POLITICA DE PE LA NOI ȘI DE PE LA ... AMERICANI.

 

POLITICA DE PE LA NOI ȘI DE PE LA  … AMERICANI

1. Moștenirea lui Johannis:

 Trăim, poate, cea mai stranie campanie electorală din istoria recentă a României: una fără sonor. Nu avem decât imagini - pe panouri sau la televiziuni - statice sau în mișcare, surâsuri înghețate și fețe înfrumusețate cu Photoshop-ul. „Diversitatea” ține de fondul de culoare al acestor imagini: (inevitabil) roșu, galben și albastru. Singurul „mesaj” pe care-l „transmit” candidații e unul pe cât de generos, pe-atât de neangajant: „Românii merită mai mult!”. Mai mult merită și haitienii, și americanii, și oricine. În rest, „știri pe surse” despre „jocurile din culise”, despre „făcătorii” de președinți și de parlamentari. Pusă - cel puțin din pandemie - pe teorii ale conspirației, lumea crede în ele sau, în orice caz, crede mai mult decât în fețele zâmbitoare de pe drumuri și din parcări. Senzația nu e aceea că jocul e măsluit, ci - mai curând - că nu e niciun joc, cel puțin pentru enorma masă a votanților; că tot ce e de jucat se joacă în spatele ușilor închise, într-o lume de câteva mii de persoane (la scară națională), din care câteva sute vor alcătui parlamentul și restul celelalte instituții. Iar acolo sus se ajunge pe bază de rudenie (inclusiv nășii), de fidelitate (probată, nu doar jurată), de peșcheș (la licitație) și de vulnerabilități (care, în fapt, sunt garanții de siguranță). Cum s-a ajuns ca într-o generație - căci exact atâta ne desparte de Revoluție - politica, în care atunci cu toții vedeam spațiul de rezonanță al vocii poporului, să devină afacerea privată a câtorva oameni și a celor câteva mii de clienți (în sens roman) ai lor? Cum am transformat democrația (așa imperfectă cum era ea) în acest bizar amestec de oligarhie și caudillism? Probabil, primul pas l-a constituit personalizarea puterii. Peste tot, politica se focalizează pe câteva persoane publice: președintele, prim-ministrul, un ministru sau un alt personaj (din armată, din administrația publică - eventual, primarul Capitalei) mai vocal. Atunci când ajung să se certe (ceea ce se întâmplă mai mereu), ceea ce se vede e o confruntare de orgolii, de interese și un soi de luptă pentru centralizarea puterii, la care publicul se uită ca la un meci. Lumea nu mai ține cont de ideologii, de programe sau de lucrurile făcute (ori nefăcute); totul se rezumă la un soi de război al pasiunilor, la care spectatorii participă și ei pasional. Conflictul dintre Traian Băsescu și Călin Popescu-Tăriceanu sau cel dintre același președinte și Crin Antonescu, ori cel dintre Klaus Johannis și Liviu Dragnea face parte din această categorie. Aici e vorba, pur și simplu, de simpatii și de antipatii și mult mai puțin de o judecată asupra a ceea ce oamenii au propus și au realizat. Faptele - atâtea câte au fost - au sfârșit prin a fi ignorate, iar dorințele s-au focalizat pe fețele aprige ale luptătorilor. Al doilea pas îl constituie căderea în irelevanță a ideologiilor politice. La noi ele n-au fost niciodată prea bine articulate. În ciuda formulărilor doctrinare încercate de câțiva (pe atunci) tineri în anii ’90 și de variile institute întreținute la un moment dat de partide, la noi oamenii politici au venit - exceptând supraviețuitorii interbelicului - din același mediu și, în linii mari, au avut cam același profil. Nu diferențele doctrinare îi deosebeau pe Traian Băsescu și pe Călin Popescu-Tăriceanu. Apoi am avut, în proporții de masă, fenomenul traseismului politic. El era dovada faptului că ideologia - nici înțeleasă, nici asimilată - e cantitate neglijabilă și tot ceea ce contează e funcția cu beneficiile ce decurg din ea. Un personaj ca Teodor Meleșcanu e paradigmatic pentru acest mod de-a face politică: când la stânga, când la dreapta, când înainte, pe val, când înapoi, la stânga. Destul de repede, aceste mișcări au devenit atât de haotice, încât cei care le făceau au preferat apelativul „de centru”: adică de oricare parte, în funcție de interesul de moment. Doctrina - adică deopotrivă obiectivele, mijloacele și individualitatea grupului - n-a mai contat deloc. Tocmai de aceea, am asistat la o mulțime de alianțe „împotriva firii”: stânga cu dreapta, conservatori cu revoluționari, atei cu credincioși etc.. În fapt, singurul lucru care unea, circumstanțial, diverse grupuri de oameni era tentativa lor de a-și perpetua durata păstrării puterii politice și, prin intermediul acesteia, controlul asupra resurselor țării. Încet-încet, deosebirile s-au estompat cu desăvârșire, doctrinele lăsând loc tribalismului: oamenii s-au agregat în jurul unui șef capabil să le garanteze o (relativă) impunitate pentru orice ar face oricare dintre ei în „exercițiul funcțiunii”. Dar acest fapt a dus, în realitate, la segregarea „clasei politice” de societate. Cea dintâi a ajuns să se reprezinte doar pe sine: un soi de nomenklatură de drept propriu, care „are drepturi speciale” ce decurg din simplul fapt că e la putere. Și, pe măsură ce rămâne la putere, se înconjoară cu alte și alte ziduri de „drepturi speciale”, menite a o izola și mai mult în superbia oligarhică. Societatea, la rândul ei, a încetat să se mai simtă reprezentată de această „nouă clasă” și s-a descompus - ajutată de media online - într-o infinitate de individualități și de opinii subiective. Incapacitatea cetățeanului de-a înțelege logica unei vieți care nu mai e publică, ci a sfârșit ca o suită de „înțelegeri” pe culoarele „palatelor” închise omului de rând, a amplificat percepția că instituțiile nu mai lucrează la vedere. Celebrele tentative ale lui Liviu Dragnea de a promulga Ordonanța 13 (menită a-l exonera de pedeapsa care-l aștepta în calitatea lui de condamnat cu suspendare) au avut exact acest efect: oamenii au putut să vadă cum statul (care, ca mecanism instituțional, ar trebui să fie neutru) a ajuns un instrument de luptă și un vehicul de influență a unor persoane particulare cocoțate în fruntea țării. Toată teoria pe care-o deversau universitățile în capul studenților (de drept, studii politice sau administrație publică) a devenit - dintr-odată - caducă. Regulile vieții publice s-au redus la războiul unui trib cu alte triburi pentru deținerea controlului resurselor, care ar fi trebuit să aparțină statului, care - la rândul lui - se cuvenea să reprezinte cetățenii. Firește că, în logica manualelor (traduse de cine știe unde), noi ne iluzionăm crezând că instituțiile sunt mecanisme neutre și raționale care funcționează în vederea atingerii unor obiective fixate de societate prin decidenții aleși. În fapt, ele sunt mai curând organisme vii, care luptă pentru supraviețuire și pentru extinderea arealului de influență. Așa se face că, pe par­cursul luptelor pentru putere (ale lui Traian Băsescu cu Victor Ponta, apoi ale acestuia și, ulterior, ale lui Liviu Dragnea cu Klaus Johannis), varii instituții și-au abandonat neutralitatea și au intrat în joc, în favoarea unuia sau a altuia dintre combatanți. La rândul lor, aceștia au înțeles că aceste organisme sunt asemenea Gărzii Pretoriene la Roma: pentru a-i susține, trebuie „fidelizate”. Ca atare, tot ceea ce semăna cu o instituție - Armata, Biserica, Serviciile Secrete, magistrații, varii asociații profesionale - a devenit „câmp tactic” al luptei pentru putere și s-a oferit, cu generozitate, la mezat. În felul acesta, s-a creat un „al doilea cerc”, în care s-au democratizat „drepturile speciale”. În 2019, când au loc alegerile prezidențiale, niciunul dintre candidați - Klaus Johannis și Viorica Dăncilă - nu avea nimic de spus (și, de altminteri, le-ar fi fost greu să spună ceva). Așa că au inaugurat un nou tip de campanie electorală: fără discursuri, fără dezbateri, fără nicio incidență publică. A câștigat Johannis și, asemenea unui roi fainéant, a moștenit tot sistemul de vasalități pe care-l creaseră șapte ani de luptă pentru putere. Unul după altul, reprezentanții „instituțiilor” (în fapt, șefii de trib ai oamenilor din subordinea lor) și-au depus omagiul și au primit garanția că nu li se va-ntâmpla nimic. Probabil, cu sprijinul lor și-a ruinat - cu repetiție - partidul care l-a propus la președinție (și - din aceeași mișcare - „aliații” USR), ca să nu existe nicio contrapondere a puterii sale. Și, apoi, contractul a fost respectat: oamenii „instituțiilor” au făcut literalmente ce au vrut în acești ultimi cinci ani (ne vor trebui decenii ca să aflăm ce), iar „întâiul om din stat” s-a plimbat în toată lumea și s-a închis în tăcerea lui opacă, fără să-l deranjeze cineva. „Rotativa” i-a adus (cam în același fel) în mână lui Marcel Ciolacu pârghiile de control care alunecă - încet-încet - dinspre Cotroceni spre Victoria, spre a se-ntoarce din nou la Cotroceni. Presa „de casă” (cumpărată în pandemie și finanțată constant mai apoi), „instituțiile” tribale (care au nevoie de un nou garant al impunității), până și pe Nicolae Ciucă (omul lui „să trăiț’!”), care - la ordin - și-ar înscrie tot activul de partid în PSD. Pentru ostaș - săracul -, nu există coșmar mai mare decât să nu aibă deasupra lui pe cineva care „să‑l cheme la raport”. Aici ne aflăm astăzi: Marcel Ciolacu centralizează - „pas cu pas” - în tăcere, întreaga putere. Mă tem că e ca Johannis în 2019: fără contracandidat real. Și a învățat lecția: cu cât mai puțină apariție, cu cât mai puține discursuri și fără dezbateri, calea ce duce sus e mai lină. În fond, ce să (mai) spună? Onest vorbind - la fel ca-n anii ’80 - toată lumea știe despre ce e vorba în lumea politică românească de azi: „interesul public” a devenit - mai modest - interes personal. Al câtorva. Dacă va fi deștept, Ciolacu îl va numi fie pe Johannis, fie pe Ciucă prim-ministru, cu clasicul speech despre „nevoia unității”, acum, când e plin de crize în regiune. În maximum doi ani, nu va mai exista, astfel, niciun Partid Național Liberal. Eventual, vom avea, cum teoretiza Dan Voiculescu, Uniunea Social-Liberală. Sau, cum spunea Ion Iliescu, „economia socială de piață”. Care, în fapt, e un eufemism pentru feudalism. Asta e „moștenirea” lui Klaus Johannis!

