MASCA DE FIER - IPOTEZE.

 

MASCA DE FIER - IPOTEZE

 În anul 1703, în Paris, a avut loc o înmormântare despre care s-a vorbit mult. A fost înmormântat, în taină, un deţinut necunoscut căruia i se zicea „Masca de fier”. Cine a fost acel misterios deţinut? A cui faţă a fost ascunsă de o mască, atâţia ani? Începând cu secolul al XVIII-lea, cercetători din diferite ţări au încercat să descopere această enigmă. Au fost avansate cele mai ciudate ipoteze, însă istoria păstrează această taină şi azi. Un răspuns de mare efect l-a dat Voltaire, care a sustinut că misteriosul deţinut ar fi fost fratele geamăn al regelui Ludovic al XIV-lea. Această ipoteză a devenit populară datorită genialului Dumas-tatăl: ea stă la baza subiectelor romanelor „După douăzeci de ani” şi „Vicontele de Bragelonne”. În anul 1751 este publicată cartea lui Voltaire „Epoca lui Ludovic al XIV-lea”, care contine unele detalii interesante referitoare la acest eveniment. După moartea cardinalului Mazarin, în castelul de pe insula Sfânta Margarita, din apropierea oraşului Provence, a fost expediat un deţinut necunoscut, tânăr, cu o alură de nobil. S-a dat ordinul ca el să fie omorât, în cazul în care ar fi încercat să-şi scoată masca. După un timp, detinutul a fost adus în Bastilia, unde i se îndeplineau toate dorinţele. Lui îi plăcea să poarte cămăşi deosebit de fine, dantelate, şi acestea îi erau puse la dispoziţie. Ore întregi cânta la chitară. Pentru el erau pregătite cele mai alese mâncăruri, iar medicul din Bastilia, care avea grijă şi de sănătatea acestui deţinut, spunea că nu a văzut niciodată faţa lui, cu toate că i-a examinat de multe ori corpul şi limba. Necunoscutul a murit în anul 1703, fiind inmormântat lângă biserica parohială Saint Paul. Istoricii profesionişti de mult nu mai consideră veridică legenda despre fratele regelui. Iar alte informaţii despre neobişnuitul deţinut din Bastilia aproape că nu există. Se ştie doar că, la începutul anului 1679, la închisoarea Pignerol, unde se aflau cei mai periculoşi deţinuţi politici, se afla şi unul de pe faţa căruia nu a fost scoasă niciodată masca de catifea, de model veneţian, cu încuietori metalice, pe care, cu trecerea timpului, legenda a transformat-o în mască de fier. Camera de închisoare, în care se afla el, era izolată fonic. Enigmaticul deţinut a fost ameninţat cu moartea, în cazul în care ar fi încercat vreun mod de comunicare cu cei aflaţi în închisoare. În tot timpul şederii sale aici, el nu a schimbat cu nimeni niciun cuvânt, nimeni nu a aflat pentru care nelegiuiri a fost condamnat la închisoare şi cine era el, cu adevărat. După moartea lui, camera în care a stat a fost verificată minuţios, iar pereţii au fost chiar răzuiţi, apoi zugrăviţi din nou. Obiectele si vesela pe care le-a folosit au fost arse, iar vesela de argint şi de aur au fost topite. Probabil că autorităţile se temeau că deţinutul ar fi putut lăsa vreo inscripţie pe vreun obiect sau o scrisoare într-un ascunziş, în care ar fi relatat despre cauza condamnării sale. În anii care au trecut, masca a fost atribuită mai multor persoane. Este imposibil de enumerat toate versiunile care explică personalitatea şi faptele condamnatului necunoscut. Conform unor versiuni, „Masca de fier” a fost un tânăr nobil, de origine străină, şambelanul reginei Anna de Austria şi tatăl natural al lui Ludovic al XIV-lea. Alte versiuni ne spun că acesta putea fi contele de Vermandois, fiul nelegitim al lui Ludovic al XIV-lea şi al doamnei Lavalliere, care l-a insultat moral pe rege. Şi această vină el a trebuit să şi-o răscumpere prin condamnarea pe viaţă, cu toate că versiunea oficială relatează că Vermandois a murit de tânăr. Unii l-au identificat în „Masca de fier” pe un englez, ducele de Monmouth, care a organizat o răzmeriţă împotriva lui Iacob al II-lea al Angliei şi a fost decapitat în anul 1685. Există şi o teorie extravagantă, conform căreia masca de fier o purta chiar Petru I, care venise în Anglia ca mare ambasador rus, şi în locul lui a fost trimis, în Rusia, un impostor. Cu totul surprinzătoare este versiunea propusă în anul 1963 de istoricul francez Charles Benecroute. El considera că „Masca de fier” a fost cardinalul Mazarin - „În anul 1614, de pe insulele Polineziei, a fost transportat în Franţa un indigen albinos, care, printr-o ciudată coincidenţă, semăna cu cardinalul, ca două picături de apă. Această asemănare a fost constatată în anul 1655, de ducele de Gaulle, care a încercat să-l înlocuiască pe Mazarin, şi această încercare i-a reuşit de minune. După ce indigenul a luat locul de ministru, la curtea lui Ludovic al XIV-lea, lui Mazarin i-a fost impus să poarte renumita mască.” În anul 1978 a apărut o altă versiune interesantă. Avocatul francez P.M. Dizhol, în cartea sa „Nabo sau masca de fier”, spune că deţinutul din Bastilia era maurul Nabo, slujitorul reginei Maria Tereza, sotia lui Ludovic al XIV-lea. Cercetătorul moscovit Iuri Tatarinov consideră că a reuşit să descopere, pe deplin, secretul „Măştii de fier”. El şi-a început căutările studiind biografiile a opt deţinuţi aduşi în Paris, de pe insula Sfânta Margarita, aceştia fiind insoţiţi de noul intendent al Bastiliei. Savantul a folosit metoda analizei de sistem: a construit o matrice, ale cărei rânduri reprezentau enumerarea cronologică a evenimentelor, extrase din documente „fundamentale”, iar coloanele - cei opt deţinuţi. Nereuşind să găsească o singură soluţie, Tatarinov a decis că masca a fost purtată de mai multe persoane şi a încercat să estimeze, conform matricei sale, care puteau fi cele trei persoane, din opt, cărora li se putea impune să poarte masca. Soluţia obţinută de el este că cei trei nenorociţi au fost Nicolas Fouquet, Ercole Antonio Mattioli şi Eustache Dauger. „Primul deţinut cu mască neagră pe faţă a fost Nicolas Fouquet, intendentul principal al finanţelor, care s-a imbogăţit din afaceri şi comerţ, devenind concurentul „regelui Soare”. După moartea lui Fouquet, masca a fost impusă contelui Mattioli, ministrul ducelui Carol Ferdinand de Mantova, care fusese arestat pentru divulgarea înţelegerii secrete dintre regele francez şi ducele italian. Însă, după o lună, moare şi acesta. Atunci, i-au pus masca lui Eustache Dauger, care, deoarece s-a aflat mulţi ani alături de Fouquet, ştia prea multe. Dauger a fost adus în Paris, unde, sub numele „Masca de fier”, şi-a trăit ultimii ani.” Dacă-i aşa, atunci masca a fost necesară de două ori: prima dată - pentru a ascunde bine faţa unei persoane binecunoscute, şi a doua oară - pentru a ascunde faptul că această persoană nu mai există.

