DIVERSITATEA RELIGIOASĂ ÎN ROMÂNIA.

DIVERSITATEA RELIGIOASĂ ÎN ROMÂNIA

      Viața religioasă în România a fost influențată de evoluțiile politico-ideologice din secolul XX, dar și de la începutul mileniului III. Țara noastră a trebuit să traverseze „pustiul spiritual” datorat regimului comunist ateist. Deși, teoretic, acest regim recunoștea libertatea religioasă, în realitate, el a atacat foarte dur bisericile creștine, precum și pe celelalte culte necreștine. O foarte gravă atingere a libertății de conștiință a avut loc în 1948 odată cu desființarea Bisericii Greco-Catolice, ai cărei reprezentanți au jucat un rol fundamental în afirmarea națiunii române din Ardeal, - exemplu: Școala Ardeleană -, și-n realizarea deplinei unități naționale la 1 decembrie 1918. De asemenea, Biserica Ortodoxă a fost masiv infiltrată cu „securiști în sutană”, - exemplu concludent: Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu! Celelalte culte creștine, în special neoprotestante au fost declarate, practic, ilegale, ele fiind considerate „instrumente ale promovării imperialismului american”! Mai mult, în anii 80, o serie de intelectuali de marcă au făcut parte din „Mișcarea Transcedentală”, fiind acuzați, printre altele, că pun la cale furtul de copii și traficarea lor peste hotare!

    După 1990 s-a încercat să se asigure libertatea religioasă a cetățenilor, egalitatea tuturor cultelor, dar au existat și există și astăzi mari dispute între Biserica Ortodoxă și cea Greco-Catolică pe tema locașurilor de cult foste greco-catolice trecute în proprietatea Bisericii Ortodoxe după 1948. Totodată, se observă tendința unor cercuri din Biserica Ortodoxă de a împiedica afirmarea cultelor neoprotestante, în mod special. Deși Constituțiile postdecembriste (1991, 2003) au proclamat libertatea conștiinței, totuși, indirect, au privilegiat Biserica ortodoxă, declarată Biserică națională, lăsându-se loc pentru interpretări de genul – celelalte Biserici n-ar fi naționale, ci niște „produse de import”! Deși se acceptă, la nivel general, egalitatea cultelor și principiile toleranței, nu putem să nu remarcăm persistența unor stereotipii de gândire privitoare la cei care nu sunt ortodocși, în special, privitoare la neoprotestanți. Românii, în marea lor majoritate, îi numesc, pe aceștia, „pocăiți”. Termenul are, în acest caz, o conotație negativă, peiorativă, dar pocăința nu are de a face în mod absolut cu neoprotestantismul; pocăința (regretul pentru păcatele săvârșite și angajamentul în fața lui Dumnezeu de a nu la mai săvârși) este necesară oricărui creștin, indiferent de confesiune!

   Dincolo de aceste stereotipii și prejudecăți, au existat și momente de toleranță și acceptarea a diversității religioase. Un exemplu deosebit l-a constituit vizita papei Ioan Paul al II-lea, în România, din 1999. A fost prima vizită a unui Papă catolic într-o țară majoritar ortodoxă după Marea Schismă din 1054. Mai putem remarca faptul că mulți preoți ortodocși din Transilvania predică în Biserici neoprotestante și viceversa. În Vechiul Regat acest fapt este, încă, privit cu mare suspiciune și reticiență!

     Din păcate pentru toleranța religioasă și ecumenism, un Sinod Pan-Ortodox, desfășurat în Creta, în anul 2016, a declarat Biserica Ortodoxă drept singura Biserică adevărată, nerecunoscând, astfel, caracterul de Biserici creștine pentru celelalte confesiuni! În aceste condiții este greu de imaginat cum va evolua toleranța religioasă în România în anii viitori.

