CÂTEVA
OPINII POLITICE
Într-o Europă democratică și într-o lume unde
transparența este condiție esențială pentru buna guvernare, România rămâne
blocată într-o opacitate instituțională greu de justificat. Deși este ales de
popor și plătit din bani publici, președintele României continuă să acționeze
ca într-un stat de tip autoritar: fără să își publice agenda zilnică, fără să
explice poporului ce face, unde se află și cu cine se întâlnește. Este o
anomalie democratică faptul că, în România anului 2025, instituția
prezidențială funcționează după un regim de secretizare moștenit de la Klaus
Johannis - un fost președinte cunoscut pentru disprețul față de comunicarea
publică - și perpetuat astăzi, dezamăgitor, de către actualul președinte
Nicușor Dan. Promotor fervent al „transparenței instituționale” în campanie,
Nicușor Dan a promis o ruptură clară de trecut. A câștigat în fața unui sistem
obosit, promițând să readucă statul aproape de cetățeni. În realitate însă, nu
doar că nu a făcut pași spre deschidere, ci a preluat integral sistemul de
„dispariție din spațiul public” practicat de predecesorul său. Săptămâni
întregi pot trece fără ca românii să știe unde este și ce face șeful statului.
Este revoltător că, într-o democrație, cetățenii trebuie să afle pe surse sau
prin speculații unde se află omul care le reprezintă suveranitatea. Cel mai
recent caz este de-a dreptul simbolic: în chiar sediul Președinției, la Palatul
Cotroceni, au avut loc funeralii de stat pentru fostul președinte Ion Iliescu.
În lipsa unei agende clare, presa a fost nevoită să deducă prezența lui Nicușor
Dan în clădire, fără ca vreo comunicare oficială să explice publicului ce
activități avea în acel moment și de ce nu a participat. Niciun comunicat,
nicio precizare, niciun respect față de alegători. Diferența față de ceea ce se
întâmplă în democrațiile consolidate este uriașă. În Statele Unite, agenda
zilnică a președintelui este publicată detaliat, zi de zi. Poporul american
știe când președintele are întâlniri bilaterale, conferințe de presă, deplasări
sau chiar pauze de lucru. Este o practică fundamentală pentru responsabilizarea
celui mai puternic om din stat. La nivelul Uniunii Europene, liderii de la
Bruxelles - precum președintele Comisiei Europene sau al Consiliului European -
au agende publice disponibile online, chiar și pe luni în avans. Comisarii
europeni își fac publice întâlnirile cu lobby-iști, lideri politici sau
reprezentanți ai societății civile. Nu este un moft - este o dovadă de respect
față de cetățeni și o măsură minimă de sănătate democratică. În România, în
schimb, ne prefacem că președintele are un statut cvasi-divin, deasupra
oricărei obligații de transparență. Așa-zisa „clasificare” a agendei ca „secret
de stat” - folosită abuziv și în trecut - nu este decât o reminiscență a
regimului securist, o moștenire toxică a unui aparat de stat care a învățat să
ascundă, nu să răspundă. Publicarea zilnică a agendei prezidențiale - în
detaliu - nu este o favoare făcută cetățenilor. Este o obligație morală,
politică și constituțională. Doar așa putem vorbi despre o Românie democratică,
despre o instituție prezidențială legitimă și despre un lider care înțelege că
funcția supremă în stat vine la pachet cu cea mai mare responsabilitate. Președintele
nu este mai presus de lege. Și, mai ales, nu este mai presus de români. Este
timpul ca transparența promisă să nu mai fie o lozincă de campanie, ci o
realitate zilnică. Pentru că democrația adevărată nu se face în spatele ușilor
închise, ci în lumina agendei publice.
Cât timp poporul nu știe ce face președintele
ales de el, avem tot dreptul să ne întrebăm: ne conduce un om sau un sistem
care se ascunde?
Nota bene: Casa Albă și alte instituții
oficiale (precum Departamentul de Stat) publică zilnic programul oficial al
Președintelui, accesibil mass‑mediei și publicului. Aceste programe includ
întâlnirile, declarațiile publice sau vizitele planificate și sunt actualizate
zilnic - de obicei la miezul nopții, ora coastei de est (Eastern Time), sau mai
devreme dacă sunt comunicate prin social media. În concluzie - agenda
Președintelui SUA este publică și disponibilă zilnic online.
