CE NE SPUN PSALMII? - Cartea a cincea. Prima parte.

 

CE NE SPUN PSALMII? - Cartea a cincea. Prima parte

Cartea a cincea - psalmii 107-150! Prima parte:

Psalmul 107:

Versetele 1-9: Cu acest psalm începe cartea a cincea a Psalmilor. Din punct de vedere profetic, cartea a cincea este continuarea cărţii a doua. Rămăşiţa lui Iuda, care în cartea a doua a fost văzută pe fugă, este unită aici cu cele zece seminţii şi astfel îşi regăseşte unitatea sa naţională. Pe lângă amănuntele care se referă în primul rând la Israel, în acest psalm există unele expresii, pe care le putem aplica la noi, spre folosul nostru. Deja în primul verset găsim acest caz. Noi spunem cu bucurie împreună cu psalmistul: „Lăudaţi pe Domnul, pentru că este bun, pentru că bunătatea Lui rămâne pentru totdeauna!” Cine ar putea simţi şi savura bunătatea Sa, dacă nu credinciosul care Îl cunoaşte pe Dumnezeu ca Tatăl Său? Oamenii din lume vorbesc despre „bunul Dumnezeu” şi consideră că El nu va fi chiar aşa de drept cu ei. În schimb, răscumpăraţii Îl cunosc ca pe un Dumnezeu sfânt, dar care le iartă păcatele şi îi conduce cu bunătate şi grijă. În acest psalm găsim patru imagini diferite despre stări, în care se poate găsi un suflet înainte de a cunoaşte mântuirea (a se vedea versetele 4-9, 10-16, 17-22, 23-32), şi anume pustiul, întunericul, boala şi la final pericolele de pe mare. Dacă un suflet a început să-şi dea seama de starea sa pierdută înaintea lui Dumnezeu, atunci el nu găseşte nimic în pustiu (în imagine: lumea), care poate să-l mulţumească. Înainte îşi găsea bucuria în bunurile acestei lumi şi în anturajul care îl înconjura. Dar acum începe să-şi dea seama că aceste lucruri nu au statornicie. Cu cât trece mai mult timp, cu atât mai mult se simte incomod în locul unde mai demult se considera în siguranţă. Duhul lui Dumnezeu a început lucrarea Sa în el, iar el tânjeşte după pâinea şi apa vieţii. Fiind conştient că nu se poate ajuta singur, sufletul strigă la Dumnezeu în strâmtorarea lui, iar „El i-a scăpat din necazurile lor”. „El a săturat sufletul însetat şi a umplut de bunătăţi sufletul flămând.”

Versetele 10-16: „Cei care locuiau în întuneric şi în umbra morţii erau încătuşaţi în apăsare şi în fiare ...” Ce bine caracterizează aceste cuvinte starea celor ce se află sub puterea lui Satan! Omul, care nu Îl cunoaşte pe Domnul Iisus ca Mântuitorul său personal, este în realitate încătuşat în apăsare şi în fiare. Ca un sclav sărman, el nu cunoaşte libertatea. Desigur, el poate să-şi imagineze că este liber şi că face ce îi place, dar în realitate trebuie să împlinească voia stăpânului său dur. Sufletului nu poate să-i meargă bine, cu atât mai puţin când ştie că este în contradicţie cu poruncile lui Dumnezeu. „Şi El le-a smerit inima prin suferinţă, s-au poticnit şi nu era nimeni care să-i ajute.” Acum a venit clipa când sufletul nu mai vede nicio cale de ieşire decât să strige după ajutor. Dumnezeu aşteaptă acest strigăt, şi niciunul care vine la El în necazul păcatelor sale, nu va fi dat de ruşine. „I-a scos din întuneric şi din umbra morţii şi le-a rupt lanţurile.” Sufletul se bucură acum de lumina binefăcătoare a prezenţei lui Dumnezeu şi Îl laudă pentru bunătatea şi pentru lucrările Lui minunate.

Versetele 17-22: „Nebunii, pentru calea fărădelegii lor şi din cauza nelegiuirilor lor, sunt chinuiţi.” Într-adevăr, un nebun este orice om, care consideră că reuşeşte fără Dumnezeu şi chiar încearcă să-şi dobândească cerul în felul său. Dar Dumnezeu, în harul Său, Se împotriveşte unui astfel de om. El are suficiente mijloace în mâna Sa, ca să-l convingă pe păcătos cât de greşită este calea sa. Aici foloseşte boala şi frica de moarte. Multor oameni, care nu au vrut să ştie nimic de Mântuitorul în zilele când au fost sănătoşi, li s-a înmuiat inima pe patul lor de boală. Având în vedere starea lor fără perspectivă, au văzut că nu mai este nicio cale de ieşire decât să alerge în braţele Mântuitorului. Şi în aceste versete auzim strigătul după scăpare, iar apoi urmează salvarea. Cuvântul lui Dumnezeu a făcut această minune. „A trimis Cuvântul Său şi i-a vindecat şi i-a scos din gropile lor.” Urmarea logică sunt jertfele de laudă. Cel mântuit îşi găseşte acum bucuria în a înălţa harul lui Dumnezeu şi în a-i aduce Lui mulţumire şi adorare.

Versetele 23-32: Imaginea, pe care o avem aici înaintea noastră, vorbeşte despre mărimea lui Dumnezeu şi despre nimicnicia omului. Ce este omul în comparaţie cu elementele dezlănţuite? „Se întorc şi se clatină ca un om beat şi toată înţelepciunea lor ajunge zadarnică.” Ei pot să se îmbarce în semeţia lor îndrăzneaţă şi să fie convinşi în gândurile lor de puterea şi iscusinţa lor, că vor ajunge la ţintă. Dar iată, Dumnezeu „a vorbit şi a stârnit vânt furtunos, care a ridicat valurile mării”. Cine poate vorbi ca El? Iov, care de altfel totdeauna avea ceva de comentat, a fost adus la tăcere de puterea şi mărimea Lui în lucrările creaţiei (a se vedea Iov 38 la 41). Aici, acei oameni au recunoscut neputinţa lor şi au strigat la Dumnezeu. El a răspuns din nou şi „i-a scos din necazurile lor”. Dar nu numai atât, El i-a adus şi la portul mult dorit. Acest loc vorbeşte despre siguranţă şi linişte, iar cel răscumpărat va savura atât siguranţa, cât şi liniştea în mijlocul acelora care se adună în Numele lui Iisus.

Versetele 33-41: În acest psalm am observat diferite faze, prin care poate trece un suflet, înainte de a fi adus la cunoaşterea stării sale înaintea lui Dumnezeu şi la mântuire. Versetele 33 până la 41 ne dau o altă imagine impresionantă. După ce Domnul atrage la Sine pe un păcătos, nu îl lasă în voia sa. Desigur, el are pace cu Dumnezeu prin credinţa în Domnul Iisus, dar el nu s-a cunoscut încă pe sine însuşi. Şi această cunoaştere este o parte necesară din educaţia lui Dumnezeu pentru copiii Săi. El vrea ca ei să recunoască ce este în inima lor (a se compara cu 2. Cronici 32:31). În zilele de bunăstare este uşor să mergi pe calea credinţei; dar cum este când „El schimbă râurile în pustiu şi izvoarele de apă în pământ uscat” - cu alte cuvinte, când vin încercări asupra cuiva şi strigătul după eliberare nu este auzit imediat? Ce bine este atunci să ştii că Dumnezeu este acolo atât când este prosperitate, dar şi când este slăbiciune, şi totdeauna spre binele nostru!

Versetele 42-43: „Cine este înţelept va lua seama la aceste lucruri şi va înţelege îndurările Domnului.” Oamenii acestui veac nu pot înţelege gândurile acestui psalm; ele sunt pentru ei închise, pentru că ei sunt străini de limbajul divin. Ei nu înţeleg căile lui Dumnezeu în disciplină şi judecătă; mai mult, ei spun: Dacă ar exista un Dumnezeu, atunci nu ar permite ca lucrurile să meargă astfel. Dar credinţa se apleacă cu respect înaintea Lui şi spune, aşa cum este scris în Cuvântul Său: „Ferice de omul pe care-l disciplinezi Tu, Doamne, şi-l înveţi din legea Ta” (Psalm 94:12 - T.M.). Şi aceasta ţine de „îndurările Domnului”. El îi educă pe ai Săi, având în vedere ce este cel mai bine pentru ei. „Cei drepţi vor vedea şi se vor bucura şi orice nelegiuire îşi va închide gura.” Aceasta înseamnă: dacă privim cu inima integră şi sinceră la căile lui Dumnezeu, aşa cum ne sunt prezentate în acest psalm, atunci vom fi păziţi de nedreptate. Rezultatul este părtăşie cu gândurile lui Dumnezeu şi bucurie pentru inimă, chiar şi în disciplinarea Sa.

Psalmul 108:

 „Inima mea este tare, Dumnezeule! Voi cânta, da, voi cânta psalmi chiar cu sufletul meu.” Acestea sunt cuvintele rostite de David, un israelit, care a cunoscut bunătatea lui Dumnezeu, atât el personal, cât şi poporul său. El s-a gândit la căile lui Dumnezeu cu Israel; el şi-a luat timp să cugete la căile lui Dumnezeu, iar zorii zilei l-au găsit preocupându-se cu acestea. Ce exemplu demn de urmat avem înaintea noastră! Dis-de-dimineaţă era momentul când trebuia strânsă mana în pustiu. „Şi au strâns în fiecare dimineaţă ... Şi la căldura soarelui se topea.” Domnul foloseşte aceste exemple, ca să ne înveţe cu privire la timpul potrivit pentru citirea Cuvântului Său. În versetele 7-9, David vorbeşte ca erou, care a avut victorie după victorie. Totuşi, el este deplin convins, că fiecare triumf asupra duşmanului a depins de puterea şi ajutorul lui Dumnezeu (versetele 10-13). Nu este tot aşa şi cu noi pe teren duhovnicesc?

Psalmul 109:

Versetele 1-20: Vom înţelege bine acest psalm, dacă ne vom îndrepta atenţia pe de o parte asupra lui Iuda Iscarioteanul şi a lui Antihrist, iar pe de altă parte asupra lui Hristos şi a rămăşiţei iudaice. Faptul că Duhul Sfânt are aici în vedere pe acest ucenic al Domnului, aflăm din Fapte 1:20, unde se spune că slujba lui va fi preluată de un altul; Petru s-a bazat pe versetul 8 al acestui psalm. David, scriitorul acestui psalm, a fost o unealtă a Duhului Sfânt, pentru a crea o imagine a acelui bărbat nefericit şi a caracterului său. Această prezentare este în concordanţă cu cuvintele Domnului: „dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Bine era pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut.” (Marcu 14:21). Iuda Iscarioteanul este un precursor al lui Antihrist, duşmanul cel mai rău al iudeilor. Amândoi provin din poporul Israel şi amândoi sunt martorii bunătăţilor şi îndurărilor lui Dumnezeu faţă de poporul Său. Unul L-a dat prins pe Domnul Iisus cu o sărutare, celălalt îşi va ridica mâna împotriva poporului iubit al lui Dumnezeu.

Versetele 21-31: În versetul 22 Îl vedem pe Domnul Iisus în umanitatea Sa aici jos. El a fost într-adevăr „întristat şi sărac”; a se vedea şi Psalm 40:17 - T.M.; iar inima Lui era rănită înăuntrul Său. Iuda Iscarioteanul ar fi trebuit să aibă milă de El, fiind zi de zi în apropierea Sa. Dar el nu s-a gândit „să se îndure, ci a persecutat pe cel întristat şi sărac şi pe cel cu inima zdrobită, ca să-l ucidă”. Şi în versetul 25 se vorbeşte despre suferinţele sufletului Mântuitorului nostru: „Şi eu am ajuns de batjocura lor; când mă văd, ei dau din cap”; a se vedea şi Psalm 69:20 - T.M.; Matei 27:39. Încă un cuvânt despre Antihrist, despre care avem o imagine în Iuda Iscarioteanul. În prima parte a acestui psalm, aceşti doi bărbaţi formează doar o persoană; aşa cum am văzut deja, ei sunt duşmanii evidenţi atât ai Domnului Iisus, cât şi ai poporului Său. Aşa cum Iuda Iscarioteanul a umblat cu Domnul timp de trei ani de zile în făţărnicie, tot aşa Antihrist îşi va descoperi adevărata gândire abia după ce se va arăta un timp în imaginea unui miel (Apocalipsa 13:11).

Psalmul 110:

Versetul 1: Acest psalm reprezintă totodată punctul central al acestei părţi a Sfintei Scripturi. O astfel de observaţie este uşor de înţeles, pentru că aici este vorba, la fel ca în Psalmii 2, 8, 16, 22 şi alţii, exclusiv despre Persoana lui Hristos. Noi Îl găsim pe Hristos peste tot în psalmi, totuşi de cele mai multe ori în legătură cu rămăşiţa, în suferinţele şi necazurile sale. Dar aici, în fiecare verset, El este singurul subiect, pe care ni-l pune înaintea ochilor Duhul lui Dumnezeu. Evenimentele descrise aici reprezintă de fapt o urmare naturală a psalmului precedent, unde Domnul este prezentat ca „întristat şi sărac”. După ce a suferit nespus de mult din partea duşmanilor Săi şi după ce a mers pe calea celei mai adânci înjosiri, poate să primească chemarea: „Şezi la dreapta Mea, până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale!” Noi Îl vedem acum acolo, aşteptând clipa când va putea începe Împărăţia Sa. Atunci se va descoperi ce le-a spus El ucenicilor Săi: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Matei 28:18).

Versetele 2-3: Cât de plăcut este să citeşti cuvintele acestui psalm! Domnul nostru credincios, despre care este vorba aici, care a pelegrinat pe acest pământ, care a fost batjocorit, dispreţuit, scuipat, bătut şi la sfârşit atârnat pe lemnul de ocară, primeşte aici cinste, onoare şi slavă. Aici jos a fost încoronat de către ostaşi ca împărat al iudeilor cu o coroană de spini, iar în batjocură i-au pus o trestie în mâna dreaptă. Dar aici Îl auzim pe Dumnezeu spunând: „Domneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi!” Toată lumea va trebui să recunoască, că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. În ce ne priveşte, nu trebuie să aşteptăm până în acel moment, ca să ne bucurăm de înălţarea Lui; noi Îl vedem deja acum în credinţă acolo, încoronat cu slavă şi cu cinste, şi El poartă un Nume care este mai presus de orice nume. Dumnezeu i-a dat acest Nume, „ca în Numele lui Iisus să se plece orice genunchi, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Hristos este Domn” (Filipeni 2:10-11).

Versetele 4-7: „Tu eşti preot pentru totdeauna, după rânduiala lui Melhisedec.” Regăsim aceste cuvinte de două ori în epistola către Evrei (cap. 5:6; 7:17). Ca împărat, Domnul Iisus nu domneşte încă în mijlocul duşmanilor Săi; Împărăţia Sa este încă viitoare şi se va vedea când El va prelua domnia. Dar slujba Sa ca Mare Preot în sensul slujbei lui Aaron o exercită deja acum, şi - El să fie lăudat! - noi suntem beneficiarii acesteia; a se vedea Evrei 2:17-18; 4:14-16. Psalmul acesta se încheie cu cuvintele: „El va bea din pârâu pe cale, de aceea îşi va înălţa capul.” Pârâul i-a oferit înviorare, dar cât de rar a existat ocazia să bea din el! El a băut din pârâu, când o sărmană femeie samariteancă s-a lăsat învăţată de El şi L-a recunoscut ca fiind Hristosul. Şi Maria din Betania a înviorat sufletul Său, când ea a arătat o înţelegere ce nu a găsit-o la niciunul dintre ucenicii Lui (Ioan 12:3). Şi cât de mult S-a înviorat inima Sa, când Maria din Magdala, pe care a eliberat-o de şapte demoni, s-a aflat printre cei care Îl urmau!