Decontul: Ceea ce pățește acum Klaus Johannis, în mare pericol să piardă și ultima pohtă ce-a pohtit, ar trebui să rămână o lecție esențială nu numai pentru oricare viitor președinte, ci și pentru oricare înalt demnitar de acum înainte: nimeni nu poate să își bată joc la infinit și fără consecințe de un popor. După ce s-a văzut cu sacii celui de-al doilea mandat în căruță, Klaus Johannis a dat la o parte orice urmă de scrupule și orice aparență de respect pentru electorat, principiile democratice și transparență. În primul mandat, de bine de rău, a acordat câteva interviuri la Realitatea TV și la TVR, în al doilea mandat nu a acceptat decât câteva conferințe de presă, cu regim ca militar pentru jurnaliștii care nu aveau dreptul decât la o singură întrebare, fără posibilitatea de a insista asupra răspunsului. Apoi, a renunțat și la ele. În primul mandat, cheltuielile președintelui erau transparente și la un nivel rezonabil, deplasările aveau o anumită justificare de interes public, iar prezența domniei sale în spațiul public era, fără a excela,  acceptabilă. În al doilea, a început destrăbălarea pe bani publici, secretizată, au început călătoriile în interes strict turistic, în cele mai exotice destinații și președintele s-a retras aproape complet din contactele cu societatea, reduse la simple formalisme. Tot în al doilea mandat a început să se comporte discreționar, felul în care a impus președinți ai PNL și a emasculat partidul până la postura de marionetă este emblematic. Una peste alta, fără a fi un președinte excepțional, în primul mandat a fost un președinte în limite decente. În al doilea mandat, domnul Johannis a revărsat asupra poporului întregul său dispreț și întreaga sa aroganță, reprimate, se pare, în primii 5 ani sub presiunea următorului test electoral. A crezut pesemne că nu mai are ce să pățească din punct de vedere politic, că nu mai are a se teme de vreun decont. Ei bine, aroganța extremă a acestei credințe nu a încetat să se răzbune în acest ultim an de mandat care trebuia să îi aducă siguranța unei viitoare dregătorii cu protocol gras. Să nu ne imaginăm că ratarea tuturor funcțiilor externe este complet fără legătură cu conduita președintelui despre care vorbeam mai sus. Ambasadele au obligația de a informa propriile capitale în privința scandalurilor interne și în mod cert conduita lui Klaus Johannis, felul în care și-a tratat poporul nu au rămas secrete. Lui Klaus Johannis i s-a reproșat chiar public, în presa externă, lipsa totală de comunicare din mandat, ceea ce, desigur, îl face inadecvat unei poziții înalte care are în fișa postului comunicarea. Cu siguranță a fost notat și gustul pentru lux extrem pe bani publici, și lipsa de transparență în cheltuirea lor. Nimeni nu are nevoie de un asemenea potențial de scandal. Rămăsese cu speranța unei funcții interne, un prăpădit, în raport cu speranțele anterioare, de mandat de senator, și a mutării în palatul pe care și-l pregătise, cu un decont fabulos, în bulevardul Aviatorilor. Nu am nicio îndoială că lucrurile erau aranjate și cu Nicolae Ciucă, și cu Marcel Ciolacu, cei doi submisivi lideri ai coaliției. Ce a stricat planul? Furia poporului umilit, sfidat, scuipat între ochi vreme de 5 ani neîncetat. Planurile au căzut pe rând în fața cifrelor din sondaje care arătau un cost electoral imens pentru PSD și PNL fără o desprindere neechivocă de Klaus Johannis. Marcel Ciolacu a schimbat primul macazul, începând cu abandonarea legii dedicate, până la desecretizarea decontului pentru palat. O vreme PNL a încercat să dea din colț în colț, să se fofileze până când cifrele din sondaje au devenit extrem de alarmante. Fără desprinderea de Klaus Johannis, dezastrul electoral devenise iminent. Mai întâi, Nicolae Ciucă a încercat să-și construiască un profil diferit, însă momentul decisiv a fost, la Antena 3, când „bufonul regelui” a fost trimis să rostească vorbele despărțirii. Mircea Dinescu, din postura de susținător al lui Nicolae Ciucă, cu Robert Sighiartău de-a dreapta și în fața unei săli în care un sfert erau liberali, l-a numit pe Klaus Johannis „piaza rea a României” și „dulap săsesc fără sertarele în care să poți găsi bijuterii sau scrisori vechi”. Simbolică este și ploconirea lui Nicolae Ciucă la picioarele lui Ilie Bolojan, liberalul cu cea mai solidă statură politică, ignorat ani de zile și ținut cât mai departe de București, pentru că domnul Johannis nu-l putea înghiți. Klaus Johannis a rămas singur și nefrecventabil ca un cadavru politic care infectează electoral orice atingere. A pierdut mai tot din ceea ce-și dorea din 2025, posibil să piardă chiar tot, adică și palatul, iar moștenirea pe care o va lăsa va fi lecția negativă, modelul neprezidențial de nerepetat, standardul toxic.

