MASCA DE FIER - IPOTEZE.

 

MASCA DE FIER - IPOTEZE

 În anul 1703, în Paris, a avut loc o înmormântare despre care s-a vorbit mult. A fost înmormântat, în taină, un deţinut necunoscut căruia i se zicea „Masca de fier”. Cine a fost acel misterios deţinut? A cui faţă a fost ascunsă de o mască, atâţia ani? Începând cu secolul al XVIII-lea, cercetători din diferite ţări au încercat să descopere această enigmă. Au fost avansate cele mai ciudate ipoteze, însă istoria păstrează această taină şi azi. Un răspuns de mare efect l-a dat Voltaire, care a sustinut că misteriosul deţinut ar fi fost fratele geamăn al regelui Ludovic al XIV-lea. Această ipoteză a devenit populară datorită genialului Dumas-tatăl: ea stă la baza subiectelor romanelor „După douăzeci de ani” şi „Vicontele de Bragelonne”. În anul 1751 este publicată cartea lui Voltaire „Epoca lui Ludovic al XIV-lea”, care contine unele detalii interesante referitoare la acest eveniment. După moartea cardinalului Mazarin, în castelul de pe insula Sfânta Margarita, din apropierea oraşului Provence, a fost expediat un deţinut necunoscut, tânăr, cu o alură de nobil. S-a dat ordinul ca el să fie omorât, în cazul în care ar fi încercat să-şi scoată masca. După un timp, detinutul a fost adus în Bastilia, unde i se îndeplineau toate dorinţele. Lui îi plăcea să poarte cămăşi deosebit de fine, dantelate, şi acestea îi erau puse la dispoziţie. Ore întregi cânta la chitară. Pentru el erau pregătite cele mai alese mâncăruri, iar medicul din Bastilia, care avea grijă şi de sănătatea acestui deţinut, spunea că nu a văzut niciodată faţa lui, cu toate că i-a examinat de multe ori corpul şi limba. Necunoscutul a murit în anul 1703, fiind inmormântat lângă biserica parohială Saint Paul. Istoricii profesionişti de mult nu mai consideră veridică legenda despre fratele regelui. Iar alte informaţii despre neobişnuitul deţinut din Bastilia aproape că nu există. Se ştie doar că, la începutul anului 1679, la închisoarea Pignerol, unde se aflau cei mai periculoşi deţinuţi politici, se afla şi unul de pe faţa căruia nu a fost scoasă niciodată masca de catifea, de model veneţian, cu încuietori metalice, pe care, cu trecerea timpului, legenda a transformat-o în mască de fier. Camera de închisoare, în care se afla el, era izolată fonic. Enigmaticul deţinut a fost ameninţat cu moartea, în cazul în care ar fi încercat vreun mod de comunicare cu cei aflaţi în închisoare. În tot timpul şederii sale aici, el nu a schimbat cu nimeni niciun cuvânt, nimeni nu a aflat pentru care nelegiuiri a fost condamnat la închisoare şi cine era el, cu adevărat. După moartea lui, camera în care a stat a fost verificată minuţios, iar pereţii au fost chiar răzuiţi, apoi zugrăviţi din nou. Obiectele si vesela pe care le-a folosit au fost arse, iar vesela de argint şi de aur au fost topite. Probabil că autorităţile se temeau că deţinutul ar fi putut lăsa vreo inscripţie pe vreun obiect sau o scrisoare într-un ascunziş, în care ar fi relatat despre cauza condamnării sale. În anii care au trecut, masca a fost atribuită mai multor persoane. Este imposibil de enumerat toate versiunile care explică personalitatea şi faptele condamnatului necunoscut. Conform unor versiuni, „Masca de fier” a fost un tânăr nobil, de origine străină, şambelanul reginei Anna de Austria şi tatăl natural al lui Ludovic al XIV-lea. Alte versiuni ne spun că acesta putea fi contele de Vermandois, fiul nelegitim al lui Ludovic al XIV-lea şi al doamnei Lavalliere, care l-a insultat moral pe rege. Şi această vină el a trebuit să şi-o răscumpere prin condamnarea pe viaţă, cu toate că versiunea oficială relatează că Vermandois a murit de tânăr. Unii l-au identificat în „Masca de fier” pe un englez, ducele de Monmouth, care a organizat o răzmeriţă împotriva lui Iacob al II-lea al Angliei şi a fost decapitat în anul 1685. Există şi o teorie extravagantă, conform căreia masca de fier o purta chiar Petru I, care venise în Anglia ca mare ambasador rus, şi în locul lui a fost trimis, în Rusia, un impostor. Cu totul surprinzătoare este versiunea propusă în anul 1963 de istoricul francez Charles Benecroute. El considera că „Masca de fier” a fost cardinalul Mazarin - „În anul 1614, de pe insulele Polineziei, a fost transportat în Franţa un indigen albinos, care, printr-o ciudată coincidenţă, semăna cu cardinalul, ca două picături de apă. Această asemănare a fost constatată în anul 1655, de ducele de Gaulle, care a încercat să-l înlocuiască pe Mazarin, şi această încercare i-a reuşit de minune. După ce indigenul a luat locul de ministru, la curtea lui Ludovic al XIV-lea, lui Mazarin i-a fost impus să poarte renumita mască.” În anul 1978 a apărut o altă versiune interesantă. Avocatul francez P.M. Dizhol, în cartea sa „Nabo sau masca de fier”, spune că deţinutul din Bastilia era maurul Nabo, slujitorul reginei Maria Tereza, sotia lui Ludovic al XIV-lea. Cercetătorul moscovit Iuri Tatarinov consideră că a reuşit să descopere, pe deplin, secretul „Măştii de fier”. El şi-a început căutările studiind biografiile a opt deţinuţi aduşi în Paris, de pe insula Sfânta Margarita, aceştia fiind insoţiţi de noul intendent al Bastiliei. Savantul a folosit metoda analizei de sistem: a construit o matrice, ale cărei rânduri reprezentau enumerarea cronologică a evenimentelor, extrase din documente „fundamentale”, iar coloanele - cei opt deţinuţi. Nereuşind să găsească o singură soluţie, Tatarinov a decis că masca a fost purtată de mai multe persoane şi a încercat să estimeze, conform matricei sale, care puteau fi cele trei persoane, din opt, cărora li se putea impune să poarte masca. Soluţia obţinută de el este că cei trei nenorociţi au fost Nicolas Fouquet, Ercole Antonio Mattioli şi Eustache Dauger. „Primul deţinut cu mască neagră pe faţă a fost Nicolas Fouquet, intendentul principal al finanţelor, care s-a imbogăţit din afaceri şi comerţ, devenind concurentul „regelui Soare”. După moartea lui Fouquet, masca a fost impusă contelui Mattioli, ministrul ducelui Carol Ferdinand de Mantova, care fusese arestat pentru divulgarea înţelegerii secrete dintre regele francez şi ducele italian. Însă, după o lună, moare şi acesta. Atunci, i-au pus masca lui Eustache Dauger, care, deoarece s-a aflat mulţi ani alături de Fouquet, ştia prea multe. Dauger a fost adus în Paris, unde, sub numele „Masca de fier”, şi-a trăit ultimii ani.” Dacă-i aşa, atunci masca a fost necesară de două ori: prima dată - pentru a ascunde bine faţa unei persoane binecunoscute, şi a doua oară - pentru a ascunde faptul că această persoană nu mai există.

COMPLICITATEA UNIVERSITĂȚII HARVARD CU CHINA COMUNISTĂ ȘI, IMPLICIT, CU PUTIN!

 

COMPLICITATEA UNIVERSITĂȚII HARVARD CU CHINA COMUNISTĂ ȘI, IMPLICIT, CU PUTIN!

Sunt uimitoare cadrele didactice de stânga, din SUA, care continuă să ia obsesiv apărarea universității Harvard. Ce trec oare sub tăcere unii politologi, istorici, profesori universitari americani și europeni de stânga, specialiști în marxism? Faptul că Harvard e nu doar cea mai prestigioasă școală superioară de elită din SUA și perla Ivy League, ci și un important hub chinezesc, folosit de regimul comunist  de la Beijing ca „teren fertil de recrutare de capital uman”, după cum nota recent publicația americană The Washington Free Beacon. Și ca sursă de progres militar. O altă publicație americană, în speță The Free Press, dezvăluia că Harvard se află în fruntea universităților americane care au primit în ultimele decenii miliarde de dolari de la Qatar, un bastion al islamo-fascismului Frăției Musulmane, a cărui filială din Gaza e Hamas, ca și de la China comunistă. Cele două țări se situează clar în fruntea donatorilor străini care varsă anual miliarde de dolari în școlile de elită americane și și-au majorat enorm cadourile în ultimii patru ani, când Germania a preluat conducerea donatorilor, (investind în special în PennU) urmată fiind de Qatar și de China. Iată ce pare să se ascundă îndărătul refuzului universității Harvard de a se supune inițiativei administrației americane, care i-a cerut să combată antisemitismul dezlănțuit din interiorul ei, antisemitism admis de altfel de un raport intern, efectuat de Harvard.

Cum se articulează complicitatea?

 Această universitate de top s-a lăsat cu plăcere înhămată la strategia comunistă, chineză. Una, potrivit WBF, „de recrutare de savanți și studenți americani, de influențare a opiniei publice, și de obținere de acces la tehnologii de vârf”. Free Beacon citează o nouă investigație care scoate în evidență colaborarea dintre Harvard și oameni de știință chinezi în proiecte de „tehnologie de vârf”, care, conform legilor comuniste chineze, trebuie să fie împărtășite armatei regimului de la Beijing și serviciilor lui secrete. Pe scurt, savanții de la Harvard par a pune umărul din răsputeri la ameliorarea capacităților letale ale dușmanului de moarte al Vestului și al Statelor Unite, care e China comunistă. Profesorii și studenții universității, mari progresiști, au contribuit la progresul programului de rachete al Chinei comuniste, la progresul industriei nucleare chineze, la progresul construcției de computere pe bază de mecanică cuantică. La proiecte energetice de ultimă generație. Și la câte și mai câte. De munca lor profită, din plin, armata Rusiei lui Putin, al cărei principal ajutor oare cine este? Ați ghicit, este chiar China comunistă a dictatorului Xi. Și de munca lor se bucură plenar armata chineză, căreia i s-a  dat ordinul să fie gata să invadeze Taiwanul până în 2027 și se pregătește de marea confruntare militară cu Statele Unite. E posibilă oare o trădare mai îngrozitoare? Eu unul mărturisesc că nu mi-o pot imagina.

Cât plătesc dușmanii Americii pentru ca să-și cumpere influență și savanți americani?

 Pentru ca să-și procure zisa trădare, China s-a dovedit generoasă. Mai mult chiar, în ultimii ani, decât Qatarul, (care, între 2021 și 2024, a donat nu mai puțin de 2 miliarde de $) dar nu la mare distanță (cu 2,3 miliarde). Împreună, se află de departe în fruntea listei țărilor care au pompat doar în ultimii câțiva ani aproape 30 de miliarde de dolari în universitățile de elită, mai toate de extremă stânga, din Statele Unite. Sub administrația Biden, cumpărarea de școli de Ivy League de către regimurile totalitare s-a accelerat și a sporit la dimensiuni fără egal, în istorie. Banii pompați în universitățile de Ivy League sub administrația extremiștilor de stânga aflați îndărătul administrației Biden a depășit tot ce-au investit puterile străine în aceste școli superioare, în cei 40 de ani precedenți, relevă Free Press. Astfel, Qatarul a investit în ultimii ani în influență sau agenți universitari americani 6,3 miliarde de dolari. Iar China comunistă? 5,6 miliarde de $. Sumele cele mai ample, de multe miliarde, le-a încasat antisemita universitate Harvard, pe care, deși instituția din Cambridge, Massachusetts, își ascunde în mare măsură donațiile și donatorii, o tot apără tot felul de intelectuali de stânga, europeni și americani. Un studiu al Asociației Naționale a Savanților a reliefat că universitățile americane au ascuns donații și finanțări din străinătate în valoare de cel puțin un miliard de dolari. Alt studiu, citat de WFB, releva, potrivit publicației Frontiers of Social Psychology, corelația dintre universitățile puternic finanțate din străinătate și sporul de incidente antisemite din campusurile lor. Free Beacon detaliază și unele proiecte menite să avanseze capacitățile militare ale Chinei, la care au cooperat universitarii de la Harvard, sugerându-le doar serviciilor secrete occidentale, în măsura în care nu sunt conduse de absolvenți de la Harvard și de la alte huburi ale Chinei și Frăției Musulmane, să le examineze cu atenție.

ȘTIRI DESPRE MOLDOVA SOVIETICĂ ÎN „BULETINUL DE INFORMAȚII AL ROMÂNILOR DIN EXIL”.