Psalmul 111:

Versetele 1-2: Psalmii 111 până la 118 formează o grupă aparte; aceştia sunt aşa-numiţii psalmi de laudă. Ei sunt urmarea firească a Psalmului 110, unde Hristos va păşi în Împărăţia Sa de o mie de ani. Atunci fiecare va putea exclama: „Voi lăuda pe Domnul cu toată inima mea, în sfatul celor drepţi şi în adunare.” Cu privire la celelalte versete, nu este oare dreptul nostru să ne însuşim gândurile pe care le conţin? „Mari sunt lucrările Domnului.” Da, este peste măsură de mare şi de minunat ceea ce a făcut Dumnezeul nostru Mântuitor prin Fiul Său. Dacă priveşte la trecutul său, poporul Israel poate intona al doilea verset; cu cât mai mult noi, care am fost aduşi de la întuneric la lumină şi avem acum asigurat un loc în slavă! Să punem la inimă cuvintele: „ ... cercetate de toţi cei care îşi găsesc plăcerea în ele.” Domnului Îi place dacă noi cugetăm cu bucurie la dragostea şi bunătatea Sa şi le cercetăm.

Versetele 3-6: Cuvintele: „El a lăsat o aducere-aminte a lucrărilor Sale minunate” ne îndreaptă nemijlocit atenţia spre însemnătatea cuvintelor Domnului: „ ... faceţi aceasta în amintirea Mea” (Luca 22:19). Domnul doreşte ca ai Săi, fie că aparţin Israelului, fie Adunării/Bisericii Sale, să nu treacă nepăsători pe lângă vestirea harului, bunătăţii şi dragostei Sale. Noi înclinăm mai mult sau mai puţin, după ce am admirat şi savurat un timp dragostea Sa, să luăm aceasta ca pe ceva de la sine înţeles. Copiii lui Israel au privit cu deplină admiraţie şi laudă minunile şi semnele Domnului, care s-au petrecut pentru ei în Egipt şi la Marea Roşie; cu ce sentimente de mulţumire şi adorare am stat în faţa Lui, când am primit siguranţa că păcatele noastre sunt iertate! Au trecut luni, ani şi privind în urmă, unii s-au întrebat probabil ce s-a ales de prima dragoste. Domnul a ştiut de acest risc şi El a făcut o aducere aminte atât pentru Israel, cât şi pentru noi.

Versetele 7-10: „Lucrările mâinilor Sale sunt adevăr şi judecată.” Chiar dacă ştim că Dumnezeul nostru nu face niciodată greşeli şi toate căile Sale sunt desăvârşite, totuşi citim cu plăcere această confirmare în Cuvântul Său. El cunoaşte dorinţa noastră; El ştie cât de uşor se strecoară în inimile noastre o îndoială, iar El, în harul Său, ne vine în întâmpinare. Acest lucru îl putem constata de nenumărate ori în Sfânta Scriptură. Într-adevăr, un Tată bun şi îndurător! El vrea ca noi să avem deplină încredere în El atât cu privire la ceea ce El a făcut, cât şi cu privire la Cuvintele Sale. Cu privire la aceasta citim în versetul 10: „ ... toţi cei care împlinesc rânduielile vor avea o bună înţelegere.” Teama de Domnul, înţelepciunea şi o bună înţelegere sunt unite una cu alta. Baza este formată de teama de Domnul. Ne dăm suficient seama de valoarea pe care o are teama de Domnul? Ce interese avem să umblăm în aceasta? Priceperea şi înţelepciunea sunt bunuri preţioase; ele sunt utile pe teren spiritual şi în viaţa zilnică. Calea spre acestea este teama de Dumnezeu.

Psalmul 112:

Versetele 1-3: La fel ca în psalmul precedent, şi în acest psalm este subliniată binecuvântarea care se bazează pe teama de Dumnezeu. „Ferice de omul, care se teme de Domnul!” Aici este vorba despre Israel, dar fericirea împreună cu teama de Dumnezeu se întind asupra timpului harului, în care trăim. Să privim şi la a doua parte a acestui verset: „care găseşte mare plăcere în poruncile Lui”. Chiar dacă noi nu suntem sub Lege, totuşi există şi pentru noi legi pe care vrem să le ţinem; a se vedea Ioan 14:15, 21; 15:10 şi 1. Ioan 2:3, 5. Credinciosul temător de Dumnezeu ştie foarte bine despre ce este vorba. Lui nu trebuie să i se prescrie: nu atinge, nu gusta; dragostea faţă de Domnul său îl învaţă cum trebuie să se comporte faţă de lume. De aceea el evită tot ce ar putea tulbura părtăşia sa cu Domnul şi tinde spre lucruri care bucură inima Sa, lui îi plac poruncile Sale.

Versetele 4-10: „Lumina răsare în întuneric pentru cei drepţi.” Lecţia pe care o deducem din acest verset este preţioasă. Întunericul pare să-l învăluie pe cel drept, dar chiar şi atunci îi străluceşte lumina. Dumnezeu este lumină, iar El o dăruieşte celui care umblă în curăţie de inimă. Un astfel de om nu este dominat de egoism; el se gândeşte la binele semenilor săi şi îi ajută: „Nu se teme de vestea rea; inima lui este tare, încrezându-se în Domnul.” Aici este subliniată valoarea încrederii. Cel drept se bazează pe Dumnezeu. Împrejurările, care l-ar putea scoate din sărite pe un om, nu zguduie încrederea sa în Dumnezeu, pentru că el ştie că Tatăl Său ceresc nu permite nimic care să-i dăuneze. Încrederea în Dumnezeu - cine ar putea să măsoare folosul şi câştigul care reies de aici? Duhul lui Dumnezeu este activ în noi, pentru ca să ne încredem în el. În Isaia 26:3 citim: „Tu vei păzi în pace desăvârşită mintea care ... se încrede în Tine”, iar în capitolul 30:15: „ ... în linişte şi în încredere va fi puterea voastră.”

Psalmul 113:

 În Sfânta Scriptură găsim unele îndemnuri de a-L lăuda pe Domnul. Aici sunt slujitorii Domnului, care sunt invitaţi să facă acest lucru; cu alte cuvinte: toţi cei care Îi aparţin. Este preţios să ştim că suntem printre aceştia, noi cei care odinioară am fost slujitorii lui Satan. Stând pe terenul mântuirii, vedem motive clare de mulţumire şi laudă. Noi am fost în ţărână, chiar în gunoi, dar El S-a plecat spre noi şi ne-a văzut în starea noastră nenorocită. El S-a îndurat de noi, ne-a ridicat, pentru a sta cu cei mari. Găsim un gând asemănător în cântarea de laudă a Mariei (Luca 1:47-55); a se vedea şi Psalm 107:41 - T.M.. Cine sunt aceşti cei mari, dacă nu cei pe care Domnul i-a scos din praful acestui pământ şi din noroiul pierzării şi i-a înălţat atât de mult? De aceşti oameni aparţinem şi noi. Să nu uităm că Salvatorul nostru a trebuit să coboare în ţărâna morţii pentru a ne putea da un astfel de loc. Mulţumire şi adorare să-i fie aduse veşnic!

Psalmul 114:  

1: Când a ieşit Israel din Egipt şi casa lui Iacob din mijlocul unui popor barbar, 2: Iudeea a devenit locaşul Său cel sfânt, Israel, stăpânirea Lui. Din aceste versete se înţelege că Iuda/Iudeea devine izvor de sfinţire; se profeţeşte astfel că harul va fi dăruit tuturor neamurilor.

3: Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi; Pentru Ioan Gură de Aur, este o imagine stilizată, care exprimă prin verbele de mişcare iuţeala şi uşurinţa cu care s-a înfăptuit minunea. „Elementele sunt personificate pentru a arăta ascultarea creaţiei faţă de Creator. Pentru că înainte de venirea în trup marea L-a văzut şi a fugit şi Iordanul s-a întors, Domnul a luat trup ca marea să-L suporte când Îl va vedea, iar Iordanul să-L primească fără frică” - comentează Ioan Gură de Aur.

4: munţii au săltat ca berbecii, şi dealurile ca mioarele. „Hiperbole sunt folosite pentru a sublinia bucuria” - Ioan Gură de Aur. Tocmai neconcordanţa textului davidic cu faptele istorice pledează pentru faptul că psalmul are o dimensiune profetică, ştiut fiind, de exemplu, că Iordanul nu s-a întors înapoi, ci s-a oprit în amonte şi s-a scurs în aval spre a-i lăsa pe fiii lui Israel să treacă în Ţara Făgăduinţei (Iosua 3, 15-17); de asemenea, nu cunoaştem că munţii şi dealurile ar fi săltat. De aici concluzia că noi, creştinii, suntem adevărata casă a lui Israel şi casă a lui Iacob, de vreme ce, fiind fii ai lui Hristos, suntem şi sămânţa lui Avraam (Galateni 3:29). Sunt două săltări, una, mare, şi o alta, mai mică. David vorbeşte despre cei desăvârşiţi şi despre cei începători, căci ar fi fost nepotrivit să spună despre munţi şi dealuri că saltă, acestea fiind fără viaţă.

5: Ce ţi-a venit/Ce ai tu, mare, de ai fugit? dar ţie, Iordane, de te-ai întors înapoi? Ce ți-a venit?/Ce ai…? -  întrebarea scoate în evidenţă caracterul extraordinar al evenimentului.

6: dar vouă, munţilor, de aţi săltat ca berbecii? dar vouă, dealurilor, ca mioarele? 7: De faţa Domnului a tremurat pământul, de faţa Dumnezeului lui Iacob, 8: Cel ce a prefăcut stânca în iezer de răcoare şi piatra în izvoare de apă. - Minunate versete! Ce mai putem spune?

Psalmul 115:

Versetele 1-8: O caracteristică a credinciosului este dorinţa acestuia ca Numele Domnului să fie proslăvit. Psalmistul exprimă această dorinţă prin cuvintele: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă-i glorie, pentru bunătatea Ta, pentru adevărul Tău.” El doreşte ca neamurile să observe faptele măreţe ale Domnului faţă de poporul Său şi să nu mai întrebe, aşa cum era de multe ori cazul odinioară: „Unde este dar Dumnezeul lor?” Această preamărire a lui Dumnezeu va fi văzută deplin în Împărăţia de o mie de ani. În versetele 3-8 sunt puşi faţă în faţă idolii neamurilor cu adevăratul Dumnezeu. Un contrast mai mare nu există; pe de o parte, Dumnezeul cel veşnic, atotputernic, Creatorul cerului şi al pământului şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, iar pe de altă parte, materialul mort, pe care oamenii l-au prelucrat în idoli. Cum se face că astfel de lucruri de nimic servesc ca obiecte de adorare? Apostolul Pavel dă răspuns în Romani 1:18-23. Omul care i-a întors spatele lui Dumnezeu este orb; el îşi găseşte bucuria şi satisfacţia sa în întuneric. Numai harul lui Dumnezeu îl poate conduce la lumină.

Versetele 9-11: În aceste versete găsim trei îndemnuri de a ne încrede în Domnul. Dacă primele două se adresează lui Israel şi Casei lui Aaron, al treilea îl putem considera ca adresându-se nouă, pentru că noi năzuim să umblăm în teamă de Domnul. În Vechiul Testament, mai ales în Cartea Psalmilor, Duhul Sfânt dă încrederii în Dumnezeu un loc deosebit. Domnul doreşte ca noi să-L onorăm printr-o încredere deplină. Nu este aceasta ceea ce aşteaptă părinţii de la copiii lor? Deşi părinţii pot greşi şi nu pot conduce întotdeauna lucrurile în aşa fel cum ar dori ei, găsim în Tatăl nostru ceresc dragoste, putere şi călăuzire deplină, dar şi atotştiinţă cu privire la viitor. El are totul în mâna Sa: oamenii, împrejurările, timpul etc.. El face ca totul să lucreze spre binele celor ce-L iubesc (Romani 8:28). Concluzia celor trei versete este: „El este ajutorul lor şi scutul lor.” Ce îmbărbătare de a ne încrede în orice situaţie în Domnul!

Versetele 12-18: „El va binecuvânta pe cei care se tem de Domnul, pe cei mici împreună cu cei mari.” Aceasta este tot o îmbărbătare pentru cei temători de Dumnezeu: ei pot conta pe binecuvântarea Domnului. În repartizarea binecuvântărilor, Dumnezeu nu face nicio deosebire între mare şi mic, pentru că „nu este părtinire” (Coloseni 3:25). Decisiv pentru El este teama de Dumnezeu. În această situaţie vedem ce valoare are aceasta în ochii Lui: „ ... dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă” (Ioan 9:31). Binecuvântarea Domnului cu privire la temerea de Dumnezeu o putem observa în următoarele versete: „lungeşte zilele”, ea este: „un izvor de viaţă”, ea este „îndrumarea înţelepciunii” (Proverbe 10:27; 14:27; 15:33 etc.). În versetul 12 citim: „Domnul Şi-a amintit de noi: El va binecuvânta.” Ştim că El Se gândeşte la noi; dar dacă această cunoştinţă este doar în cap, inima nu este atinsă de această realitate. Cât de diferit arată lucrurile, dacă ne aducem aminte că Cel atotputernic, care dispune peste tot şi care ne iubeşte, Se gândeşte la noi!

Psalmul 116:

Versetele 1-2: La fel ca alţi psalmi, şi acesta face referire la rămăşiţa din Împărăţia de o mie de ani. Ea aduce cu mulţumire o jertfă de laudă şi cheamă Numele Domnului. Dar se gândeşte şi la experienţele prin care a trecut. Deşi gândurile exprimate aici fac referire la acel timp viitor, totuşi putem deduce de aici unele lucruri care ne servesc spre învăţătură şi îmbărbătare. Unele cuvinte se adresează direct inimilor noastre: „Şi-a plecat urechea spre mine, de aceea Îl voi chema în tot timpul zilelor mele.” Faptul că Tatăl nostru ceresc Îşi pleacă urechea, pentru a ne asculta rugăciunile, este foarte preţios. Da, El „a auzit glasul meu, cererile mele”. Aceasta nu vrea să spună că El ne ascultă imediat fiecare rugăciune a noastră; numai El cunoaşte când este momentul potrivit. Să lăsăm în mâna Sa timpul şi modul în care va răspunde; pentru noi ar trebui să fie suficient că El aude cererea noastră. Încrederea noastră faţă de El şi faţă de dragostea Sa ne va ajuta să aşteptăm în linişte răspunsul Lui.