2. Nu
va fi Nicușor, va fi doar somn ușor!
Se pare că nicăieri în lume nu se doarme mai
bine ca în Palatul Cotroceni. După ce domnul Werner Johannis a uzat timp de un
deceniu saltelele palatului fără niciun folos pentru națiune acum se pare că
boala somnului l-a lovit și pe domnul Nicușor Dan. Apatia și resemnarea, fleoșcăiala
instituțională, noncombatul, distanțarea de problemele reale ale populației,
sunt deja norma pentru domnul Nicușor Dan. Pare să fi fost bătut și dresat,
încă din primele trei luni de mandat, de celebrul „sistem”. Păcat! Nici chiar
Emil Constantinescu nu a capitulat atât de repede în fața sistemului. Că tot
veni vorba de un fost președinte, trecerea în neființă a domnului Iliescu ne
arată nu doar cât de efemeră este de fapt puterea ci, mai ales, cât de îngustă
este fereastra de timp și de oportunitate istorică în care un președinte poate
face ceva pozitiv pentru țară. Ar fi avut multe să-i spună domnul Iliescu
domnului Nicușor Dan despre „șansele ratate” și, de fapt, i-a și spus câte ceva
în scrisoarea de felicitare transmisă cu ocazia căștigării alegerilor. Câte
i-ar mai putea spune și domnul Băsescu dacă, pentru moment, ar renunța la
mândria de lup de mare și ar recunoaște că a ratat admirabil șansa de a schimba
cu adevărat România. Domnul Constantinescu, cu tot idealismul lui naiv, ar
putea să depună mărturie despre cum ajungi să fii încălecat de sistem chiar și
atunci când te opui și lupți cu acesta. Din păcate, Nicușor a ales să nu se
întâlnească cu cei de mai sus nici măcar la o înmormântare de stat, evitând,
din motive electorale evidente și la presiunea electoratului „userizat”, orice
contact cu predecesorii săi în funcție, vii sau morți. Ce omite domnul Dan este
că, în viața politică, adevăratele învățăminte le obții tot de la „pățiți” și
de la cei care poartă povara amară a regretului de a nu fi făcut ce trebuia
când se putea. Nu mă așteptam ca Nicușor să fie „carismatic”, „jucător” sau un
„idealist naiv’’ dar nici nu mă așteptam să asiste pasiv la toate măsurile
aberante de austeritate luate de Bolojan, unele chiar împotriva bazinului
electoral care l-a votat pe primul matematician al țării. Toate liniile roșii
și promisiunile electorale ale lui Nicușor au fost călcate de Bolojan cu o
lejeritate care poate însemna doar trei lucruri: fie că Nicușor a capitulat
deja în fața sistemului, fie că promisiunile domnului Nicușor au fost doar „marketing
politic”, fie că a avut mereu un pact secret de obediență cu sistemul. Sau,
cine știe, poate sunt valabile toate variantele de mai sus și suntem în fața
unui „monstru” politic de o abilitate machiavelică. Nicușor nu s-a opus nici
măcar măririi TVA, păstrarea cotei TVA fiind o promisiune de bază și un element
de mare interes pentru electoratul fidel lui. Numai și pentru aceasta, Nicușor
avea motiv să nu promulge legea austerității și să critice în termeni duri
guvernul. Se pare că nu a vrut, nu a putut sau nu a avut curajul să se pună pe
picior de război cu Bolojan și oligarhia transpartinică din spatele acestuia. Nu
se explică nici de ce Nicușor nu a criticat multitudinea de măsuri de
austeritate care nu fac altceva decât să taie de la săraci pentru a nu tăia de
la bogați, speciali și evazioniști. Nu se explică de ce nu a comentat atunci
când Bolojan a considerat că 3000 Lei este o pensie mare. Și exemplele pot
continua. Inexplicabil? Sau poate perfect normal dacă privim lucrurile în
logica unui Nicușor mult mai pragmatic, mult mai dur și mult mai predispus la o
complicitate de cursă lungă cu sistemul. Semnalele primelor trei luni de mandat
ne dau de bănuit că nu am intuit ce se ascunde sub figura de matematician sfios
a domnului Dan. Preocupat mai mult de perpetuarea pe termen lung la putere