 

ȘTIRI DESPRE MOLDOVA SOVIETICĂ ÎN „BULETINUL DE INFORMAȚII AL ROMÂNILOR DIN EXIL”

 Spre deosebire de textele cu tematică istorică despre Basarabia, foarte numeroase, cele despre Moldova Sovietică (adică despre prezentul imediat al apariției revistei) trebuie privite cu anumită reticență, pentru că de multe ori nu vom putea demonstra veridicitatea lor. BIRE avea o politică anticomunistă și antisovietică ferme și uneori recurgea chiar la știri false sau exagera în unele privințe. Dar, în același timp, multe informații pot fi verificate, fiind indicată sursa. Dincolo de asta, putem urmări în paginile longevivei reviste BIRE ce anume afla exilul românesc despre Moldova Sovietică. Deportările din 1941 au continuat sub formă de  „Deplasări masive ale populației basarabene”, așa cum sună titlul unei știri din 1955, făcând referire la o sursă din presa sovietică: „Am arătat de nenumărate ori că populația românească din Basarabia este trimisă în diverse ținuturi îndepărtate din URSS și înlocuită cu elemente rusești. Această criminală manevră a Sovietelor este astăzi recunoscută oficial de ziarul „Sovietskaya Moldavi”» din 31 Martie, care arată: „Autoritățile sovietice au decis deplasarea planificată a polulației din Moldova spre republicile ruse din Astrahan, Rostov și în Kazahstan. Voluntarii pentru aceste deplasări vor beneficia de călătorie gratuită, o primă în bani, scutire de impozite și un credit pentru a consturi locuințe”.” (BIRE, nr.199, 15 aprilie 1955, p. 3). În numărul următor al revistei BIRE (nr. 200, 1 mai 1955, p. 4) se scria: „BIRE” a  fost poate prima publicație din refugiu care, încă din 1950 denunța opiniei publice criminala metodă aplicată de ruși în Basarabia, aceea de a elimina populația românescă din această provincie, înlocuind-o cu elemente rusești.” Făcând trimitere la articolul din numărul trecut, redacția enumeră reacțiile instituțiilor românești, de unde reiese credibilitatea revistei și dinamismul exilaților, care au avut atitudini ferme într-un timp atât de scurt. Ultima parte a textului este un îndemn la acțiune: „În fața acestei lichidări totale a elementului românesc din Basarabia, Comitetul Național Român și toate organizațiile culturale și politice din refugiu au datoria de a protesta cu tărie la ONU, de a arăta acestui înalt for internațional nemaipomenita crimă practicată cu populația românească din Basarabia. BASARABIA ȘI BUCOVINA SUNT ȘI RĂMÂN TERITORII ROMÂNEȘTI!” „În Basarabia medicamentele lipsesc cu desăvârșire” (nr. 214, 1 ianuarie 1956), chiar pe prima pagină, urmat de o știre scurtă: „Farmaciile din Bălți, Chișinău, Orhei și Tighina sunt complectamente lipsite de medicamente dintre cele mai elementare. Vitaminele, clorura de calciu și amoniacul sunt inexistente. În luna Septembrie a.t. la spitalul din Orhei nu s-au putut face injecții bolnavilor din cauza lipsei de ace pentru seringi. Centrul de sterilizare din Chișinău a fost notat într-un proces verbal de inspecție ca un periculos focar de infecție.” La rubrica „La închiderea Buletinului” din 15 iulie 1956 (nr. 227, p. 11) avem o altă scurtă informație: „Echipa sportivă Burevestnic din Chișinău până în prezent ocupă al 3-lea loc la concursul de  football pe întreaga Uniune Sovietică.” Înființat în 1947,  clubul de fotbal din Chișinău s-a numit Burevestnic în perioada anilor 1950-1957 (Alte denumiri,  „Dinamo”, „Moldova”,  „Nistru”, iar din 1991 - „Zimbru”). „Actul curagios al unui cetățean la Bălți” (nr. 229, 15 septembrie 1956) e acel gen de text care nu poate fi verificat, desi acte de revoltă în Moldova Sovietică au fost, așa cum reiese și din documentele serviciilor secrete recent declasificate. „De când la Bălți a început să funcționeze o fabrică care (sic!) produce praf de ouă, în oraș nu se mai găsesc nici un fel de ouă. Cetățeanul Gavrilă Meriuță din Slobozia-Bălți, ducându-se la cooperativa No. 4 și negăsind nici ouă, nici praf de ouă, a început să vocifereze spunând „Niș tu ouă, niș tu praf, Doamne, de-ar veni odată și din ciuma de Moscoviți să se facă praf de omorât păduchi”. Gavrilă Meriuță, pentru actul său de curaj, a fost arestat și nimeni nu știe unde se găsește actualmente.” Altă incredibilă știre pe prima pagină, din 1958, cu titlul „Doi basarabeni din Armata Sovietică dezertează în regiunea Satu-Mare” (265, 16 aprilie 1958, p. 1 și p. 11), în care impresionează detaliile tehnice: „În timpul Sărbătorilor Crăciunului, loc. Vătaf din Strășeni și plut. Gh. Ursuleț sau Brâuleț din Felinești-Basarabia, au dezertat de la un batalion de tancuri sovietice din Livada, venit de la Sevlus pe Tisa unde mai staționează încă un batalion și un batalion organic de infanterie motorizată care aparțin regimentului 3 de tancuri sovietic. Tot acestui regiment aparține și batalionul de tancuri din Vylok, cu un efectiv de 27 de tancuri de tip 34/85 tun calibru 85 mm. Comandantul diviziei 73 de tancuri sovietic din Satu-Mare a ordonat o razie severă în tot cuprinsul regiunii, însă fără nici un rezultat.” Se citea atent nu doar presa din Moldova Sovietică, dar și aceea din Ucraina, în componența căreia intraseră sudul și nordul Basarabiei. Vom observa că ștrile despre religie revin cu oarecare regularitate:  „În legătură cu descoperirea și arestarea conducătorilor unor secte religioase din Basarabia, Ziarul „Ciornomorskaia Komuna” din Odesa scrie următoarele: „Numărul candidaților și membrilor de partid din Cetatea Albă, Ismail, Reni și alte localități, care frecventează bisericile și se conformă ceremonialelor religioase a devenit catastrofal.” (titlul: „Numărul basarabenilor cari frecventează bisericile alarmează pe sovietici”, fără autor, nr. 266, 1 mai 1958, p 3). Foarte interesant, dar greu de verificat (și de crezut):  „Un număr de peste 130 de fugari au trecut Prutul, refugiindu-se în RPR” (titlul): „În toamna acestui an, mai mulți fugari au trecut Prutul, refugiindu-se la Iași, Bârlad și Galați. Fugarii nu au fost înapoiați URSS-ului, dar au fost trimiși la muncă în uzinele din raionul Făgăraș, gospodării colective din Ialomița etc. Mulți dintre ei sunt originari din Basarabia, însă fugiți din Kazahstan, unde au fost trimiși la muncă” (BIRE, 323, 16 ianuarie 1961, p. 3). Încă o informație despre religie, pe prima pagină: „La Chișinău au fost tipărite cărți de rugăciune” : „La Tipografia Editurii de Stat (Goskogiz) din Chișinău au fost tipărite clandestin cărticele de rugăciuni care s-au vândut pe sub mână cu 5 ruble noi exemplarul” (BIRE, 328, 1 aprilie 1961, p. 1). Fără titlu, la rubrica „La închiderea Buletinului” (BIRE, 328, 16 aprilie 1961, p. 9): „În Basarabia se înregistrează, din ce în ce mai des, acte de rebeliune contra ocupației sovietice.” Se aduc exemple din mai multe sate din „jud. Bălți” (sic! județele au fost desființate, noile unități locale se numeau „raioane”), unde țăranii „au ars toate cărțile de îndoctrinare și propagandă comunistă și au atârnat afișe pe care au scris: „Vrem libertate! Jos cu boierimea roșie! Afară cu muscalii venetici. Trăiască Moldova Nouă!””  Din categoria „revolte anticomuniste”, una din preferatele revistei BIRE (nu doar în legătură cu RSSM), un text, cu titlul lipsit de ambiguități: „În Basarabia, o bandă de partizani activează de mai multe luni”: În cursul lunilor Octombrie și Noiembrie 1962 au fost înregistrate în Basarabia mai multe atacuri armate. Cele mai importante au avut loc în comuna Baldar, unde o mașină a băncii de stat a fost atacată. La Ialoveni și Frumușica au fost atacate patru mașini transportând alimente. Secretarul partidului din raionul Hâncești a fost atacat și crunt bătut. Un alt funcționar de la sovnarhoz din Chișinău a fost atacat de necunoscuți și bătut până la sânge. Aceste atacuri, atribuite unui grup de partizani, au apărut pentru prima data în presa sovietică, care arată că „numai la câțiva kilometri de Moscova, siguranța cetățenilor este periclitată de o bandă care operează de mai mulți ani fără ca autoritățile să fi reușit să pună capăt activității ei””. (nr. 367, 1 februarie 1963, p. 3). Spre deosebire de știrile scurte și foarte scurte nesemnate, de obicei,  la 1 martie 1963 e publicat un lung text „Trei date … trei etape …” semnat „De un ostaș român de la Stalingrad  (Volgograd), fost prizonier de război în URSS până în anul 1959” (nr. 369, pp. 6-7). Prima dată la care face referire autorul este 2 februarie 1942, capitularea de la Stalingrad: „Într-un film care schițează umbrele Stalingradului, astăzi denumit Volgograd, armata română este arătată sub forma unor pâlcuri dezorganizate care se îndeletniceau cu devalizarea depozitelor cu alimente. Presa străină a atacat pe regizorul filmului pentru acest neadevăr, pe când asociația ofițerilor și subofițerilor din exil și organizații similare au tăcut din gură. Nici un ofițer român din exil nu a suflat o vorbă, cu toată că poartă grade pompoase, chiar de generali, fără să fi mirosit cândva urmă de praf de pușcă.” A doua: 4 februarie 1948 semnarea tratatului de prietenie a României cu Rusia Sovietică. A treia: 5 februarie 1918 - 45 de ani de când Lenin „ a semnat decretul prin care biserica a fost separată de stat și școala de biserică, astfel vorbind s-a început prigoana oficială în contra credinței”. Autorul constată că „Propaganda antireligioasă din 1940-41, 1944-1963 în provincii ocupate a rămas fără efect”. Pentru a înțelege mai bine situația, „fostul prizonier de război” ne-a spicuit câteva exemple din Ziarul Pravda, din reportajul corespondentului N. Peciorsky. Fragmentul merită atenția, chiar dacă pe alocuri pare un triller cinematografic: „Președintele colhozului „Viața nouă” din com. Baraboi, raionul Râșcani, Ioan Fiodorovici Burunciuc, a povestit corepondentului că oamenii nu sunt răi, dar dacă este „atacată religia”, el este nevoit să doarmă „săptămâni de zile cu ușile baricadate și cu mâna pe trăgaciul armei automate. Agitatorul antireligios A.F. Lesnik a fost prins pe undeva de țărani și spânzurat pentru că el pândind pe preotul din comună reîntorcîndu-se de la un botez, l-a lovit cu un par în cap. Secretarul comitetului de partid, Gheorghiță Dolgan, și președintele Sfatului sătesc F.F. Botezatu au încercat cu violență să confiște de la oameni icoane, candele, cruci, cărticele de rugăciuni, însă chiar în noaptea următoare casele lor au ars până în temelie”.” La rubrica „Știri. Fapte. Comentarii” (nr. 437, 16 iunie 1966, p. 8), fără titlu, fără autor: „SUB TITLUL „Ce se întâmplă în Moldova Sovietică”, organul lunar al Centrului Internațional al Sindicaliștilor liberi în Exil” („Le Syndicaliste exile” - N0 pe luna Mai 1966) publică o extem de importantă informație privind Basarabia. Astfel, în această informație se arată că „populația de origine română din Basarabia manifestă din ce în ce mai mult sentimentele sale ostile Moscovei”. Această informație e confirmată de publicațiile sovietice. Mai departe se precizează că „secretarul pentru chestiunile ideologice ale Partidului Comunist din Moldova, tov-ul Cornovan, s-a plâns într-un raport că elementele naționaliste din Basarabia dau preferință limbii lor naționale în detrimentul limbii ruse”. De asemenea, în articol se mai precizează că populația n-a sărbătorit ziua de 28 iunie, sărbătoare sovietică cu ocazia anexării Basarabiei de către URSS și a constituirii RSSM (zi care a fost „totalmente ignorată”), iar secretarul general al Partidului Comunist Bodiul ar fi declarat că „pe teritoriul Republicii sovietice e dusă o propaganda sistematică, ostilă Uniunii Sovietice ȘI SE CERE REVENIREA ÎN SÂNUL PATRIEI MUME, ROMÂNIA”.” Scurtă informație cu caracter militar: „Manevre militare sovietice în Basarabia și Ucraina” (BIRE 1 mai 1977, nr. 656, p. 3): „În zilele de 31 Martie - 5 Aprilie au avut loc în Basarabia și Ucraina manevrele armatei sovietice, cu un efectiv de 25 mii de oameni. Manevrele s-au desfășurat în regiunea Chișinău, Odesa și Nicolaev.” Chiar și difuzarea unui film sovietic se poate transforma într-un pretext pentru discuții istorice. În 1978, D. A. Michaloux, președintele Asociației culturale române „Doina” din Paris îi trimite „o lungă scrisoare referitor la prezentarea filmului ce a apărut pe ecranele pariziene „Țiganii se urcă în cer” (traducerea textuală a denumirii din limba rusă (Табор уходит в небо), de fapt, denumirea românească a filmului e „Șatra”, regizat în 1975), de  Emil Loteanu, originar din Basarabia” lui Yves Morouzi, „prezentatorul jurnalului pe canalul I”.  Aflăm din textul redacției că „În scrisoarea sa, D. A. Michaloux notifică lui Y. Morouzi (cică … Moruzi) că „Moldova face parte integrantă din Țara Românească din trupul căreia au smuls-o, așa cum au înghițit și o parte din Polonia și Țările Baltice”. Cu același prilej, Michaloux amintește lui Morouzi că strămoșii lui Panaiotache și Dimitrie Moruzi au trădat cauza românilor, punându-se în slujba rușilor, trădare pe care au plătit-o cu viața lor …” (nr. 669, 16 ianuarie 1978, p. 4).  La 16 aprilie 1980, BIRE publică datele ultimului recensământ al populației: „Direcția Centrală de statistică din Republica Moldovenească (Basarabia) a publicat la 17 Ianuarie rezultatul recensământului populației din acest teritoriu românesc precum și al românilor ce locuiesc în URSS. Se arată că populația din Basarabia se cifrează la 3 milioane 947 mii de cetățeni. Față de ultimul recensământ (efectuat în 1970), populația ar fi crescut cu 10,7 la sută. Populația de origine română se ridică la 2 milioane 968 de mii. Urmează bielo-rușii care reprezintă după ei 40% din populație și ucrainienii - 14%. Numai numărul evreilor a scăzut față de statistica din 1970 cu 19,4%.” (nr. 715, 16 aprilie 1980, p. 11). La 1 martie 1981, un caz special, în care se denunță cenzura la postul de radio Europa Liberă: „Tribuna liberă. Scrisoare deschisă Domnului Noel Bernard de Nicolae Lupan” (nr. 732, p. 5): „Îți dai, în calitatea d-tale de director acordul de principiu pentru un ciclu de emisiuni privind Basarabia și Bucovina de Nord. Le scriu, în număr de 10, pare-mi-se, a câte 4-5 pagini dactilografiate fiecare, cumpăr banda de magnetofon, le imprim, ți le trimit în același plic cu pelicula, le primești, îmi răspunzi la telefon „le dăm”, ca după aia să se aștearnă o tăcere de luni și luni de zile, pe parcursul cărora, în loc să le difuzezi, nu găsești de cuviință să învrednicești această muncă măcar cu un răspuns de câteva rânduri în care să mi se spună că emisiunile nu mai pot fi difuzate.” După ce îi reproșează că nu este „în slujba integrității neamului”, întrebându-se (retoric probabil) dacă există interdicții ale forurilor superioare, Lupan precizează că materialele trimise nu erau pur și simplu niște texte oarecare, de care REL să se fi dispensat cu ușurință, ci pagini despre Basarabia, „despre rusificarea căreia nu suflă nicio vorbă nici departamentul dumitale, nici cel al d-lui Lodeizin. Cel rusesc, adică. 50 de pagini despre Basarabia și Bucovina de Nord aruncate la coș. Numai de dragul acestor două provincii românești, dacă se simte românește, putea fi conservat acest material pentru timpuri mai bune. Căci toate se schimbă pe lumea asta.” „Și să știi că, cu toată dragostea pe care ți-am purtat-o ani de zile, am început să te urăsc. Și-mi pare rău.  Cu mult regret, Nicolae Lupan, Bruxelles, 14 ianuarie 1981”. BIRE a semnalat și cu alte ocazii asemenea practici, de pildă: „Cum cenzurează Radio Free Europe unele emisiuni” (nr. 668, 25 decembrie 1977, p. 10), în care se relatează cum a  fost cenzurat (tăiat)  sfârșitul unui text trimis de N. Penescu despre procesul Iuliu Maniu.  Fragmentul este reprodus în BIRE „întocmai pentru ca cetitorii să realizeze ceea ce nu este permis a fi difuzat pe undele Europei Libere.” Scurtă informație, la 1 decembrie 1986, cu titlul „Au fost destituiți cinci mari partinici din Republica Moldovenească” : Au fost destituite 5 cadre superioare de partid în R.S.S. Moldovenească: Pavel Petrik, Vasili Nejivoi, C-tin Melnik, Anatoli Zazimo și A.S. Miron. Simion Grossu - prim secretarul republicii a recunoscut umil că a fost „inconsecvent, fără șira spinării și prea clement”. Asta autocritică!!” (nr. 844, p. 8). De asemenea, sunt semnalate și probleme tehnice în capitala RSSM: „O mare parte din Chișinău a rămas în plină iarnă fără lumină și fără căldură”: „La 11 ianuarie 1987, la orele 20 și 30 de minute, stația de pompare numărul 5 a rețelelor de termoficare din Chișinău a încetat să funcționeze: sistemul de decuplare automatic al pomelor s-a dovedit a fi defect. 20 de centrale de termoficare, caloriferele din 140 de blocuri cu 5, 9 și 16 etaje, șapte grădinițe de copii, 9 școli medii, o serie de policlinici și spitale s-au pomenit fără încălzire. 150 km de conducte, rețele de apă și canalizare, montate în graba comunistă, trebuiesc acum refăcute.” (nr. 849, 1 martie 1987, p. 2). În numărul special dedicat Basarabiei  din 1 aprilie 1987 (nr. 851, p. 3), un scurt text despre religie, cu titlul: „„Sovietskaia Moldavia” - 22 febr. 1987: Simion Grossu este îngrijorat de tendințele studenților către religie și valori românești”: „Simion Grossu, care taie și spânzură în Basarabia, se arată foarte îngrijorat într-o cuvântare ținută în fața „Komsomolului moldovenesc” de accentuatele tendințe ale studenților și liceenilor către valorile românești și către religie.” În același număr, Grigore Singurel face un bilanț, „Basarabia în anul 1986” (p. 4). Începe cu daunele și distrugerile cutremurului din 31 august 1986 (55.00 de case de locuit deteriorare, 13.000 oameni au rămas fără adăpost, peste 600 de răniți încă sunt în spitale), probleme legate de catastrofa de la Cernobîl, moldoveni plecați la muncă în Republica Autonomă Udmurtă sau la război în Afganistan. Iar la sfârșitul anului 1986 s-au desfășurat , timp de două săptămâni, „zilele Uniunii Sovietice” în Statele Unite ale Americii. „„Strălucitele realizări” economice și culturale ale țării socialismului au fost reprezentate de Moldova sovietică. După cum relatează postul de radio din Moscova, aceste „Zile” s-au bucurat de succes. Americanilor le-au fost arătate desene, tablouri, fotografii și filme, încântătoare imagini din „înfloritoarea” Moldovă. Spectatorii, fără îndoială, au fost cuceriți de frumusețea costumelor naționale, de măiestria dansatorilor, de vraja melodiilor populare. Ce-i drept, unii spectatori mai competenți au spus, ca și alții până la dânșii: „am venit să-i vedem pe moldovenii sovietici, dar am văzut români get-beget …” Tot ce li s-a arătat americanilor semăna cu adevărul. Propaganda seamă și ea cu adevărul. Și doar numai un lucru nu seamănă cu adevărul - adevărul însuși. Tristul adevăr din Basarabia anului 1986.” În afară de BIRE, au scris despre Basarabia/Moldova Sovietică și alte publicații ale exilului postbelic, iar în 1979, Nicolae Lupan inițiază o rubrică, „Între Prut și Nistru”,  în revista Cuvântul românesc.