Versetele 3-11: Al treilea verset se referă la marele necaz, prin care va trece rămăşiţa credincioasă. De câte ori vor exclama aceşti iudei credincioşi în frica lor: „Te rog, Doamne, scapă-mi sufletul!” Dumnezeu va asculta cererea lor, iar sufletul întristat se va putea întoarce la odihna sa. Această odihnă este preţioasă pentru inimă; ea există dacă privim încercările ca venind de la Dumnezeu şi primim ascultarea din mâna Sa; versetul 8 ilustrează acest gând. Domnul a făcut totul: El a salvat sufletul de la moarte, ochii de lacrimi, picioarele de cădere. Ferice de credinciosul care are o astfel de încredere în El! Noi suntem mereu în pericol; duşmanul vrea să ne facă rău şi prin căderea noastră să aducă ruşine asupra Numelui Domnului. Dacă nu cădem, atunci aceasta se datorează Domnului; El ne-a păzit piciorul de cădere. Când vom ajunge la ţintă fără să fi căzut, atunci vom recunoaşte mulţumitori: a fost harul Său!

Versetele 12-19: Versetul 12 conţine un gând care s-a ridicat deja în unele inimi credincioase: după ce Domnul a făcut un lucru atât de mare şi de minunat pentru mine, şi mereu îşi revarsă bunătatea Sa asupra mea, cum aş putea să-i răsplătesc binefacerile? În relaţiile cu oamenii, o astfel de intenţie este de la sine înţeles, dar cum trebuie să ne comportăm faţă de Dumnezeu? Răspunsul din versetul 13 este de o frumuseţe înălţătoare. Psalmistul, călăuzit de Duhul Sfânt, spune: „Voi înălţa paharul mântuirii şi voi chema Numele Domnului.” Mijlocul prin care Îi putem răsplăti Domnului toate binefacerile Sale, ni-l dă El Însuşi; El spune: ia fără oprire; apleacă-te şi ia mai mult din râul harului Meu! Versetul 15 ne permite să recunoaştem simţămintele Domnului faţă de ai Săi, care au trebuit să sufere moartea de martiri. Faptul că lumea a putut dispune cum i-a plăcut de ei, ar putea trezi impresia că Dumnezeu nu Se interesează de ei, dar fidelitatea lor va fi răsplătită cu cununa vieţii (Apocalipsa 2:10).

Psalmul 117:

 Acest psalm, în ciuda faptului că este scurt, are un conţinut preţios. Şi aici este îndemnat nu numai Israel să-L laude pe Domnul, ci toate neamurile. Este remarcabil, că Dumnezeu Îşi extinde bunătatea Sa asupra tuturor oamenilor. Secole de-a rândul, Israel a fost singurul popor, în mijlocul căruia El a vrut să locuiască, neamurile nefiind în favoarea Sa. Acum însă, când s-a împlinit lucrarea mare a lui Hristos pe Golgota, nu mai există zidul de despărţire între Israel şi neamuri. Este una din minunile harului şi bunătăţii lui Dumnezeu faptul că neamurile, care odinioară îi erau străine, pot acum să exclame: „Pentru că mare este bunătatea Lui faţă de noi.” Într-adevăr, numai Hristos a putut face o astfel de schimbare. Cuvintele: „Adevărul Domnului rămâne pentru totdeauna” în gura popoarelor, care de când sunt au ştiut numai de minciună şi înşelătorie, răsună imens şi minunat în urechile noastre. Când Hristos va intra în Împărăţia Sa, întunericul, nedreptatea şi violenţa vor trebui să dea înapoi, iar urmarea va fi supunerea sub sceptrul Său.

Psalmul 118:

Versetele 1-9: Cât de adesea este amintită în Psalmi bunătatea lui Dumnezeu! Duhul Sfânt este acela care ne-o aduce mereu înaintea ochilor. Dumnezeu este bun, „bunătatea Lui rămâne pentru totdeauna”, citim în repetate rânduri; a se vedea în mod deosebit Psalmul 136 - T.M.. Omul este obiectul acestei bunătăţi permanente, şi totuşi, cât de adesea trece pe lângă ea fără să se gândească! Dar neţinând cont de această lipsă de mulţumire, Dumnezeu permite să curgă şuvoiul bunătăţii Sale; un exemplu grăitor despre aceasta este poporul Israel. Toată istoria lui, din Egipt până la intrarea în Împărăţia de o mie de ani, dovedeşte că Dumnezeu este bun şi îndurător. Neascultarea poporului, idolatria lui şi ceea ce a fost foarte rău şi grav: respingerea şi răstignirea lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu, nu au putut să afecteze această bunătate; ea nu se odihneşte până nu aduce acolo unde vrea ea să aibă obiectul favorii ei. Acest Dumnezeu bun este Tatăl nostru, şi aceeaşi răbdare şi îndelungă-răbdare, pe care le-a arătat faţă de Israel, ne întâmpină şi pe noi astăzi. Să fim mai conştienţi de acest fapt!

Versetele 10-13: Aceste versete ne dau o ilustrare a modului în care Satan aduce în străduinţa lui pe un credincios la cădere. Cele care îl ajută sunt multe: „Mă înconjuraseră ca nişte albine.” Să numim câteva: plăcerea cărnii, plăcerea ochilor, lăudăroşia vieţii - lumea cu nenumăratele ei ispite şi distracţii. Ar fi prea mult ca să le enumerăm pe toate; totuşi, vrem să le trecem în revistă pe câteva care par lucruri nedăunătoare, pe care duşmanul sufletelor noastre le foloseşte pentru a ne împiedica în părtăşia cu Domnul. În vârful lor stă aşa-numita literatură inofensivă. Mulţi credincioşi nu-şi dau seama că îndepărtarea de părtăşia cu Domnul, îngrijită până atunci, îşi are începutul la alegerea unei cărţi, a unei reviste ilustrate etc.. Prin asemenea lucruri şi altele, lumea pătrunde în inimă şi cauzează pagube imprevizibile. Să nu scoatem armele împotriva acestor duşmani? David i-a nimicit pe duşmanii săi în Numele Domnului. Mulţumiri fie aduse Domnului, aceste mijloace ne stau şi nouă la dispoziţie (Efeseni 6:10-12). Înarmaţi cu toată armura lui Dumnezeu, putem să ne împotrivim vicleniilor duşmanului.

Versetele 14-21: „Domnul este tăria mea şi cântarea mea şi El a devenit mântuirea mea.” Aceste cuvinte, ca şi continuare a versetelor precedente, ne amintesc de cuvintele lui Neemia: „ ... nu vă întristaţi, pentru că bucuria Domnului este tăria voastră.” În realitate, acolo se află izvorul puterii pentru credincios. Este de temut că unii copii ai lui Dumnezeu nu au descoperit încă acest izvor. Mulţi cred că se află în lupta împotriva păcatului şi suferă astfel numai dezamăgiri. Ei încă nu au recunoscut, că puterea se găseşte doar în Domnul. Psalmistul a fost conştient de neputinţa sa; de aceea exclamă: „dreapta Domnului face fapte mari!” De-am fi şi noi convinşi de acest lucru şi, fiind conştienţi de ce este şi face El, să stăm în apropierea Domnului şi să ne bucurăm. Aici se află tăria noastră. În versetul 18 avem disciplina ca pedeapsă, aşa cum trebuie să o folosească Domnul uneori pentru educarea alor Săi. Prin aceasta se deschid „porţile dreptăţii”, iar rezultatul este: „voi lăuda pe Domnul.”

Versetele 22-29: Versetul 22 indică spre Domnul Iisus. El este piatra pe care au lepădat-o zidarii lui Israel, piatra din capul unghiului, pe care L-au dat deoparte dispreţuitor şi la sfârşit L-au respins; în Matei 21:42, Domnul Însuşi Se referă la aceasta. Mai târziu, Petru preia acest verset în vorbirea sa către mai-marii poporului şi îl repetă în prima sa epistolă, capitolul 2, versetele 6-8. În timp ce această piatră este „valoarea cea mai mare” pentru cei care cred, ea înseamnă judecată pentru necredincioşi. Pentru ei, ea este „o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere”. Să-i mulţumim Domnului că El ne-a deschis ochii şi ne-a făcut capabili să recunoaştem această „valoare mare”. Da, şi noi putem să spunem: „este minunat în ochii noştri”. Cuvintele de încheiere ale acestui psalm ne conduc iarăşi cu gândul la momentul instituirii Împărăţiei de o mie de ani. „Doamne, dă prosperitate, Te rog!” Şi imediat urmează răspunsul: „Binecuvântat fie cel care vine în Numele Domnului!” Hristos apare pentru ridicarea Împărăţiei Sale de pace.

Psalmul 119:

Versetul 1: Psalmul 119 - T.M./Ps. 118 - LXX deţine o poziţie unică în cartea pe care o cercetăm. Chiar şi structura lui este diferită de cea a altor psalmi, fără să amintim că are 176 versete. El este împărţit în 22 paragrafe; literele de început ale acestor paragrafe corespund celor 22 de litere ale alfabetului ebraic - a se vedea Biblia Romano-Catolică,  ediția Iași, 2020. Departe în cercetarea lui vom observa că psalmistul foloseşte şapte expresii diferite pentru a denumi Cuvântul lui Dumnezeu, şi anume Lege, mărturii, rânduieli, hotărâri, porunci, judecăţile dreptăţii, Cuvântul. Însemnătatea acestor expresii este următoarea: Lege: reguli divine, desăvârşite pentru umblare; mărturii: expresia voii lui Dumnezeu; rânduieli: expresia autorităţii divine, căreia omul trebuie să i se supună; hotărâri: principii şi învăţături, pe care Dumnezeu i le recomandă omului; porunci: cerinţe stabilite; judecăţile dreptăţii: principii instituite de Dumnezeu, ca Cel suveran, după care El acţionează fără greş; Cuvântul: descoperirea gândurilor lui Dumnezeu în legătură cu toate lucrurile. - În primul rând sunt numiţi ca fericiţi cei care sunt „fără vină pe cale, care umblă în legea Domnului”.

Versetele 2-8: Păzirea mărturiilor lui Dumnezeu şi a-L căuta „din toată inima” sunt principiale în viaţa credinciosului. Dar dacă vrem să păzim mărturiile Sale, trebuie să le cunoaştem, şi aceasta este numai atunci posibil când citim Cuvântul Său şi cugetăm asupra lui. „Tu ai poruncit rânduielile Tale, ca să fie păzite cu grijă”; cu acest scop ne sunt ele date. Dar nu ne surprindem uneori asupra faptului că citim Cuvântul lui Dumnezeu fără să gândim într-adevăr la păzirea lui? Credinciosul serios vede necesitatea să ţină strâns la învăţăturile Sfintei Scripturi; el exclamă împreună cu psalmistul: „O, de-ar urmări căile mele să păzească hotărârile Tale!” El a învăţat că părtăşia cu Domnul poate fi savurată numai cu această condiţie. Cum ai putea merge şi să fii una cu El, când nu dai atenţie învăţăturilor Cuvântului Său? Şi lauda cu o inimă sinceră este o urmare logică a păzirii sârguincioase a rânduielilor Sale. Bucuria care însoţeşte ascultarea de Cuvântul Său, umple atunci inima şi noi Îl slăvim pe Dumnezeu.

Versetele 9-16: În versetul 9, omul este văzut la începutul cărării/căii sale. Este foarte important ce cale alege. Nenumăraţi oameni, chiar şi mulţi copii ai unor părinţi credincioşi, nu au luat în considerare acest fapt; ei nu s-au lăsat ocrotiţi de Cuvântul lui Dumnezeu, au greşit intrarea pe calea dorită de Dumnezeu şi s-au îndepărtat tot mai mult de El. Cine ar putea să măsoare paguba care a apărut dintr-o asemenea rătăcire? Supărare, dezamăgiri, poate chiar lacrimi amare au fost rezultatul alegerii greşite la începutul căii. Şi totuşi, câtă osteneală Îşi dă Domnul pentru a atenţiona şi a conduce pe tânăr! „Ascultă, fiul meu, şi primeşte cuvintele mele, şi anii vieţii tale se vor înmulţi. Te voi învăţa calea înţelepciunii, te voi conduce pe cărările dreptăţii” (Proverbe 4:10-11). Versetele 10 şi 11 din acest capitol ne arată ce depinde de noi: „Te-am căutat din toată inima mea”; şi: „Am ascuns Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.”

Versetele 17-24: „Deschide-mi ochii, şi voi vedea lucrurile minunate care sunt în legea Ta!” Când oamenii necredincioşi citesc Sfânta Scriptură, ei nu văd în ea niciun lucru minunat, ei sunt orbi şi nu pot deosebi ce vrea Dumnezeu să ne descopere în bunătatea Lui. Ca om temător de Dumnezeu, psalmistul a bănuit ceva din lucrurile minunate ale Cuvântului lui Dumnezeu şi dorea să se bucure mai mult de ele. Rezultatele morale ale acestui Cuvânt în inimile credincioşilor sunt de fapt lucruri minunate. Ce lucrează teama de Dumnezeu, sinceritatea şi exactitatea în viaţa unui om, dacă nu Cuvântul lui Dumnezeu? El trăia înainte în întuneric, găsea plăcere în păcat, minciună şi înşelăciune; dar acum, viaţa lui este ca transformată. El poate trăi lucruri minunate în legătură cu principiile divine. Psalmistul spune mai departe: „Mărturiile Tale, de asemenea, sunt desfătarea mea, sfătuitorii mei.” Este Cuvântul lui Dumnezeu şi sfătuitorul nostru? Dacă ne lăsăm conduşi de el, nu vom rătăci niciodată. Credinciosul poate fi scutit de unele dureri şi de multe dezamăgiri în timp ce caută sfat în Sfânta Scriptură.

Versetele 25-32: Versetul 26 mărturiseşte despre sinceritatea sufletului înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu aşteaptă sinceritate din partea alor Săi. El cunoaşte toate căile noastre, chiar fără ca noi să i le facem cunoscut; dar cât de uşor tindem noi să ascundem ceva înaintea Lui! O recunoaştere sinceră - nu doar admiterea unei greşeli - deschide calea pentru binecuvântarea de sus. De asemenea ochii ne vor fi deschişi pentru o mai bună înţelegere a prevederilor lui Dumnezeu. Nu rămâi la suprafaţă, ci te adânceşti, astfel ca umblarea credinciosului să corespundă tot mai mult voii Domnului. În versetul 30 auzim intenţia psalmistului de a merge pe calea credincioşiei. O astfel de decizie este de o importanţă capitală în viaţa unui om; aceasta vedem şi la Daniel. „Dar Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze”, şi el a şi realizat ce şi-a propus. Câtă binecuvântare şi cât folos au rezultat! De am putea să spunem toţi cu psalmistul: „Rămân alipit de mărturiile Tale”!

Versetele 33-40: Aici avem în faţa noastră un om, care a ajuns la concluzia că el nu poate nimic fără Dumnezeu. În toate versetele acestui capitol auzim o rugăminte din gura lui. O astfel de stare de inimă este plăcută Domnului; voia proprie, adică independenţa de Domnul, este ca închinarea la idoli (1. Samuel 15:23). „Pleacă-mi inima la mărturiile Tale şi nu la câştig!” Cine citeşte sârguincios Cuvântul lui Dumnezeu, descoperă curând că binecuvântarea, adevărata mulţumire şi bucurie se află în păzirea Cuvântului şi nu în alergarea după câştig. Unii copii ai lui Dumnezeu au trecut cu vederea importanţa acestui verset; ei s-au rătăcit şi s-au străpuns cu multe dureri; a se compara cu 1. Timotei 6:10. Cât de importantă este şi rugăciunea din versetul 37! Cuvântul „deşertăciune” se referă la tot ce este atrăgător în lume, după care oamenii în general râvnesc. „Deşertăciunea” este unul din mijloacele eficiente în mâna duşmanului, pentru a ne abate inima şi mintea de la adevăratele bunuri, pe care Dumnezeu vrea să ni le dea.

