DE
PRIN … POLITICĂ
1. De
ce sunt progresiștii panicați: în UE se schimbă percepția față de „extremiști”:
Un articol foarte recent, din Politico, a
produs deranj serios în anumite tabere politice de la noi, mai precis în rândul
celor anti-pesediste. Pentru că lidera S&D, Iratxe García, a refuzat, în
pofida cererii explicite a președintelui Partidului Verde European, să critice
demersul PSD de a se alia cu AUR împotriva guvernului „pro-european”. Nu au
contat nici criticile liderului PPE, Manfred Weber și nici ale președintei
Renew Europe. Să fie chiar atât de iubit PSD în marea familie a socialiștilor
europeni sau altul să fie motivul acestei toleranțe? Cum ar fi conștientizarea
că una e să izolezi un grup cu o pondere de 10-15%. și alta e cu unul care se
îndreaptă spre majoritate în toată UE. Era „cordonului sanitar” se apropie
vertiginos de final. „Îmi reafirm încrederea în PSD și în angajamentul său de a
colabora cu toate forțele pro-europene”, a declarat președintele S&D,
García, pentru Politico. „Acest principiu este
nenegociabil și se află în centrul familiei noastre politice.” S&D, grupul
europarlamentar al PES, Partidul Socialiștilor Europeni, este al doilea ca
mărime după PPE, iar PSD, cu 10 eurodeputați, e al patrulea partid ca pondere
în grupul respectiv. E suficientă această pondere, însă, pentru ca S&D să
închidă ochii? Răspunsul e - nici vorbă. Între 2014-2019 PSD a avut 16
europdeutați și cu toate astea PES a înghețat oficial relațiile cu partidul lui
Dragnea și Dăncilă în 2019, pentru invocate atacuri la statul de drept. Adversarii
PSD au mizat și acum pe o reacție la fel de dură a S&D, dar, surpriză, ea
nu a venit. PES, prin Iratxe García, a reacționat de-a dreptul blând: a
reiterat principiul „pro-european” și angajamentul PSD de a nu face acord
politic cu AUR. Nu a venit cu o condamnare dură sau amenințare de excludere din
grupul S&D. Tăcerea PES în fața alianței tactice dintre PSD și AUR nu este
o scăpare, ci un simptom al unei schimbări de paradigmă. O explicație cu
adevărat plauzibilă ar fi „oboseala” cordonului sanitar, adică refuzul oricărei
cooperări cu populist-suveraniști ca principiu în interiorul UE. PPE votează
tot mai des cu ECR sau chiar Patriots for Europe pe teme precum migrația, Green
Deal sau altele. Socialiștii au criticat asta vehement, dar acum lucrurile se
schimbă și la ei. În plus, în mai multe țări (Italia, Franța, Olanda, Suedia,
Finlanda etc.) guvernele sau coalițiile au inclus sau tolerat partide de
dreapta populistă pentru că alternativa era blocaj sau instabilitate perpetuă. Marile
grupuri europene văd că extrema dreaptă/populiștii câștigă teren consistent în
toată Europa, nu doar în România. Continuarea cu anatemele tradiționale riscă
să-i izoleze pe social-democrați de o parte din electoratul lor tradițional,
clase muncitoare, zone rurale, oameni îngrijorați de migrație, identitate,
suveranitate economică. Unele partide de stânga au început să preia teme de
dreapta cum ar fi protecționism, control migrație ș.a.m.d. tocmai ca să nu
piardă voturi. Sunt zorii unei reconsiderări a partidelor
suveranist-conservatoare. Nu neapărat o convertire ideologică bruscă a stângii
europene, ci o adaptare pragmatică la realitate. Cordonul crapă peste tot. La
nivel național, alianțe sau toleranțe cu partide etichetate
„populist-suveraniste” devin tot mai comune când e nevoie de majorități
stabile. La nivel european, voturi comune pe dosare concrete cum ar fi
migrație, agricultură, energie se înmulțesc. Motivul principal e că
instabilitatea guvernamentală costă. Electoratul pedepsește haosul politic mai
mult decât „impuritatea” ideologică. Dacă un guvern „pro-european”, ca cel al
lui Bolojan, nu dă rezultate satsfăcătoare în economie, securitate, prețuri,
migrație, atunci PSD calculează că e mai bine să-l dărâme chiar cu AUR decât să
devină irelevant. Și nea Ilie Sărăcie nu prea dă satisfacție nimănui (poate cu
excepția useriștilor). Stânga tradițională are încă mai multe inhibiții față de
dreapta suveranistă decât invers (a se vedea cât de repede s-a „normalizat”
Meloni în Italia sau colaborările din Scandinavia). Dar presiunea realității
demografice, economice și geopolitice (Ucraina, China, energie,
competitivitate) erodează puternic cordonul sanitar. Politica europeană devine
mai naționalistă și mai puțin rigidă ideologic. Pragmatismul politic - adică
ceva ce funcționează pentru cetățeni - începe să conteze mai mult decât etichetele
de „extremiști” sau „pro-ruși” aruncate generos în ultimii 10-15 ani. Mai pe
scurt, în tot mai multe state membre, formarea unei majorități fără
participarea sau susținerea tacită a partidelor suveraniste devine matematic
imposibilă, asta când ele nu câștigă de-a binelea alegerile. Vedem deja în țări
precum Olanda, Suedia sau chiar Italia, unde conservatorii colaborează cu
diverse facțiuni suveraniste, că izolarea totală nu mai este o strategie
viabilă pe termen lung. Există o conștientizare discretă la nivelul
Bruxelles-ului: a eticheta constant milioane de votanți drept „paria” nu face
decât să radicalizeze electoratul și să crească scorul partidelor suveraniste.