UNIUNEA EUROPEANĂ - PRINCIPII DE ORGANIZARE ȘI FUNCȚIONARE.

 

UNIUNEA EUROPEANĂ - PRINCIPII DE ORGANIZARE ȘI FUNCȚIONARE

 Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de integrare a statelor europene într-un ansamblu coerent politic, economic, juridic și cultural. Acest proces a presupus adoptarea, printre altele, a unor principii și valori comune, precum și realizarea unui cadru instituțional care să asigure conducerea comună.

 Deși mult mai veche, ideea de integrare europeană a început să fie pusă în practică în a doua jumătate a secolului XX, într-o Europă confruntată cu gravele probleme generate de cel de-al Doilea Război Mondial. Realizarea unității europene a fost văzută ca soluție atât pentru realizarea reconcilierii istorice între Marile Puteri occidentale, cât și pentru evitarea pericolului declanșării unui nou război nimicitor. De asemenea, comunitatea avea rolul de a se opune expansiunii comunismului și de a oferi statelor europene premise favorabile recâștigării pozițiilor de putere pierdute în favoarea SUA și URSS.

 Punctul de plecare în construcția europeană l-a constituit realizarea unității economice. În anul 1950, ministrul de externe francez Robert Schuman a propus această apropiere în plan economic, prin punerea în comun a două resurse esențiale – cărbunele și oțelul. Propunerea a fost finalizată prin constituirea, în 1951, a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. La început au fost șase țări membre - Franța, R.F. Germană, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg. Un alt pas s-a realizat în 1957, când la Roma s-au semnat două tratate care au dus la constituirea Comunității Economice Europene/Piața Comună (cum a mai fost cunoscută) și a Comunității Europene pentru Energie Atomică/Euroatom.

 Cel mai important tratat semnat la nivel european în procesul de integrare a fost Tratatul de la Maastricht, din 1992. Acesta a adăugat unității economice pe cea politică. Tratatul a introdus denumirea de Uniune Europeană, moneda unică și ideea de cetățenie europeană. Totodată, a introdus reguli clare pentru o politică externă și de securitate comună.

 În timp, acestui proces de integrare i s-au alăturat tot mai multe state. Astăzi UE are 27 de membrii. Ar fi putut fi 28, dar Marea Britanie, în urma unui referendum popular, a părăsit UE.

Instituțiile UE:

1. Parlamentul European - asigură puterea legislativă. Este ales direct de cetățeni prin vot, o dată la 5 ani;

2. Consiliul European - definește direcția politică generală și prioritățile UE;

3. Comisia Europeană - guvernul UE; asigură puterea executivă, adică punerea în practică a politicii și a bugetului UE;

4. Curtea de Justiție - asigură interpretarea unitară a legislației europene în toate statele membre;

5. Curtea de Conturi - verifică corectitudinea cheltuirii fondurilor europene.

Principiile UE: statele componente trebuie să promoveze și să respecte:

*economia de piață;

*libertatea;

*democrația;

*statul de drept;

*drepturile omului etc..

Simboluri:

- drapelul UE - pe un fond albastru sunt reprezentate 12 stele galbene, dispuse în cerc;

- imnul UE - „Odă bucuriei” de Ludwig van Beethoven, pe versurile lui Friedrich von Schiller;

- moneda unică - Euro;

- deviza UE - „Unitate în diversitate”;

- ziua Europei - 9 mai; este ziua în care Robert Schuman a propus crearea CECO (9 mai 1950), dar este și ziua încheierii celui de-al Doilea Război Mondial în Europa (9 mai 1045).

Integrarea României în UE:

 În anul 1993 România a semnat acordul de asociere la UE. Procesul de integrare a fost îndelungat, presupunând îndeplinirea unor condiții economice, politice, legislative etc.. În cele din urmă, la 1 ianuarie 2007, România  a fost primită în UE cu drepturi depline. Principalele avantaje ale aderării: accesul României la cea mai mare piață unică din lume, accesul la surse financiare pentru dezvoltare, dobândirea de către români a calității de cetățenii ai UE.

 SUPLIMENTAR:

1.Dacă dorești să ști!

 Cel care a lansat pentru prima dată conceptul de „Statele Unite ale Europei” nu este Winston Churchill, așa cum cred mulți europeni, ci umanistul Erasmus de Rotterdam. El a inventat expresia de „statele unite”, neinspirându-se, în acest sens, de la americani pentru simplul fapt că, în vremea lui, Statele Unite al Americii nu existau! Erasmus considera că, la baza acestor „State Unite ale Europei” trebuiau să stea o unificare benevolă  a țărilor europene în jurul unei culturi și civilizații comune.