COMPLICITATEA UNIVERSITĂȚII HARVARD CU CHINA COMUNISTĂ ȘI, IMPLICIT, CU PUTIN!

 

COMPLICITATEA UNIVERSITĂȚII HARVARD CU CHINA COMUNISTĂ ȘI, IMPLICIT, CU PUTIN!

Sunt uimitoare cadrele didactice de stânga, din SUA, care continuă să ia obsesiv apărarea universității Harvard. Ce trec oare sub tăcere unii politologi, istorici, profesori universitari americani și europeni de stânga, specialiști în marxism? Faptul că Harvard e nu doar cea mai prestigioasă școală superioară de elită din SUA și perla Ivy League, ci și un important hub chinezesc, folosit de regimul comunist  de la Beijing ca „teren fertil de recrutare de capital uman”, după cum nota recent publicația americană The Washington Free Beacon. Și ca sursă de progres militar. O altă publicație americană, în speță The Free Press, dezvăluia că Harvard se află în fruntea universităților americane care au primit în ultimele decenii miliarde de dolari de la Qatar, un bastion al islamo-fascismului Frăției Musulmane, a cărui filială din Gaza e Hamas, ca și de la China comunistă. Cele două țări se situează clar în fruntea donatorilor străini care varsă anual miliarde de dolari în școlile de elită americane și și-au majorat enorm cadourile în ultimii patru ani, când Germania a preluat conducerea donatorilor, (investind în special în PennU) urmată fiind de Qatar și de China. Iată ce pare să se ascundă îndărătul refuzului universității Harvard de a se supune inițiativei administrației americane, care i-a cerut să combată antisemitismul dezlănțuit din interiorul ei, antisemitism admis de altfel de un raport intern, efectuat de Harvard.