În consecință, decât să le excludă, ca altădată, marile familii politice par să
prefere o strategie de cooptare sau toleranță tactică. Se speră că, prin
aducerea la masa deciziilor chiar și indirect, prin moțiuni comune, aceste
partide vor fi forțate să adopte un limbaj mai temperat și să se supună
rigorilor instituționale. În contrapartidă, multe partide
suveranist-conservatoare au început și ele să își nuanțeze discursul, de
exemplu, nu mai cer ieșirea din UE, ci reformarea ei din interior. Acest lucru
le face parteneri de dialog mai frecventabili pentru partidele mainstream
aflate în criză de soluții. Tăcerea PES este, în opinia noastră, un semnal de
maturitate cinică. Se recunoaște faptul că „anatema” nu mai funcționează ca
instrument electoral. Într-o Europă fragmentată, puritatea ideologică devine un
lux pe care puține partide și-l mai permit dacă vor să rămână la butoanele
puterii.
2. Singurătatea
căpcăunului îndărătnic:
Ilie Bolojan a încurcat-o. Cum nu se poate mai
rău. E pe făraș. Unde s-a pus singur. Sau împins de PNL. Termenul său își
consumă obștescul sfârșit. Va mai dura până cel târziu „marți, trei ceasuri
rele”. După care ar mai putea supraviețui doar în reanimare. De nenumărate ori,
Ilie Bolojan a amenințat cu demisia. În tot acest timp, a avut grijă să se mute
în vila de lux de pe Gogol, pe care o ocupase Traian Băsescu, și să-și mărească
cu câteva mii de euro, în mod nerușinat, salariul, în timp ce a împins
populația la o curbă de sacrificiu. În această numărătoare inversă declanșată
de PSD, cu susținerea AUR, singurele pariuri care se mai pot face se referă la
momentul exact în care Ilie Bolojan, susținut doar de câțiva acoliți de la PNL,
va părăsi Palatul Victoria. Nu a avut demnitatea să o facă din propria
inițiativă până în prezent, în ciuda amenințărilor pe care le-a proferat. Acum
va fi împins pe scări. Se va produce deznodământul. În definitiv, toate
cercetările de piață făcute în ultima vreme, indiferent de ce institut și
indiferent la comanda cui, arată fără echivoc că o proporție covârșitoare
dintre cetățenii României sunt nemulțumiți de modul în care guvernul pe care îl
conduce a gestionat țara. „Performanțele” s-au ținut lanț. Degringolada
economică și financiară nu a putut fi oprită prin măsurile pe care le-a adoptat
în mod obtuz, fără să se consulte cu partenerii de coaliție. Marți, „trei
ceasuri rele”, demiterea sa va fi decisă de către Parlament, ceea ce nu
înseamnă efectiv debarcarea sa imediată. Ilie Bolojan, susținut de cine îl
susține din PNL, partid devenit de-a dreptul sinucigaș, mai poate să tragă de
timp. Desigur, cu complicitatea președintelui numit Nicușor Dan. Dar AUR, în
acord cu PSD, poate scurta acest timp. În definitiv, chiar dacă Nicușor Dan a
încălcat grav spiritul și litera Constituției, refuzând cu obstinație să cheme
la consultări reprezentanții celui de-al doilea partid parlamentar, primul în
ordinea actualelor preferințe ale cetățenilor, chiar dacă a anunțat în mai
multe rânduri că va refuza să nominalizeze un alt premier susținut de AUR, va
trebui să depună în mod rușinos armele dacă, după succesul moțiunii de cenzură,
cele două partide, AUR și PSD, vor propune un succesor al lui Ilie Bolojan și
care, indiferent cine va fi, conform Constituției, trebuie adjudecat imediat și
nominalizat de Nicușor Dan. Dacă nu se va întâmpla acest lucru, Ilie Bolojan ar
mai putea să tragă de timp 45 de zile. Și poate chiar mai mult. Toate calculele
electorale pe care le fac analiștii, precum și toate prognozele AUR și PSD nu
pot fi date peste cap prin simpla operație de racolare, de către PNL și USR, a
unor parlamentari ai actualei opoziții, determinați să voteze invers. Există o
singură entitate care poate răsturna toate calculele. Se numește statul
subteran. Dacă statul subteran are în acest sens un interes major, dacă
securiștii de la București, împreună cu securiștii statelor aliate, decid, din
diverse motive, să îl țină la putere pe Ilie Bolojan, atunci cei mai mulți
dintre parlamentarii arondați vor primi un ordin pe unitate care nu va putea fi
ignorat. Întrebarea dramatică pe care trebuie însă să ne-o punem este dacă
aceste forțe malefice, care conduc din umbră România, sunt sau nu interesate să
facă praf tot ce mai există, să nu mai lase piatră pe piatră și să-și taie din
propria voință craca de sub picioare. Adică mijloacele pentru a extorca
economia națională.