Versetele 41-48: Este plin de îmbărbătare să vedem cum psalmistul aştepta ajutor numai de la Dumnezeu. Vedem aici încrederea credinţei, o încredere care a marcat puternic viaţa lui David. Adeseori a fost înconjurat de cei ce-l dispreţuiau, dar el nu s-a sprijinit pe înţelepciunea sa. Când a trebuit să dea răspuns acelor oameni, el L-a rugat pe Dumnezeu să i-l dea, iar Dumnezeu l-a îndrumat cu ajutorul Cuvântului Său. David a putut să afle deja atunci ceea ce ucenicilor li s-a întâmplat mai târziu: „ ... nu vă îngrijoraţi dinainte cu privire la ce veţi spune ..., pentru că nu voi sunteţi cei care vorbiţi, ci Duhul Sfânt” (Marcu 13:11). Citim mai departe: „Şi voi umbla în loc larg, pentru că am căutat rânduielile Tale.” Prin har putem să facem şi noi astfel de experienţe. Înţelegem ce este acest „loc larg”, dacă citim textul din Ioan 14:23, unde Iisus spune: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi; şi Noi vom veni la el şi vom locui la el.” Acesta este locul larg al dragostei, în care ne putem mişca.

Versetele 49-56: În aceste versete vedem cum cel ce se teme de Dumnezeu este însufleţit de Cuvântul lui Dumnezeu, se bazează pe el şi aşteaptă de la el fiecare binecuvântare. O astfel de încredere este un mare ajutor în împrejurări vitrege. Ce înseamnă batjocura celor mândri, dacă ai Cuvântul lui Dumnezeu de partea ta? Batjocura şi ironia sunt de scurtă durată, dar promisiunile lui Dumnezeu rămân veşnic. Ele sunt deja aici jos o plăcere pentru oricine le respectă, iar ele îi dau în acelaşi timp putere pe cale. „Mi-am amintit de judecăţile Tale de altădată, Doamne, şi m-am mângâiat.” Într-adevăr, minunile lui Dumnezeu cu privire la Israel în trecut au devenit pentru mulţi copii ai lui Dumnezeu încercaţi mângâiere şi îmbărbătare. Ei au fost întăriţi când au privit la bunătatea Sa, puterea Sa şi îndurarea Sa faţă de un popor care i-a făcut atâtea probleme. Psalmistul încheie acest pasaj cu cuvintele: „Aceasta mi-a fost pentru că am păzit legea Ta.” Păzirea învăţăturilor Dumnezeului nostru atrage după sine totdeauna binecuvântare şi bucurie.

Versetele 57-64: Noi nu cunoaştem autorul acestui psalm; dar dacă ne gândim la David şi la psalmii pe care i-a scris el, atunci vedem în faţa noastră un bărbat care s-a străduit să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu. Atenţia lui, toată fiinţa lui erau îndreptate spre aceasta. El avea dorinţa fierbinte de a păzi rânduielile Domnului. Aceasta a fost partea lui, bunul lui cel mai mare. În pasajul citit este o învăţătură pentru noi toţi. Deseori, datorită obişnuinţei cu Cuvântul lui Dumnezeu suntem uneori aşa de superficiali. Psalmistul s-a gândit la căile lui, ca ele să fie în concordanţă cu poruncile lui Dumnezeu. El adaugă: „Sunt tovarăşul tuturor celor care se tem de Tine şi al celor care păzesc rânduielile Tale.” O, de ar cugeta toţi credincioşii la aceste cuvinte, în mod deosebit cei mai tineri, care, fără să se gândească umblă cu oamenii care gândesc lumeşte! „Fiul meu, ia aminte la cuvintele mele, pleacă-ţi urechea la spusele mele ...  păstrează-le în adâncul inimii tale!” (Proverbe 4:20-21).

Versetele 65-72: Dacă ar trebui să dăm un titlu acestui pasaj, desigur am scrie: Binecuvântarea rezultată din smerire. Observăm la psalmist că el a experimentat această binecuvântare; de aceea a putut să spună: „Tu i-ai făcut bine slujitorului Tău, Doamne, după Cuvântul Tău.” Mai înainte a ales o cale greşită, dar Dumnezeu în harul Său a mers după el şi l-a îndreptat. Într-adevăr, a fost bunătatea din partea Domnului. Învăţăm de aici că bunătatea lui Dumnezeu nu trebuie văzută doar în acele lucruri pe care omul de obicei le preţuieşte, ca de exemplu sănătate, câştig bun, viaţă de familie frumoasă etc.. Cel mai preţios bun este fără îndoială bunul mers al sufletului, iar Domnul Se ocupă permanent de noi în această privinţă. Un mijloc folosit adesea în mâna Sa este smerirea. Trebuie să ni se aducă mereu aminte că noi în noi înşine nu suntem nimic şi că nu putem nimic de la noi înşine. „Şi ce lucru ai tu, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă ai şi primit, de ce te lauzi ca şi cum n-ai fi primit?” (1. Corinteni 4:7). Din fire, omul este încrezut şi arogant. Care este starea credincioşilor? Spre ruşinea noastră trebuie să recunoaştem că aceste caracteristici joacă în viaţa noastră un rol mai mare decât bănuim. Să ne gândim numai la „eul” adesea lezat, pentru a arăta că uneori suntem foarte aroganţi şi mândri. Dar aroganţa şi mândria sunt unele din cele mai grave piedici în dezvoltarea vieţii duhovniceşti în credincios. Dacă nu condamnăm din temelie aceste lucruri şi nu ne judecăm când am greşit în această privinţă, atunci ocupăm un loc important, şi anume un loc care Îi aparţine doar Domnului Iisus. El vede aceste piedici; El doreşte să ne elibereze de ele, şi pentru aceasta foloseşte smerirea. Mulţi copii ai lui Dumnezeu au fost duşi pe o astfel de cale, şi după ce au avut parte de binecuvântarea care este în legătură cu această cale, au slăvit împreună cu psalmistul: „Este bine pentru mine că am fost smerit, ca să învăţ hotărârile Tale.”

Versetele 73-80: „Ştiu, Doamne, că judecăţile Tale sunt drepte şi că din credincioşie m-ai smerit.” Aceste cuvinte sunt o urmare logică a versetelor cercetate (67 şi 71). După ce psalmistul a recunoscut: „Este bine pentru mine că am fost smerit”, ajunge la concluzia că judecăţile Domnului sunt drepte. Pentru credincios este un câştig, când nu permite ca încercările să treacă peste el ca ceva întâmplător; şi în cazul în care va avea parte de smerire, în inima sa nu se va ridica amărăciune, dacă ia încercările din mâna Tatălui său ceresc. Unii copii ai lui Dumnezeu s-au maturizat tocmai prin smerire. Poate, oamenii au provocat aceasta, dar ei au fost doar unelte în mâna Domnului, pentru a conduce la acest lucru. Este posibil să fi fost oameni din lume sau credincioşi, dar mijlocul în sine nu are nicio valoare. Noi ştim că Domnul vrea să ne formeze prin astfel de mijloace, să ne binecuvânteze şi să ne conducă mai departe în credinţă şi în dependenţă de El.

Versetele 81-88: Din versetele citite se deduce că psalmistul a trecut printr-o adâncă şi grea încercare. Expresia „mi se sfârşeşte” (sau „mi se topesc”) din versetele 81 şi 82 şi comparaţia cu „un burduf pus în fum” indică spre încercări adânci ale sufletului. Oare a stat scriitorul acestui psalm sub o pedeapsă de la Dumnezeul său sau a avut încercarea lui un alt caracter? Nu ştim, dar este sigur că el a căutat ajutorul nu la sine, nici la oameni, ci el s-a încrezut doar în Dumnezeul său, al cărui Cuvânt era singura lui mângâiere. Vedem în exemplul pus înaintea noastră cât de preţioasă este partea credinciosului. În situaţia cea mai dureroasă, chiar când întunericul pare să-l împresoare, el poate să se uite în sus şi să înţeleagă că soarele dragostei, al bunătăţii şi al harului lui Dumnezeu nu a încetat să strălucească. Versetele 85-87 îşi găsesc o ilustrare preţioasă în istoria lui Daniel. Duşmanii lui i-au săpat o groapă şi credeau că şi-au atins scopul (Daniel 6). Dar acest om credincios s-a încrezut în Dumnezeu şi a fost eliberat.

Versetele 89-96: Viaţa credinciosului este plină de schimbări; el trăieşte anumite faze, prin care creşterea lui interioară trebuie să fie stimulată. Domnul, ca un educator înţelept, ştie că nu este bine pentru noi dacă avem numai aşa-numite zile bune. Dar El Se pune şi în situaţia noastră, când vin încercări peste noi; a se compara cu Isaia 63:9. Psalmistul a experimentat ceva asemănător. În pasajul anterior l-am văzut în mare strâmtorare, dar aici a răsuflat uşurat, pentru că întunericul ce-l înconjura s-a împrăştiat. El a exprimat aceasta în versetul 92: „Dacă n-ar fi fost legea Ta desfătarea mea, aş fi pierit în necazul meu.” Cât de bine vedem aici valoarea şi acţiunea Cuvântului lui Dumnezeu în timpuri de încercare! Versetul 93 ne arată un alt rezultat al eficienţei Cuvântului pentru cel care a învăţat să-l preţuiască: „Niciodată nu voi uita rânduielile Tale, pentru că prin ele m-ai făcut să trăiesc.” Asemenea expresii în Sfânta Scriptură dovedesc în modul cel mai clar ce avantaj are acela care îşi găseşte plăcerea în Cuvântul lui Dumnezeu.

Versetele 97-104: Aceste versete ne arată din nou valoarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru credincios şi influenţa pe care o are acesta asupra aceluia care îl citeşte cu atenţie şi respect. Această influenţă nu este trecătoare sau superficială, ci ea acţionează practic în viaţa zilnică. În primul rând este subliniată aici înţelepciunea. Nu este această virtute o urmare naturală a cugetării la Cuvântul lui Dumnezeu? Această înţelepciune este mai bună decât orice înţelepciune omenească, căci ea vine de la Dumnezeu. În versetul 101 găsim legături de cea mai mare importanţă. Nu este indiferent în ce stare de suflet ne preocupăm cu Cuvântul lui Dumnezeu. Presupunem că toţi copiii lui Dumnezeu îl citesc; dar cât de diferit este efectul acestuia în viaţa fiecăruia! La unul poate aduce roadă; lumina lui străluceşte înaintea oamenilor (Matei 5:14-16) şi Domnul este preamărit prin aceasta. Celorlalţi trebuie să le strige: „Trezeşte-te tu, care dormi” (Efeseni 5:14). De aceea să luăm aminte în mod deosebit la acest verset 101!

Versetul 105: Am văzut că ne păzim picioarele de orice cale rea, dacă păzim Cuvântul lui Dumnezeu şi ne aşezăm sub influenţa lui binecuvântată. Aici avem înaintea noastră mult cunoscutul verset: „Cuvântul Tău este o candelă pentru piciorul meu şi o lumină pe cărarea mea.” Ferice de omul la care aceste cuvinte sunt realitate! Găsim o paralelă la acest verset în Ioan 11:9-10: „ ... dacă umblă cineva noaptea, se împiedică, pentru că lumina nu este în el.” Totuşi, cine citeşte Cuvântul lui Dumnezeu şi îl asimilează, merge înainte cu paşi siguri, iar cărarea lui este plină de lumină. Desigur, el nu va fi înţeles de aceia care merg pe propriile lor cărări, dar acesta are de-a face cu Domnul lui, căruia vrea să-i fie pe plac. Cât de preţioasă este asigurarea că Domnul ne luminează cărarea noastră şi astfel nu suntem în pericol să ne împiedicăm sau chiar să cădem! Repetăm: mijlocul este Cuvântul Său, pe care îl avem în mâini şi cu care putem veni în contact în fiecare zi.

Versetele 106-112: Scriitorul acestui psalm a învăţat să preţuiască Cuvântul lui Dumnezeu. El i-a devenit foarte important şi a jurat să-l ţină. Găsim o prezentare frumoasă a gândului exprimat aici în Daniel 1:8: „Dar Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului ...” Acel împărat păgân şi chiar şi oamenii care l-au înconjurat n-au putut să înţeleagă gândirea unui israelit credincios; astfel, Daniel a rămas singur cu cei trei prieteni ai săi. Dar el a fost foarte hotărât să realizeze intenţia sa, indiferent cât l-ar costa. Ca şi psalmistul, şi Daniel ar fi putut spune: „Mărturiile Tale îmi sunt moştenire pentru totdeauna, pentru că ele sunt bucuria inimii mele.” Vedem aici că ascultarea şi bucuria sunt legate între ele, un fapt ce îl găsim adeverit în epistola către Filipeni: „Fiţi împreună-imitatori ai mei” şi „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul!” (Filipeni 3:17; 4:4). Un creştin cu frica lui Dumnezeu pune în practică ambele: ascultarea de voia lui Dumnezeu, iar ca urmare a ascultării rezultă bucuria în Domnul.

Versetele 113-120: Psalmistul a fost un om sincer; de asemenea era o bucurie pentru el ca să cugete la Cuvântul lui Dumnezeu. Dar cu cât trăia mai mult în teamă de Dumnezeu, cu atât mai mult se forma o prăpastie între el şi cei cu inima prefăcută. Într-o lume plină de pericole şi duşmani avem un adăpost: este Domnul (versetul 114). În ziua cea rea, El ne va ascunde în coliba Sa şi ne va păstra ascunşi în taina cortului Său; a se vedea Psalmul 27:5 - T.M.. Chiar dacă duşmanul ar trage cu săgeţile sale de foc, Domnul Însuşi este scutul şi protecţia noastră. Condiţia pentru aceasta este de a sta în apropierea Lui. Versetul 115 permite să recunoaştem dorinţa psalmistului de a păzi poruncile Dumnezeului său; dacă influenţa celor răi era o piedică pentru el, psalmistul nu a vrut să-i aibă în apropierea sa. Aceasta ne aminteşte de cuvintele apostolului Pavel în 1. Corinteni 15:33: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”, o realitate ce dorim să o punem în mod deosebit înaintea ochilor celor tineri.

Versetele 121-128: În acest pasaj, psalmistul se numeşte slujitorul Domnului (a se vedea versetele 122, 124, 125) şi astfel a făcut judecată şi dreptate. Cu toate că acestea stăteau pentru el în legătură cu domnia lui Dumnezeu pe pământ, totuşi înţelegem că aceste virtuţi se cuvin fiecărui credincios. Ele stau în contrast puternic cu ceea ce se întâmplă în lume; dar ele sunt în concordanţă cu fiinţa Aceluia de care aparţinem. După ce psalmistul a putut spune cu bună conştiinţă: „Am făcut judecată şi dreptate”, a putut să adreseze cu libertate următoarea rugăciune spre Dumnezeu: „Fii garantul slujitorului Tău spre bine ... Lucrează pentru slujitorul Tău după bunătatea Ta ... Eu sunt slujitorul Tău; dă-mi pricepere.” Avem aici un principiu, pe care nu ar trebui să-l trecem cu vederea, şi anume starea celui care se roagă, atât în privinţa duhovnicească, cât şi în cea practică, trebuie să fie în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu; a se compara Ioan 15:7. Nu rămân unele rugăciuni fără răspuns tocmai datorită lipsei de sinceritate faţă de Domnul?