2.Uniunea Europeană se confruntă cu o serie de provocări, cum ar fi:

2.1. Trebuie Creștinismul să fie inclus ca element fondator al civilizației europene în documentele Uniunii?

2.2. Există o toleranță cel puțin ciudată a unor cercuri politice față de Islam și emigranții musulmani care vin în Europa. Respectivele cercuri politice nu încetează, în ciuda evidențelor, să susțină că Islamul este religia păcii, în timp ce, Creștinismul ar fi o religie intolerantă. Această „gândire” dă apă la moară unor mișcării de extremă dreaptă.

2.3. Instituțiile europene par a nu mai ține cont de tratatele UE care reglementează sfera lor de competențe și iau tot mai multe decizii ce pun sub semnul întrebării suveranitatea națională a statelor. Se pune tot mai acut problema dacă UE să fie o comunitate de națiuni care să funcționeze ca un spațiu comun în materie strict economică sau să devină o federație în care statele naționale să nu aibă mare importanță.

2.4.  Ar trebui Marea Britanie să revină, într-o formă sau alta, în UE?

DESPRE RECENTELE ALEGERI PREZIDENȚIALE.

 

DESPRE RECENTELE ALEGERI PREZIDENȚIALE

 Nu încape nici cea mai mică îndoială, nici pentru analiștii din țară neafiliați alianțelor aflate la guvernare și nici pentru specialiștii din lumea întreagă, că alegerile din România au fost fraudate „la meserie” de către actori statali și non-statali. Ca să folosesc o expresie la modă. Dincolo de reacțiile lui George Simion, dincolo de nenumăratele reacții în plan extern, pro și contra, ceea ce mă intrigă în cel mai înalt grad este maniera în care funcționează în prezent propaganda. În cea de-a doua rundă a alegerilor prezidențiale au votat în total 11.600.000 de cetățeni români din țară și din străinătate. Tot conform acestor date oficiale, prezența la vot a fost de 63%. De aici rezultă că întreaga populație cu drept de vot ar fi de 18.500.000 de cetățeni. Pe lângă aceștia, există 5 milioane de copii și tineri până la vârsta de 18 ani, care nu au dreptul de a vota. Faceți, vă rog, fiecare dintre dumneavoastră socoteala. O socoteală pentru care nu trebuie să fiți matematicieni. Rezultă, chiar din datele oficiale, că totalul populației ar fi, în realitate, 23,5 milioane de persoane! Ceea ce contrazice flagrant alte informații oficiale comunicate de Institutul Național de Statistică. Este cu neputință ca INS să ne fi mințit în mod sistematic. Nu ne-au mințit nici autoritățile care ne-au comunicat datele de mai sus. Dintr-un simplu calcul rezultă, așadar, frauda. Frauda constă în diferența dintre numărul total al cetățenilor români cu drept de vot din țară și din străinătate și numărul celor care, chipurile, au votat. Diferența consistentă a fost adăugată prin tot felul de tertipuri, explicate în detaliu în solicitarea lui George Simion către Curtea Constituțională de anulare a alegerilor. Aceeași Curte Constituțională care a executat lovitura de stat și din care, din câte se aude, urmează să mai facă parte în curând o piesă de valoare, pe numele ei Danileț (sic!) Dacă alegerile au fost furate „la meserie”, iar autorii acestui jaf electoral nemaiîntâlnit în întreaga istorie a lumii, prin care în numai câteva zile un candidat surclasat cu 20 de procente câștigă totuși alegerile și încă la o diferență de aproape 10 procente, iar organizatorii acestei crime electorale s-au coordonat la perfecție și cu institutele de cercetare de piață ale căror prognoze s-au potrivit cu furtul alegerilor, este de mirare că s-a pus în mișcare, ca niciodată până acum, un întreg aparat de propagandă de natură să ne explice că totul a fost legal și cât se poate de logic. Transpiră la greu redacțiile televiziunilor arondate sistemului, la pachet cu sociologii plătiți din bani publici, cu analiștii „arondați”, dar și cu cetățenii de bună-credință, dar creduli - ca să nu mai vorbim de membrii partidelor din Monstruoasa Coaliție - pentru a demonstra ce? Că George Simion a comis greșeli uriașe, refuzând să se prezinte în confruntările directe cu Nicușor Dan și umblând hai-hui prin Europa, că afirmațiile sale i-ar fi îndepărtat mulți votanți, că și comportamentul său a lăsat de dorit întrucât a fost de tip arogant, în timp ce Nicușor Dan s-a comportat ireproșabil, a dat răspunsuri convingătoare la toate provocările, s-a dovedit a fi un bun reprezentant al așa-ziselor partide pro-europene și pro-NATO, total diferit față de Simion, care ar vrea să ne scoată din aceste alianțe, să ne „facă pachet” și să ne ducă la Moscova. De dimineața până seara, pe platourile televiziunilor arondate, se rulează într-o cadență înspăimântătoare asemenea explicații. Care, acum, chiar dacă ar fi adevărate, nu ar mai avea niciun rost. Pentru că frauda a fost bătută în cuie. Și, în ciuda argumentelor raționale și probelor greu de demontat aduse de George Simion, acestea nu vor avea câștig de cauză în fața unei Curți Constituționale care, dacă i-ar da dreptate, ar urma, implicit, să recunoască sacrilegiul pe care l-a făcut în 6 decembrie al anului trecut. Și totuși, această uriașă acrobație propagandistică, făcută pe muchie de cuțit, are un rost. Opinia publică internă și externă trebuie smintită sau anesteziată într-un asemenea hal încât să nu mai vadă pădurea de copaci. Adică să nu observe calculul pe care l-am expus la începutul acestei analize. Rezultatul va fi un președinte care nu va avea legitimitate în fața unei bune părți a populației, care va nominaliza un premier și el fără legitimitate, o coaliție de strânsură alcătuită din aceleași partide care i-au adus pe români la disperare, o guvernare cu aceleași contraperformanțe și, din păcate, în final, o criză majoră - economică, socială și politică - soldată, Doamne ferește, cu o explozie necontrolată a nemulțumirilor.

Se reface gașca Statului Paralel la conducerea României! Spațiul media a fost umplut de dovezi ale fraudei! În ultimele 48 de ore, cred că se pot contabiliza sute de mii de postări în care unii își prezintă doar opinia sau propria mărturie, mulți însă refac calculele, pe care n-au vrut să le realizeze partidul AUR și oamenii lui George Simion, și demonstrează tot ceea ce s-a discutat și tot ceea ce s-a pus pe masă începând din seara de duminică. Morți pe liste, voturi duble, peste tot, triple, mită și turism electoral. Nu mai zic de faptul că, pe site-urile oficiale, încă, la această oră, după decizia CCR, apare clar că Simion este președintele ales. Dacă se refac calculele și se dau peste tot, s-ar vedea că numărătoarea l-ar indica pe George Simion ca președinte. Ei bine, nu a contat absolut nimic. S-a jucat din nou cu pistolul la tâmpla judecătorilor CCR, care au fost băgați în cantonament încă din noaptea de luni spre marți. Se știa ce va urma. Deci au avut trei nopți de „cantonament”, ca să spun așa, si, apoi, ȚOC-POC, au și anunțat public, după o ședință inexistentă, în care n-au analizat nimic, că resping cererea lui Simion, care, nu-i vorbă, era lipsită de multe dovezi materiale, care ar fi putut fi găsite dacă „musiu” Simion nu s-ar fi cărăbănit luni de dimineață, la prima oră, împreună cu soția sa și cu prietenul său ungur, de la Cluj, într-o călătorie ca să-și trateze depresia. De ce judecătorii CCR au procedat așa? E limpede. Pentru că sunt plini de bube!  De-aia au fost aleși la CCR, pentru că sunt plini de probleme și de bube, cum am zis; care n-a fost informator, a fost trădător sau agent al altui stat, și se știe. Altul a furat, altul sau alta are apucături pidosnice. N-are rost să vă fac lista. Cunoașteți acest gen de distribuție la CCR încă din vremurile vechi, atunci când Coldea făcea pe bilețele lista elementelor de șantaj asupra judecătorilor CCR, la suspendarea lui Băsescu, anul 2007. Deci sunt aproape 20 de ani de practică. Ei bine, odată cu validarea alegerilor fraudate, a fost învestit în funcție Nicușor Dan și, în spatele lui s-a așezat din nou toată gașca politică a Statului Paralel. Bolojan și LuCovid, adică Ludovic Orban, îl flanchează din partea dreaptă și stângă. Cine sunt cei doi? Sunt oamenii lui Coldea, despre care vorbeam adineaori, dar și Nicușor Dan este tot omul lui Coldea; cât face Coldea așa pe sărăcuțul, are importanță. Sigur că nu Coldea este adevăratul șef, dar prin Coldea se administrează această armată de Bolojeni și Lucovizi și Nicușori. La învestirea lui Nicușor/Mucușor a fost prezent și „celebrul” Tomac, cel pe care nu l-au mai vrut românii și nu i-au mai votat partidul, dar s-a băgat pe liste, pe acolo, cu USR-ul și, la limită, a ajuns iar europarlamentar. Dar desigur că, din spatele lui Tomac, cine rânjește la modul figurat? Însuși Băse´. Bineînțeles, acolo sunt și toți anonimii USR-iști, incompetenți, cu incompetență dovedită, dar și ei, la rândul lor, extrem de rânjiți. Însă, peste tot și toate, și mai ales în spatele lui Nicușor, este umbra generalului Lucian Pahonțu, cel din Lerești, de lângă Câmpulung, din spatele căruia, tot așa, la modul figurat, rânjește și Iohannis, cel care, acum vrea să meargă director la SIE. Nu râdeți, că este adevărat ce vă spun. Deci, avem o adunătură de prieteni, niște rânjiți care vor administra un dezastru. De ce? Pentru că economia românească este praf, iar ei sunt slabi, ca să nu zic proști, nu au expertiză, metode și relații prin care să administreze acest lucru. Pentru că societatea românească este praf și pulbere și nu se preocupă nimeni de ea, și oricum este tardiv să-i mai facă ceva. Avem această problemă de psihoză colectivă, care se observă cu ochiul liber. Deci, această bucurie a acestor rânjiți, exprimată în zilele acestea, le va ieși pe nas în curând. Astăzi, noi, românii, trebuie să pricepem că în SECURISTAN nu există cetățenii, ci doar sclavi. Sau mai bine zis, sclaveți. Pentru că sclavii se mai revoltă din când în când, după cum știți din istorie. Ce urmează? Simplu: pentru unii, destui, urmează pușcărie, pentru că e nevoie de victime date mulțimii, date poporului, care nu va mai avea pâine, deci are nevoie de circ. Mulți dintre cei care l-au ajutat pe Nicușor Dan vor face din nou turele la DNA. Unii vor fi și arestați, alții vor petrece prin procese din care să mai dea din averile agonisite în timpul mandatelor guvernării Iohannis, să mai împartă din slănină, că, dacă nu, vor păți ca miliardarul Dan Adamescu, care știți că a murit pentru că n-a vrut să-și împartă banii. Pentru ăștia așa se va întâmpla. Pentru cei mulți, însă, va fi sărăcie și rușine și vom avea timp să comentăm. Pentru România apare în perspectivă un drum în derivă, într-un context în care nu avem jucători de niciun fel care să se bată pentru România, ci doar servitori deghizați în oameni de stat. Adică, pentru România e „Dumnezeu cu mila Sa!”. În ce mă privește, ca să termin tura, eu nu-l voi recunoaște nici pe Nicușor Dan președinte, nici regimurile de putere pe care le va genera! De ce? Pentru că eu consider că n-am trăit degeaba și niciodată nu mi-am bătut joc de onoarea mea. Nu o să o fac nici acum. Cum zicea un prieten, legat de onoare: „Bă, prietene, e singurul cadou pe care un om și-l face singur!”. Aaa,  cum o să-i zic lui Nicușor Dan? Cum o să-l poreclesc? Poate „Nicușor Fraudușor al SECURISTANULUI”.

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ. Partea a noua.