Cum se articulează complicitatea?

 Această universitate de top s-a lăsat cu plăcere înhămată la strategia comunistă, chineză. Una, potrivit WBF, „de recrutare de savanți și studenți americani, de influențare a opiniei publice, și de obținere de acces la tehnologii de vârf”. Free Beacon citează o nouă investigație care scoate în evidență colaborarea dintre Harvard și oameni de știință chinezi în proiecte de „tehnologie de vârf”, care, conform legilor comuniste chineze, trebuie să fie împărtășite armatei regimului de la Beijing și serviciilor lui secrete. Pe scurt, savanții de la Harvard par a pune umărul din răsputeri la ameliorarea capacităților letale ale dușmanului de moarte al Vestului și al Statelor Unite, care e China comunistă. Profesorii și studenții universității, mari progresiști, au contribuit la progresul programului de rachete al Chinei comuniste, la progresul industriei nucleare chineze, la progresul construcției de computere pe bază de mecanică cuantică. La proiecte energetice de ultimă generație. Și la câte și mai câte. De munca lor profită, din plin, armata Rusiei lui Putin, al cărei principal ajutor oare cine este? Ați ghicit, este chiar China comunistă a dictatorului Xi. Și de munca lor se bucură plenar armata chineză, căreia i s-a  dat ordinul să fie gata să invadeze Taiwanul până în 2027 și se pregătește de marea confruntare militară cu Statele Unite. E posibilă oare o trădare mai îngrozitoare? Eu unul mărturisesc că nu mi-o pot imagina.

Cât plătesc dușmanii Americii pentru ca să-și cumpere influență și savanți americani?

 Pentru ca să-și procure zisa trădare, China s-a dovedit generoasă. Mai mult chiar, în ultimii ani, decât Qatarul, (care, între 2021 și 2024, a donat nu mai puțin de 2 miliarde de $) dar nu la mare distanță (cu 2,3 miliarde). Împreună, se află de departe în fruntea listei țărilor care au pompat doar în ultimii câțiva ani aproape 30 de miliarde de dolari în universitățile de elită, mai toate de extremă stânga, din Statele Unite. Sub administrația Biden, cumpărarea de școli de Ivy League de către regimurile totalitare s-a accelerat și a sporit la dimensiuni fără egal, în istorie. Banii pompați în universitățile de Ivy League sub administrația extremiștilor de stânga aflați îndărătul administrației Biden a depășit tot ce-au investit puterile străine în aceste școli superioare, în cei 40 de ani precedenți, relevă Free Press. Astfel, Qatarul a investit în ultimii ani în influență sau agenți universitari americani 6,3 miliarde de dolari. Iar China comunistă? 5,6 miliarde de $. Sumele cele mai ample, de multe miliarde, le-a încasat antisemita universitate Harvard, pe care, deși instituția din Cambridge, Massachusetts, își ascunde în mare măsură donațiile și donatorii, o tot apără tot felul de intelectuali de stânga, europeni și americani. Un studiu al Asociației Naționale a Savanților a reliefat că universitățile americane au ascuns donații și finanțări din străinătate în valoare de cel puțin un miliard de dolari. Alt studiu, citat de WFB, releva, potrivit publicației Frontiers of Social Psychology, corelația dintre universitățile puternic finanțate din străinătate și sporul de incidente antisemite din campusurile lor. Free Beacon detaliază și unele proiecte menite să avanseze capacitățile militare ale Chinei, la care au cooperat universitarii de la Harvard, sugerându-le doar serviciilor secrete occidentale, în măsura în care nu sunt conduse de absolvenți de la Harvard și de la alte huburi ale Chinei și Frăției Musulmane, să le examineze cu atenție.