Versetele 129-136: „Mărturiile Tale sunt minunate, de aceea le păzeşte sufletul meu.” Acest gând al psalmistului acţionează ca o îmbărbătare pentru noi, ca să citim cu atenţie Cuvântul lui Dumnezeu şi să cugetăm la el. Vrem să ne punem întrebarea: Este acest Cuvânt într-adevăr minunat pentru noi? Putem spune din experienţă: „Descoperirea cuvintelor Tale luminează, dând pricepere”? Dacă intrarea în descoperirea Cuvântului lui Dumnezeu aduce un asemenea rezultat, cu cât mai mult cunoaşterea Cuvântului ca întreg! Versetul 133 ne arată mai departe că paşii celui drept sunt întăriţi prin Cuvântul lui Dumnezeu. Credinciosul care se lasă învăţat prin Cuvânt nu va rătăci; el merge pe o cale dreaptă, pentru că acest Cuvânt este o candelă pentru piciorul său şi o lumină pe cărarea sa; a se vedea şi Proverbe 3:23. Putem învăţa de aici că depinde de noi într-o anumită măsură să mergem cu paşi siguri prin această lume şi să rămânem ocrotiţi de căile care ar necinsti Numele Domnului şi care pe noi ne-ar duce numai la dezamăgire.

Versetele 137-144: Dreptatea lui Dumnezeu formează obiectul principal al acestui pasaj. Ea este o parte a fiinţei lui Dumnezeu: „Tu eşti drept, Doamne” şi „Dreptatea Ta este dreptate pentru totdeauna”. Psalmistul nu simţea nicio teamă la gândul prezenţei unui Dumnezeu drept, pentru că ţinea rânduielile Lui. O astfel de stare de inimă este întotdeauna partea aceluia care trăieşte în teamă de Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu nu mai acţionează înfricoşător pentru el, căci năzuinţa lui este de a fi plăcut lui Dumnezeu. El trăieşte în lumină, şi anume în acea lumină care dezvăluie totul. Nu este măreţ şi minunat, că oameni născuţi în păcat şi înconjuraţi de o lume păcătoasă găsesc bucurie să se preocupe cu dreptatea lui Dumnezeu? Aceasta poate să se întâmple numai datorită faptului că Dumnezeu este în acelaşi timp plin de har şi îndurător; a se vedea Exod 34:6. Dar El aşteaptă de asemenea de la toţi, care doresc să se apropie de El, să păzească poruncile Lui. Israelitul, care trăia în vechiul legământ după Lege, avea promisiunea vieţii; a se vedea şi Luca 10:28.

Versetele 145-152: În aceste versete vedem un om drept, care se încredea pe deplin în Dumnezeu. Fiind conştient de neputinţa sa, a strigat către El şi a folosit expresii care arată sinceritatea inimii sale. Un astfel de sentiment de dependenţă este foarte important pentru credincioşi. Noi suntem înclinaţi, poate mai mult decât bănuim, să vorbim şi să acţionăm de la noi înşine. Astfel s-au spus unele cuvinte necugetate şi s-a scris câte o scrisoare care mai bine nu ar fi fost trimisă. Din noi înşine, din inimile noastre greşite nu poate ieşi ceva bun. Ferice de credinciosul care a văzut aceasta şi se teme de sine însuşi! El spune cu psalmistul: „Strig către Tine; salvează-mă şi voi păzi mărturiile Tale.” Vorbind de această salvare nu trebuie să ne gândim neapărat la un pericol fizic; cel care se ruga cerea mult mai mult: să fie păzit de a preţui puţin mărturiile Cuvântului lui Dumnezeu şi astfel de a păcătui împotriva lui Dumnezeu. De am fi asemenea acestui credincios!

Versetele 153-160: În cercetarea acestui psalm nu trebuie să pierdem din vedere că cel drept, care vrea să păzească cerinţele Domnului şi se bazează pe Cuvântul Său, reprezintă rămăşiţa iudaică a sfârşitului. În acelaşi timp vedem în persecutori şi asupritori pe Antihrist şi aliaţii săi. Nu vrem de asemenea să uităm că Hristos Se face una în duh cu cei credincioşi Lui. El a fost adevărata rămăşiţă în mijlocul poporului Său, şi astfel a suferit mult din partea asupritorilor Săi. El putea spune în adevăratul sens al cuvântului: „Priveşte la suferinţa mea şi scapă-mă, pentru că nu am uitat legea Ta.” Dar în ceea ce priveşte pe cei fărădelege, salvarea este departe de ei, pentru că ei nu se interesează de poruncile lui Dumnezeu. Dar cei drepţi iubesc Cuvântul Său şi stau deoparte de cei necredincioşi, ceea ce le va aduce binecuvântarea lui Dumnezeu. Să privim şi la versetul 160! Cuvântul lui Dumnezeu nu constă din diferite adevăruri, ci el este un întreg: „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17).

Versetele 161-168: „Mă bucur de Cuvântul Tău ca unul care găseşte o pradă mare.” De am putea să spunem cu toţii din inimă aceste cuvinte! Psalmistul nu numai că a citit Cuvântul şi a cugetat la el, ci a făcut experienţa binecuvântată că acela care îşi îndreaptă viaţa după el, are o mare pace. În Cuvânt sunt ascunse bogăţii şi comori, dar numai cine face din Cuvântul lui Dumnezeu dreptarul vieţii sale, le descoperă. Găsim un gând asemănător în Isaia 48:18: „O! Dacă ai fi ascultat de poruncile Mele! Atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi dreptatea ta ca valurile mării.” Această pace preţioasă este inclusă în comorile care se află în legătură cu ţinerea poruncilor Domnului. Savurăm noi această pace chiar şi în mijlocul neliniştii acestui veac şi în greutăţile de pe cale? Dacă nu, atunci să aruncăm o privire în trecut şi în inimile noastre! Poate vom găsi acolo cauza acestui fapt.

Versetele 169-176: Ajunşi la ultimul pasaj al acestui psalm lung şi important, să încercăm să observăm intenţia Duhului lui Dumnezeu, care a dat psalmistului aceste cuvinte. Chiar dacă Israel s-a rătăcit, inima lui a rămas totuşi îndreptată spre legea Dumnezeului său. Eliberarea definitivă din partea Domnului nu a avut încă loc, dar poporul va fi reabilitat în interior prin necazuri grele prin care va trebui să treacă. Astfel, calea spre Dumnezeu este deschisă, de a se preocupa mai departe cu acesta şi de a savura binecuvântarea sub domnia lui Hristos. Aceste lucruri sunt pline de învăţătură pentru noi, deoarece aici vedem mijloacele de care S-a servit Dumnezeu pentru a conduce credincioşii rătăciţi la reabilitare. Pe lângă diverse încercări, El foloseşte nu rareori smerirea; a se vedea versetele cercetate 67, 71, 75. Versetele de încheiere ale psalmului dau mărturie despre o încredere continuă, nezguduită în Dumnezeu. Împărăţia păcii promisă nu a început, dar acea rămăşiţă nădăjduieşte în ajutorul lui Dumnezeu.

DESPRE INTUIȚIE.

 

DESPRE INTUIȚIE

 Într-o seară din anul 1893, în Detroit, Michigan, un funcţionar care lucra pentru o companie de cărbune a văzut trecând pe stradă cu mare zgomot o maşinărie ciudată compusă din piese de schimb şi roţi de bicicletă. Dintr-odată, a avut o presimţire - o sclipire genială. Într-un fel ştia că aceasta era o invenţie cu perspective de viitor. Şi-a scos imediat toate economiile sale de-o viaţă, o mie de dolari, şi le-a investit în compania inventatorului, ignorând batjocurile experţilor care susţineau că acel obiect bizar nu avea să fie niciodată foarte popular. Circa 30 de ani mai târziu, el şi-a vândut acţiunile de la compania automobilistică Henry Ford pentru suma de 35 de milioane de dolari. Fără îndoială, intuiţia sa i-a adus un profit frumos! O altă persoană care a acţionat pe baza intuiţiei a fost renumitul savant Albert Einstein. El a avut o idee - pe care mai târziu a definit-o drept cel mai fericit gând din viaţa sa - care l-a condus la formularea faimoasei teorii a relativităţii generalizate. După opinia lui Einstein, intuiţia a jucat un rol fundamental în descoperirea legilor naturii. Totuşi, nu toate presimţirile lui Einstein s-au bucurat de un astfel de succes. El a mărturisit că odată a irosit doi ani de muncă asiduă în urmărirea unei intuiţii înşelătoare. Evident, intuiţia nu conduce întotdeauna la faimă şi bogăţie, nici nu constituie în exclusivitate apanajul geniilor şi multimilionarilor. Pentru cei mai mulţi dintre noi, intuiţia face parte din viaţa cotidiană. Ea poate influenţa într-o anumită măsură multe din deciziile pe care le luăm: de exemplu, decizia de a nu ne încrede într-un străin, hotărîrea de a încheia o afacere, bănuiala că ceva nu este în regulă cu un prieten a cărui voce pare puţin diferită la telefon. Mulţi însă se bazează pe intuiţie pentru luarea unor decizii mult mai importante: ce carieră să urmeze, unde să locuiască, cu cine să se căsătorească şi chiar ce religie să adopte. Când intuiţia dă greş în aceste domenii, preţul poate fi mult mai mare decât irosirea a doi ani de muncă, cum s-a întâmplat în cazul lui Einstein. Ce este, aşadar, „intuiţia”? Cum funcţionează ea? Cât de demnă de încredere este ea? O adolescentă, citată în cartea „The Intuitive Edge”, de Philip Goldberg, a propus această definiţie: „Intuiţia este atunci când eşti sigur de un anumit lucru fără să-l poţi explica”. Potrivit unei definiţii mai oficiale, intuiţia este „o cunoştinţă pe care o persoană o obţine fără vreo amintire conştientă sau raţionament.” Se pare că intuiţia comportă un fel de salt - direct de la observarea unei probleme la cunoaşterea soluţiei. Dintr-odată, ştim un răspuns, înţelegem o situaţie. Aceasta nu înseamnă însă că intuiţia este acelaşi lucru cu un impuls sau cu o dorinţă. De exemplu, atunci când zicem: „Îndată ce l-am văzut, am ştiut că trebuia să-l am”, aceasta nu are de-a face cu intuiţia, ci cu dorinţa. Intuiţia poate părea asemănătoare dorinţelor prin faptul că nu este rezultatul unui raţionament metodic efectuat pas cu pas. Însă rădăcinile sale sunt incomparabil mai puţin misterioase şi condiţionate de sentimente, decât cele ale dorinţelor, acestea izvorând din inima noastră, care adesea este înşelătoare. După cât se pare, intuiţia nu este un fel de al şaselea simţ misterios. „The World Book Encyclopedia” spune: „Unii oameni definesc în mod incorect intuiţia drept „al şaselea simţ”. Dar cercetările indică, în general, că intuiţia este bazată pe experienţă, în special pe experienţa persoanelor cu un înalt grad de sensibilitate.” Potrivit acestei enciclopedii, cu toţii acumulăm „un bagaj de amintiri şi impresii”, din care mintea poate extrage o „impresie subită numită intuiţie, sau presimţire.” Aşadar, departe de a fi o calitate misterioasă sau magică, intuiţia pare să rezulte în mod natural din experienţa acumulată. Recent, revista „Psychology Today” a făcut observaţia: „Cercetătorii au descoperit că persoanele cu intuiţie au ceva comun: sunt experte în anumite domenii. Şi ele fac cu uşurinţă apel la erudiţia lor pentru a rezolva probleme din sfera lor de competenţă. De fapt, se pare că oamenii au intuiţie tocmai pentru că - şi în măsura în care - posedă experienţă.” Dar de ce experienţa dă naştere la intuiţie? Michael Prietula, profesor asistent în domeniul administraţiei industriale, teoretizează că pe măsură ce se câştigă mai multă cunoştinţă cu privire la un subiect, „se înregistrează o schimbare treptată a modului de gândire şi de raţionare. Mintea organizează informaţiile în unităţi mai mari, sau blocuri.” Acest mod schematic de organizare a informaţiilor îi permite uneori minţii să ocolească paşii mai lenţi şi istovitori ai unui raţionament analitic şi să sară direct la concluzii bazate pe intuiţie, sau presimţiri. Potrivit lui Prietula, intuiţia se îmbunătăţeşte pe măsură ce creierul interconectează un număr mai mare de astfel de „blocuri”. Să analizăm un exemplu tratat în cartea „Brain Function”: „Urmăriţi un lăcătuş în timp ce lucrează. Cu o simplă sârmă îndoită el deschide fără greutate un lacăt complicat, fiind parcă ghidat de o intuiţie misterioasă.” Intuiţia lăcătuşului poate părea misterioasă pentru un observator; în realitate, ea provine din ani de experienţă. Cu toţii ne folosim de acest tip de intuiţie. Când mergeţi cu bicicleta, de exemplu, nu vă spuneţi în mod conştient: „Ar fi mai bine să mişc roata din faţă puţin înspre dreapta, altminteri mi-aş putea pierde echilibrul.” Nu, creierul ia decizii de acest gen în mod intuitiv, bazându-se pe cunoştinţa pe care aţi dobândit-o prin experienţă. În mod asemănător, intuiţia lui Einstein în domeniul fizicii nu avea în sine nimic miraculos. Ea decurgea din vasta sa experienţă. Însă experienţa într-un domeniu poate să nu conducă la intuiţie în alt domeniu. Astfel, intuiţia lui Einstein nu i-ar fi fost de vreun folos într-o problemă din domeniul instalaţiilor.

