HOLOCAUSTUL ÎN ROMÂNIA - PREZENTARE GENERALĂ.

 

HOLOCAUSTUL ÎN ROMÂNIA - PREZENTARE GENERALĂ

 După instaurarea dictaturii regale de către Carol al II-lea, în România s-a declanșat persecuția oficială împotriva evreilor. La 22 ianuarie 1938, guvernul Goga-Cuza a adoptat Legea numărul 169 prin care era revizuit statutul de cetățeni al evreilor. Drept urmare mulți dintre evrei și-ai pierdut nu numai drepturile politice, ci și drepturile de muncă și proprietate.

 În contextul cedării Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța către URSS, s-au desfășurat acțiunile antisemite ale armatei române care au culminat cu evenimentele tragice de la Dorohoi (iulie 1940), unde, în conflictul ce s-a produs în cimitirul din localitate cu prilejul funeraliilor unui soldat român și unui soldat evreu, au fost uciși 10 soldați evrei; ulterior, alți 53 de civili evrei din oraș au fost uciși.

 O dată cu preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu, prigoana contra evreilor a devenit politică de stat. Propunându-și românizarea economiei, Antonescu și legionarii au inițiat îndepărtarea evreilor din structurile economice ale statului. O serie de decrete au vizat confiscarea bunurilor, proprietăților, firmelor deținute de evrei. Evreii au fost învinovățiți că ar fi dușmani neîmpăcați ai românilor și că ar fi avut toți simpatii comuniste pro-sovietice.

 În vremea rebeliunii legionare, ianuarie 1941, au fost uciși 121 de evrei. Ulterior, în anii 1941-1942 principalul obiectiv a devenit „curățirea terenului” în Moldova, precum și în Basarabia și Bucovina de Nord (teritorii recuperate la începutul războiului antisovietic) - echivalentul românesc al soluției finale. Distrugerea fizică a evreilor a fost inaugurată o dată cu pogromul de la Iași (28-29 iunie 1941). La ordinul lui Antonescu a fost organizată o adevărată vânătoare împotriva evreilor la care au participat autoritățile române, soldați români și germani, jandarmi și polițiști, precum și civili români. Un recensământ efectuat de comunitatea evreiască a stabilit că în ziua pogromului și în cele două „trenuri ale morții” în care au fost urcați cu forța evreii, au murit 14 850 de evrei.

 Programul de deportări, cu toate consecințele sale, a fost inaugurat o lună mai târziu, având drept destinație Transnistria, regiune încredințată administrației românești. Aici s-au organizat 3 mari lagăre de exterminare pe malul Bugului - Bogdanovka, Domanovka, Akmechetka -, și alte câteva mai mici. Numărul exact al celor exterminați nu se cunoaște cu precizie. Totuși, se știe că Antonescu este răspunzător pentru moartea a peste 70 000 de evrei la Domanovka și Bogdanovka datprită înfometării acestora și unor boli contagioase precum tifosul, malaria, tetanosul dizenteria. Alți zeci de mii de evrei pieriseră uciși sub diverse pretexte înainte de a ajunge la destinație. Cert este că din cei 150 000 de evrei adunați din Basarabia și nordul Bucovinei (în vara lui 1941) au supraviețuit doar 47 000.

 În vara anului 1942, Antonescu a fost de acord să-i deporteze pe toți evreii din România în lagărul de exterminare de la Belzec, cu excepția a 17 000 de persoane considerate „folositoare” economiei naționale sau beneficiind de privilegii speciale. Această „promisiune” n-a fost îndeplinită niciodată. Hitler nu avea de gând să retrocedeze Transilvania de nord-vest înapoi României, iar situația armatelor române pe frontul de la Stalingrad era din ce în ce mai dificilă.

 În anii care au urmat (1943-1944), autoritățile române au rezistat presiunilor germane, constatându-se situația paradoxală că pe măsură ce sistemul de exterminare nazist devenea tot mai cumplit, Antonescu își modifica atitudinea, repatriindu-i selectiv pe evreii din Transnistria și îmblânzind legislația antisemită. Deportările s0au încheiat definitiv în martie-aprilie 1943. Au putut supraviețui, în aceste condiții, aproximativ 340 000 de evrei. Au murit, însă, în teritoriile administrate de autoritățile române (alături de evrei ucrainieni), între 280 000 și 380 000 de evrei.

 Documente diverse menționează însă și unele cazuri de români - civili sau militari - care au salvat evrei, mulți dintre aceștia fiind cunoscuți ca „drepți între popoare” (59 de persoane, între care și regina mamă Elena).

 Tăișul concepțiilor rasiste al guvernului Antonescu s-a îndreptat și împotriva rromilor, peste 25 000 de persoane fiind deportate în Transnistria, dintre care mai mult de 11 000 au murit în iarna 1943-1944 din cauza inaniției ori a tifosului exantematic.

 Cât privește cele întâmplate cu evreii din Transilvania de nord-vest, responsabilitatea aparține Ungariei hortyste, căreia îi fusese fat acest teritoriu de către Germania și Italia prin Dictatul de la Viena , din 30 august 1940.