ȘTIRI DESPRE MOLDOVA SOVIETICĂ ÎN „BULETINUL DE INFORMAȚII AL ROMÂNILOR DIN EXIL”.

 

ȘTIRI DESPRE MOLDOVA SOVIETICĂ ÎN „BULETINUL DE INFORMAȚII AL ROMÂNILOR DIN EXIL”

 Spre deosebire de textele cu tematică istorică despre Basarabia, foarte numeroase, cele despre Moldova Sovietică (adică despre prezentul imediat al apariției revistei) trebuie privite cu anumită reticență, pentru că de multe ori nu vom putea demonstra veridicitatea lor. BIRE avea o politică anticomunistă și antisovietică ferme și uneori recurgea chiar la știri false sau exagera în unele privințe. Dar, în același timp, multe informații pot fi verificate, fiind indicată sursa. Dincolo de asta, putem urmări în paginile longevivei reviste BIRE ce anume afla exilul românesc despre Moldova Sovietică. Deportările din 1941 au continuat sub formă de  „Deplasări masive ale populației basarabene”, așa cum sună titlul unei știri din 1955, făcând referire la o sursă din presa sovietică: „Am arătat de nenumărate ori că populația românească din Basarabia este trimisă în diverse ținuturi îndepărtate din URSS și înlocuită cu elemente rusești. Această criminală manevră a Sovietelor este astăzi recunoscută oficial de ziarul „Sovietskaya Moldavi”» din 31 Martie, care arată: „Autoritățile sovietice au decis deplasarea planificată a polulației din Moldova spre republicile ruse din Astrahan, Rostov și în Kazahstan. Voluntarii pentru aceste deplasări vor beneficia de călătorie gratuită, o primă în bani, scutire de impozite și un credit pentru a consturi locuințe”.” (BIRE, nr.199, 15 aprilie 1955, p. 3). În numărul următor al revistei BIRE (nr. 200, 1 mai 1955, p. 4) se scria: „BIRE” a  fost poate prima publicație din refugiu care, încă din 1950 denunța opiniei publice criminala metodă aplicată de ruși în Basarabia, aceea de a elimina populația românescă din această provincie, înlocuind-o cu elemente rusești.” Făcând trimitere la articolul din numărul trecut, redacția enumeră reacțiile instituțiilor românești, de unde reiese credibilitatea revistei și dinamismul exilaților, care au avut atitudini ferme într-un timp atât de scurt. Ultima parte a textului este un îndemn la acțiune: „În fața acestei lichidări totale a elementului românesc din Basarabia, Comitetul Național Român și toate organizațiile culturale și politice din refugiu au datoria de a protesta cu tărie la ONU, de a arăta acestui înalt for internațional nemaipomenita crimă practicată cu populația românească din Basarabia. BASARABIA ȘI BUCOVINA SUNT ȘI RĂMÂN TERITORII ROMÂNEȘTI!” „În Basarabia medicamentele lipsesc cu desăvârșire” (nr. 214, 1 ianuarie 1956), chiar pe prima pagină, urmat de o știre scurtă: „Farmaciile din Bălți, Chișinău, Orhei și Tighina sunt complectamente lipsite de medicamente dintre cele mai elementare. Vitaminele, clorura de calciu și amoniacul sunt inexistente. În luna Septembrie a.t. la spitalul din Orhei nu s-au putut face injecții bolnavilor din cauza lipsei de ace pentru seringi. Centrul de sterilizare din Chișinău a fost notat într-un proces verbal de inspecție ca un periculos focar de infecție.” La rubrica „La închiderea Buletinului” din 15 iulie 1956 (nr. 227, p. 11) avem o altă scurtă informație: „Echipa sportivă Burevestnic din Chișinău până în prezent ocupă al 3-lea loc la concursul de  football pe întreaga Uniune Sovietică.” Înființat în 1947,  clubul de fotbal din Chișinău s-a numit Burevestnic în perioada anilor 1950-1957 (Alte denumiri,  „Dinamo”, „Moldova”,  „Nistru”, iar din 1991 - „Zimbru”). „Actul curagios al unui cetățean la Bălți” (nr. 229, 15 septembrie 1956) e acel gen de text care nu poate fi verificat, desi acte de revoltă în Moldova Sovietică au fost, așa cum reiese și din documentele serviciilor secrete recent declasificate. „De când la Bălți a început să