mesaj simplu și puternic: „Sper ca jurnalul Annei va avea efect asupra întregii tale vieți, astfel încât, în măsura în care este posibil, vei acționa pentru unitate și pace”.

DESPRE BABA ANUJKA.

DESPRE BABA ANUJKA

  Povestea Babei Anujka îți îngheață sângele în vene. Ea a fost cea mai temută criminală în serie din întreaga Europă de Vest, fiind vinovată de uciderea prin otrăvire a nu mai mult nici mai puțin de 150 de bărbați. Pe numele ei de botez, Ana Draxin, Baba Anujka s-a născut în ceea ce azi este România undeva prin anul 1837, ca fiică a unui negustor de vite, însă aceasta a crescut și a trăit alături de familia sa în Petrovasâla, o regiune a Banatului sârbesc. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Baba Anujka era recunoscută pentru talentele sale vrăjitorești, fiind, de asemenea, și o specialistă în prepararea leacurilor medicinale din plante. 

Viața timpurie și căsătoria:

  Datele sunt rare și nesigure despre viața timpurie a lui Anujka. Potrivit unor surse, ea s-a născut în 1838 în ceea ce azi reprezintă teritoriu al României în familia unui crescător de vite, și s-a mutat la Vladimirovac în provincia Frontiera Militară Banat a Imperiului Austriac în jurul anului 1849. Baba Anujka a mers și la școală. Aceasta a urmat cursurile unei școli private în Pančevo cu copii din familii bogate, iar mai târziu a locuit în casa tatălui ei. Se pare că ea a devenit mizantropă la vârsta de 20 de ani după ce a fost sedusă de un tânăr ofițer militar austriac. Însă povestea de dragoste dintre cei doi nu s-a sfârșit deloc bine. După ce ofițerul a părăsit-o și i-a frânt inima, aceasta a mai aflat și că a contractat sifilis. Acesta a fost și motivul pentru care Anujka s-a izolat de lume și a studiat din greu medicina și chimia. În plus, Baba Anujka s-a arătat pasionată și de literatură, aceasta cunoscând cinci limbi străine. Ulterior, ea s-a căsătorit cu un latifundiar numit Pistov, cu care a avut 11 copii, dintre care doar unul a supraviețuit până la maturitate. Din nefericire, nici acest mariaj nu a funcționat, întrucât soțul acesteia a murit după 20 de ani de căsătorie, fiind mult mai în vârstă decât ea. Cu toate acestea, nici tragicele evenimente nu aveau să o oprească pe Baba Anujka din studiat, continuându-le chiar și după moartea soțului.

Experimente în plante medicinale:

  După moartea soțului, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Anujka și-a făcut un laborator într-o aripă a casei sale, acolo unde și-a câștigat reputația de vindecător pe bază de plante. A devenit foarte populară printre soțiile fermierilor care îi cereau ajutorul pentru probleme de sănătate și câștiga un venit respectabil care îi permitea să trăiască confortabil. În timpul războaielor, Anujka producea medicamente și amestecuri care puteau face soldații suficient de bolnavi pentru a scăpa de serviciul militar și a vândut și amestecuri otrăvitoare pe care le-a denumit „apă magică” sau „poțiuni de dragoste”. 

„Apa magică”, soluția problemelor din cuplu:

  „Apa magică” era vândută în special femeilor cu probleme de căsătorie. Soluția era simplă: dacă preparatul era administrat soților, aceștia mureau subit după aproximativ opt zile de agonie. „Poțiunea de dragoste” a Babei Anujka conținea arsenic în cantități atât de mici încât era foarte greu de depistat, iar în combinație cu anumite toxine vegetale efectul era garantat. De fiecare dată când cineva îi spunea despre o problemă de căsătorie, Anujka își întreba clientele astfel: „Cât de grea este această problemă?”, ceea ce însemna „Care este masa corporală a victimei?”, iar în funcție de aceste aspecte calcula doza necesară. Victimele Anujkăi erau, în general, bărbați tineri și sănătoși, însă niciunul din aceștia nu a putut rezista amestecurilor sale letale. Clientele ei au susținut la procesul Babei Anujka faptul că acestea nu știau că așa numita „apă magică” ar fi de fapt o otravă, ci credeau că are un fel de puteri supranaturale pentru a ucide oamenii folosind magie neagră. Cu toate acestea, poțiunile Babei Anujka au ucis între 50 și 150 de persoane.

O afacere cu moartea:

  Pentru că Baba Anujka devenise din ce în ce mai cunoscută, a decis că ar trebui să își oficializeze cumva afacerea. Așa se face că în anii 1920, Anujka dispunea de propriul „agent de vânzări”, o femeie pe nume Ljubina Milankov, a cărei sarcină era să găsească potențiali clienți și să-i ducă la casa acesteia. Mai mult decât atât, pentru cumpărarea „apei magice” care promitea rezolvarea problemelor de cuplu, fiecare clientă trebuia să plătească între 2.000 și 10.000 de dinari iugoslavi. Așa a ajuns Baba Anujka să comercializeze moartea până în cele mai îndepărtate ținuturi.

Și cum unei asemenea afaceri nu are cum să îi lipsească reclama, Baba Anujka se lăuda cu faptul că tratamente care nu dau niciodată greș, motiv pentru care era căutată până și de aristocrați, care apelau la ea pentru tămăduirea micilor neplăceri zilnice.

Procesul Babei Anujka:

  Aceasta a fost arestată pentru prima dată în anul 1914, dar a scăpat în lipsă de probe. Cu toate acestea, se pare că nu a avut același noroc și 14 ani mai târziu, atunci când autoritățile au putut dovedi faptul că fusese implicată în moartea unui bărbat. Greșeala a fost faptul că în acel caz, poțiunea nu a fost preparată de însăși Baba Anujka, ci de o asistentă care a încurcat proporțiile elementelor. Astfel, leacul nefiind atât de puternic, nu a cauzat moartea rapidă a victimei, motiv pentru care acesta a apucat să consulte un doctor înainte de moarte. Femeia care a depus mărturie în fața instanței a recunoscut atunci faptul că a plătit 5.000 de dinari pentru licoarea ce avea să-i ia viața soțului ei. Însă, acest gest a enervat-o la culme pe Baba Anujka, pe atunci în vârstă de 92 de ani, așa că s-a ridicat și a pălmuit martorul. Judecătorul a ameninţat că o va îndepărta în lanţuri din sală. Procesul Babei Anujka a creat mare vâlvă în ziarele din toată Europa, chiar și din Statele Unite. În urma deciziei judecătorești, Baba Anujka a fost condamnată la 15 ani de închisoare, însă nu a mai reușit să își execute întreaga pedeapsă, fiind graţiată în 1936, după opt de detenție, la vârsta de 100 de ani. Chiar dacă a putut scăpa de pedeapsă, ea a murit doi ani mai târziu.