 

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ. Partea a noua 

9. CONFIGURAŢIA LUMII LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA:

Noul Imperiu German, 1871-1914. În calitate de cancelar al Germaniei, Otto von Bismarck a dezvoltat un sistem de tip autoritar, bazat pe sprijinul maselor, pe care l-a pus în aplicare în numele suveranului său, împăratul Wlihelm I, între 1871 şi 1890. Constituţia germană, adoptată în aprilie 1871, instituia o structură parlamentară care dădea aparenţele unei guvernări autentic reprezentative. Constituţia conferea legiuitorilor o influenţă semnificativă, deşi limitată, în sfera afacerilor publice. Camera superioară, Bundesrat, era alcătuită din reprezentanţi separaţi pentru state germane precum Prusia şi Saxonia, care se uniseră în 1871. Prusia, cu tradiţiile ei conservatoare şi autoritare, domina această adunare. Reprezentanţii camerei inferioare, Reichstag, aleşi prin sufragiu masculin universal, aveau puterea de a aproba sau a respinge bugetul naţional şi de a ratifica sau nu legile. Acest sistem îngăduia cancelarului şi împăratului să exercite o dictatură limitată, însă totuşi o dictatură. Bismarck îi considera pe creştinii luterani, religia majoritară din Germania, ca fiind cetăţeni loiali, în schimb pe catolicii aproape la fel de numeroşi îi socotea periculoşi, văzând în ei nişte potenţiali trădători. Campania anticatolică a cancelarului a început în 1872. Printre măsurile luate de el pentru a anihila influenţa conducătorilor Bisericii se numărau desfiinţarea dreptului clerului de a formula critici la adresa statului precum şi interzicerea doctrinei iezuite şi a misionarismului. De asemenea, statul a închis şcolile confesionale, înfiinţate pentru cler, obligându-i pe oamenii bisericii să frecventeze instituţii laice de învăţământ. Pe tot parcursul deceniului al şaptelea s-au adăugat şi alte măsuri împotriva influenţei catolice, cum ar fi obligativitatea legalizării de către stat a căsătoriilor. Deşi socialiştii germani păstrau o atitudine moderată, ideologia lor revoluţionară i-a transformat într-o ţintă uşoară pentru Bismarck. Cancelarul i-a acuzat pe socialişti că ar fi complotat săl asasineze pe împărat şi a cerut dizolvarea Partidului Social-Democrat. Cu oarecare dificultate, Bismarck a convins în cele din urmă Partidul Liberal să sprijine iniţiativa de scoatere în afara legii a Partidului Social-Democrat. Legea antisocialistă a fost adoptată în 1878, rămânând în vigoare până la retragerea din funcţie a lui Bismarck, în 1890. Se prea poate ca aceste cruciade împotriva catolicilor şi socialiştilor să fi stimulat devotamentul cetăţenilor faţă de stat, totuşi ele nu au reuşit să slăbească mişcările pe care au încercat să le submineze. În afară de faptul că a luptat fără preget împotriva altor crezuri care riscau să slăbească statul, Bismarck a oferit cel mai generos program european de îmbunătăţire a calităţii vieţii, cu scopul de a-şi asigura sprijinul maselor. O lege promulgată în 1882 stipula un program de asistenţă pe caz de boală pentru toţi muncitorii, suma urmând a fi achitată de angajaţi şi de patroni. Şapte ani mai târziu, a fost pus în aplicare un program de acordare a pensiei de bătrâneţe. În 1884, statul a instituit o asigurare în caz de accidente pentru muncitori, toate costurile urmând a fi suportate de către patroni. În paralel cu încercarea de a atrage muncitorii de partea sa printr-un program de ameliorare a condiţiilor de viaţă, Bismarck a promovat cu succes dezvoltarea comerţului şi industriei, spre beneficiul comunităţii oamenilor de afaceri. În 1890, a venit la putere un conducător tânăr şi îndrăzneţ, care şi-a luat numele de Wilhelm al II-lea. Înainte de sfârşitul anului, acest nepot al lui Wilhelm I l-a obligat pe Bismarck să-şi dea demisia. Începând din acest moment, cancelarii trebuiau să fie obedienţi faţă de împărat. Anumite politici iniţiate de Bismarck au rămas însă în vigoare şi după demiterea fondatorului statului naţional. Muncitorii au continuat să beneficieze de programul de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă început în deceniul al optulea, la care s-au adăugat şi alte legi pentru protecţia lucrătorilor şi sporirea influenţei lor în societate. Wilhelm al II-lea a continuat şi campania lui Bismarck de întărire a armatei. Însă măsurile împăratului vizând extinderea armatei şi construirea unei flote mai eficiente decât cea engleză au creat imaginea unei Germanii agresive şi militariste, pe care Bismarck avusese prudenţa să o evite. Împăratul a sporit efectul diplomatic negativ al politicii sale militare prin declaraţii publice belicoase. Anglia a ripostat îndepărtându-se de tradiţionalele sale aliate, statele germane, începând să cultive relaţiile cu Franţa. În ciuda declinului sistemului de conducere al Germaniei după 1890, autoritarismul popular al lui Bismarck şi al succesorilor săi realizase în scurt timp un stat modern, deosebit de puternic şi prosper. Anglia, apoi şi alte state din vestul Europei au urmat însă o altă direcţie de modernizare şi sporire a puterii politice.

Anglia. În deceniul al şaselea, în Anglia au apărut organizaţii politice restructurate şi împrospătate, conduse de lideri noi şi eficienţi. John Bright şi William Gladstone au transformat Partidul Whig în Partidul Liberal, iar Benjamin Disraeli i-a reunit pe Tory în Partidul Conservator. În continuare, atât liberalii cât şi conservatorii au declanşat o campanie de extindere a dreptului la vot, fiecare partid aspirând să capete sprijinul cetăţenilor. Încă de la apariţie, Partidul Liberal, influenţat şi inspirat de Gladstone, a început lupta pentru democratizare. Reforma electorală din 1867, născută din acest demers partizan, prevedea dublarea numărului de cetăţeni cu drept de vot. Astfel, ea acorda drept de vot tuturor bărbaţilor care posedau o casă. De asemenea, beneficiau de acest drept şi bărbaţii din mediul urban care închiriau o locuinţă. După cum se vede, legea era mai puţin restrictivă în cazul bărbaţilor de la oraş decât al celor de la ţară, făcând discriminări între săracii din zona rurală şi cea urbană şi excluzând complet femeile. În următorii şaptesprezece ani, nici administraţia Gladstone, nici Disraeli nu au extins dreptul de vot. Totuşi, liberalii au obţinut promulgarea legii electorale din 1884, care prevedea pentru bărbaţii de la sate aceleaşi criterii stabilite în 1867 pentru bărbaţii de la oraş. Noua lege acorda drept de vot tuturor bărbaţilor, în afara muncitorilor fără domiciliu stabil, a servitorilor şi a bărbaţilor necăsătoriţi care locuiau cu părinţii. În 1870, când la putere se aflau Gladstone şi liberalii, un decret al executivului a permis accesul tuturor cetăţenilor la posturile de conducere a statului, selecţia urmând a fi făcută pe baza unor examene. Această reformă încerca să pună capăt tendinţei de a angaja personal mai curând pe criteriul relaţiilor clientelare decât al competenţei. În mod similar, guvernul reducea controlul forţelor sociale tradiţionale asupra învăţământului superior şi asupra corpului ofiţeresc. Muncitorii au beneficiat şi ei de pe urma interesului manifestat de liberali faţă de categoriile defavorizate. O lege adoptată în 1872 prin vot secret prevedea interzicerea represaliilor împotriva muncitorilor care nu votau în favoarea intereselor patronilor. În 1874, după ce conservatorii au preluat controlul asupra Parlamentului, primul ministru Disraeli şi partidul său au continuat să promoveze acest curent reformist în avantajul maselor. Două legi promulgate în 1875 instituiau programe de ameliorare a igienei publice şi de construire a locuinţelor pentru săraci. În deceniul al optulea, ritmul reformei a încetinit considerabil, accelerându-se din nou la începutul secolului XX. O nouă echipă liberală a reluat campania de transformare a Angliei în 1905, când a preluat controlul în Parlament. Îndepărtându-se de tradiţia laissez-faire a partidului, ei au lansat un program de bunăstare socială similar cu cel din Germania. Între 1906 şi 1912, liberalii au ratificat legi care prevedeau asigurarea muncitorilor în caz de accident, pensii de bătrâneţe, asigurări de sănătate pentru toţi cetăţenii, ajutoare de şomaj şi o legea salariului minim. Cheltuielile necesare acestui program de bunăstare socială au dus la apariţia unei crize bugetare, a cărei rezolvare a asigurat Camerei Comunelor deplina supremaţie asupra Camerei Lorzilor. Această înfruntare a început în 1909 când ministrul de finanţe David Lloyd George a introdus un aşa numit Buget al Poporului. Proiectul lui prevedea un impozit progresiv pe venit şi o taxă de moştenire, astfel încât cetăţenii mai înstăriţi să preia o parte mai mare din costurile programului ide bunăstare socială. Camera Comunelor a adoptat propunerea, în schimb Camera Lorzilor a blocat-o. Incidentul a marcat începutul unui impas în această problemă care avea să fie soluţionată abia peste optsprezece luni. Camera Comunelor a recurs însă la o armă formidabilă. În 1910, camera inferioară a propus abolirea puterii lorzilor de a bloca legile bugetului, lăsându-le numai puterea de a tergiversa adoptarea altora. Camera Lorzilor a acceptat măsura consfinţită în reforma parlamentară din 1911. Lorzii au cedat în momentul în care primul ministru liberal Herbert Asquith i-a avertizat că, la nevoie, regele va desemna un număr suficient de mare de noi aristocraţi ca să asigure aprobarea legii. Camera aleasă prin vot popular îşi încheiase lunga perioadă de tranziţie către suveranitate. Nici democratizarea sistemului de guvernare britanic, nici proiectele de bunăstare socială ale liberalilor nu i-au convins pe liderii clasei muncitoare că deţineau suficientă putere politică. Mişcarea muncitorească de la sfârşitul secolului al XIX-lea reflecta convingerea că cele două partide principale nu-I reprezenta adecvat interesele. În 1883, un grup de intelectuali simpatizanţi ai clasei muncitoare au pus bazele unei organizaţii, Fabian Society, care milita pentru democraţie totală şi o economie socialistă. Curând, fabienii au lansat ideea formării unui partid al muncitorilor care să sprijine cauza egalităţii sociale. În 1893, minerul scoţian Keir Hardie a ajuns la aceiaşi concluzie ca şi fabienii organizând un grup politic colateral. Dezvoltarea rapidă a sindicatelor alcătuite din muncitori necalificaţi demonstra că atât masele din fabrici, cât şi conducătorii lor doreau să deţină mai multă putere în Anglia. În 1906, aceste forţe s-au unit formând Partidul Laburist. Acum liberalii şi conservatorii se confruntau cu o organizaţie devotată dezideratelor clasei muncitoare. Peste două decenii, acest partid şi cel conservator au ajuns să domine parlamentul britanic. În plus, după demersuri active, în1918, a fost acordat dreptul de vot tuturor femeilor care au împlinit vârsta de treizeci de ani, pentru ca abia în 1928 aceasta să fie redusă cu nouă ani.