decât de interesele populației, este din ce în ce mai evident că Nicușor „joacă
la două mandate” și că a ales drumul bătătorit de Johannis, drumul cumințeniei
și complicității cu sistemul. Nu am văzut în această perioadă la Nicușor
manifestări de personalitate și de nerv politic, nu am văzut instinct de
luptător, nu am văzut că sare să apere, măcar verbal, interesele unui popor
deja răstignit de Bolojan pe altarul austerității. Nimic bun pentru noi, nimic
vizionar, nimic proaspăt, nimic relevant pentru țară nu a ieșit din Palatul
Cotroceni în aceste trei luni. A ieșit doar un Guvern de adunătură națională,
condus de un satrap cu viziune de contabil de CAP. Pe fondul acestui noncombat
și acestei apatii prezidențiale, nu este de mirare că zilele acestea o
jurnalistă ne-a vorbit la știri despre „trupul neînsufleţit al preşedintelui
Nicuşor Dan, depus la Palatul Cotroceni”. Glumind amar, pare că zilele acestea
am avut doi morți la Palatul Cotroceni. Puteam avea chiar trei dacă trimitea
cineva un avion luxos la Sibiu după fostul prim „Jet set” al națiunii. Lăsând
gluma la o parte, îmi este teamă că, nici în următorii ani de mandat, Nicușor
nu va urni căruța din loc și nu va veni cu acel suflu nou, constructiv,
pozitiv, de care țara are atâta nevoie și pe care unii îl așteptau de la el. De
apărarea intereselor păturilor mai de jos ale populației, de promovarea ideii
de dreptate socială, echitate și reconciliere între taberele sociale și
politice atât de profund divizate de orice (chiar și de o înmormântare) nu cred
că mai poate fi vorba dacă Nicușor continuă în acest stil „johannesian” de
neimplicare și complicitate cu ceea ce a devenit deja o oligarhie de stat
transpartinică. Nimic din ceea ce a făcut Nicușor în aceste trei luni de mandat
nu îl recomandă drept un reformator, drept unul care este dispus, capabil și
interesat, să se ia la trântă cu sistemul și oligarhia transpartinică. Încep să
cred că apatia asta este de fapt una jucată, mimată, și în spatele ei se
ascunde un om politic extrem de abil, de cursă lungă, capabil de compromisuri
și mașinațiuni politice totale. Parafrazând celebrul slogan de campanie, se
pare că nu va fi Nicușor, va fi doar somn ușor sau, și mai grav, o teribilă
complicitate cu această oligarhie transpartinică, a toate acaparatoare, care a
ajuns să administreze țara precum moșia personală, prin mâna bleagă a vătafilor
de la Palatul Cotroceni și Victoriei.
3. Proclamarea
oficială a României neo-bolșevice:
Decesul Președintelui Ion Iliescu a declanșat
reacții delirante care revelează o opinie publică debusolată și conducători
politici lipsiți de orice repere valorice și de orice limite ale nerușinării,
ilegitimi nu numai sub aspect constituțional, ci și sub aspect moral-politic. Dincolo
de jenanta luptă cu mortul la care s-au dedat cei care nu au avut curajul să o
facă pe când Ion Iliescu era în viață, și dincolo de „dezvăluirile
fantasmagorice făcute de unii care habar nu au avut și nici nu aveau cum să
aibă referitor la istoria reală a României anilor 1990 (istorie care a condus
la realegerea lui Iliescu cu voturile electoratului de stânga și de dreapta
deopotrivă în anul 2000), funeraliile fostului președinte au prilejuit oficializarea
faptului că România a fost capturată de o clică neobolșevică fără neam și fără
Dumnezeu, care a plănuit ruptura cu tot ceea ce înseamnă identitate românească
și aspirații naționale românești, de tipul unei „revoluții clandestine”
antinaționale și antidemocratice. Nu este vorba aici doar de negarea aportului
stângii democrate la construcția României postcomuniste, așa cum cred unii, ci
de negarea de ansamblu a contribuției stângii și dreptei democrate, în
succesiunea guvernărilor lor, până la lovitura de stat din 6 decembrie 2024.