 Mulţi asociază cuvântului „intuiţie” adjectivul „feminină”. Au femeile într-adevăr mai multă intuiţie decât bărbaţii? Şi dacă da, cum se poate explica acest fenomen prin dobândirea de experienţă? Să analizăm un exemplu obişnuit. Un bebeluş plânge. Mama cu experienţă, fiind ocupată în altă cameră, pune mâna pe scutece în loc să se pregătească să-i dea să mănânce copilului. De ce? Ea a învăţat să intuiască motivul pentru care plânge copilul. Ea distinge diferitele tipuri de plâns şi ştie ce anume este posibil să dorească bebeluşul la o anumită oră. Într-o fracţiune de secundă şi fără vreo raţionare conştientă, ea este în măsură să înţeleagă necesităţile copilului şi reacţionează ca atare. Este ea dotată cu un al şaselea simţ misterios? Nu, intuiţia ei se bazează pe experienţa ei de mamă, experienţă pe care a acumulat-o în timp. În aceeaşi situaţie, o mamă fără experienţă sau o baby-sitter s-ar putea simţi în încurcătură în primul moment. Noţiunea de intuiţie feminină nu este limitată însă numai la domeniul maternităţii. Mulţi au observat că adesea femeile par să fie în măsură să sesizeze mult mai repede şi mai intuitiv decît bărbaţii subtilităţile unor situaţii care au de-a face cu oameni şi cu caracterul lor. Savanţii nu cunosc cu exactitate motivul pentru care cele două sexe par să difere în această privinţă. Pe baza studiilor sale cu privire la acest subiect, psihologul Weston Agor de la sediul El Paso al Universităţii din Texas a ajuns la concluzia că, dacă femeile au, în medie, mai multă intuiţie decât bărbaţii, acest lucru se datorează mai mult factorilor culturali decât celor fiziologici. Şi alţi experţi au ajuns la concluzia că, graţie rolului său tradiţional, femeia învaţă să devină o bună psihologă. Antropologa Margaret Mead a afirmat: „Datorită îndelungii lor experienţe în ce priveşte relaţiile umane - pentru că în aceasta rezidă în realitate intuiţia feminină - femeile au o contribuţie specială la orice iniţiativă de echipă.” În timp ce se recunoaşte că intuiţia feminină este un subiect controversat, tot mai mulţi experţi sunt de acord cu faptul că intuiţia este un instrument extrem de util atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. În cartea sa „The Process of Education”, psihologul Jerome Bruner afirmă: „Elogiile pe care savanţii le acordă cu generozitate colegilor lor care şi-au câştigat apelativul de „intuitive” constituie o dovadă importantă că intuiţia este un bun preţios pentru ştiinţă, un bun pe care trebuie să ne străduim să-l cultivăm în studenţii noştri“. Dar nu numai studenţii în ştiinţă apreciază facultatea intuiţiei şi doresc s-o cultive. Întrebarea este: Se poate ea cultiva? Este adevărat că unii oameni sunt pur şi simplu mai dotaţi decât alţii în ce priveşte intuiţia. Dar având în vedere că intuiţia pare să fie atât de strâns legată de dobândirea de experienţă, unii experţi consideră că ne putem intensifica această abilitate înnăscută acordând mai multă atenţie modului în care învăţăm. De exemplu, când citiţi nu încercaţi doar să asimilaţi o mulţime de informaţii. Puneţi întrebări. Clarificaţi toate lucrurile pe care nu le înţelegeţi. Încercaţi să rezumaţi ideile principale şi să anticipaţi concluziile. În loc să vă străduiţi să reţineţi o mulţime de detalii, căutaţi să sesizaţi schema generală, conceptele fundamentale. Potrivit profesorului de psihologie Robert Glaser, la baza intuiţiei se află chiar „capacitatea de a înţelege schemele generale după care sunt dispuse informaţiile.” Desigur, nu orice intuiţie este bună. Ce se poate spune, de exemplu, dacă ea se bazează pe o cunoştinţă defectuoasă? Acest lucru ar trebui să ne determine să reflectăm şi să verificăm cu atenţie acurateţea lucrurilor pe care le învăţăm. Un alt dezavantaj al intuiţiei este faptul că ea poate fi afectată de starea noastră de spirit. Iată de ce, faptul de a ne baza în exclusivitate pe intuiţie când luăm decizii importante sau când facem aprecieri cu privire la oameni, poate fi periculos. „Când investiţi o doză de afecţiune în ceva, intuiţia poate să vă amăgească, afară de cazul în care vă analizaţi sentimentele în mod raţional”, avertizează psihologul Evelyn Vaughan. Mânia, teama, invidia şi ura - aceste sentimente puternice, deşi ele în sine nu sunt intuiţii, pot influenţa şi chiar contamina intuiţia noastră. Să luăm cazul a doi oameni care au nutrit mult timp o antipatie reciprocă. Când se iveşte o nouă neînţelegere, fiecare dintre ei „ştie” în mod intuitiv că celălalt are motive rele. Trebuie să fim înţelepți în fața acestui fel de a judeca după valoarea aparentă. Un alt sentiment, orgoliul, ne-ar putea determina să acordăm prea multă greutate intuiţiilor noastre, de parcă ele ar avea o valoare deosebită raportată  la judecata şi opiniile altora. Am putea lua decizii pripite fără să ne consultăm cu cei afectaţi. Sau orgoliul ne-ar putea determina să ţinem cu încăpăţânare la o decizie luată pe bază de intuiţie în pofida faptului că rănim sentimentele sau ignorăm sfatul bine gândit al altora. În fine, faptul de a ne baza prea mult pe intuiţie poate favoriza lenevia mintală. Nu există scurtătură pentru acumularea cunoştinţei, înţelegerii şi înţelepciunii; studiul sistematic este unica modalitate. Aşadar, în loc să se bazeze pe prima idee intuitivă care îi trece prin minte, o persoană înţeleaptă înmagazinează cunoştinţă care, la rândul ei, devine o sursă de discernământ, de perspicacitate - şi adesea de intuiţie.

SABATUL VERSUS ZIUA DOMNULUI.

 