Franţa. Napoleon al III-lea a instituit un program foarte inspirit de ameliorare a condiţiilor de trai în Hexagon. Iniţiativele lui peste hotare au dat însă greş de cele mai multe ori, provocând în cele din urmă un dezastru. Împăratul spera într-un conflict militar care să-l umple de glorie, dar în 1870 un conflict diplomatic a declanşat războiul franco-prusac. În loc să devină erou, el a ajuns curând prizonier. După ce a fost eliberat, Napoleon s-a exilat în Anglia. Între timp, în Franţa s-a constituit un guvern provizoriu, care a reluat războiul împotriva Prusiei. Franţa a suferit şi de această dată o jalnică înfrângere. Tratatul umilitor pe care l-a încheiat îi impunea să cedeze noului Imperiu German teritorii importante, o dată cu plata unor despăgubiri considerabile. În momentul în care guvernul provizoriu francez a început să pledeze în favoarea păcii, patrioţii militanţi din capitală au încercat să impună continuarea războiului cu Germania. Totodată, rebelii francezi doreau o republică, întrucât considerau conducerea provizorie drept o adversară a guvernământului popular. La fel ca fanaticii din 1792, aceşti republicani înverşunaţi au organizat aşanumita Comună din Paris, pregătindu-se să lupte împotriva Germaniei, dar şi pentru un guvernământ reprezentativ. Administraţia provizorie a sporit şi mai mult furia comunarzilor căci le impunea cetăţenilor o oneroasă povară financiară, plata impozitelor şi arendelor, sistată pe durata războiului. În februarie 1871, conducerea provizorie a încheiat tratatul cu Germania, iar în martie a trimis trupe care să-i dezarmeze pe comunarzi. Parizienii au ţinut piept armatei, reuşind să-l ucidă pe comandantul contingentului militar. În luna mai, Adolphe Thiers, şeful guvernului provizoriu, a ripostat printr-un atac armat asupra capitalei. Au urmat lupte crâncene, care au durat mai mult de o săptămână, soldându-se cu mii de morţi şi cu zdrobirea Comunei din Paris. În contextul haotic al unui război pe cale de a fi pierdut şi al unor violente conflicte civile, în Franţa începe să se cristalizeze o nouă formă de guvernare. Înainte de sfârşitul războiului franco-prusac, germanii îi permiseseră Franţei să-şi aleagă o adunare reprezentativă, astfel încât această conducere provizorie să poată începe negocierile de pace. Întrunindu-se pentru a constitui un nou guvern, membrii adunării au proclamat Republica a Treia. Această iniţiativă oarecum surprinzătoare era rezultatul unei scindări monarhiste. O facţiune dorea un rege în tradiţia Vechiului Regim. Cealaltă voia un monarh care să guverneze în interesul clasei înstărite a oamenilor de afaceri, cum făcuse Ludovic Filip. Impasul regalist a permis unei minorităţi republicane să domine şi să instituie un sistem de guvernare asemănător cu cel din Anglia. În structura înfiinţată în 1875, preşedintele era în mod formal şeful statului, fără a deţine mai multă putere decât un monarh englez. Legislaţia prevedea şi existenţa unui puternic organism parlamentar, care includea o cameră superioară (Senatul) şi o Cameră a Deputaţilor. Toţi bărbaţii aveau dreptul de a vota membrii camerelor, un grad al democraţiei la care Anglia urma să ajungă abia peste un deceniu. O dată instituit sistemul, partidul, sau mai degrabă coaliţia de partide care deţinea majoritatea în legislativ, a ales un organ executiv. Un prim-ministru devenea automat şeful cabinetului. Membrii executivului ocupau posturi de înaltă răspundere, însă camera îşi păstra autoritatea supremă. Cum spectrul politic era compus dintr-o multitudine de partide, nu două dominante ca în Anglia, prim-miniştrii francezi rareori au reuşit să menţină o coaliţie şi să câştige majoritatea în legislativ. Astfel, în Republica a Treia au avut loc frecvente căderi de guvern, miniştrii fiind înlocuiţi cu cabinete sprijinite pe o nouă combinaţie de deputaţi. Din acest punct de vedere, sistemul de guvernare francez s-a deosebit radical de cel englez din aceeaşi perioadă. Instabilitatea executivului în Franţa a creat o stare de nesiguranţă pentru Republica a Treia, pe lângă multe alte probleme care ameninţau sistemul de guvernare populară. Descoperirea unor fraude financiare, în care erau implicaţi membrii ai camerelor, a diminuat sprijinul maselor faţă de acest sistem. Nemulţumirile legate de conducerea republicană au alimentat opţiunea cetăţenilor francezi pentru o guvernare autoritară cu sprijin popular. La sfârşitul deceniului al optulea s-a creat un larg curent de opinie în favoarea generalului Georges Boulanger. Tot mai mulţi sperau că el va prelua puterea. Însă generalul a plecat din ţară în1889, iar mai târziu s-a sinucis pe mormântul iubitei lui, la Bruxelles, în 1891. Anul 1894 a adus cu sine un alt eveniment de răsunet. Căpitanul Alfred Dreyfus a fost acuzat de spionaj în favoarea Germaniei. Adevăraţii trădători din corpul de ofiţeri aveau nevoie de un ţap ispăşitor. Ei l-au ales ca victimă pe Dreyfus în parte pentru că era evreu, iar camarazii lui manifestau clare tendinţe antisemite. Condamnarea acestui ofiţer nevinovat şi încarcerarea lui pe Insula Diavolului au provocat o criză care a periclitat existenţa republicii mai mult decât toate problemele survenite până atunci. Apărătorii căpitanului au luptat pentru eliberarea lui, dar şi pentru salvarea guvernului, întrucât opozanţii lui Dreyfus au folosit cazul respectiv pentru a declanşa o campanie de denigrare a republicanilor. Susţinătorii lui Dreyfus nu au obţinut achitarea lui decât în 1899, anularea condamnării venind abia după alţi şapte ani. Republica a Treia a avut de suferit, dar a ieşit învingătoare. Victoria susţinătorilor lui Dreyfus i-a determinat pe susţinătorii republicii să înăsprească legislaţia împotriva acelei facţiuni a opoziţiei reprezentată de clerul catolic. Legile promovate în anii optzeci slăbiseră influenţa Bisericii, restrângându-i formele de organizare şi creând un sistem de învăţământ public gratuit, în care era interzisă educaţia religioasă. Noile măsuri luate la începutul secolului XX limitau şi mai mult activităţile laice ale catolicilor, decretând completa separare a Bisericii de stat. Guvernământul a manifestat o atitudine mai benevolentă faţă de clasa muncitoare, legalizând sindicatele în 1884. Drept urmare, clasa muncitoare lua un nou avânt, după ani întregi în care avusese o influenţă redusă. În cadrul Republicii a Treia a progresat şi socialismul, care şi-a intensificat presiunile asupra republicii prin solicitarea unor programe de bunăstare socială. Totuşi, forţele muncitoreşti nu au beneficiat de sprijinul popular de care se bucurau cele din Germania şi Anglia. Ca atare, s-a menţinut tradiţia de guvernare fără a se ţine seamă de doleanţele clasei muncitoare. La rândul lor muncitorii au luat atitudine în spiritul propriilor tradiţii, astfel că după 1906 au recurs la tactica acţiunii directe. Grevele s-au înmulţit, iar sindicatele au lansat chemarea la grevă generală ca instrument revoluţionar. Totuşi, devotamentul popular faţă de naţiune a crescut spectaculos, după cum avea să demonstreze marele război ce se profila la orizont.

Italia. Franţa revoluţionară a dat naţionaliştilor germani şi italieni lecţii despre puterea şi gloria la care putea ajunge un popor unit şi angajat politic. Astfel, în 1870, noul Regat al Italiei anticipa un asemenea gen de răsplată pentru generaţiile sale de sacrificiu. În următorii patruzeci şi cinci de ani, o multitudine de diferende sociale au împiedicat împlinirea acestui ideal, punând sub semnul întrebării însăşi ideea de naţiune italiană. Mulţi lideri ai campaniei de unificare visaseră să creeze un stat laic, fidel principiilor liberale. Clerul catolic se împotrivise cu înverşunare, iar după unificare, biserica a continuat să se opună existenţei statului naţional. Atitudinea refractară a clerului a făcut dificilă realizarea adevăratei unificări, mai ales că ţărănimea, care alcătuia majoritatea populaţiei, rămăsese ataşată vechilor valori ecleziastice. Lipsa de adeziune a ţărănimii apărea şi mai semnificativă în condiţiile în care aceasta era concentrată în sudul peninsulei. În 1914, diferendele de ordin religios, social, economic şi regional au continuat să rămână o problemă în Italia. În pofida diviziunilor sociale, guvernul italian s-a angajat într-un experiment democratic care a afectat populaţia întregii peninsule. Deşi o mare parte dintre italieni a continuat să rămână fidelă mai curând statelor separate decât Italiei, totuşi naţiunea avea un system comun de guvernare, cu o structură foarte asemănătoare cu cea a Republicii a Treia din Franţa. Regele Victor Emmanuel al II-lea ocupa o poziţie echivalentă cu cea a preşedintelui francez. Senatul avea o componenţă unică prin faptul că membrii lui erau fie rude cu regele, fie numiţi de către el. Cu toate acestea, Camera Deputaţilor se alegea prin vot, ca în Franţa, deşi până în 1912 electoratul a continuat să fie foarte redus numeric. În acelaşi an, Italia a acordat drept de vot tuturor bărbaţilor, drept instituit în Franţa în 1848, iar în Marea Britanie în 1884. Întrucât înainte de 1914 democraţia limitată din Italia conferee prea puţine drepturi claselor de jos, legislaţia socială s-a bucurat de o atenţie şi mai scăzută decât în Franţa. În schimb, liderii şi-au concentrat eforturile asupra controlului clasei muncitoare militante şi asupra câştigării de adepţi fideli pentru cauza glorioasă a construirii imperiului, mai ales în Africa de Nord. Tânărul stat naţional italian şi democraţia sa încă şi mai tânără nu au înregistrat acelaşi succes ca Germania, Anglia şi Franţa în încercarea de a mobiliza populaţia, nici măcar atunci când campaniile expansioniste au obţinut unele victorii. În ciuda acestor eşecuri, până în 1914 italienii puseseră bazele unui stat naţional modern.