funcționeze o fabrică care (sic!) produce praf de ouă, în oraș nu se mai găsesc nici un fel de ouă. Cetățeanul Gavrilă Meriuță din Slobozia-Bălți, ducându-se la cooperativa No. 4 și negăsind nici ouă, nici praf de ouă, a început să vocifereze spunând „Niș tu ouă, niș tu praf, Doamne, de-ar veni odată și din ciuma de Moscoviți să se facă praf de omorât păduchi”. Gavrilă Meriuță, pentru actul său de curaj, a fost arestat și nimeni nu știe unde se găsește actualmente.” Altă incredibilă știre pe prima pagină, din 1958, cu titlul „Doi basarabeni din Armata Sovietică dezertează în regiunea Satu-Mare” (265, 16 aprilie 1958, p. 1 și p. 11), în care impresionează detaliile tehnice: „În timpul Sărbătorilor Crăciunului, loc. Vătaf din Strășeni și plut. Gh. Ursuleț sau Brâuleț din Felinești-Basarabia, au dezertat de la un batalion de tancuri sovietice din Livada, venit de la Sevlus pe Tisa unde mai staționează încă un batalion și un batalion organic de infanterie motorizată care aparțin regimentului 3 de tancuri sovietic. Tot acestui regiment aparține și batalionul de tancuri din Vylok, cu un efectiv de 27 de tancuri de tip 34/85 tun calibru 85 mm. Comandantul diviziei 73 de tancuri sovietic din Satu-Mare a ordonat o razie severă în tot cuprinsul regiunii, însă fără nici un rezultat.” Se citea atent nu doar presa din Moldova Sovietică, dar și aceea din Ucraina, în componența căreia intraseră sudul și nordul Basarabiei. Vom observa că ștrile despre religie revin cu oarecare regularitate:  „În legătură cu descoperirea și arestarea conducătorilor unor secte religioase din Basarabia, Ziarul „Ciornomorskaia Komuna” din Odesa scrie următoarele: „Numărul candidaților și membrilor de partid din Cetatea Albă, Ismail, Reni și alte localități, care frecventează bisericile și se conformă ceremonialelor religioase a devenit catastrofal.” (titlul: „Numărul basarabenilor cari frecventează bisericile alarmează pe sovietici”, fără autor, nr. 266, 1 mai 1958, p 3). Foarte interesant, dar greu de verificat (și de crezut):  „Un număr de peste 130 de fugari au trecut Prutul, refugiindu-se în RPR” (titlul): „În toamna acestui an, mai mulți fugari au trecut Prutul, refugiindu-se la Iași, Bârlad și Galați. Fugarii nu au fost înapoiați URSS-ului, dar au fost trimiși la muncă în uzinele din raionul Făgăraș, gospodării colective din Ialomița etc. Mulți dintre ei sunt originari din Basarabia, însă fugiți din Kazahstan, unde au fost trimiși la muncă” (BIRE, 323, 16 ianuarie 1961, p. 3). Încă o informație despre religie, pe prima pagină: „La Chișinău au fost tipărite cărți de rugăciune” : „La Tipografia Editurii de Stat (Goskogiz) din Chișinău au fost tipărite clandestin cărticele de rugăciuni care s-au vândut pe sub mână cu 5 ruble noi exemplarul” (BIRE, 328, 1 aprilie 1961, p. 1). Fără titlu, la rubrica „La închiderea Buletinului” (BIRE, 328, 16 aprilie 1961, p. 9): „În Basarabia se înregistrează, din ce în ce mai des, acte de rebeliune contra ocupației sovietice.” Se aduc exemple din mai multe sate din „jud. Bălți” (sic! județele au fost desființate, noile unități locale se numeau „raioane”), unde țăranii „au ars toate cărțile de îndoctrinare și propagandă comunistă și au atârnat afișe pe care au scris: „Vrem libertate! Jos cu boierimea roșie! Afară cu muscalii venetici. Trăiască Moldova Nouă!””  Din categoria „revolte anticomuniste”, una din preferatele revistei BIRE (nu doar în legătură cu RSSM), un text, cu titlul lipsit de ambiguități: „În Basarabia, o bandă de partizani activează de mai multe luni”: În cursul lunilor Octombrie și Noiembrie 1962 au fost înregistrate în Basarabia mai multe atacuri armate. Cele mai importante au avut loc în comuna Baldar, unde o mașină a băncii de stat a fost atacată. La Ialoveni și Frumușica au fost atacate patru mașini transportând alimente. Secretarul partidului din raionul Hâncești a fost atacat și crunt bătut. Un alt funcționar de la sovnarhoz din Chișinău a fost atacat de necunoscuți și bătut până la sânge. Aceste atacuri, atribuite unui grup de partizani, au apărut pentru prima data în presa sovietică, care arată că „numai la câțiva kilometri de Moscova, siguranța cetățenilor este periclitată de o bandă care operează de mai mulți ani fără ca autoritățile să fi reușit să pună capăt activității ei””. (nr. 367, 1 februarie 1963, p. 3). Spre deosebire de știrile scurte și foarte scurte nesemnate, de obicei,  la 1 martie 1963 e publicat un lung text „Trei date … trei etape …” semnat „De un ostaș român de la Stalingrad  (Volgograd), fost prizonier de război în URSS până în anul 1959” (nr. 369, pp. 6-7). Prima dată la care face referire autorul este 2 februarie 1942, capitularea de la Stalingrad: „Într-un film care schițează umbrele Stalingradului, astăzi denumit Volgograd, armata română este arătată sub forma unor pâlcuri dezorganizate care se îndeletniceau cu devalizarea depozitelor cu alimente. Presa străină a atacat pe regizorul filmului pentru acest neadevăr, pe când asociația ofițerilor și subofițerilor din exil și organizații similare au tăcut din gură. Nici un ofițer român din exil nu a suflat o vorbă, cu toată că poartă grade pompoase, chiar de generali, fără să fi mirosit cândva urmă de praf de pușcă.” A doua: 4 februarie 1948 semnarea tratatului de prietenie a României cu Rusia Sovietică. A treia: 5 februarie 1918 - 45 de ani de când Lenin „ a semnat decretul prin care biserica a fost separată de stat și școala de biserică, astfel vorbind s-a început prigoana oficială în contra credinței”. Autorul constată că „Propaganda antireligioasă din 1940-41, 1944-1963 în provincii ocupate a rămas fără efect”. Pentru a înțelege mai bine situația, „fostul prizonier de război” ne-a spicuit câteva exemple din Ziarul Pravda, din reportajul corespondentului N. Peciorsky. Fragmentul merită atenția, chiar dacă pe alocuri pare un triller cinematografic: „Președintele colhozului „Viața nouă” din com. Baraboi, raionul Râșcani, Ioan Fiodorovici Burunciuc, a povestit corepondentului că oamenii nu sunt răi, dar dacă este „atacată religia”, el este nevoit să doarmă „săptămâni de zile cu ușile baricadate și cu mâna pe trăgaciul armei automate. Agitatorul antireligios A.F. Lesnik a fost prins pe undeva de țărani și spânzurat pentru că el pândind pe preotul din comună reîntorcîndu-se de la un botez, l-a lovit cu un par în cap. Secretarul comitetului de partid, Gheorghiță Dolgan, și președintele Sfatului sătesc F.F. Botezatu au încercat cu violență să confiște de la oameni icoane, candele, cruci, cărticele de rugăciuni, însă chiar în noaptea următoare casele lor au ars până în temelie”.” La rubrica „Știri. Fapte. Comentarii” (nr. 437, 16 iunie 1966, p. 8), fără titlu, fără autor: „SUB TITLUL „Ce se întâmplă în Moldova Sovietică”, organul lunar al Centrului Internațional al Sindicaliștilor liberi în Exil” („Le Syndicaliste exile” - N0 pe luna Mai 1966) publică o extem de importantă informație privind Basarabia. Astfel, în această informație se arată că „populația de origine română din Basarabia manifestă din ce în ce mai mult sentimentele sale ostile Moscovei”. Această informație e confirmată de publicațiile sovietice. Mai departe se precizează că „secretarul pentru chestiunile ideologice ale Partidului Comunist din Moldova, tov-ul Cornovan, s-a plâns într-un raport că elementele naționaliste din Basarabia dau preferință limbii lor naționale în detrimentul limbii ruse”. De asemenea, în articol se mai precizează că populația n-a sărbătorit ziua de 28 iunie, sărbătoare sovietică cu ocazia anexării Basarabiei de către URSS și a constituirii RSSM (zi care a fost „totalmente ignorată”), iar secretarul general al Partidului Comunist Bodiul ar fi declarat că „pe teritoriul Republicii sovietice e dusă o propaganda sistematică, ostilă Uniunii Sovietice ȘI SE CERE REVENIREA ÎN SÂNUL PATRIEI MUME, ROMÂNIA”.” Scurtă informație cu caracter militar: „Manevre militare sovietice în Basarabia și Ucraina” (BIRE 1 mai 1977, nr. 656, p. 3): „În zilele de 31 Martie - 5 Aprilie au avut loc în Basarabia și Ucraina manevrele armatei sovietice, cu un efectiv de 25 mii de oameni. Manevrele s-au desfășurat în regiunea Chișinău, Odesa și Nicolaev.” Chiar și difuzarea unui film sovietic se poate transforma într-un pretext pentru discuții istorice. În 1978, D. A. Michaloux, președintele Asociației culturale române „Doina” din Paris îi trimite „o lungă scrisoare referitor la prezentarea filmului ce a apărut pe ecranele pariziene „Țiganii se urcă în cer” (traducerea textuală a denumirii din limba rusă (Табор уходит в небо), de fapt, denumirea românească a filmului e „Șatra”, regizat în 1975), de  Emil Loteanu, originar din Basarabia” lui Yves Morouzi, „prezentatorul jurnalului pe canalul I”.  Aflăm din textul redacției că „În scrisoarea sa, D. A. Michaloux notifică lui Y. Morouzi (cică … Moruzi) că „Moldova face parte integrantă din Țara Românească din trupul căreia au smuls-o, așa cum au înghițit și o parte din Polonia și Țările Baltice”. Cu același prilej, Michaloux amintește lui Morouzi că strămoșii lui Panaiotache și Dimitrie Moruzi au trădat cauza românilor, punându-se în slujba rușilor, trădare pe care au plătit-o cu viața lor …” (nr. 669, 16 ianuarie 1978, p. 4).  La 16 aprilie 1980, BIRE publică datele ultimului recensământ al populației: „Direcția Centrală de statistică din Republica Moldovenească (Basarabia) a publicat la 17 Ianuarie rezultatul recensământului populației din acest teritoriu românesc precum și al românilor ce locuiesc în URSS. Se arată că populația din Basarabia se cifrează la 3 milioane 947 mii de cetățeni. Față de ultimul recensământ (efectuat în 1970), populația ar fi crescut cu 10,7 la sută. Populația de origine română se ridică la 2 milioane 968 de mii. Urmează bielo-rușii care reprezintă după ei 40% din populație și ucrainienii - 14%. Numai numărul evreilor a scăzut față de statistica din 1970 cu 19,4%.” (nr. 715, 16 aprilie 1980, p. 11). La 1 martie 1981, un caz special, în care se denunță cenzura la postul de radio Europa Liberă: „Tribuna liberă. Scrisoare deschisă Domnului Noel Bernard de Nicolae Lupan” (nr. 732, p. 5): „Îți dai, în calitatea d-tale de director acordul de principiu pentru un ciclu de emisiuni privind Basarabia și Bucovina de Nord. Le scriu, în număr de 10, pare-mi-se, a câte 4-5 pagini dactilografiate fiecare, cumpăr banda de magnetofon, le imprim, ți le trimit în același plic cu pelicula, le primești, îmi răspunzi la telefon „le dăm”, ca după aia să se aștearnă o tăcere de luni și luni de zile, pe parcursul cărora, în loc să le difuzezi, nu găsești de cuviință să învrednicești această muncă măcar cu un răspuns de câteva rânduri în care să mi se spună că emisiunile nu mai pot fi difuzate.” După ce îi reproșează că nu este „în slujba integrității neamului”, întrebându-se (retoric probabil) dacă există interdicții ale forurilor superioare, Lupan precizează că materialele trimise nu erau pur și simplu niște texte oarecare, de care REL să se fi dispensat cu ușurință, ci pagini despre Basarabia, „despre rusificarea căreia nu suflă nicio vorbă nici departamentul dumitale, nici cel al d-lui Lodeizin. Cel rusesc, adică. 50 de pagini despre Basarabia și Bucovina de Nord aruncate la coș. Numai de dragul acestor două provincii românești, dacă se simte românește, putea fi conservat acest material pentru timpuri mai bune. Căci toate se schimbă pe lumea asta.” „Și să știi că, cu toată dragostea pe care ți-am purtat-o ani de zile, am început să te urăsc. Și-mi pare rău.  