SABATUL VERSUS ZIUA DOMNULUI

 În Exod 20 avem prezentată istoria; în Deuteronom 5 nu avem doar istoria, ci şi un comentariu cu privire la ea. Aici legiuitorul ne prezintă motivaţiile morale şi face apeluri care nu şi-ar fi găsit locul în Exod. În prima avem prezentate doar lucrurile în sine, însă aici avem prezentate şi comentarii - lucrurile şi aplicarea lor practică. Într-un cuvânt, nu există nicio bază pentru afirmaţia că Deuteronom 5 este o simplă repetare a lui Exod 20; de aceea argumentele nenorocite pe care raţionaliştii îşi întemeiază teoriile lor se năruie sub praful picioarelor noastre. Ele nu au nicio bază şi sunt cu totul detestabile. Să comparăm, de exemplu, cele două locuri care vorbesc despre Sabat. În Exod 20 citim: „Adu-ţi aminte de ziua sabatului, ca s-o sfinţeşti. Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci toată lucrarea ta; dar ziua a şaptea este sabat pentru Domnul Dumnezeul tău: să nu faci nicio lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici animalul tău, nici străinul tău care este înăuntrul porţilor tale. Pentru că în şase zile Domnul a făcut cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ele şi în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea Domnul a binecuvântat ziua sabatului şi a sfinţit-o.” (Exod 20; 8-11). În Deuteronom 5 citim: „Ţine ziua sabatului ca s-o sfinţeşti, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău. Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci toată lucrarea ta, dar ziua a şaptea este sabat pentru Domnul Dumnezeul tău; să nu faci nicio lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din animalele tale, nici străinul tău care este înăuntrul porţilor tale, ca să se odihnească robul tău şi roaba ta, ca şi tine. Şi adu-ţi aminte că ai fost rob în ţara Egiptului şi că Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare şi cu braţ întins; de aceea ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să ţii ziua sabatului.” (Deuteronom 5; 12-15). Cititorul poate vedea, la o simplă privire, diferenţa dintre cele două pasaje. În Exod 20, porunca de a ţine Sabatul este întemeiată pe creaţie. În Deuteronom 5, ea se întemeiază pe răscumpărare, fără a se face nicio aluzie la creaţie. Pe scurt, aceste diferenţe ne arată caracterul distinct al fiecărei cărţi, iar ele sunt cu totul clare pentru orice minte spirituală. Cu privire la instituirea Sabatului trebuie să ne amintim că el se bazează în întregime pe autoritatea directă a Cuvântului lui Dumnezeu. Alte porunci ne prezintă în mod clar datorii morale. Fiecare om ştie că este greşit din punct de vedere moral să ucizi sau să furi; însă, cu privire la ţinerea Sabatului, nimeni nu ar fi putut cunoaşte că aceasta este o datorie, dacă ea nu ar fi fost rânduită în mod divin. Din aceasta decurge şi importanţa ei imensă. Şi nu doar atât, dar găsim, în diferitele cărţi ale Scripturii, că Sabatul este particularizat şi prezentat, cu o proeminenţă specială, ca fiind legătura preţioasă dintre Iahve şi Israel; o pecete a legământului Său cu ei, ca un test puternic pentru devotamentul lor faţă de El. Oricine poate recunoaşte că hoţia sau crima sunt greşite din punct de vedere moral, însă doar aceia care-L iubeau pe Iahve iubeau şi onorau Sabatul Său. Astfel, în Exod 16, în legătură cu dăruirea manei, citim: „Şi a fost aşa: în ziua a şasea au strâns pâine dublu, două omere de cap. Şi toate căpeteniile adunării au venit şi au spus lui Moise. Şi el le-a zis: Aceasta este ce a zis Domnul: Mâine este odihna, sabatul sfânt pentru Domnul. Coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert şi strângeţi-vă tot ce prisoseşte, ca să fie păstrat până dimineaţa … Şi Moise a zis: Mâncaţi-o astăzi, pentru că astăzi este sabatul Domnului; astăzi n-o veţi găsi pe câmp. Şase zile s-o strângeţi, dar în ziua a şaptea este sabatul: în el nu va fi. Şi a fost aşa: în ziua a şaptea, unii din popor au ieşit să adune şi n-au găsit.” Cât de incapabili au fost ei să aprecieze înaltul şi sfântul privilegiu al ţinerii Sabatului lui Iahve! „Şi Domnul i-a zis lui Moise: Până când nu veţi voi să păziţi poruncile Mele şi legile Mele?”. Neglijarea sabatului era proba cu privire la condiţia lor morală; dacă îl neglijau, aceasta era dovada că erau rătăciţi cu privire la toate poruncile şi legile lui Dumnezeu. Sabatul reprezenta marea piatră de încercare, măsura şi greutatea stării reale a inimii lor faţă de Iahve. „Vedeţi că Domnul v-a dat sabatul; de aceea vă dă în ziua a şasea pâine pentru două zile. Fiecare să rămână la locul său; nimeni să nu iasă din locul său în ziua a şaptea. Şi poporul s-a odihnit în ziua a şaptea.” Ei au găsit odihnă şi hrană în sfânta zi a sabatului. Din nou, în capitolul 31 avem un pasaj foarte remarcabil ca dovadă a importanţei sabatului pentru Iahve/Iehova - o descriere completă a cortului şi a uneltelor lui fusese dată lui Moise, iar el era pe punctul de a primi cele două table ale mărturiei din mâna lui Iahve; însă, pentru a dovedi locul proeminent pe care sabatul îl avea în gândul divin, citim: „Şi Domnul a vorbit lui Moise, zicând: Şi tu, vorbeşte fiilor lui Israel, zicând: Să ţineţi negreşit sabatele Mele; pentru că acesta este un semn între Mine şi voi în generaţiile voastre, ca să cunoaşteţi că Eu sunt Domnul care vă sfinţeşte. Să ţineţi deci sabatul, pentru că vă este sfânt: oricine-l va profana va fi omorât negreşit, pentru că cine va face vreo lucrare în el, sufletul acela va fi nimicit din poporul său. Şase zile să se lucreze, dar în ziua a şaptea este sabatul de odihnă, sfânt pentru Domnul. Cine va face vreo lucrare în ziua sabatului va fi omorât negreşit. Şi fiii lui Israel să păzească sabatul, ca să ţină sabatul în generaţiile lor drept legământ pentru totdeauna. Este un semn între Mine şi fiii lui Israel pentru totdeauna; pentru că Domnul a făcut cerurile şi pământul în şase zile, şi în ziua a şaptea S-a odihnit şi S-a înviorat.” (Exod 31; 12-17). Acesta este un pasaj foarte important. El dovedeşte, în mod foarte distinct, caracterul perpetuu al Sabatului. Termenii în care se vorbeşte despre el sunt cu totul suficienţi pentru a arăta că acesta nu a fost instituit doar temporar. „Un semn între Mine şi voi în generaţiile voastre” - „un legământ pentru totdeauna” - „un semn pentru totdeauna”. Cititorul să reţină aceste cuvinte! Ele dovedesc, dincolo de orice discuţie, în primul rând, că sabatul a fost pentru Israel. În al doilea rând, că sabatul este, în gândul lui Dumnezeu, o instituţie permanentă. Este bine să reţinem aceste lucruri, pentru a evita orice ambiguitate şi orice exprimare inexactă cu privire la acest subiect deosebit de interesant. Sabatul a fost dat în mod distinct şi exclusiv neamului iudaic. Se vorbeşte despre el, în mod clar, ca fiind un semn între Iahve şi poporul Său Israel. Nu există nici cel mai mic indiciu că el ar fi fost dat neamurilor. Vom vedea mai departe că aceasta este o imagine frumoasă pentru timpul restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi de la întemeierea lumii; însă aceasta nu atinge, în niciun fel, faptul că el este o rânduială exclusiv iudaică. Nu există nici măcar o singură propoziţie în Scriptură care să arate că sabatul are referire la neamuri. Unii învaţă că, întrucât citim despre ziua de sabat în Geneza 2, ea trebuie, în mod necesar, să aibă o sferă mai largă decât cea iudaică. Dar să mergem la acel pasaj şi să vedem ce spune. „Şi, în ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea pe care o făcuse; şi, în ziua a şaptea, S-a odihnit de toată lucrarea Sa pe care o făcuse. Şi Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit de toată lucrarea Sa, pe care a creat-o Dumnezeu, făcând-o.” (Geneza 2; 2,3). Această afirmaţie este suficient de simplă. Aici nu se menţionează nimic despre om. Nu ni se spune că omul s-a odihnit în ziua a şaptea. Omul poate introduce acest gând, îl poate concluziona sau şi-l poate imagina; dar capitolul 2 din Geneza nu spune nimic despre aşa ceva. Şi nu doar atât, dar putem căuta în zadar vreo aluzie despre sabat în toată cartea Geneza. Prima dată când sabatul este pus în legătură cu omul este în Exod, acel pasaj pe care l-am citat deja; iar acolo vedem, în modul cel mai clar, că acesta este dat lui Israel, ca fiind poporul aflat în relaţie cu Iahve, pe temeiul acelui legământ. Că ei nu au înţeles sau nu au apreciat acest legământ este foarte clar; că ei nu au intrat în odihna pe care el o simboliza este la fel de clar, conform Psalmului 95 - T.M. şi capitolului 4 din Epistola către Evrei. Însă noi vorbim acum despre ceea ce era el în gândul lui Dumnezeu; iar El ne spune că acesta era un semn între El şi poporul Său Israel şi un test foarte puternic al stării lor morale şi al stării inimii lor faţă de El. Sabatul nu era doar o parte integrantă a legii, aşa cum a fost ea dată prin Moise poporului Israel, ci el este evidenţiat, din nou şi din nou, ca o rânduială care are un loc special în gândul lui Dumnezeu. Astfel, în cartea profetului Isaia citim: „Ferice de omul care face aceasta şi de fiul omului care o ţine cu tărie, care păzeşte sabatul ca să nu-l profaneze şi îşi păzeşte mâna ca să nu facă niciun rău. Şi fiul străinului care s-a alipit de Domnul să nu vorbească, zicând: Domnul m-a despărţit cu totul de poporul Său! Nici famenul să nu zică: Iată, eu sunt un copac uscat! Pentru că aşa zice Domnul: Famenilor care păzesc sabatele Mele şi aleg ce-Mi este plăcut şi ţin cu tărie legământul Meu le voi da un loc şi un nume, în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele, mai bune decât cel al fiilor şi al fiicelor. Le voi da un nume pentru totdeauna, care nu se va stinge. Şi pe fiii străinului (aici, desigur, ei sunt văzuţi în legătură cu Israel, ca în Numeri 15 şi în alte locuri din Scriptură) care se alipesc de Domnul, ca să-I slujească şi să iubească Numele Domnului, ca să fie slujitorii Lui, pe fiecare care păzeşte sabatul, ca să nu-l profaneze şi ţine cu tărie legământul Meu, îi voi aduce şi pe ei la muntele Meu cel sfânt şi-i voi desfăta în casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi bine primite pe altarul Meu, căci casa Mea se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele.” (Isaia 56; 2-7). Din nou citim: „Dacă îţi vei opri piciorul în sabat, nefăcându-ţi plăcerea ta în ziua Mea sfântă, şi vei numi sabatul o desfătare, ziua sfântă a Domnului, vrednic de onoare, şi-l vei onora, nefăcându-ţi căile tale, nici căutând plăcerea ta, nici vorbind cuvinte deşarte, atunci te vei desfăta în Domnul şi te voi face să călăreşti pe înălţimile pământului şi te voi hrăni cu moştenirea lui Iacov, tatăl tău, pentru că gura Domnului a vorbit.” (Isaia 58; 13,14). Citatele de mai sus sunt cu totul suficiente pentru a arăta locul pe care îl are sabatul în gândul lui Dumnezeu. Nu mai este nevoie să adăugăm alte locuri; însă mai este unul spre care am vrea să atragem atenţia cititorului, în legătură cu subiectul nostru, anume Levitic 23: „Şi Domnul a vorbit lui Moise, zicând: Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: Sărbătorile rânduite ale Domnului, pe care le veţi vesti, să fie adunări sfinte. Acestea sunt sărbătorile Mele rânduite. Şase zile să se lucreze, dar a şaptea zi să fie un sabat de odihnă, o adunare sfântă; să nu faceţi nicio lucrare: este un sabat pentru Domnul în toate locuinţele voastre.” (Levitic 23; 1-3). Aici, el se află în fruntea listei sărbătorilor prezentate în acest capitol minunat, în care avem prefigurată întreaga istorie a căilor lui Dumnezeu cu poporul Său Israel. Sabatul este o imagine a odihnei eterne a lui Dumnezeu, în care El a plănuit să-Şi introducă poporul, atunci când toate ostenelile, încercările şi necazurile lor vor trece - acea „odihnă de sabat” care „rămâne pentru poporul lui Dumnezeu” (Evrei 4; 9). El a încercat pe căi diferite să păstreze aducerea-aminte a acestei odihne glorioase înaintea ochilor poporului Său; ziua a şaptea, anul al şaptelea sau anul jubileu - toate aceste minunate perioade sabatice erau destinate să prezinte acel timp binecuvântat în care Israel va fi strâns şi adus înapoi în ţara lor preaiubită, când sabatul va fi ţinut, în toată profunzimea lui şi în binecuvântare divină, aşa cum nu s-a întâmplat niciodată înainte. Aceste lucruri ne conduc, în mod natural, la un al doilea punct care stă în legătură cu sabatul, anume permanenţa lui. Acest lucru este dovedit clar prin acele expresii: „pentru totdeauna” şi „un semn pentru totdeauna” şi „în toate generaţiile voastre”. Astfel de cuvinte nu ar fi fost folosite la o rânduială care era doar temporară. Din nefericire, Israel nu a ţinut niciodată sabatul potrivit cu gândul lui Dumnezeu; nu i-au înţeles niciodată semnificaţia, nu au intrat niciodată în binecuvântarea lui, nu s-au adăpat niciodată din spiritul lui. Ei au făcut din el o emblemă a propriei lor dreptăţi; s-au lăudat cu el ca fiind o rânduială naţională şi l-au folosit pentru propria lor înălţare; însă nu l-au celebrat niciodată în comuniune cu Dumnezeu. Vorbim despre ei ca neam, ca întreg. Nu avem nicio îndoială că au existat suflete care, în secret, s-au bucurat de sabat şi au intrat în gândurile lui Dumnezeu cu privire la el. Însă, ca neam, Israel nu a păzit niciodată sabatul potrivit cu gândul lui Dumnezeu. Ascultaţi ce spune Isaia: „Nu mai aduceţi daruri deşarte. Tămâia Îmi este o urâciune, luna nouă şi sabatul, chemarea adunărilor.” (Isaia 1; 13). Aici vedem că preţioasa şi minunata rânduială a sabatului pe care Dumnezeu le-a dat-o ca semn al legământului Său cu poporul a devenit, în mâinile lor, o urâciune cu totul intolerabilă pentru El. Iar când deschidem paginile Noului Testament, îi găsim pe liderii şi pe căpeteniile poporului iudeu discutând continuu cu Domnul nostru Iisus Hristos cu privire la sabat. Priviţi, de exemplu, primele versete din Luca 6: „Şi a fost că, în sabat, El trecea prin semănături; şi ucenicii Săi smulgeau spice şi mâncau, frecându-le cu mâinile. Dar unii dintre farisei le-au spus: De ce faceţi ce nu este permis a face în sabat?. Şi Iisus, răspunzând, le-a spus: Nici aceasta n-aţi citit, ce a făcut David, când a flămânzit, el şi cei care erau cu el? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu şi a luat pâinile punerii înainte şi a mâncat şi a dat şi celor care erau cu el ceea ce nu este permis decât numai preoţilor să mănânce?. Şi le-a spus: Fiul Omului este Domn şi al sabatului.” (Luca 6; 1-5). Şi, din nou, citim: „Şi a fost că, şi într-un alt sabat, El a intrat în sinagogă şi îi învăţa; şi acolo era un om şi mâna lui dreaptă era paralizată. Şi cărturarii şi fariseii pândeau, dacă va vindeca în sabat, ca să-I găsească vină” - doar încercaţi să vă imaginaţi, Îl acuzau pentru vindecarea unui biet bolnav, un tovarăş de-al lor aflat în suferinţă - „Dar El le ştia gândurile şi i-a spus omului care avea mâna paralizată: Ridică-te şi stai în mijloc! Şi el s-a ridicat şi a stat acolo. Iisus deci le-a zis: Vă voi întreba dacă este permis în sabat: A face bine, sau a face rău? A salva un suflet, sau a-l pierde? Şi, privind împrejur la toţi, i-a spus: Întinde-ţi mâna! Şi el a făcut aşa şi mâna lui s-a refăcut ca cealaltă. Dar ei s-au umplut de furie şi vorbeau între ei ce să-I facă lui Iisus.” (Luca 6; 6-11). Ce imagine clară avem aici despre goliciunea şi nevrednicia ţinerii sabatului! Acei lideri religioşi doreau mai degrabă să-i lase flămânzi pe ucenici, decât să fie atins sabatul lor! Ei ar fi dorit ca acel om să meargă până la mormânt cu mâna paralizată, decât să fie vindecat în sabatul lor. Din nefericire, acesta era sabatul lor, şi nu al lui Dumnezeu! Odihna Lui nu putea sta alături de foamete şi de mâini paralizate. Ei niciodată nu au citit în mod corect împrejurarea cu David, când el şi cei care îl însoţeau mâncaseră din pâinile pentru punerea înainte. Ei nu au înţeles că rânduielile legii trebuie să se dea deoparte din faţa harului divin, care vine în întâmpinarea nevoilor omului. Harul se ridică, în măreţia lui, deasupra tuturor barierelor legii, iar credinţa se bucură de strălucirea lui; însă religia se simte ofensată de lucrările harului şi de îndrăzneala credinţei. Fariseii nu au înţeles că omul cu mâna uscată era o imagine izbitoare a stării morale a poporului, o dovadă vie a faptului că ei se aflau departe de Dumnezeu. Dacă s-ar fi aflat în starea potrivită, nu ar fi existat mâini paralizate, care să trebuiască să fie vindecate, dar nu erau într-o astfel de stare; şi, prin urmare, sabatul lor era o formă goală, fără putere, o rânduială fără nicio valoare, o anomalie hidoasă, o urâciune înaintea lui Dumnezeu şi complet nepotrivită cu starea omului. Să luăm un alt exemplu, cel din Luca 13. „Şi îi învăţa într-una din sinagogi în sabat” - pentru El, în mod sigur, sabatul nu era o zi de odihnă - „Şi, iată, era o femeie care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă şi nu putea nicidecum să se ridice. Şi Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a spus: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi a pus mâinile peste ea; şi îndată s-a îndreptat şi Îl glorifica pe Dumnezeu.” (Luca 13; 10-13). Frumoasă imagine a lucrării harului într-un suflet, însoţită, în toate cazurile, de rezultate practice! Toţi cei pe care Hristos Îşi pune mâinile Sale binecuvântate sunt „îndreptaţi îndată” şi Îl pot „glorifica pe Dumnezeu”. Însă sabatul omului fusese atins. „Dar mai-marele sinagogii, indignat că Iisus vindecase în sabat (el era mânios faţă de lucrarea plină de har a vindecării, dar era indiferent la cazul umilitor al suferinţei) răspunzând, a spus mulţimii: Sunt şase zile în care trebuie să lucreze oamenii; veniţi deci în acestea şi fiţi vindecaţi, şi nu în ziua sabatului!” (Luca 13; 14). Cât de puţin înţelegea acest formalist religios că el se afla în prezenţa Domnului adevăratului sabat! Cât de insensibil era faţă de nepotrivirea morală între încercarea de a ţine sabatul şi starea omului care cerea în modul cel mai clar intervenţia divină! „Domnul deci i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor, fiecare dintre voi, în sabat, oare nu-şi dezleagă boul sau măgarul de la iesle şi-l duce şi-l adapă? Şi aceasta, care este o fiică a lui Avraam, pe care Satan o legase, iată, de optsprezece ani, nu trebuia să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sabatului?” (Luca 13; 15,16). Ce mustrare aspră! Ce manifestare a goliciunii şi a nenorocirii complete a întregului sistem iudaic! Doar gândiţi-vă la nepotrivirea izbitoare dintre sabat şi o fiică a lui Avraam legată de mâna crudă a lui Satan, timp de optsprezece ani! Nu este nimic în această lume care să orbească atât de mult mintea, care să împietrească atât de mult inima, care să aibă un efect atât de ucigător faţă de conştiinţă şi care să distrugă din punct de vedere moral întreaga fiinţă, ca religia fără Hristos. Puterea ei înşelătoare şi degradantă poate fi judecată complet doar în lumina prezenţei divine. Ar fi trebuit ca mai-marelui sinagogii să-i fi păsat că biata femeie ar fi putut merge gârbovă până la sfârşitul zilelor ei, neputând să se îndrepte. El ar fi fost mulţumit să o lase să meargă ca o martoră tristă a puterii lui Satan, îngrijindu-se să ţină propriul său sabat. Indignarea lui religioasă a fost stârnită nu de puterea lui Satan, privind la starea acelei femei, ci de puterea lui Hristos, privind