2. Cum a câștigat Trump? Teme de meditație:

 Victoria lui Donald Trump nu este despre mai știu eu ce conspirații. Este prea categorică pentru așa ceva. Victoria lui Donald Trump este despre ceea ce strategul lui Bill Clinton definea precis ca bulevard al, pe atunci, candidatului democrat către Casa Albă: „It’s the economy, stupid!”

Ce s-a întâmplat? „It was the economy, stupid”… Dar nu chiar: America profundă care a votat masiv pentru Trump nu este preocupată de politica externă, este prea conservatoare pentru a pune pe primul plan chestiunea dreptului la avort, nu este oripilată, ba dimpotrivă în unele cazuri, aș spune, de excesele de toate felurile ale republicanului, de grobianismul lui. America profundă este preocupată de faptul că galonul de lapte aproape și-a dublat prețul în ultimii ani, după cum îl auzeam spunând la Europa FM pe un român cetățean american într-o discuție cu Cătălin Striblea. Americanul de rând este traumatizat de inflație, a simțit o scădere substanțială a nivelului de trai, este speriat de viitor și exasperat de valul migraționist care îi creează tot felul de probleme în existența lui de zi cu zi, de la infracționalitate, la distorsiuni pe piața muncii. Cam despre asta a fost vorba în linii mari în alegerile americane. Sigur, la o analiză atentă, se poate spune că economia are o inerție, deci administrația Biden a decontat și greșeli ale administrației Trump, iar ultimele luni foarte bune pentru economia americană vor fi capitalizate de Trump. Kamala Harris a fost parte la cel mai înalt nivel din administrația Biden, nu avea cum să nu preia o parte din decont, și totuși campania ei a fost mai degrabă negativă. Dar declinul a început cu adevărat atunci când și-a prezentat programul economic, care mai degrabă a speriat decât să dea speranță.

Dar noi? Ce votăm? România este și ea în fața unor alegeri importante și preocupările economice nu sunt diferite. Lumea are cam aceleași spaime începând cu prețurile. Și, totuși, despre economie se discută și puțin, și degeaba, și mai degrabă neserios. În SUA este extrem de relevant a-i întreba pe candidați despre planurile lor economice și fiscale. Despre asta e campania. Pentru că președintele devine șeful guvernului, deci câștigătorul capătă pârghiile directe să le pună în practică. Când candidaţii la președinția SUA spun că vor scădea taxele, precum Trump de exemplu, vorbesc despre ceea ce pot ei face. În România, discuția despre aceste chestiuni este oarecum irelevantă în contextul alegerilor prezidențiale, pentru că președintele României nu are nicio pârghie directă în economie, la fel ca în educație, în sănătate. Poate conta doar prin intermediul unui premier pe care îl desemnează, dar asupra căruia nu mai are apoi nicio putere și prin intermediul unei majorități parlamentare care depinde de alt vot și care îi poate fi parteneră sau ostilă. Despre economie ar trebui să fie discuția campaniei parlamentare, care însă nici măcar nu există cu adevărat. După cum nu avem o discuție serioasă despre variantele de premieri. Și nici nu poate exista pentru că demnitarul cu cele mai mari puteri executive, deci în privința intereselor imediate ale cetățeanului, nu e votat, nu are nicio încărcare directă, nicio răspundere politică directă față de electorat.

Nu cade cerul: În ceea ce privește viitorul, chiar și cei mai anti-Trump ar trebui să fie conștienți că nu se va prăbuși cerul cum nu s-a prăbușit nici la prima victorie. Inclusiv pentru că instituțiile sunt puternice. În chestiunea Ucrainei, puțin probabil să oprească războiul în prima zi de mandat, dar cu forța unei victorii electorale detașate și mult pragmatism este posibil să obțină o înghețare, termenul folosit de viitorul vicepreședinte. Mai mult de atât pe termen scurt puțin probabil să fie posibil. Nu cred că Trump își va permite să facă din Putin un învingător, pentru că, nu-i așa?, America trebuie să fie măreață și fără concurența unei Rusii victorioase. Iar el nu își poate începe mandatul victorios cu o înfrângere simbolică. Va trata probabil NATO cu pragmatism, dar cum nu a distrus alianța în primul mandat nu o va face nici acum. În paranteză fie zis, poate înțelegem acum ce câștig este Mark Rutte, cu relația sa foarte bună cu Trump, în fruntea NATO. Democrația a vorbit în SUA, că ne place sau nu. Și, în loc de văicăreală, motivele pentru care Trump, așa cum e, a revenit la Casa Albă ar fi o temă de meditație. Și el, la fel ca partidele trumpiste europene, inclusiv caricaturalul nostru AUR, se alimentează mai ales din erorile și dezamăgirile provocate de adversar.

Strategia păcii în Ucraina e cea care ar putea modela viitorul european. Pentru România e cu atât mai important cum ar putea să se înțeleagă americanii cu rușii în promisiunea făcută de Trump, fiindcă destinul țării e legat de această proximitate a războiului. E greu de prevăzut, în acest moment, ce fel de pace poate să facă Donald Trump în Ucraina. Tranzacţionalismul lui Donald Trump va fi foarte periculos pentru Ucraina - este o primă avertizare a multor analişti. Ce se va întâmpla cu Ucraina în următoarea perioadă? Personal cred că nici Donald Trump nu ştie să răspundă, deocamdată, la această întrebare. În mod sigur, în jurul lui vor fi generali, vor fi experţi în securitate, specialişti în politică externă, oameni care ştiu cum se desfășoară un război, poate unii dintre ei au şi participat ca experţi indirecţi la ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina. E greu de prevăzut, în acest moment, ce fel de pace poate să facă Donald Trump în Ucraina. Noi am avut o pace foarte tristă după conferinţa de la Ialta, în 1945, când un preşedinte american, împreună cu un premier englez, la aceeaşi masă cu Stalin, au fost de acord să împartă Europa în sfere de influenţă, iar o parte din continent a rămas sub influenţa URSS. Mai rău de aşa nu cred că se poate. Ialta venea într-un moment în care putem spune că statele mici erau dominate de puterea marilor actori. Acum, însă, mesajul care vine din Ucraina e că orice formă de pace cu acceptarea condiţiilor lui Putin e echivalentă cu o capitulare, deci pe care o refuză categoric. Eu sunt de acord cu acest mesaj, pentru că dreptul internaţional asta prevede: fiecare stat e delimitat cu frontierele lui, stabilite în urma unor tratate internaţionale. În acelaşi timp, un tratat de pace este un compromis între două părţi. Aşa funcţionează. Ambele părţi vor ceda ceva. Noi nu ştim încă pe ce mizează Trump, care e reţeta păcii lui, cum poate să-l determine pe Putin să negocieze cu Zelenski, în aşa fel încât ambele state să fie mulţumite. Ceea ce mă tem e să nu se repete un scenariu similar cu cel din 1938 - scenariul Chamberlain: în urma conferinței de la München din 29 septembrie 1938, Adolf Hitler, premierul britanic Neville Chamberlain, premierul Franţei Édouard Daladier şi Benito Mussolini au semnat un acord care-i permitea liderului nazist să anexeze regiunea Sudetă din Cehoslovacia. Acordul este apreciat ca fiind o încercare eșuată de conciliere cu Germania nazistă. Toţi aliaţii lui Putin aşteaptă ceva în acest aranjament. Nu e doar un aranjament între SUA şi Rusia. Nu degeaba Iranul, China şi chiar Coreea de Nord au investit în Rusia şi în acest război care a mutilat Ucraina. Ungaria de lângă noi a jucat cărţile pe acest pariu. Ce primeşte Ungaria în schimb? Ce primesc toţi aceşti aliaţi vocali, aceşti sateliţi din jurul Rusiei? Iată întrebări cu răspusuri dificil de dat cum!

Uniunea Europeană ar trebui să vorbească pe o singură voce - nu ştiu ce se va întâmpla cu Ungaria, cu Slovacia sau cu Austria. Grupul acestor state se măreşte, iar eu cred că alegerea lui Donald Trump le dă vânt în pânze tuturor suveraniştilor, inclusiv la noi. Deci Europa e greu încercată, pentru că există deja diviziuni interne, iar Trump a încercat şi în primul mandat să mărească fisura dintre state. O Europă slabă îi convine mai mult, pentru că poate negocia mai uşor. Este clar totuși, un fapt: UE cum o cunoșteam noi s-a dus, nu era sustenabilă!

Care e frontiera din Est a Ucrainei? Nicio soluţie de pace pentru războiul din ţara vecină nu poate evita răspunsul la această întrebare. S-ar putea ca, granița să cadă pur și simplu acolo unde contingențele războiului determină o încetare a focului. Dar ar putea o astfel de frontieră să creeze o pace durabilă și vecinătate sau doar să planteze, la fel ca multe frontiere provizorii, semințele unui conflict viitor?”

Teama de Donald Trump. Ar trebui să ne fie teamă? De ce? Păi, e destul să ne gândim la avort și la iubirea lui pentru gazele de șist și înțelegem de ce se teme lumea de el. Trump nu e un om bun. Din păcate, însă, precedentele guverne americane au mers prost - dacă nu plecau din Afganistan cum au plecat, rușii, nu intrau în Ucraina. Dar există o parte bună a lui Trump - partea lui de om de afaceri. A negociat vaccinurile mult mai eficient decât Ursula, deși nu prea credea în COVID 19. A avut informații mai bune și a judecat bine. Deși e protecționist, a dat bani de cercetare celor de la Moderna, care erau europeni, pe loc. E un dușman al luptei cu climatul, dar va trebui să facă ceva, și lupta cu schimbarea de climă nu e nici ea un mare succes acum. Când s-a închis totul sub pandemie emisiile au scăzut aproape nesemnificativ, deci cei care cred că soluția e să distrugem economia globală ca să câștigăm lupta cu emisiile sunt niște fudamentaliști! De fapt, ne trebuie o altă soluție, probabil mai tehnologică. Americanii deja investesc să caute una, și, mai degrabă niște climato-sceptici ca Trump și Musk pot găsi așa ceva, pentru că ei nu cred în soluțiile actuale. 

3. Joker-ul a invins Sistemul:

 … pentru că între cele două rele au avut de ales americanii - între un Joker și un Sistem. Să mă explic. Din motive care țin de Sistem și de noile media care s-au grăbit să popularizeze (sic!) ideea egalității prost înțelese, marea majoritate s-a declarat nemulțumită de un Sistem (vag definit ca „ăia”, nu „noi”) în cam toate democrațiile liberale, nu doar în Statele Unite. Ne-am apropiat tot mai mult de o democrație directă, una de care fondatorii Americii s-au temut ca de tămâie. Sistemul și-a tăiat de bună voie craca de sub picioare, în vreme ce noile media au profitat și profită din plin pentru a încuraja procesul. Or ceea ce se întâmplă în America, avertiza Tocqueville încă de pe la 1835, se va întâmpla eventual în toată lumea. America servește rolul buzduganului din basmele românești, în care Zmeul cel Rău e, totuși, suficient de bun pentru a o anunța pe Ileana Cosânzeana că vine acasă, dându-i astfel timp suficient lui Făt-Frumos să se ascundă. Până e mirosit. Să pornim simplu, de la câteva fapte lesne de trecut cu vederea în vâltoarea oricărei campanii electorale. Împotriva cui a câștigat Donald Trump de fiecare dată? Când s-a mai întâmplat exact ce s-a întâmplat și acum, când, în ciuda tuturor sondajelor și tuturor experților, Trump a câștigat alegerile încă din prima noapte? În 2016, în fața lui Hillary Clinton. Nu în fața unor femei, cum ați putea crede, și nici măcar împotriva exceselor de corectitudine politică (un factor important, fără îndoială, dar nu cel mai important), ci în fața unui produs al Sistemului - iar prin Sistem înțeleg aici nu vreun conspirativ „stat paralel”, ci pur și simplu eternii „grei” ai fiecărui partid. Atât Hillary cât și Kamala sunt produsul Sistemului și parte integrantă din el. În ciuda diferențelor de competență și experiență, atât una cât și cealaltă recită tot ceea ce „știu” ca vor alegătorii, deși e limpede (1) că nu știu ce vrea cu adevărat majoritatea tăcută, nu minoritatea vocală; și (2) că pot lua forma oricărui vas în care „sunt turnate”, ceea ce le face evident „scriptate” și neconvingătoare. Indiferent de ceea ce se va întâmpla de acum înainte în alegerile democratice din lumea întreagă, lecția e scrisă pe perete cu litere de schioapă pentru cei ce nu se lasă orbiti de ideologii: vor fi aleși oamenii „anti-Sistem” (sau cu această aparență). Candidații „ne-scriptați”. E tentant să ne împiedicăm în detalii și explicații savante, mai cu seamă în ziua de astăzi, ratând astfel pădurea din cauza copacilor. O prăpastie din mai toate punctele de vedere îi desparte pe Donald Trump și pe Barack Obama - mai puțin numitorul comun: ambii au câștigat împotriva Sistemului! Șocant? Să ne uităm la fapte, dincolo de perdeaua de fum a emoțiilor și convingerilor ideologice - de stânga sau de dreapta. Barack Obama a izbutit să o învingă pe Hillary Clinton în alegerile primare, după o bătălie strânsă în care învingătorul a fost declarat doar la Convenția Națională - ultima cu adevărat competitivă de atunci până acum. Nu degeaba, după anunțul retragerii lui Biden, el a fost și cel care a insistat pe o Convenție „pe bune”, fiind și ultimul dintre „greii” partidului care și-au declarat susținerea pentru Kamala, și doar în momentul în care a fost limpede că primise „prin decret” binecuvântarea Sistemului. Dar și Donald Trump, când a câștigat primele alegeri pentru nominalizare, tot cu Sistemul, de data aceasta Republican, a avut de luptat - și a câștigat. Ce a urmat în Partidul Republican a fost doar de așteptat. Și încă un „detaliu” din categoria „buturuga mică răstoarnă carul mare”: Sistemul, indiferent de culoarea politică, e neadaptat unei societăți în schimbare accelerată. Nu e doar cu un pas în spatele schimbărilor. Le mai vede doar vag siluetele disparând la orizont. Pe scurt, Sistemul trebuie să se decidă cât mai rapid: rămâne „dinosaur” sau se transformă în „mamifer” înainte ca „meteoritul” să lovească? Se adaptează sau piere? Din moment ce majoritatea vrea „anti-sistem” - iar procesul e, cum spunea și Tocqueville acum aproape 200 de ani, de neoprit, singura opțiune este, spunea tot el, să „îl educi”. Revenind la „buzduganul Americii”, lumea poate vedea limpede alegerea. Vrei un „anti-Sistem” Trump sau un „anti-Sistem” Obama? Un Joker care stimulează infantilismul și ideea că totul este posibil „la un click distanță” sau un politician care, spre deosebire de Sistem, dar și de Joker, nu se ferește să-ți spună ceea ce nu vrei să auzi, și chiar să-ți spună ce-a spus Churchill când a fost numit prim-ministru la începutul celui de-al Doilea Război Mondial - „Nu vă pot oferi decât sânge, trudă, lacrimi și sudoare”? Iar britanicii l-au ascultat - și-au învins. Iar asta ne-a adus la „pădurea tuturor pădurilor”, îngăduiți-mi fie expresia. La Muma Pădurilor, a noilor media. Lumea virtuală a bulelor informaționale. Cum e posibil ca lumea să-l creadă pe Trump când susține că va rezolva în 24 de ore războaiele, va deporta milioane de imigranți ilegali în primul an de mandat, și-n general, că va aduce peste noapte raiul pe pământ, fără niciun sacrificiu din partea americanilor? Dar cum îl cred suporterii AUR pe George Simion când le promite apartamente cu 30.000 de dolari și alte cele, „fără număr, fără număr”? Păstrând proporțiile, e aceeași rețetă: imposibilul e posibil. Și cum de s-au îmbătat singuri democrații în asemenea hal? Trăind în propria lor bulă informațională, la fel de virtuală! O bulă virtuală care pare realitatea majorității tăcute, dar e la ani-lumină distanță. În America nu s-au înfruntat Trump cu Harris. S-au înfruntat două lumi virtuale. Două „raiuri” virtuale (cele promise de fiecare tabără) și două „iaduri” la fel de virtuale (cele cu care „ceilalți” amenință). Cum spunea McLuhan, pe la jumătatea secolului trecut, înaintea apariției internetului (pe care l-a anticipat!): când transmiterea informației se schimbă rapid (scrierea, tiparul, radioul, televiziunea), lumea încearcă să-și regăsească nevoia de stabilitate fie prin întoarcerea la un trecut paradisiac, fie la un viitor în care va curge lapte și miere. Alegeți! Până una-alta, să nu uităm nici de „copaci”. Ce va face Trump în politica internă? Dar în cea externă, care ne interesează mai mult ca români și europeni? Cum în lumea virtuală nu există nuanțe, fiind ultimul mandat, bănuiesc că va pendula între „la bal” („historical legacy”, fiind obsedat de glorie inclusiv post-mortem) sau la „spital” („după mine, potopul”)? Când, cum și cât, bănuiesc că nici măcar el nu știe. Să sperăm la ce-i mai bine, și să ne pregătim pentru ce-i mai rău. Ca europeni.

PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV ÎN VIZIUNEA DE AZI A RUSIEI.

 

PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV ÎN VIZIUNEA DE AZI A RUSIEI

 Atitudinea regimului lui Vladimir Putin față de Pactul germano-sovietic, semnat la Moscova pe 23 august 1939, acum 85 de ani, a avut o evoluție emblematică pentru radicalizarea sa, revizionismul său și ambițiile sale imperiale. Pactul și protocolul secret al acestuia sunt folosite astăzi de Kremlin pentru a justifica războiul purtat împotriva Ucrainei. Existența unui protocol secret, care a dus la anexarea de către URSS a unei părți din teritoriul polonez, a statelor baltice și a Basarabiei, a fost dezvăluită la procesul de la Nürnberg, dar a fost negată de regimul sovietic până în 1989. În contextul favorabil al perioadei gorbacioviste, balticii au cerut publicarea acestuia, și a fost creată o comisie, condusă de Egor Iakovlev, arhitectul perestroikăi, care a declarat pe 23 decembrie 1989, în fața Congresului deputaților poporului, că „protocolul secret din 23 august 1939 reflectă clar esența stalinismului. Face parte din cele mai periculoase rămășițe ale câmpului minat pe care l-am moștenit și trebuie acum făcut public”. A fost adoptată o rezoluție care declară acest protocol „nul și neavenit de la momentul semnării sale”. În august 2009, Vladimir Putin a publicat un articol în cotidianul polonez Gazeta Wyborcza. În timp ce critica atitudinea Franței și Marii Britanii, semnatarele acordurilor de la München din 1938, cel care era atunci premierul lui Dmitri Medvedev considera că există „toate motivele pentru a condamna, fără nicio ezitare, Pactul Molotov-Ribbentrop”. „Înțelegem astăzi, scria el atunci, că orice formă de înțelegere cu regimul nazist era inacceptabilă din punct de vedere moral și nu avea nicio perspectivă de realizare practică”. „Pentru poporul țării noastre, al cărui destin a fost deformat de regimul totalitar, sensibilitatea polonezilor față de Katyn este bine înțeleasă”, admitea chiar Vladimir Putin. Anexarea Crimeei de către Rusia în martie 2014 a provocat o schimbare de atitudine la Moscova. Unele dintre argumentele avansate pentru a justifica această încălcare flagrantă a dreptului internațional amintesc de discursul lui Molotov din 17 septembrie 1939, ziua în care trupele sovietice au intrat pe teritoriul polonez. Kremlinul invoca astfel absența unui guvern legitim la Kiev din cauza „loviturii de stat” (revoluția Maidan) și necesitatea de a proteja populațiile vorbitoare de limbă rusă. În noiembrie 2014, în timpul unei discuții cu istorici, Vladimir Putin declara: „Uniunea Sovietică a semnat un tratat de neagresiune cu Germania. Se spune: este rău. Dar este rău dacă Uniunea Sovietică nu voia să lupte?”. Acest tratat, adăuga președintele rus, a oferit un răgaz URSS-ului pentru a-și întări armata. Câteva luni mai târziu, primind-o pe Angela Merkel, explică că URSS a semnat un pact cu Berlinul când „și-a dat seama că era lăsată singură în fața Germaniei hitleriste”. El adaugă că Polonia, care a anexat o parte din teritoriul cehoslovac, a fost „ea însăși victima politicii pe care încerca să o promoveze în Europa”. Vladimir Putin își exprima sprijinul pentru ministrul culturii, Vladimir Medinski, care califica Pactul drept un „succes eminent” al diplomației sovietice. Președintele rus compară anexarea Crimeei cu reunificarea germană, iar unii istorici fac o paralelă între „națiunile divizate” rusă și germană. Andranik Migranian consideră astfel esențială diferențierea comportamentului lui Hitler „înainte de 1939 și după 1939”. Dacă Führer-ul s-ar fi limitat la realizarea a ceea ce Bismarck nu a putut înfăptui, ar fi „intrat în istoria țării sale ca un politician de mare clasă”, afirmă el. „Pentru mine, ceea ce contează nu sunt granițele și teritoriile naționale, ci destinul oamenilor”, declara Vladimir Putin, la începutul anului 2016, într-un interviu pentru tabloidul german Bild, cuvinte care trădează o ambiție revizionistă din ce în ce mai puțin ascunsă. La scurt timp după, el afirmă că granițele Rusiei „nu se termină nicăieri”.

„Granițele anterioare ale Imperiului Rus”:

 În 2019, anul celei de-a 80-a aniversări a semnării sale, Pactul germano-sovietic devine un subiect important de memorie istorică. Kremlinul pune capăt controverselor legate de existența protocolului secret, publicând online originalele sovietice ale documentului. Serghei Narîșkin, directorul Serviciului de Informații Externe (SVR) și președinte al Societății de Istorie Rusă, amintește că, după ce a trecut granițele poloneze, pe 17 septembrie 1939, „Armata Roșie a ajuns în cinci zile la granițele anterioare ale Imperiului Rus”. Vladimir Medinski, președintele Societății de Istorie Militară Rusă, a salutat acest eveniment ca fiind un „triumf diplomatic al URSS”, deoarece „prioritatea era apărarea intereselor unui stat suveran - al nostru”, și nu „fanteziile și presupunerile abstracte, precum considerațiile umanitare sau valorile europene, care, din păcate, existau doar în mintea unor idealiști și nu la politicienii realiști”. Ministrul rus al Culturii face o comparație între acordurile de la Yalta și un „Pact de neagresiune, la scară globală”, încheiat între „două mari proiecte de dimensiuni civilizaționale - sovietic și american - privind regulile de competiție, autolimitare voluntară și instituțiile dreptului internațional”. Adoptarea de către Parlamentul European, pe 19 septembrie 2019, a unei rezoluții privind „importanța memoriei europene pentru viitorul Europei” a determinat Ministerul de Externe Rus (MID) să denunțe această acțiune ca fiind o „falsificare grosolană a istoriei și o încercare de a pune semnul egal între Germania nazistă și URSS”, ale cărui popoare „au eliberat Europa de fascism cu prețul unor sacrificii imense”. Președintele rus intervine în această dezbatere, care, treptat, se concentrează asupra Ucrainei. În decembrie 2019, el declară că, pentru Germania, „tratatul de la Versailles a devenit simbolul unei nedreptăți strigătoare la cer și al unei umilințe naționale”. Granițele noilor state europene „au fost trasate arbitrar de învingătorii Primului Război Mondial”, acuzații pe care președintele rus le va relua aproape cuvânt cu cuvânt pentru a descrie situația geopolitică a Rusiei din 1917 și din 1991, cu trei zile înainte de agresiunea asupra Ucrainei. Într-un articol lung publicat în iunie 2020 în revista The National Interest, Vladimir Putin subliniază că liderii polonezi sunt „pe deplin responsabili pentru tragedia” suferită de țara lor în 1939. Refuzând un acord militar cu Marea Britanie, Franța și URSS, ei „și-au aruncat poporul sub tăvălugul mașinii de distrugere naziste”, consideră președintele rus, care afirmă că anexarea statelor baltice de către URSS s-a realizat „pe o bază contractuală, cu consimțământul autorităților alese”. În articolul său despre „unitatea istorică a rușilor și ucrainienilor” (iulie 2021), el acuză din nou bolșevicii că au făcut „cadouri teritoriale” altor popoare. „Un lucru este clar, afirmă el, Rusia a fost spoliată”. Putin salută faptul că, în 1939, URSS a recuperat teritorii cucerite de Polonia și că, în 1940, republica ucrainiană a integrat o parte din Basarabia, ocupată de România după 1918, precum și nordul Bucovinei. Președintele rus promulgă apoi o lege care interzice orice paralelă între „obiectivele și deciziile” celui de-al Treilea Reich și regimul sovietic, precum și contestarea „misiunii umanitare a URSS în eliberarea țărilor europene”.

Sfere de influență:

 „Pentru prima dată de la era Gorbaciov, puterea rusă nu își acoperă capul de cenușă și nu cere scuze comunității internaționale pentru pactul de neagresiune „criminal” dintre URSS și Germania, încheiat de „tiranul” Stalin”, se bucură Igor Chichkin, directorul Institutului CSI. „Împărțirea sferelor de influență nu a fost niciodată ilegală”, afirmă acest istoric, convins că „astăzi, Occidentul este ostil sferelor de influență doar pentru că, după prăbușirea Uniunii Sovietice, a făcut din întreaga lume propria sa sferă de influență”. „Odată cu lumea multipolară care prinde contur, sferele de influență redevin o practică normală în relațiile dintre marile puteri, favorizând reducerea tensiunilor internaționale”, explică Igor Chichkin. Succesor de drept al Imperiului Rus, URSS avea, în opinia sa, „datoria de a restabili integritatea teritorială a statului”, de a „recupera teritoriile luate de separatiști (baltici, finlandezi și polonezi) și de alte state (România)”. În decembrie 2021, în timp ce armata rusă își intensifică presiunea la granițele Ucrainei, Kremlinul transmite Statelor Unite și membrilor NATO două proiecte de acorduri al căror scop este de a face ca Occidentul să recunoască de jure Europa Centrală, de Est și statele baltice ca sferă de influență a Rusiei. Invazia Ucrainei radicalizează și mai mult discursul oficial rus. Vladimir Putin critică colaborarea dintre regimul nazist și ucrainieni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, uitând că, „colaborarea” cu regimul nazist - termen folosit de Stalin în scrisoarea sa către Hitler din 21 august 1939 - s-a concretizat prin represiunea și deportarea a sute de mii de baltici și polonezi, prin predarea comuniștilor germani către Hitler (exemplul Milenei Buber-Neumann, predată Gestapoului) și prin livrarea către Reich a milioane de tone de materii prime și produse strategice care alimentau mașina de război germană. Vladimir Putin justifică invazia Ucrainei, pe 24 februarie 2022, afirmând că „încercările de a îmbuna agresorul înainte de Marele Război pentru Apărarea Patriei au fost o greșeală care ne-a costat scump. Nu vom repeta această greșeală a doua oară”. În aprilie, el promulgă o lege care pedepsește orice comparație între „obiectivele și acțiunile” URSS și cele ale Germaniei naziste. Putin atacă din nou Polonia, afirmând că naționaliștii polonezi „visează să recupereze ceea ce consideră a fi teritoriile lor istorice, adică regiunile vestice pe care Ucraina le-a obținut în urma deciziei lui Stalin de după al Doilea Război Mondial”. Din acest motiv, potrivit lui, „Rusia este singurul adevărat garant al integrității teritoriale și suveranității Ucrainei în granițele sale actuale” (sic!). La fel ca Vladimir Putin, Serghei Narîșkin atribuie Poloniei intenții agresive față de Ucraina occidentală și o acuză că așteaptă momentul propice pentru a controla partea vestică a Ucrainei, „visul naționaliștilor polonezi”. Un politolog de renume precum Fiodor Lukianov evocă precedentele istorice (Rzeczpospolita) și concluzionează că, în situația actuală, „modificarea alianțelor și a granițelor devine posibilă”. Într-un interviu cu Tucker Carlson, în februarie 2024, Vladimir Putin afirmă că, prin atitudinea sa „intransigentă” din 1939, Varșovia nu i-ar fi „lăsat lui Hitler altă alegere decât să-și pună în aplicare planurile în Polonia” și se bucură că „Rusia, care se numea atunci Uniunea Sovietică, și-a recuperat pământurile istorice”. Analizele publicate recent în Rusia cu ocazia celei de-a 85-a aniversări a Pactului germano-sovietic depășesc cu mult dimensiunea sa defensivă („non-agresiune”), concentrându-se pe justificarea extinderii teritoriale și a puterii geopolitice. Mai mulți istorici apropiați de Kremlin afirmă că URSS a recuperat în mod legitim teritoriile pierdute la finalul Primului Război Mondial, justificând astfel modificarea frontierelor prin forță. Konstantin Zalesski, vicepreședinte al asociației istoricilor specializați în Al Doilea Război Mondial, subliniază că URSS și-a extins teritoriul aproape fără vărsare de sânge, anexând Belarusul de Vest, Ucraina de Vest, statele baltice și Basarabia. Cu toate acestea, critică faptul că Moscova a subestimat intențiile lui Hitler, care considera Pactul drept un simplu „șervețel de hârtie”. Viaceslav Nikonov, nepotul lui Molotov și vicepreședinte al Comisiei pentru Afaceri Externe din Duma de Stat, explică faptul că Stalin însuși a insistat ca pactul de non-agresiune să fie completat cu un acord de delimitare a sferelor de influență pentru a obține de la Polonia „restituirea” teritoriilor pierdute în 1920. Cu toate acestea, Nikonov nu menționează de ce liderii sovietici, inclusiv Molotov, au negat întotdeauna existența protocolului secret al acestui „triumf diplomatic”. Alte figuri, precum Oleg Haviț, susțin că până și înfrângerile suferite în războiul cu Finlanda erau justificate, deoarece pierderile sovietice au fost compensate prin câștiguri teritoriale în Finlanda. URSS a reușit astfel să-și extindă teritoriul și să creeze noi republici sovietice „aproape fără niciun foc de armă”. Mihail Miagkov, director științific al Societății de Istorie Rusă, consideră că „acest tratat este cea mai mare realizare a politicii noastre externe și a liderilor supremi ai Uniunii Sovietice din tot secolul XX”. Potrivit lui Miagkov, cel mai important este faptul că URSS a demonstrat puterilor occidentale că nu mai este „țapul ispășitor” al acestora. El argumentează că „atunci, la fel ca și acum, Occidentul ne tratează ca pe o putere pe care o poate înșela și supune”. Viaceslav Nikonov afirmă, fără rețineri, că în al Doilea Război Mondial, URSS s-a luptat cu același „Occident colectiv”, subliniind că „toate statele membre actuale ale Uniunii Europene sunt foste membre ale coaliției hitleriste” și că acestea nu pot ierta Rusia pentru victoria din război.” Konstantin Zalesski are un discurs similar: „Occidentalii au transformat pactul Molotov-Ribbentrop într-un „mit istoric” din trei motive: doresc să șteargă datoria lor morală considerabilă față de URSS și Rusia, să facă URSS responsabilă pentru izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, iar în cazul țărilor baltice, al Poloniei și al Ucrainei, doresc să își consolideze legitimitatea și să construiască legenda existenței lor statale”. Pactul este folosit ca un pretext pentru a justifica războiul purtat de Rusia în Ucraina. „Toate granițele Ucrainei din 1991 sunt cadouri ale lui Lenin, Stalin și Hrușciov”, afirmă Mihail Miagkov. „Ucraina occidentală este un teritoriu care a fost dobândit datorită lui Stalin și Uniunii Sovietice, în realitate, datorită Rusiei ca principală republică”.