Rusia. Când Alexandru al II-lea (1855-1881) a devenit ţarul Rusiei, el domnea peste cel mai întins stat din Europa şi peste o populaţie de 75 000 000 de locuitori. Din nefericire, imperiul lui era mai puţin omogen decât orice altă ţară de pe continent. Această lipsă de unitate era în parte rezultatul marii diversităţi culturale a supuşilor ţarului. Numărul de naţionalităţi cuprinse între graniţele imperiului oscila între 120 şi 200, în funcţie de criteriile de determinare. Exista însă şi un alt tip de fragmentare socială, mai îngrijorătoare chiar decât diviziunile naţionale. Noul ţar considera, de fapt, că discrepanţa dintre masele de ţărani săraci şi aristocraţia restrânsă ca număr, dar beneficiind de imense privilegii, ar fi putut însemna ruina imperiului, dacă nu se puneau în aplicare o serie de reforme sociale la scara întregului stat. Alexandru a acţionat cât a putut de repede împotriva rezistenţei micii nobilimi, care se temea de pierderile economice şi de tulburările sociale pe care le-ar fi putut provoca desfiinţarea şerbiei. Decretul din 1861 elibera toţi şerbii şi totodată venea în întâmpinarea intereselor de ordin economic ale foştilor stăpâni, stipulând ca aceştia să fie despăgubiţi în bani pentru pământul şi lucrătorii la care renunţă. Banii respectivi erau plătiţi de stat, însă şerbii eliberaţi trebuiau să achite taxe anuale către stat timp de patruzeci şi nouă de ani. Enorma îndatorire şi atribuirea cu 20% mai puţin pământ ţăranilor decât lucraseră ca şerbi a redus substanţial rezultatele positive ale măsurii. Mulţi reformatori au condamnat desfiinţarea şerbiei şi au instigat la revoluţie. Această opoziţie s-a menţinut, deşi Alexandru al II-lea a continuat să aplice o serie de reforme care au amplificat influenţa populară la nivel local, au modernizat armata şi au creat condiţii mai propice pentru desfăşurarea procesului educaţional. Situaţia generală din timpul domniilor lui Alexandru al II-lea şi a fiului său Alexandru al III-lea (1881-1894), au favorizat izbucnirea a numeroase mişcări tinzând către o reformă radicală sau către revoluţie. În această perioadă apare un număr neobişnuit de mare de activişti politici, hotărâţi să răstoarne vechiul regim. Mişcările revoluţionare având drept scop răsturnarea vechii ordini sociale şi politice din Rusia au izbucnit în primii ani ai secolului al XIX-lea, sub influenţa intelectualităţii răzvrătite. Până în a doua jumătatea secolului aceşti lideri rebeli nu s-au bucurat de susţinerea populaţiei. În deceniul al şaselea asemenea mişcări au căpătat însă o oarecare amploare, în momentul în care studenţii şi alte categorii sociale au îmbrăţişat teoria potrivit căreia ţăranii ruşi aveau capacitatea înnăscută de a crea şi a trăi într-o societate socialistă rurală. Intelectualii care susţineau acest punct de vedere au devenit cunoscuţi sub numele de narodnicişti. În anii şaptezeci, o parte dintre ei au încercat să penetreze mediul rural şi să instige la revoluţie. Demersul lor a înregistrat un eşec evident. Ţărănimea rusă nu înţelegea intenţiile acestor vizitatori ciudaţi. În urma eşecurilor acestor prime acţiuni idealiste, mişcarea de tip populist s-a destrămat .Unii dintre reprezentanţii acesteia au rămas cu convingerea că populaţia rurală poate fi luminată, în aşa fel încât transformarea Rusiei să se opereze pe cale paşnică. Alţii susţineau că, dimpotrivă, numai violenţa poate distruge sistemul opresiv. În 1881, membrii unei facţiuni militante, „Voinţa Poporului”, au reuşit să-l asasineze pe ţarul Alexandru al II-lea. Deşi noul ţar, Alexandru al III-lea, a dezlănţuit o represiune brutală, pe parcursul domniei lui mişcările pentru reformă sau revoluţie au continuat să se dezvolte, de regulă acţiunile de protest desfăşurându-se în secret sau în exil. Gheorghi Plehanov a creat prima organizaţie marxistă rusă în 1883, anul morţii lui Marx. În anii nouăzeci, marxiştii deveniseră o grupare importantă în sânul mişcării revoluţionare ruseşti. În 1898, reprezentanţii ei s-au reunit la Minsk, unde au înfiinţat Partidul Social Democrat, răspândindu-şi ideile prin intermediul ziarului Iskra (Scânteia). În 1903, marxiştii ruşi au ţinut prima conferinţă internaţională la Bruxelles. Între timp, Vladimir Ilici Lenin ajunsese principal personalitate a Partidului Social Democrat. Atunci când se întruneau, social-democraţii se angajau adesea în dispute înfierbântate. La Bruxelles, Lenin s-a aflat în fruntea unei facţiuni care cerea adoptarea unei atitudini radicale în interiorul partidului, o adevărată dictatură a conducătorilor asupra membrilor de rând. El a obţinut majoritatea voturilor, de unde termenul de bolşevici pe care l-au primit adepţii săi. Membrii grupării de opoziţie, care se declarau în favoarea unor proceduri de partid mai democratice, au rămas cunoscuţi sub denumirea de menşevici, adică minoritari. Aceste două facţiuni au format două partide separate, bolşevicii militând pentru o revoluţie armată a muncitorilor conduşi de o elită organizată, revoluţie care urma să depăşească printr-un salt spectaculos etapa capitalistă. Menşevicii susţineau o doctrină marxistă tradiţională şi mai moderată. Începând cu anul 1903, Lenin va eclipsa pe ceilalţi marxişti ruşi şi va edifica forţa comunistă radicală care va ajunge la putere în 1917. Până atunci, însă, Rusia a intrat, în1904, în război cu Japonia, rivala ei imperialistă de la răsărit. Iar anul următor a adus pentru armatele ţariste o înfrângere cruntă şi umilitoare. Povara războiului a sporit şi mai mult dificultăţile materiale ale maselor, scoţând în evidenţă grava incompetenţă a conducerii statului. În ianuarie 1905, muncitorii din Petersburg s-au revoltat împotriva condiţiilor tot mai grele de trai şi s-au alăturat unei demonstraţii paşnice care avea drept scop să înmâneze ţarului o cerere de reformă a fabricilor (de exemplu, ziua de muncă de opt ore), menită să rezolve o parte din dificultăţi. Conduşi de un preot, părintele Gapon, două sute de mii de oameni au mărşăluit către palatul ţarului din centrul oraşului. A urmat un masacru. Trupele ţarului Nicolae al II-lea (1894-1917) au ucis aproape 500 de oameni şi au rănit alte câteva mii. Ziua a intrat în istorie sub denumirea de „Duminica sângeroasă”. În urma masacrului de la Petersburg s-a dezlănţuit o revoltă de mari proporţii. Conducerea statului a promis câteva reforme, dar în septembrie numărul grevelor din capitală a crescut, mulţimile au ieşit în stradă şi, în cele din urmă, a avut loc o grevă general de mari proporţii. Rebelii din Petersburg, Moscova şi alte oraşe mari au început să se organizeze politic pentru a negocia cu conducerea statului. Ei au format consilii muncitoreşti (soviete), care în oraşe precum Petersburgul rivalizau cu autoritatea de stat. Presat de evenimente, Nicolae al II-lea s-a angajat să întreprindă reforme mai drastice. În octombrie 1905, el şi-a declarat intenţiile printr-un decret. La începutul anului 1906 revolta din oraşe s-a mai atenuat parţial datorită concesiilor făcute de ţar, însă în mediul rural revoltele au continuat pe tot parcursul anului. Manifestul din octombrie reprezenta de fapt angajamentul transformării Rusiei în monarhie constituţională. Conducerea statului a prezentat detaliile unui sistem reformat în Legile Fundamentale (6 mai 1906). În pofida concesiilor acordate, ţarul deţinea autoritatea supremă. Avea dreptul de a controla armata şi politica externă, de a conduce Biserica Ortodoxă sau de a convoca şi dizolva noul organism legislativ (Duma). El avea până şi dreptul de a anula orice lege aprobată de Dumă. Totuşi era un pas înainte. Până atunci nu existase niciun parlament naţional rusesc, oricât de limitat ca atribuţii. Mai mult decât atât, membrii Dumei urmau să fie aleşi prin vot. Prima Dumă părea să promită mult mai mult decât simulacrul unei reforme. Aproape toţi bărbaţii au câştigat dreptul de a-i vota pe membrii adunării, astfel că a fost ales un corp legislative puternic reformist, nu unul conservator, aşa cum se aşteptau anumite cercuri. Membrii Dumei au propus împroprietărirea ţăranilor cu pământurile aflate în proprietatea statului, Bisericii şi nobililor, precum şi elaborarea unei constituţii. Statul a făcut tot posibilul să controleze alegerile pentru a doua Dumă, asigurându-se că aceasta va fi obedientă. Întrunită la 5 martie 1907, noua Dumă s-a dovedit a fi şi mai reformistă. Noul prim-ministru, Piotr Stolipin, a dizolvat-o. În ziua în care a fost dizolvată cea de-a doua Dumă, o nouă lege electoral împiedica orice control al reformiştilor asupra viitoarelor adunări legislative. Astfel, în 1907, când s-a întrunit a treia Dumă, peste 300 din cei 442 de reprezentanţi erau simpatizanţi ai regimului. Cea de-a patra Dumă (1912-1917) a avut aceiaşi atitudine conservatoare. Deşi aceste adunări erau dominate de dreapta conservatoare, liberalii moderaţi exercitau o influenţă considerabilă. Semiliberalii respectivi erau octombriştii, reprezentanţii unui partid care accepta monarhia constituţională promisă în manifestul din octombrie 1905. Ei erau expresia intereselor nobililor şi industriaşilor adepţi ai unei reforme moderate. Puţinii cadeţi din Dumă au devenit principalii critici ai sistemului de guvernare. Ei reprezentau îndeosebi funcţionarii de profesie, dar se bucurau de un sprijin considerabil şi din partea clasei mijlocii. Existau chiar şi câţiva nobili simpatizanţi ai cadeţilor. Totuşi, în pofida prezenţei lor, Duma ajunsese incapabilă să mai participe la guvernarea Rusiei. Revoluţionarii nu au avut acces în Dumă, însă şi-au continuat atacul asupra sistemului. Teroarea dezlănţuită de ei a făcut 1400 de victime în 1906 şi 3000 în 1907. Rebelii atacau membrii din conducerea statului, fără să-şi facă probleme pentru nevinovaţii care îşi puteau pierde viaţa în cursul acestor acţiuni. O explozie declanşată de ei în 1906 într-una din reşedinţele primului ministru s-a soldat cu peste 30 de victime. Stolipin a ripostat atât prin represiune, cât şi prin reformă. El a instituit legea marţială în anumite regiuni ale Rusiei, înfiinţând tribunale în care urmau să fie judecate procesele Aceste tribunale se preocupau prea puţin de respectarea legii. Procesele judecate în pripă au dus la executarea a peste1000 de persoane (ruşii au început să numească laţul călăului cravata lui Stolipin). În general, represiunea şi-a atins scopul. Pentru moment, actele teroriste s-au restrâns numeric. Programul de reformă se axa în primul rând pe eforturile ţarului de a redistribui o parte a pământului rusesc. El urmărea să creeze un grup conservator de agricultori particulari, care să sprijine sistemul. Politica funciară nu a reprezentat totuşi o transformare economico-socială reală în interesul ţărănimii. Acest lucru nici nu era posibil, din moment ce primul ministru refuza să ia pământ de la nobili fără a-i despăgubi integral pentru proprietăţile respective. Principalul său scop îl constituia prezervarea vechii ordini. Epoca de represiune a administraţiei Stolipin a avut un sfârşit paradoxal. La 14 septembrie 1911, un agent de poliţie care lucre sub acoperire într-un grup revoluţionar l-a împuşcat mortal pe primul ministru. Ulterior, alţi funcţionari de stat, mai puţin eficienţi, s-au străduit să menţină unitatea unui imperiu vast, divers şi măcinat de conflicte interne. Apoi, în 1914, dinastia Romanov a condus Rusia sfâşiată de contradicţii într-un război european multinaţional, care avea să dureze patru ani.