Cu mult regret, Nicolae Lupan, Bruxelles, 14 ianuarie 1981”. BIRE a semnalat și cu alte ocazii asemenea practici, de pildă: „Cum cenzurează Radio Free Europe unele emisiuni” (nr. 668, 25 decembrie 1977, p. 10), în care se relatează cum a  fost cenzurat (tăiat)  sfârșitul unui text trimis de N. Penescu despre procesul Iuliu Maniu.  Fragmentul este reprodus în BIRE „întocmai pentru ca cetitorii să realizeze ceea ce nu este permis a fi difuzat pe undele Europei Libere.” Scurtă informație, la 1 decembrie 1986, cu titlul „Au fost destituiți cinci mari partinici din Republica Moldovenească” : Au fost destituite 5 cadre superioare de partid în R.S.S. Moldovenească: Pavel Petrik, Vasili Nejivoi, C-tin Melnik, Anatoli Zazimo și A.S. Miron. Simion Grossu - prim secretarul republicii a recunoscut umil că a fost „inconsecvent, fără șira spinării și prea clement”. Asta autocritică!!” (nr. 844, p. 8). De asemenea, sunt semnalate și probleme tehnice în capitala RSSM: „O mare parte din Chișinău a rămas în plină iarnă fără lumină și fără căldură”: „La 11 ianuarie 1987, la orele 20 și 30 de minute, stația de pompare numărul 5 a rețelelor de termoficare din Chișinău a încetat să funcționeze: sistemul de decuplare automatic al pomelor s-a dovedit a fi defect. 20 de centrale de termoficare, caloriferele din 140 de blocuri cu 5, 9 și 16 etaje, șapte grădinițe de copii, 9 școli medii, o serie de policlinici și spitale s-au pomenit fără încălzire. 150 km de conducte, rețele de apă și canalizare, montate în graba comunistă, trebuiesc acum refăcute.” (nr. 849, 1 martie 1987, p. 2). În numărul special dedicat Basarabiei  din 1 aprilie 1987 (nr. 851, p. 3), un scurt text despre religie, cu titlul: „„Sovietskaia Moldavia” - 22 febr. 1987: Simion Grossu este îngrijorat de tendințele studenților către religie și valori românești”: „Simion Grossu, care taie și spânzură în Basarabia, se arată foarte îngrijorat într-o cuvântare ținută în fața „Komsomolului moldovenesc” de accentuatele tendințe ale studenților și liceenilor către valorile românești și către religie.” În același număr, Grigore Singurel face un bilanț, „Basarabia în anul 1986” (p. 4). Începe cu daunele și distrugerile cutremurului din 31 august 1986 (55.00 de case de locuit deteriorare, 13.000 oameni au rămas fără adăpost, peste 600 de răniți încă sunt în spitale), probleme legate de catastrofa de la Cernobîl, moldoveni plecați la muncă în Republica Autonomă Udmurtă sau la război în Afganistan. Iar la sfârșitul anului 1986 s-au desfășurat , timp de două săptămâni, „zilele Uniunii Sovietice” în Statele Unite ale Americii. „„Strălucitele realizări” economice și culturale ale țării socialismului au fost reprezentate de Moldova sovietică. După cum relatează postul de radio din Moscova, aceste „Zile” s-au bucurat de succes. Americanilor le-au fost arătate desene, tablouri, fotografii și filme, încântătoare imagini din „înfloritoarea” Moldovă. Spectatorii, fără îndoială, au fost cuceriți de frumusețea costumelor naționale, de măiestria dansatorilor, de vraja melodiilor populare. Ce-i drept, unii spectatori mai competenți au spus, ca și alții până la dânșii: „am venit să-i vedem pe moldovenii sovietici, dar am văzut români get-beget …” Tot ce li s-a arătat americanilor semăna cu adevărul. Propaganda seamă și ea cu adevărul. Și doar numai un lucru nu seamănă cu adevărul - adevărul însuși. Tristul adevăr din Basarabia anului 1986.” În afară de BIRE, au scris despre Basarabia/Moldova Sovietică și alte publicații ale exilului postbelic, iar în 1979, Nicolae Lupan inițiază o rubrică, „Între Prut și Nistru”,  în revista Cuvântul românesc.