Toate aceste guvernări pot fi criticate sever, dar nu li se poate nega
participarea la un proiect politic comun care a avut ca țintă (a se vedea și „Consensul
de la Snagov”) o Românie democrată și puternică, integrată într-o UE puternică
(uniune de state națiune suverane iar nu imperiu franco-german) și beneficiind
de aliați și alianțe puternice. Că din culpa acestor guverne, ori din culpa
unui președinte ori a altuia nu s-a ajuns aici sau s-a ajuns târziu și parțial,
este o altă discuție. Ceea ce actuala conducere a României dorește este cu
totul altceva și anume renunțarea la acest proiect și la ordinea democrației
constituționale românești, pentru a se adopta „manifestul” revoluției globalismului
sorișist neo-bolșevic! Președinția lui Ion Iliescu trebuie analizată de
istorici fără ură și fără părtinire, ea având cel puțin cinci etape diferite
(perioada CFSN, perioada CPUN, perioada 1990-1992/primul mandat legitim,
perioada 1992-1996/al doilea mandat și perioada 2000-2004/al treilea mandat).
Așadar, să lăsăm istoricilor (cei adevărați, iar nu politrucilor cu diplomă de
istorici) misiunea de a stabili realitatea președinției lui Ion Iliescu. Desigur
sunt mulți cei care ar fi preferat un altfel de președinte sau care vor să
scape de frustrările propriei ratări dând vina pe contextul politic care,
chipurile, ar fi depins de un singur om. În tot acest bruhaha trebuie distinsă,
însă, critica adresată defunctului președinte, care și-a încheiat ultimul
mandat cu douăzeci de ani în urmă, din direcția neomarxistă sau neobolșevică
sau soroșistă. Aceasta nu este îndreptată în realitate împotriva lui Ion
Iliescu, ci împotriva ordinii constituționale care a negat comunismul real și
căreia, pe drept sau pe nedrept el i-a fost simbolul. Neparticiparea lui
Nicușor Dan și a șefilor useriști la funeraliile primului președinte
post-comunist al României nu este doar o mârlănie care încalcă regulile unui
comportament civilizat și o abatere de la normele care reglementează cu putere
de lege protocolul funeraliilor foștilor „șefi de stat” români, ci proclamarea
rupturii clare și nete cu Constituția României, cu ordinea noastră
constituțională postcomunistă ca sinteză juridică a identității noastre
naționale. O identitate din care decurg și interesele noastre naționale,
aspirațiile noastre naționale. Iată de ce situația nu poate fi tratată cu
superficialitate, în registru moral sau în registrul oportunismului de partid.
„Noul PSD” a fost și el demascat ca fiind părtaș la crimă. El nu poate spune
că, atunci când a acceptat intrarea în guvern a unui partid condus de un
cetățean străin și creat în laboratoare străine, USR, nu cunoștea obiectivele
guvernării acestuia, aflându-le abia cu ocazia neparticipării președintelui
ilegitim Nicușor Dan la funeraliile lui Ion Iliescu. În realitate conducerile
PSD și PNL erau „userizate” și acum singura noutate este că faptul nu mai poate
fi ascuns. Singura soluție a PSD pentru a se sustrage de la maxima răspundere
(juridică, politică și morală) nu este cea a ieșirii de la guvernare, pentru ca
apoi, din opoziție, să mențină la putere guvernul minoritar userist, zice-se „punctual”,
ci dărâmarea guvernului neobolșevic prin demisia tuturor miniștrilor pesediști
și întoarcerea la popor prin alegeri anticipate. Doar poporul mai poate salva
azi România, în ciuda procentului tot mai mare de indiferenți și de frustrați
care își urăsc țara tot așa precum își urăsc nevolnicia. Nici asta nu este
sigur, dar în popor mai există ultima șansă pentru ca un stat-națiune român să
își ducă mai departe istoria. Aceasta este concluzia pe care moartea lui Ion
Iliescu ne-o oferă. Este ultimul serviciu pe care defunctul președinte îl face
României.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu