CRAIOVA DE IERI ȘI DE AZI - Prima parte.

 

CRAIOVA DE IERI ȘI DE AZI - Prima parte

1. CARTIERUL CRAIOVIȚA NOUĂ:

 Teritoriul actualului cartier Craioviţa Nouă a fost, în vechime, o moşie - şi este momentul să punctăm două date istorice importante privitoare la oraşul Craiova: anume că, din 1521, după moartea domnitorului Neagoe Basarab, oraşul, veche moşie a Craioveştilor, va deveni moşie domnească, adică va aparţine domnilor Ţării Româneşti, în succesiunea lor, iar din 1784, în timpul domniei lui Mihail Şuţu, Craiova a intrat definitiv în stăpânirea obştei. Revenind la moşia Craioviţa, aceasta a aparţinut, de-a lungul timpului, atât unor moşneni, cât şi unor mânăstiri: pe la 1603, Mânăstirii Polovragi; pe la 1673, Mânăstirii Hurezi, de asemenea, la 1707, dăruită acestei mânăstiri de Constantin Brâncoveanu, în proprietatea căruia se afla Craiova şi alte moşii apropiate, printre care şi Craioviţa, pe care o cumpărase de la jupâneasa Hârşova; la 1619, era eliberată din dependenţa de Mânăstirea Coşuna; pe la 1827, aparţinea Mânăstirii Dintr-un Lemn; pe la 1858, Mânăstirii Brâncoveni. În prima catagrafie a Craiovei, întocmită la „18 Ghenar 1835”, mahalaua Craioviţa este menţionată cu 70 de familii şi purtând hramul bisericii Sf. Nicolae. Mahalaua este menţionată, de asemenea şi în catagrafia din 1838, numărând, de astă dată, 80 de familii. Primele case pe acest loc se ridicaseră, însă, deja din secolul al XVIII-lea, deci de pe atunci se poate considera cartier/mahala. Coborând şi mai mult în trecut, satul Craioviţa are, ca primă menţiune documentară, un hrisov din 6 iunie 1593, al domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru cel Rău, prin care sunt menţionaţi Ivan şi Stoica „să le fie la Craioviţa ocina”. Tot aici este menţionat toponimul Balta lui Bârcă, ce se identifică cu locul actualului cartier Craioviţa Nouă. Craioviţa a fost comună, între 1864-1912, a făcut parte, apoi, din comuna Cernele, între 1912-1930, comuna Cernele fiind menţionată, de asemenea, în hrisovul din 1593, şi a redevenit comună, între 1930-1965. Din 1952, a devenit comuna suburbană Craioviţa, iar din 1965 a fost inclusă, administrativ, în oraşul Craiova. În anii 1926-1927, prin Reforma Agrară din 1921, primăria a repartizat, în Craioviţa, loturi pentru veteranii din Primul Război Mondial - pe o hartă, din 1962, acest spaţiu apare, de altfel, cu denumirea „Cartier Demobilizaţi”. Iniţial, străzile cartierului, perpendiculare pe Calea Severinului şi paralele cu strada Podbaniţa - azi strada Constantin Brâncoveanu, purtau denumiri ce făceau trimitere la perioada războiului: strada General Obogeanu (din 1941, devenită strada Albăstrele), strada General Viişoreanu (din 1941, devenită strada Giuseppe Verdi), strada Caporal Benedict Popescu (din 1941, strada Trifoiului), strada Cartierul 41 (la acea vreme, cartierul numindu-se, neoficial şi astfel, fiindcă aici se afla Regimentul 41 Infanterie). Cu timpul au mai primit aici loturi şi militarii activi, de asemenea, muncitorii de la întreprinderile de stat, de după 1947, precum şi demolaţii de pe actualul bulevard Nicolae Titulescu. În 1966, odată cu stabilirea Planului de sistematizare a Craiovei, proiectul pentru cartierul Craioviţa Nouă a fost repartizat arhitecţilor Georgeta Voia şi Viorel Voia - proiect ce va primi, în 1970, Marele premiu al Uniunii Arhitecţilor din România. Noul cartier urma să fie construit în regiunea desecată a bălţii Craioviţa, lucrare realizată în 1914, după proiectul de canalizare al inginerului W.H. Lindley, când pârâul Craioviţa - ce izvora din nord-vest, lung de 11,2 km. şi cu mlaştini şi bălţi aflate pe parcursul său - a devenit Canalul colector. Construirea cartierului a început în anii '70 şi a durat 15 ani. Mărginit, la est, de strada Constantin Brâncoveanu, la nord, de Bulevardul Dacia, la vest, de Calea Severinului-Bulevardul Dacia şi, la sud, de Calea Severinului, cartierul Craioviţa Nouă este cel mai mare şi cel mai populat cartier al Craiovei, de asemenea, unul dintre cele mai mari cartiere din ţară - mai precis, este al doilea după cartierul clujean Mănăştur, exceptând cartierele din Bucureşti, desigur. S-a dorit a fi „un oraş în oraş”, prin urmare, dotat cu toate cele necesare locuitorilor. În proiectul iniţial erau următoarele obiective: împărţit într-o zonă centrală, o zonă de locuit, formată din trei microraioane şi o zonă verde de agrement, cartierul urma să aibă, ca dotări, o policlinică, cinci dispensare, trei licee, nouă şcoli generale, şase grădiniţe-creşe, o casă de cultură, două cinematografe cu câte 500 de locuri, sală şi terenuri de sport, un patinoar, un hotel cu 250 de paturi, un oficiu poştal, piaţă şi complexe comerciale. Pe parcursul construirii, proiectul nu a fost, însă, respectat. Nu numai că nu au fost realizate toate obiectivele, dar s-au modificat şi aspectul arhitectonic şi elementele de confort - au fost construite blocuri în plus şi au fost reduse spaţiile apartamentelor. 

2. ISTORIA BLOCURILOR DIN CRAIOVA:

 La fel ca în alte orașe, construcția blocurilor a început în anii ’50 cu blocuri cu 1-2 etaje în zona izolate. În jurul anului 1960 s-au construit blocurile din zona centrală. În anii 1960 a început construcția cartierelor Calea București, Brazda lui Novac și Nicolae Titulescu. În anii 1970 a început construcția cartierelor Craiovița Nouă, Gării, Valea Roșie și 1 Mai. După 1977 a început construcția cartierelor Brestei, George Enescu, Lăpuș-Argeș, Rovine și au fost îndesite și extinse cartierele Brazda lui Novac, Calea București, Craiovița Nouă, Valea Roșie, 1 Mai, plus o nouă serie de blocuri în zona centrală. Tiparul blocurilor s-a schimbat, în loc de blocuri bară, cub și turn, după 1977 s-au construit blocuri însiruite de-a lungul străzilor. Toate apartamentele de 4 camere precum și cele de 3 camere confort 1 au fost dotate cu 2 băi (anterior doar apartamentele de 4 camere confort 1 aveau 2 băi). Revoluția din 1989 a lăsat numeroase blocuri nefinalizate în cartierele Calea București, George Enescu, 1 Mai (finalizate în anii ’90 și ‘2000). Strada Opanez e sugrumată printre case, având doar 3 metri lățime la intersecția cu Strada George Enescu. Blocul S200 de pe Calea București, proiectat să fie cel mai înalt din oraș, parter+mezanin comercial și 10/12 etaje de apartamente, a rămas un schelet abandonat până în 2009 când i-au fost montați pereți cortină de sticlă, dar e încă nefinalizat în 2024. Blocul 201B, la intersecția Bulevardul Oltenia cu Strada Craiovești, început probabil în 1989, nu e finalizat nici în 2024. Altă clădire abandonată după revoluție este Spitalul Municipal Filantropia, finalizat în anii 2010. Pasajul suprateran din Piața Unirii a fost deschis pe 25 iulie 2012, iar pasajul subteran Universității în 2013. În rest, multe construcții haotice. Parcul Cornitoiu a devenit zonă rezidențială.

3. STRADA GEORGE ENESCU:

 Strada George Enescu începe din strada Amaradia și ține până  în strada Tineretului din Craiovița Nouă. Pe timpuri, adică prin 1916, se numea strada Sineasca și era locuită de lăutari. Într-un document din 1962, strada apare cu numele George Enescu. Chiar la intersecția cu strada Amaradia este casa Aldea construită la jumătatea secolului XIX, adică în vremea în care se năștea George Enescu, renovată în ultimii ani, și care dă o notă aparte acestei prime porțiuni. Pe stânga se intersectează cu strada Iancu Jianu și, după câțiva pași se ajunge la  Căminul şcoală nr. 8, înființat în 1951 cu numele  Casa de copii infirmi „7 Noiembrie”. Acum se numește Școala generală specială „Sf.Mina”. Pe partea dreaptă  se află clădirea Ocolului silvic Dolj și a Stațiunii de cercetare în domniul silvic. De la intersecția cu strada Plevnei se întind, pe partea stângă, blocurile din cartierul George Enescu apoi cele din Craiovița Nouă. Pe partea dreaptă,  vechile case  își păstrează și acum  croială de odinioară . La numărul 64 găsim casa în care s-a născut Ioana Radu pe care fusese aplicată o placă de marmură. Acum, în locul ei, a rămas, simbolic,  doar un dreptunghi  de culoare albă. Tot pe dreapta, Cimitirul Sineasca cu istoria lui și amitirile noastre despre oamenii  care se odihnesc  aici. După sensul giratoriu se  traversează pârâul Cornițoiu și zona mlăștinoasă din apropiere. Primul program de desecare  a acestei zone a fost lansat în 1898, adică acum 118 ani. Se pare că mai  avem nevoie de încă un secol pentru rezolvarea completă a problemei. Strada George Enescu  traversează strada Constantin Brâncoveanu, fostă Potbanița și  intră, triumfal, în cartierul Craiovița Nouă. De aici, strada George  Enescu are atributele unui bulevard: o arteră urbană largă, cu spațiu verde și alee pietonală pe mijloc.

 Despre George Enescu se poate povesti extrem de mult, dar eu voi aminiti  doar câteva dintre legăturile lui cu orașul nostru. George Enescu l-a apreciat pe tenorul Grigore Gabrielescu, născut la Craiova, pe care l-a vizitat aici, în universul cultural al Craiovei, de mai multe ori. George Enescu a venit la Craiova și în 1911-1912  la  invitația lui Emil Gârleanu, Directorul Teatrului Național din Craiova pentru a participa la două concerte  extraordinare destinate fondării unui Premiu Național de compoziție. George Enescu a venit la Craiova și în luna mai a anului 1942. A fost și la Conservatorul Municipal de Muzică și Dicțiune „Cornetti”,  unde avea mulți prieteni. Probabil că au discutat și despre audiția muzicală organizată de  Conervator pentru ziua  de duminică  7 iunie 1942, ora 10,45 pentru că, pe  Programul tipărit cu această ocazie, George Enescu a scris: „Muzica nu este un lux, ci o artă care purifică și’nalță sufletele, deci este un element moralizator care trebuie încurajat și răspândit cât mai mult în toate clasele sociale căci tocmai posibilitatea de-a cultiva sufletul diferențiază pe om de animal. Școala de muzică, ori mai bine zis Conservatorul Cornetti trebuie să trăiască și să propage cultul frumosului”. Școala de Arte și Meserii „Cornetti” , care funcționează și azi pe strada Jiețului nr.19, a respectat îndemnul lui George Enescu. Mai mult, instituțiile muzicale ale Craiovei, Opera Română, Filarmonica, Liceul de Arte  „Marin Sorescu”, Corul Medicinei dar și oferta Universității din Craiova în domeniul muzical, au diversificat „arta care purifică și înalță sufletele”. Faceți o plimbare pe strada George Enescu! Mergeți la Opera Română din Craiova! Mergeți la Filarmonica din Craiova! Gândiți-vă și la suflet!

3. CARTIERUL BRAZDA LUI NOVAC:

 Brazda lui Novac este al treilea cartier ca populație din Craiova, avâd aproximativ 30.000-40.000 locuitori. Este primul cartier în care s-au construit în Craiova blocuri de locuințe începând cu 1963. Cartierul este structurat mixt, având în componența sa atât blocuri, cât și case. Acesta este străbătut de traseele de autobuz 3b, 13, 20, 23b, 25, care fac legătura cu celelalte puncte și zone de interes din municipiu.

 Brazdă, cartierul născut în vremea unei epidemii: Novac a pus „brazdă” ca metodă de izolare între el și soacră! Considerat unul dintre cele mai bune cartiere ale Craiovei, „Brazda lui Novac” își are originile în jurul anilor 1400, atunci când Europa de astăzi era cuprinsă de epidemia de ciumă. Deși istoricii nu s-au pus de acord întru totul cu această variantă, se pare că autoritățile locale din zona actualei Craiove au decis ca oamenii să rămână acasă, la mulți metri distanță unul de celălalt. Novac, un tânăr căsătorit de curând, a luat un plug și a trasat o brazdă, ca să o împiedice pe soacră să îi mai viziteze. „Brazda a fost lată de vreo șase-șapte metri și adâncă de vreo patru,  atât de hotărât a fost tânărul Novac, pentru că altfel nu putea să mai scape de soacră. Mai mult decât atât, a umplut-o cu apă și tot felul de lighioane sălbatice, șerpi în general, ca nu cumva să îi dea nepoftitei prin cap să treacă înot”, susțin cercetători de specialitate. Astfel, bărbatul s-ar fi protejat și de epidemie, pentru că așa era sigur că nimeni nu poate să îl viziteze, dar mai ales de soacră cu care, se pare, nu avea un raport tocmai bun. În amintirea acestui erou, zonei unde a locuit i s-a dat acest nume. Așadar, Brazda lui Novac nu are legătură cu … Baba Novac, căpitan în oastea lui Mihai Viteazul!!

4. DEPRE … DAMOCLES!

 Cu toții am auzit cel puțin o dată în viață expresia „a avea deasupra capului sabia lui Damocles”. Cercetători importanți sunt de părere că faimosul personaj Damocles a existat în realitate. Potrivit studiilor acestora, el se numea Dragomir și a trăit în Craiova secolului XIX, în ceea ce azi numim Fața Luncii. „Cercetările noastre indică un conflict de familie, pe care respectivul, Dragomir, a încercat să îl rezolve cu forța, punând mâna pe sabie. În acele momente, mama bărbatului, Didina, ar fi strigat cu mânie către fiul său: „Da’ mucles mo, Dragomire, pusăși mâna pe sabie, tu ești sandilău?”. Atunci, bărbatul, speriat de glasul femeii, a scăpat sabia din mână iar aceasta, din inerție, a căzut peste tuciul în care doamna Didina făcea mămăligă. Pentru că au rămas nemâncați în acea seară, se pare că Dragomir a fost alungat de acasă” este versiunea pe care o susțin cercetătorii. Despre Dragomir se presupune că s-a mutat în actualul cartier  Fața Luncii, unde a trăit până la sfârșitul zilelor. În timpul vieții el  și-a învățat urmașii să mânuiască sabia cu măiestrie, în orice situație.

5. VECHI DENUMIRI ALE CARTIERELOR CRAIOVEI:

 Ca peste tot în Principatele Române, în oraşul nostru, înainte de a lua naştere organizarea nouă, cu numiri individuale pentru fiecare stradă, se obişnuia ca denumirea „uliţelor târgului” să fie cuprinsă în câteva „mahalale” sau „suburbii principale”. De-a lungul dezvoltării lor istorice, toate localităţile noastre din fostele principate s-au subîmpărţit în mahalale, formaţiuni urbanistice echivalente, astăzi, cu termenul de cartier sau de suburbie. Obiceiul acelor vremuri era ca astfel de denumiri să se dea de cele mai multe ori după numele unor biserici, alteori după acela al boierilor sau vreunui neguţător însemnat al oraşului. Tradiţia populară, cea mai puternică păstrătoare a trecutului istoric al oraşului, face referire la denumiri speciale din istoria oraşului, transmise din generaţie în generaţie, făcând astfel ca ele să nu fie pierdute în întrgime. În acest sens, multe dintre denumiri au fost incluse în acte pentru ca locuitorii să poată să-şi identifice cu mai multă uşurinţă proprietăţile. Dintre aceste vechi denumiri ale cartierelor craiovene de astăzi, o bună parte din ele dispărute sau prea puţin cunoscute, amintim:

Brazda. Denumirea veche sub care era cunoscută o bună parte a oraşului nostru către N-E, în special porţiunea dintre străzile denumite pe atunci Amaradia şi Sfântul Gheorghe Nou. Celor care locuiau în acea zonă li se zicea „că stau pe brazdă”. Potrivit lucrării „Arhivele Olteniei”, în trecutul Craiovei, prin această „brazdă” se înţelegea „un drum vechi, un val roman, constatat de cercetările istorice, începând aproape de Dunăre, de la Severin, intrând în judeţul nostru şi trecând în oraş prin partea de N-E, cam prin strada Mărgăritar până la extremitatea oraşului, luând de aici drumul către răsărit pe la comuna Gherceşti către Olt (…)”. Acest drum lat de 8 paşi pe vremuri, era cunoscut de locuitori sub denumirea veche de „brazda lui Novac”, de alţii sub denumirea de „drumul lui Ler Împărat” sau de „brazda împărătească” pe care ar fi trasat-o Ler Împărat când a trecut cu oastea de la apus către răsărit la Ierusalim. Această amintire istorică confuză, ajunsă astfel în mintea poporului, trăieşte totuşi şi astăzi şi va trăi mult timp, atât cât denumirea de „brazdă” dată întregului cartier al Craiovei din această zonă, va dăinui printre locuitori. Am văzut însă, mai sus, că Brazda lui Novac vune de la tânărul Novac!

Sf. Dumitru-Băneasa. În vremurile vechi ale Craiovei această denumire cuprindea toată împrejmuirea bisericii Sf. Dumitru şi vine de la biserica cu acelaşi nume. Zona s-a numit într-o perioadă şi „mahalaua monastirei Domneşti”.

Obedeanu. Denumirea era dată întreagii părţi a oraşului cuprinsă între cele două bariere, a Severinului şi a Brestei, la fel ca biserica ce se mândreşte de secole cu această istorică numire a bogatului boier craiovean Constantin Obedeanu, ca şi a întregii sale familii, întemeietorul acestei biserici şi al şcolii româneşti la Craiova.

Precista de la Dudu şi în epoca latinizării, Madona Dudu, este denumirea dată zonei ce s-a format împrejurul bisericii celei bogate şi frumoase de pe vremuri a Craiovei, ctitorie a neguţătorului Hagi Gheorghe Ioan şi a Clucerului Constantin Fotescu. Zona era foarte mică, abia număra câteva zeci de familii, însă însemnătatea ei i-a dat-o întotdeauna bogăţia bisericii şi legenda - frumoasa legendă a bisericii, întemeiată pe icoana făcătoare de minuni a Maici Domnului, găsită în dudul cel bătrân de pe locul boierului Chiriac Găianu.

Craioviţa. Întinderea acestei zone este foarte mare şi cuprinde partea de Nord a oraşului. Tradiţia locală înclină spre părerea că balta Craioviţei, acum secată, nu a putut să fie altceva decât ultimele rămăşiţe ale marei bălţi de acum câteva mii de ani, ce a acoperit cu desăvârşire vechea Craiova, sau un alt sat, sub apele ei.

Bogdan. În vechile acte de pe la 1825-1830, figurează această denumire a unei părţi a oraşului nostru. Ea cuprindea partea din oraş „de la drumul Calafatului înspre Parcul Bibescu”. Populaţia acestei zone era a „calicimei” şi a oamenilor săraci. Se crede că denumirea acestui cartier ar veni de la fântâna lui Bogdan, o veche fântână care a existat mai mult de un secol în marginea oraşului pe şoseaua ce ducea la Calafat sau la Dii (Vidin) în vremurile mai vechi.

Podbaniţa (mahalaua). Vechea denumire a mahalalei Sineasca pe care o găsim în toate actele timpului până pe la 1870-1875, când această numire i-a fost schimbată după numele Bălaşei Sineasca, donatoarea de la 1870 a locului pe care s-a format marele cimitir al oraşului din acea parte. Denumirea cea veche de Potbaniţa sau Podbaniţa vine de la pârâul ce trecea pe la marginea Craiovei, pârâu care alimenta fântânile din zonă, dând populaţiei oraşului o apă foarte bună de băut, până când au fost înlăturate, odată cu alimentarea Craiovei cu apă de la Cioroc.

„Târgu de afară”, Hagiu sau Hagi-Enuş (mahalaua). Denumirea de „Târgu de afară”, o găsim folosită în toate actele timpului şi era întrebuinţată datorită faptului că ea se găsea în imediata vecinătate a târgului săptămânal al oraşului. Pe atunci târgul se ţinea în această parte a oraşului, pe locurile goale dintre străzile Știrbey-Vodă, Fraţii Goleşti şi Vasile Alecsandri până când, pe la 1840 a fost mutat în mahalaua Polcovnicului Hârşu, unde mai fusese înainte de 1800 şi unde îl găsim existând la 1845.

 Pe lângă aceste mahalale, mai găsim în Craiova şi altele: Sf. Gheorghe-Nou şi Sf. Gheorghe-Vechiu, numite astfel după numele celor două biserici, una a lui Milcu Stoenescu iar cealaltă a neguţătorilor cojocari şi rachieri din mijlocul târgului. De asemenea, în lucrările istorice mai este menţionată şi Mahalaua neguţătorilor, care poate să fi fost centrul târgului Craiova, toată acea parte a oraşului unde se făcea negoţul. Deşi foarte rar, apare în unele acte şi însemnări de prin secolul XVIII şi Mahalaua sârbilor. Se presupune că ar fi vorba despre acea parte a oraşului situată în dosul bisericii Sf. Ion (Hera) şi înspre strada Chiriac, pe unde locuiau vechii neguţători macedoneni, veniţi în Oltenia şi îndeosebi în Craiova la începutul acelui  secol, dintre care o bună parte erau cunoscuţi sub această denumire. De asemenea, dintre vechile cartiere craiovene mai amintim Mahalaua Valea Vlăicii care cuprindea 40 de familii şi purta hramul bisericii Sfântul Spiridon, Mahalaua Ungurenilor care cuprindea 136 de familii şi purta hramul bisericii Sfântul Nicolae, Mahalaua Brânduşa care şi ea cuprindea un număr mic de familii precum şi Mahalaua Mântuleasa compusă din 88 de familii şi care purta hramul bisericii Sfânta Troiţă/Treime.