Noul imperialism. Desăvârşirea cuceririi lumii de către puterile europene. Expansiunea europeană în afara graniţelor continentului, începută în epoca modernă timpurie nu a încetat niciodată, însă agresiunea împotriva altor state a pierdut din intensitate cam cu un secol înainte de anul 1870. La sfârşitul secolului al XIX-lea a început o nouă campanie imperialistă, mai puternică şi mai eficientă. Efectul conjugat al mai multor elemente a avut drept consecinţă cea de-a doua fază a cuceririi lumii. Între 1870 şi 1880, Anglia, Belgia, Olanda, Germania şi Franţa aveau deja sisteme industriale bine dezvoltate, celelalte state intrând şi ele în procesul de modernizare economică. Mulţi oameni de afaceri se temeau oarecum nejustificat la gândul că, pe măsura continuării procesului de industrializare în Europa, resursele naturale şi pieţele de desfacere ar putea deveni în curând insuficiente pentru a susţine creşterea economică. Convingerea că naţiunile lor trebuiau să achiziţioneze noi teritorii care să furnizeze atât materii prime, cât şi clienţi pentru produsele industriale i-a determinat pe anumiţi industriaşi să sprijine ideea unei expansiuni imperialiste. În aceşti ani, întreprinderile industriale şi dezvoltarea economic a Europei erau controlate din ce în ce mai mult de mari firme de investiţii. O dată cu consolidarea sistemului economic modern, finanţiştii şi investitorii particulari au început să-şi facă planuri de afaceri tot mai rentabile, pe care Europa era prea mică pentru a le aduce la îndeplinire. Dincolo de graniţele continentului însă existau o infinitate de posibilităţi financiare. Uneori, conducători de stat precum Bismarck s-au opus iniţial tendinţelor imperialiste ale capitaliştilor şi ale altor grupuri sociale, însă ulterior au cedat. Susceptibilitatea funcţionarilor de stat în faţa acestor cereri deriva în parte din conştientizarea necesităţii ca statul naţional în proces de consolidare să câştige şi să păstreze sprijinul oamenilor de afaceri şi al altor segmente ale clasei mijlocii care împărtăşeau aceleaşi puncte de vedere. Fără bunăvoinţa acestor forţe sociale extrem de bogate, educate şi active politic, chiar şi regimurile autocrate ar fi suferit o diminuare a puterii. Statele democratice trebuiau să se supună necondiţionat voinţei unor astfel de grupuri de presiune influente. Noul naţionalism al epocii înflăcăra inimile liderilor politici la fel ca şi pe cele ale oamenilor de afaceri, intelectualilor, vârfurilor ecleziastice şi multor altor categorii de cetăţeni. Convinşi de superioritatea culturii lor naţionale şi a statului care o personifica, liderii şi masele entuziaste erau pregătite să întreprindă o iniţiativă imperialistă comună, dovedindu-şi forţa prin cucerirea şi colonizarea unor teritorii străine. În plus, la sfârşitul secolului al XIX-lea, darwinismul social şi rasismul au exercitat o puternică influenţă. Distorsionarea teoriei lui Darwin a alimentat conflictele izbucnite pe glob între naţiuni care ţineau să-şi dovedească superioritatea, cea mai capabilă urmând să triumfe asupra popoarelor pe care pornise să le cucerească, întrecându-şi rivalii europeni în competiţia imperialistă. Rasismul a izvorât, de asemenea, din credinţa că anumite rase erau superioare prin naştere. Conştienţi de superioritatea rasei lor albe (germanice sau britanice, cum credeau unii), rasiştii europeni au decretat că datoria lor este să supună rasele inferioare din afara graniţelor continentului. Alţi europeni, care nu manifestau făţiş astfel de atitudini darwiniste sau rasiste, pur şi simplu nutreau convingerea că civilizaţia lor le depăşea pe toate celelalte din punct de vedere material, moral şi spiritual, condiţie care le impunea obligaţia de a emancipa popoarele înapoiate din restul lumii. Mai precis, ei susţineau ideea de extindere a puterii europene cu scopul de a aduce acestor nefericiţi confort, valori umane şi credinţa într-o civilizaţie superioară. Pornirile imperialiste de acest fel au persistat chiar şi atunci când beneficiarii modernizării se împotriveau şi trebuiau supuşi cu forţa. În secolul al XIX-lea, când tendinţele imperialiste europene s-au intensificat, ele au afectat mai puternic doar zonele unde anterior europenii făcuseră doar mici incursiuni, Asia, Oceania şi Africa. La începutul epocii moderne, Portugalia a atacat India, însă afacerile particulare ale englezilor, care au organizat Compania Indiilor de Est, au determinat ocuparea acestei arii şi ulterior, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dominarea întregului subcontinent În perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, câteva mii de administratori britanici şi jumătate de milion de autohtoni au construit un aparat birocratic colonial care guverna aproape două treimi din uriaşul subcontinent, influenţând indirect afacerile publice din restul Indiei. Populaţia colonizată, care număra între 200 şi 300 de milioane de locuitori, a beneficiat, dar a şi suferit de pe urma politicilor pe care nu le putea influenţa în niciun fel. Dominaţia britanică a accelerat bunăoară dezvoltarea unui stat modern, a practicilor economice şi medicale moderne. Aceste schimbări au ameliorat curând starea de sănătate şi securitatea civilă a unui număr restrâns de persoane. Autorităţile au încercat, mai mult, să pună capăt anumitor practici tradiţionale, cum ar fi arderea soţiilor de vii o dată cu cadavrul soţilor. Poate că victimele potenţiale ale ritualului ar fi apreciat această măsură, însă, în general, încălcarea tradiţiei provoca reacţii negative. Rasismul şi practicile spoliatoare ale britanicilor i-au nemulţumit cu siguranţă şi mai mult pe indieni. Astfel, la sfârşitul veacului al XIX-lea oprimarea rasială a declanşat în India o mişcare naţionalistă care în scurt timp s-a bucurat de o adeziune largă în rândul maselor. Sfera afacerilor desfăşurate de Compania britanică a Indiilor de Est la începutul secoluluial XIX-lea includea şi introducerea opiului în China spre comercializare. Conducătorii chinezi au încercat să pună capăt acestui comerţ dar britanicii au ripostat prin forţa armelor. Anglia a câştigat aceste războaie ale opiului (1839-1842), în urma cărora China şi-a pierdut parţial suveranitatea. Învingătorii au reuşit să obţină dreptul de a-şi continua afacerile cu opiu, fixând totodată tarife avantajoase pe mărfurile englezeşti vândute în China şi aplicând cetăţenilor britanici rezidenţi în ţară legislaţia britanică, nu chineză. În continuare, Franţa, Rusia şi Statele Unite au umilit şi mai mult China, extinzând aceleaşi privilegii tarifare şi drepturi legale asupra cetăţenilor lor. Probabil că şi japonezii ar fi suferit o limitare similară a suveranităţii dacă nu şi-ar fi occidentalizat instituţiile economice şi militare suficient de mult încât să-i ţină la distanţă pe europeni şi pe americani. Creşterea puterii Japoniei i-a permis acestei naţiuni asiatice să-şi construiască în zonă un imperiu colonial propriu şi să înfrângă un gigant european în războiul ruso-japonez (1904-1905). Expansiunea Rusiei a urmat o altă cale. Un capelan creştin ortodox rus, cu crucea ridicată deasupra capului a pătruns în Taşkent în fruntea armatelor care au ocupat oraşul în iunie 1865. Acest centru musulman cucerit de soldaţi în numele ţarului Alexandru al II-lea era primul oraş important capturat de el într-o vastă regiune din Asia Centrală, Turkestanul Occidental. Un deceniu mai târziu, imperiul rus înglobase întreg acest teritoriu. Până în 1875, Rusia a obţinut şi alte posesiuni la est de Asia Centrală. Sub presiunea simultană a Angliei, Franţei şi Rusiei, în 1858 şi 1860, China a semnat tratate prin care renunţa la o serie de teritorii în favoarea ţarului.În continuare, Rusia a cedat Japoniei un lanţ de insuliţe din Pacific, în schimbul jumătăţii sudice a Sahalinului. Expansiunea imperialistă sub Alexandru al II-lea a reprezentat punctul culminant al unei îndelungate istorii conflictuale între ruşi şi popoarele turcice şi asiatice din această regiune. Demersul imperialist a fost motivat şi de consideraţii religioase. Probabil însă că agenţii expansiunii ruse erau preocupaţi mai curând de profiturile materiale şi strategice pe care doreau să le realizeze. Indiferent de intenţiile ruşilor, modul de viaţă al autohtonilor din zonă s-a schimbat foarte puţin. În timp ce Alexandru al II-lea îşi extindea imperiul către nordul Asiei, Napoleon al III-lea asigura Franţei un nou imperiu colonial în sud. O demonstraţie de forţă a flotei sale la Saigon a marcat debutul campaniei imperialiste franceze în această regiune, în anul 1859. Zece ani mai târziu, trupele împăratului ocupau întreaga Indochină. Agenţii imperialişti ai celui de-al doilea Imperiu şi ai Republicii a Treia au depus eforturi mai susţinute de convertire a băştinaşilor asiatici la modul de viaţă european decât ruşii şi englezii. Totuşi francezii au continuat să-i trateze pe locuitorii Indochinei ca pe o populaţie supusă şi inferioară, ceea ce a generat, ca şi în India, mişcări naţionaliste anticoloniale. În secolul al XIX-lea, după mai bine de 300 de ani de când portughezii începuseră să cucerească primele colonii de coastă în Africa, europenii continuau să deţină o porţiune foarte mică din continent, fără a ştii aproape nimic despre geografia lui fizică şi socială. În următorii şaptezeci de ani, ei şi-au accelerat treptat ritmul de anexare teritorială, angajându-se într-o competiţie năvalnică de cucerire a întregului continent. Olandezii îşi adjudecaseră, la începutul epocii moderne, Capul Bunei Speranţe, o vastă colonie din extremitatea sudică a Africii. În 1806, englezii au cucerit Cape Town, de unde au început să pătrundă în interior. Coloniştii olandezi (burii) s-au revoltat, mai ales după ce englezii au decretat abolirea sclaviei în1834. Ca să scape de englezi, burii s-au retras în interiorul continentului(1834-1837), unde s-au organizat în două republici. Conflictele între primul şi al doilea val de invadatori europeni au persistat. În cele din urmă, o numeroasă armată britanică a pus capăt acestor divergenţe în brutalul Război al burilor (1899-1902). Penetraţia franceză începută în 1830 pe coasta Africii de Nord, în Algeria, a provocat o reacţie şi mai ostilă decât cea produsă în aceiaşi perioadă de englezi în sud. Au trebuit să treacă treizeci de ani de lupte crâncene cu musulmanii algerieni pentru ca Franţa să dobândească controlul definitiv în regiunea de coastă. Proiectul lui Napoleon al III-lea de construire a Canalului de Suez, încheiat în 1869, preciza marile interese franceze pe continentul negru. Cu toate acestea, Anglia s-a împotrivit prompt pătrunderii Franţei în colţul nord-vestic al continentului, ajungând chiar să controleze canalul (1872). În continuare, rivalitatea franco-engleză în zonă a crescut atingând cote primejdioase. În vreme ce trupele britanice şi franceze încercau să ocupe nordul şi sudul Africii, regele belgian Leopold al II-lea a pătruns în inima continentului, cucerind această regiune cu titlul de posesiune personală. David Livingstone, medic şi misionar englez, ajunsese în Africa Centrală în 1841. Ca subterfugiu de atragere a cititorilor, ziarul newyorkez „Herald” l-a trimis pe H. M. Stanley în căutarea doctorului Livingstone (1871). În continuare, Stanley a promovat comerţul în teritoriile de pe fluviul Congo explorate de el. În 1876, Stanley a reuşit să-l convingă pe Leopold să-i cedeze un teritoriu vast amplasat la sud de fluviul Congo, şi să creeze plantaţii de cauciuc, ca afacere particulară. Franţa a intervenit imediat, pretinzând teritoriul aflat la nord de fluviu. Era începutul unui puternic conflict. Noul regat din Africa Centrală al lui Leopold era o colonie personală, nu o posesiune belgiană. El conţinea teritorii râvnite în egală măsură de Franţa, Anglia, Portugalia şi Germania. Astfel, conducătorii marilor puteri europene au decis să ţină o conferinţă în cadrul căreia să rezolve aceste diferende şi să reglementeze colonizarea teritoriilor din jurul deşertului Sahara. În discuţiile purtate la Berlin, participanţii au convenit că ţinutul african al lui Leopold era o posesiune personală, neputând fi controlată nici de Belgia, nici de alt stat. De asemenea, diplomaţii au delimitat un perimetru convenabil pentru colonia lui Leopold, declarând că, pe viitor, marile puteri nu puteau avea pretenţii decât asupra teritoriilor ocupate efectiv. După conferinţa de la Berlin, regele Leopold a continuat să-şi exploateze plantaţiile cu aceleaşi metode inumane de muncă „sclavagistă” ca şi anterior. În decursul anilor s-a declanşat o anchetă internaţională pe această temă. Sub presiunea comunităţii internaţionale care urmărea cu un ochi critic proiectul iniţiat de monarhul belgian, până la urmă colonia a fost preluată de stat, în 1908, ea devenind cunoscută sub denumirea de Congo belgian. Goana frenetică după noi teritorii, care a condus la convocarea Conferinţei de la Berlin, a continuat şi după încheierea lucrărilor acesteia. Britanicii au cucerit regiuni la nord de Capul Bunei Speranţe, ajungând până la teritoriile ocupate de germani, portughezi şi belgieni. La nord de fâşia formată de Africa de Est, Anglia a mai cucerit alte două colonii (Kenya şi Uganda), impunându-le Egiptului şi Sudanului statutul de protectorat. Astfel, cea mai mare parte a Africii de Est aparţinea englezilor. Franţa a înglobat aproape două treimi din vestul continentului în imperiul ei şi, dacă nu ar fi fost blocată de Anglia, ar fi continuat să înainteze către est, spre Marea Roşie. Spania, Germania şi Italia deţineau teritorii relativ mici în Africa de Nord. În 1911, italienii au cucerit Tripoli pe care l-au rebotezat Libia. După căderea regiunii tripolitane, numai Etiopia în estul Africii şi Liberia pe coasta de vest şi-au mai păstrat independenţa. În 1896, etiopienii reuşesc să respingă o expediţie italiană, prezervându-şi libertatea. Liberia, stat înfiinţat de americani pentru sclavii eliberaţi, şi-a păstrat, de asemenea, neatârnarea. Oricum, până în 1914, marile puteri europene cuceriseră cea mai mare parte a lumii. Începând cu această dată, au început să-şi dispute propriile teritorii.

România în relaţiile internaţionale (1878-1914). Prevederile tratatului de la Berlin au fost primite cu răceală şi resentiment în România, pierderea sudului Basarabiei fiind interpretată ca o încălcare a suveranităţii naţionale. Drept urmare, Rusia a devenit din nou, atât în ochii guvernului cât şi în cei ai opiniei publice, inamicul public numărul unu, cel care îşi înşela aliatul după ce se folosise de el în război. În condiţiile slăbiciunii franceze de după 1871 şi ale interesului marilor puteri occidentale pentru Balcani, singurele ţări care puteau reprezenta o contrapondere faţă de expansionismul rus erau Germania şi Austro-Ungaria. În pofida relaţiilor încordate cu Viena, tensionate nu numai din pricina Transilvaniei, dar şi din cea a chestiunii Dunării şi a raporturilor comerciale, guvernul liberal condus de I.C.Brătianu s-a apropia treptat de Puterile Centrale, ajungându-se în 1883 la semnarea unui tratat de alianţă cu Austro-Ungaria, la care au aderat apoi Germania şi Italia. Tratatul va fi reînnoit în1892, 1902 şi 1913, iar prevederile lui au fost ţinute departe de cunoştinţa publicului, fiind cunoscute doar de şefii cabinetului. Ele nu au fost aduse niciodată în discuţia parlamentului de teama respingerii lor. Totuşi, în contextual internaţional ulterior tratatului de la Berlin, aderarea la Tripla Alianţă a avut unele efecte favorabile, a scos România din izolarea diplomatică în care se găsea, i-a consolidat poziţia în sudestul Europei, aducându-i în acelaşi timp unele avantaje economice pe piaţa central-europeană. În acelaşi timp însă, ea a stânjenit lupta naţională materializată prin ajutorul pe care regatul îl putea acorda deschis românilor ardeleni. Astfel, pe termen lung, alianţa cu Puterile Centrale mergea în contra intereselor naţionale şi împotriva spiritului public autohton. Faţă de zona balcanică, România a manifestat în această perioadă un interes scăzut. Relaţiile cu Grecia au fost în general proaste, mai ales datorită problemei aromâneşti. Relaţiile cu Poarta au fost practic inexistente. Cele cu Bulgaria au fost mai degrabă reci. Mai strânse au fost doar relaţiile cu Serbia, Bucureştiul fiind, de obicei, ostil politicii antisârbeşti a Austro-Ungariei. Renaşterea politică şi militară a Franţei către sfârşitul veacului al XIX-lea, precum şi o adevărată explozie de sentimente filofranceze în rândurile intelectualităţii, dublate de o eternă animozitate faţă de autorităţile maghiare, au pregătit terenul pentru lenta dar sigura reorientare diplomatică care va culmina cu ieşirea României din Tripla Alianţă şi aderarea ei la Antantă. Războaiele balcanice au deviat pentru scurt timp atenţia opiniei publice de la tot mai ascuţitul conflict româno-maghiar din Transilvania. Încheierea celui de-al doilea război balcanic prin pacea de la Bucureşti a adus României Cadrilaterul, acea parte a Dobrogei lăsată Bulgariei în 1878. Măsura va învenina pentru multă vreme relaţiile noastre cu vecinul de la miazăzi şi va slăbi, în chip evident, frontul de sud în clipa intrării României în război.