  Cultele religioase din România se mai confruntă și cu alte probleme generate de societatea globalistă-secularizată de astăzi. Este vădită sporirea neîncrederii multor oameni față de bisericile instituționalizate, neîncredere alimentată permanent de mass-media care dorește mai tot timpul să arate cazuri imorale ce-i implică pe anumiți preoți/pastori, nu Bisericile ca atare! Se aruncă anatema per general! Avem de-a face, apoi, cu o adevărată invazie de „noi biserici”, ce fac parte din „noua religiozitate” a mileniului III. Unele dintre ele abundă în „minuni”, - vezi cazul Bisericii Universale -, altele promovează sincretismul de tip „New Age”. Acesta, printre altele, ne prezintă „îmbinări originale” între creștinism și diverse religii orientale, - exemplu: unii „predicatori” orientali budiști nu ezită să-l prezinte pe Iisus ca fiind un adevărat bodhisatva! Apar manifestări specifice „Evangheliei Prosperității” – fenomen relativ nou chiar și-n Occident. Această „Evanghelie” pleacă de la o serie de versete gen: „Cereți și vi se va da! Bateți și vi se va deschide!”; „Dacă ați avea credință cât o sămânță de muștar, ați muta munții din loc!” etc.. Aceste versete sunt interpretate de „Evanghelia Prosperității” în mod literal, nu spiritualist! Putem enumera: Biserica Evangheliei Depline, Lăcașul Bibliei etc.. Alte manifestări religioase promovează un „aggiornamento” la gusturile tinerilor de azi. Astfel, unele culte promovează „creștinismul de cafenea” – un fel de socializare creștină, unde, printre, altele, se cântă rock creștin! Nu avem nimic contra rockului creștin! Dimpotrivă! Dar viața creștină presupune suferință și, foarte posibil, martiraj pentru Hristos!

    Mai recent, avem de-a face cu o propagandă foarte bine orientată a unor cercuri islamiste! Astfel, există site-uri pe Internet, - exemplu: „Islamul pentru români” -, finanțate de guvernul Arabiei Saudite! Aici, se prezintă Islamul într-un mod foarte atrăgător și nu-i de mirare, că unii tineri, debusolați spiritual, se lasă amăgiți în mod dramatic de această propagandă! Deocamdată, fenomenul nu are o răspândire foarte largă, dar remarcăm, încă odată, promovarea acestei propagande direct de la … Mecca în limba română!

   Un caz revoltător pentru viața religioasă din România și pentru toleranța creștină îl reprezintă implicarea fățișă în politică a diverșilor „continuatori” ai lui Hristos! Nu mai departe de anul 2014, mulți preoți n-au ezitat să ceară enoriașilor să voteze un ortodox, nu un protestant „care nu-și face semnul crucii!” De asemenea, este recunoscută simpatia pentru partidele de dreapta a multor pastori, care, la rândul lor, n-au ezitat să-și afirme mereu sprijinul pentru candidații dreptei! Și pe acest teren, semnalăm „toleranța și armonia” dintre Biserica Ortodoxă și neoprotestanți!

    Mai constatăm și un alt fenomen – ipocrizia religioasă! Nu ezităm să-l punctăm! Mulți români fac mare caz de religiozitatea lor, dar se comportă exact pe dos! Alții se laudă public că sunt mari apărători ai credinței strămoșești, de parcă Biserica Ortodoxă ar fi fost întemeiată de daci și romani, nu de Iisus și de apostoli, cum se susține oficial! Ceea ce este, însă, trist – mulți oameni se lasă furați de „oratoria” acestor „buni creștini”!

   Este greu de spus, în cele din urmă, cât de toleranți religios sunt românii unii față de alții. Oficial se clamează toleranța, dar, mereu auzim apelative de genul: „pocăiții ăștia”, „ortodocșii ăștia care se închină la oase” etc.! Toleranța este, în definitiv, o alegere personală a individului! Societatea românească nu poate fi mai tolerantă decât membrii care o alcătuiesc!