eliberarea completă pe care El i-o dăruise. Însă Domnul a dat răspunsul Său. „Şi, pe când spunea El acestea, toţi adversarii Săi se ruşinau” - şi bine făceau - „şi toată mulţimea se bucura de toate lucrurile glorioase pe care le făcea El.” (Luca 13; 17). Ce contrast izbitor! Apărătorii religiei lipsite de putere, lipsite de inimă şi cu totul fără valoare au fost demascaţi şi acoperiţi de ruşine şi de confuzie, pe de o parte, iar pe de altă parte, tot poporul se bucura de lucrările glorioase ale Fiului lui Dumnezeu care venise în mijlocul lor să-i elibereze de sub puterea umilitoare a lui Satan, să le umple inimile cu bucuria salvării lui Dumnezeu şi să le umple gurile de laude! Pentru mai multe detalii despre acest subiect îl rog pe cititor să se îndrepte spre Evanghelia după Ioan. La începutul capitolului 5 din Ioan suntem introduşi într-o scenă care este ca un indicator izbitor despre starea lui Israel. Nu am intenţia aici să intru foarte profund în acest pasaj; mă  refer la acest loc doar în legătură cu subiectul care ne stă înainte. Scăldătoarea din Betesda - sau „casa îndurării”, pentru că fusese, fără îndoială, expresia îndurării lui Dumnezeu faţă de poporul Său - constituia o dovadă clară cu privire la starea nenorocită a omului, în general, şi a lui Israel, în special. Cele cinci pridvoare ale ei erau pline de „o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, paralizaţi, aşteptând mişcarea apei.” Ce imagine a întregii familii omeneşti şi a neamului lui Israel! Ce ilustrare izbitoare a stării lor spirituale şi morale, aşa cum era ea văzută din punctul de vedere divin! „Orbi, şchiopi, paralizaţi”; aceasta este adevărata stare a omului şi ce bine ar fi ca el să se recunoască aşa! Însă acolo era un om, în mijlocul acestei mulţimi neputincioase, atât de pierdute, atât de slabe şi de neajutorate, căruia scăldătoarea Betesda nu-i putuse rezolva cazul. „Dar era un om acolo, care era în suferinţă de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l zăcând şi ştiind că era deja de mult timp aşa, i-a spus: Vrei să fii sănătos?” Ce har şi ce putere se află în această întrebare! Ea trece dincolo de cea mai bogată imaginaţie a gândurilor omeneşti. El căuta doar ajutor din partea omului sau din partea propriei sale capacităţi de a se arunca în scăldătoare. El nu ştia că Cel care îi vorbea era mai presus de scăldătoare, cu mişcarea ocazională a apei ei; că era mai presus de slujirea îngerească şi mai presus de tot ajutorul şi de eforturile omului, că El avea toată puterea în cer şi pe pământ. „Bolnavul I-a răspuns: Domnule, nu am pe nimeni ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; şi, până când vin eu, coboară altul înaintea mea. Iisus i-a spus: Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Şi ziua aceea era sabat.” (Ioan 5; 5-9). Aici avem din nou prezentat sabatul omului. În mod sigur, acesta nu era sabatul lui Dumnezeu. Mulţimea nenorocită strânsă în jurul scăldătorii dovedea că odihna lui Dumnezeu încă nu venise - că gloriosul Său antitip al sabatului nu răsărise pe acest pământ chinuit de păcat. Când acea zi strălucitoare va veni, acolo nu vor mai exista mulţimi de orbi, de şchiopi şi de paralizaţi, care să umple pridvoarele Betesdei. Sabatul lui Dumnezeu şi nenorocirea omului sunt complet incompatibile. Însă acesta era sabatul omului; el nu mai constituia pecetea legământului pe care Iahve Îl încheiase cu sămânţa lui Avraam - aşa cum fusese odată şi cum va fi din nou - ci ajunsese emblema propriei dreptăţi a omului. „Deci iudeii îi spuneau celui vindecat: Este sabat, nu-ţi este permis să-ţi iei patul.” (Ioan 5; 10). În opinia lor, acestuia îi era cu totul permis să zacă pe acel pat, săptămână după săptămână, lună după lună, an după an, în timp ce ei mergeau mai departe cu pretenţia lor, goală şi fără nicio valoare, de a ţine sabatul. Dacă ei ar fi avut o rază de lumină spirituală, ar fi văzut nepotrivirea flagrantă dintre încercarea de a ţine tradiţia lor naţională cu privire la sabat, în prezenţa nenorocirii, a bolii şi a degradării umane. Însă ei erau orbi; şi, prin urmare, când roadele glorioase ale slujirii lui Hristos au fost manifestate, ei au avut îndrăzneala de a spune că ele nu sunt potrivite cu rânduiala. Şi nu doar atât, ci „pentru aceasta, iudeii Îl persecutau pe Iisus şi căutau să-L omoare, pentru că făcea acestea în sabat.” (Ioan5; 16). Ce scenă! Poporul religios, ba chiar liderii şi învăţătorii religiei - călăuzele poporului oficial al lui Dumnezeu, căutau să-L ucidă pe Domnul sabatului, pentru că El îl vindecase pe acel om în ziua sabatului! Remarcaţi însă replica Domnului: „Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez.” (Ioan 5; 17). Această afirmaţie scurtă, dar concisă, ne prezintă rădăcina întregii probleme. Aceasta ne descoperă starea reală a omenirii, în general, şi a lui Israel, în special; şi, de asemenea, ne descoperă, în cea mai mişcătoare manieră, marele secret al vieţii şi al slujirii Domnului. Binecuvântat să fie Numele Lui! El nu a venit în această lume pentru a Se odihni. Cum ar fi putut El să Se odihnească, cum ar fi putut să ţină sabatul, în mijlocul nevoilor omeneşti şi în mijlocul nenorocirii de care omul era cuprins? Nu trebuia ca acei oameni, neputincioşi, orbi, şchiopi şi paralizaţi, care umpleau pridvoarele scăldătorii de la Betesda, să îi fi învăţat pe „iudei” nebunia învăţăturii false pe care ei o aveau cu privire la sabat? Pentru că ce altceva reprezenta această mulţime, decât o imagine a stării neamului lui Israel şi a întregului neam omenesc? Cum ar fi fost posibil ca dragostea divină să se fi odihnit în mijlocul unei asemenea stări? Acest lucru era imposibil! Dragostea nu poate face altceva decât să lucreze într-o astfel de scenă a păcatului şi a întristării. Din momentul căderii omului, Tatăl lucrează, Fiul S-a arătat să continue această lucrare, iar acum Duhul Sfânt lucrează şi El. Lucrarea, nu odihna, este cuvântul de ordine într-o lume ca aceasta. „Rămâne deci o odihnă de sabat pentru poporul lui Dumnezeu.” Binecuvântatul Domn Iisus a umblat pe acest pământ făcând bine şi în ziua sabatului, ca în oricare altă zi; şi, în final, după ce Şi-a împlinit lucrarea glorioasă de răscumpărare, El a petrecut sabatul în mormânt, înviind în ziua dintâi a săptămânii, ca Întâiul-născut dintre cei morţi şi devenind Capul noii creaţii, în care toate lucrurile sunt de la Dumnezeu; iar în această sferă, chestiunile despre „zile, luni, timpuri şi ani” nu pot avea nicio aplicaţie. Niciunul dintre cei care înţeleg pe deplin însemnătatea morţii şi a învierii nu poate aproba, nici măcar pentru un moment, ţinerea zilelor. Moartea lui Hristos a pus capăt vechii ordini de lucruri, iar învierea Lui ne introduce într-o cu totul altă sferă, unde privilegiul nostru binecuvântat este să umblăm în lumina şi în puterea acelor realităţi eterne care sunt ale noastre în Hristos şi care stau în contrast evident faţă de ţinerea, în mod superstiţios, a lucrurilor legate de religia carnală şi lumească. Aici ne apropiem de un punct foarte interesant al subiectului nostru, anume diferenţa dintre sabat şi ziua Domnului, ziua dintâi a săptămânii. Acestea două sunt confundate adesea. Auzim în mod frecvent, de pe buzele unor oameni cu adevărat evlavioşi, expresia „sabatul creştin”, care nu se găseşte nicăieri în Noul Testament. Poate că unii care folosesc această expresie sugerează un lucru corect; însă nu este suficient să sugerăm un lucru corect, ci, de asemenea, să încercăm să ne exprimăm potrivit cu învăţătura Sfintei Scripturi. Suntem convinşi că vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al Hristosului Său are de-a face cu convenţionalismul creştinismului cu mult mai mult decât suntem noi conştienţi, ceea ce face ca acest lucru să devină deosebit de serios. Cititorul poate că este predispus să spună că despic firul în patru, ca să găsesc o greşeală expresiei „sabatul creştin”. Însă eu sunt pe deplin convins că nu este nimic de acest fel; din contră, dacă cititorul va examina în linişte acest subiect, în lumina Noului Testament, va constata nu doar că el include chestiuni interesante, ci, de asemenea, unele cu greutate şi foarte importante. Unii spun că denumirea nu contează; însă, în subiectul care ne stă acum înainte, ea are o semnificaţie deosebită. Deja am remarcat că Domnul a petrecut sabatul în mormânt. Nu este acesta un fapt deosebit de grăitor şi de profund? Fără îndoială! De aici înţelegem, cel puţin, punerea deoparte a vechii stări de lucruri şi imposibilitatea de a ţine sabatul într-o lume a păcatului şi a morţii. Dragostea nu se poate odihni într-o lume ca aceasta; ea poate doar să se trudească şi să moară. Aceasta este inscripţia pe care o putem citi pe mormântul în care Domnul sabatului a zăcut. Dar cum stau lucrurile cu privire la prima zi a săptămânii? Nu este aceasta sabatul aşezat pe o bază nouă - sabatul creştin? Nicidecum! Niciodată nu este numit aşa în Noul Testament. Dacă privim în Faptele Apostolilor, vom găsi că despre cele două zile se vorbeşte în cel mai distinct mod. În sabat îi găsim pe iudei adunaţi în sinagogile lor, pentru citirea legii şi a profeţilor. În ziua dintâi a săptămânii îi găsim pe creştini adunaţi să frângă pâinea. Cele două zile erau la fel de distincte ca şi iudaismul şi creştinismul; nu există nici cea mai mică bază în Scriptură că sabatul a fost amestecat cu prima zi a săptămânii. Unde există cea mai mică autoritate pentru afirmaţia că sabatul este schimbat din ziua a şaptea în ziua a opta sau în ziua dintâi a săptămânii? Dacă ar fi vreuna, nu ar fi nimic mai uşor decât să ne fie arătată. Dar nu există niciuna. Şi, trebuie să observăm, sabatul nu este doar o a şaptea zi, ci ziua a şaptea. Este bine să notăm aceasta, întrucât unii susţin ideea că este suficient să dedicăm a şaptea parte din timpul nostru pentru odihnă şi pentru slujba religioasă, fără să conteze care este acea zi; iar în acest fel, diferite neamuri şi diferite sisteme religioase îşi au propria lor zi de sabat. Dar aceste argumente nu pot satisface pe cineva care doreşte să fie învăţat în mod exclusiv de Scriptură. Sabatul din Eden a fost ziua a şaptea. Sabatul lui Israel a fost ziua a şaptea. A opta zi ne conduce însă gândurile spre eternitate. În Noul Testament, ea este numită „ziua dintâi a săptămânii”, indicând începutul unei noi ordini de lucruri, având drept fundaţie eternă crucea, iar Hristosul înviat fiind Capul ei glorios şi Centrul ei. A numi această zi „sabatul creştin” înseamnă pur şi simplu a confunda lucrurile pământeşti cu cele cereşti. Aceasta înseamnă să-l cobori pe creştin din înalta sa poziţie, ca asociat cu un Hristos înviat şi glorificat în ceruri, pentru a-l pune să se preocupe cu superstiţia ţinerii zilelor, cu însuşi lucrul care l-a făcut pe binecuvântatul apostol Pavel să nu mai ştie ce să creadă despre adunările din Galatia. Pe scurt, cu cât cântărim mai profund expresia „sabatul creştin”, cu atât suntem mai convinşi că tendinţa ei este, la fel ca multe alte formulări ale creştinătăţii, să-l jefuiască pe creştin de toate acele mari adevăruri specifice Noului Testament care marchează deosebirea dintre Biserica lui Dumnezeu şi tot ceea ce a fost înaintea ei şi ce va urma după ea. Biserica, deşi este pe pământ, nu este din această lume, aşa cum Hristos nu este din această lume. Ea este cerească în originea ei, în caracterul ei, în principiile ei, în umblarea ei şi în speranţa ei. Ea stă între cruce şi glorie. Hotarele existenţei ei pe pământ sunt ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a coborât pentru a o forma, şi venirea lui Hristos pentru a o lua la Sine Însuşi. Nimic nu poate fi subliniat mai clar decât acest lucru; de aceea, oricine încearcă să lege de Biserica lui Dumnezeu rânduielile legii sau ţinerea în mod superstiţios a „zilelor, a lunilor, a perioadelor şi a anilor” încearcă, de fapt, să falsifice întreaga poziţie creştină, să pervertească integritatea relaţiilor divine şi să-l jefuiască pe creştin de locul şi de partea care îi aparţin prin harul infinit al lui Dumnezeu şi prin împlinirea ispăşirii de către Hristos. Consideră cititorul că această afirmaţie este de o duritate exagerată? Dacă este aşa, să analizeze următorul pasaj din Epistola către Coloseni - un pasaj care trebuie scris cu litere de aur. „Deci, după cum L-aţi primit pe Hristos Iisus, Domnul, aşa să umblaţi în El, înrădăcinaţi şi fiind zidiţi în El şi întăriţi în credinţă, după cum aţi fost învăţaţi, prisosind în ea cu mulţumire. Vedeţi să nu fie nimeni care să vă fure prin filozofie şi amăgire deşartă” - remarcaţi combinaţia! Ea nu este prea flatantă la adresa filozofiei - „după tradiţia oamenilor, după cunoştinţele elementare ale lumii şi nu după Hristos. Pentru că în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii; şi voi sunteţi împliniţi în El, care este Capul oricărei stăpâniri şi autorităţi” - ce-am putea să ne dorim mai mult? - „în care aţi şi fost circumcişi cu o circumcizie nefăcută de mână, în dezbrăcarea trupului cărnii, în circumcizia lui Hristos; fiind înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi. Şi pe voi, care eraţi morţi în greşelile şi în necircumcizia cărnii voastre, v-a înviat împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile, după ce a şters înscrisul/zapisul cu porunci, care era împotriva noastră, care ne era potrivnic, şi l-a înlăturat din cale, pironindu-l pe cruce; dezbrăcând stăpânirile şi autorităţile, le-a făcut de ruşine în public, triumfând asupra lor prin cruce.” (Coloseni 2; 6-15). Strălucită biruinţă! O biruinţă câştigată pentru noi! Închinare eternă şi universală fie adusă Numelui Său unic! Care este urmarea acestor lucruri? „De aceea nimeni să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare sau de lună nouă sau zile de sabat, care sunt o umbră a lucrurilor ce aveau să vină; dar trupul este al lui Hristos” - ce ar avea de-a face unul care este împlinit şi acceptat în Hristos cu mâncăruri, cu băuturi sau cu zile sfinte? Ce pot face pentru el filozofia, tradiţia sau religia omenească? Ce pot umbrele trecătoare să-i adauge unuia care este înrădăcinat prin credinţă în valorile eterne? Absolut nimic; de aceea binecuvântatul apostol continuă - „Nimeni să nu vă facă să pierdeţi premiul, făcându-şi voia lui însuşi în smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în cele pe care nu le-a văzut, îngâmfat zadarnic prin gândirea cărnii sale şi neţinându-se strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea de la Dumnezeu. Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli: nu pune mâna, nu gusta, nu atinge! (care sunt toate spre distrugere prin întrebuinţare), după poruncile şi învăţăturile oamenilor (care au, în adevăr, o aparenţă de înţelepciune în închinare voită şi în smerenie şi în necruţare a trupului, nedându-i vreo onoare), pentru satisfacerea cărnii?” (Coloseni 2; 16-23). Nu este posibil ca cineva să înţeleagă acest pasaj minunat şi să nu capete o înţelegere completă nu doar cu privire la chestiunea sabatului, ci, de asemenea, la întregul sistem de lucruri cu care acest subiect este în legătură. Creştinul care îşi înţelege poziţia a terminat-o pentru totdeauna cu toate chestiunile privitoare la mâncare şi băutură, la zile, luni, timpuri şi ani. El nu ştie nimic despre perioade sfinte şi despre locuri sfinte. El este mort împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii şi, prin urmare, este eliberat de toate rânduielile religiei tradiţionale. El aparţine cerului, unde lunile noi, zilele sfinte şi sabatele nu au niciun loc. El este în noua creaţie, unde toate lucrurile sunt de la Dumnezeu; prin urmare, creştinul nu vede nicio valoare morală în aceste cuvinte: „Nu pune mâna, nu gusta, nu atinge!”. Ele nu pot avea nicio aplicaţie pentru el. El trăieşte într-un ţinut în care norii şi ceaţa tendinţelor monahale şi ascetice nu se văd niciodată. El a renunţat la toate formele fără valoare ale evlaviei carnale şi are, în schimbul acestora, realităţile solide ale vieţii creştine. Urechea lui a fost deschisă să audă şi inima lui să înţeleagă îndemnul puternic al apostolului inspirat: „Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu: gândiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ, pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie. Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ.” (Coloseni 3; 1-5). Aici avem desfăşurate înaintea ochilor noştri gloriile creştinismului adevărat, practic şi vital, în contrast cu formele carnale uscate şi fără rod ale religiei lumeşti. Viaţa creştină nu constă în ţinerea anumitor reguli, porunci sau tradiţii ale oamenilor. Aceasta este o realitate divină. Ea este Hristos în inimă şi Hristos reprodus în viaţa zilnică, prin puterea Duhului Sfânt. Ea este omul cel nou, format după modelul lui Hristos Însuşi, care se manifestă în toate detaliile mărunte ale vieţii noastre zilnice, în familie, în afaceri, în relaţiile cu oamenii, în temperamentul nostru, în duhul nostru, în stilul nostru de viaţă, în comportamentul nostru şi în orice alt aspect. Acesta nu este doar un lucru de dogmă, de mărturisire, de opinie sau de sentiment; este o realitate vie, evidentă. Este Împărăţia lui Dumnezeu, aşezată în inimile noastre, impunându-şi influenţa sa binecuvântată peste întreaga noastră fiinţă morală şi revărsându-şi influenţa sa plăcută asupra întregii sfere în care suntem chemaţi să ne mişcăm, de la o zi la alta. Aceasta este umblarea creştină, pe urmele binecuvântaţilor paşi ai Aceluia care a mers din loc în loc făcând bine, răspunzând oricăror nevoi omeneşti, trăind nu pentru Sine Însuşi, ci pentru alţii, găsindu-Şi plăcerea în a sluji şi în a dărui, gata de a oferi alinare şi compasiune, oriunde a găsit un duh zdrobit sau o inimă îndurerată şi părăsită. Acesta este creştinismul. Iată cât de diferit este el de toate formele în care se îmbracă legalismul şi superstiţia! Cât de diferit este el de ţinerea în mod mistic şi lipsit de înţelegere a zilelor, a lunilor, a timpurilor şi a anilor, de abţinerea de la diferite mâncăruri, de interzicerea căsătoriei şi a altor lucruri de felul acestora! Cât de complet diferit este el de duhul misticismului, de întunericul ascetismului şi de austeritatea vieţii monahale! Cât de diferit este creştinismul faţă de toate acestea! Şi am putea adăuga, cât de diferit este el faţă de lipsa unei legături vizibile între o mărturisire înaltă şi o practică joasă, între adevărurile înalte ţinute în intelect, mărturisite, învăţate şi discutate şi practica lumească, de necumpătare şi de nesupunere! Creştinismul Noului Testament diferă de toate aceste lucruri. El este divin, ceresc şi spiritual, manifestat în mijlocul a ceea ce este uman, pământesc şi natural. Doresc ca ţinta sfântă a scriitorului şi a cititorului acestor rânduri să nu fie nimic mai puţin decât gloria morală a creştinismului revelat pe paginile Noului Testament! Cred că nu mai este nevoie să adaug altceva pe subiectul sabatului. Dacă cititorul a înţeles importanţa acestor locuri din Scriptură pe care le-am avut înainte, el nu va avea mari dificultăţi în a înţelege locul pe care sabatul îl are în căile dispensaţionale ale lui Dumnezeu. El va înţelege că acesta are legătură directă cu pământul - el a fost un semn al legământului dintre Iahve şi poporul Său pământesc şi un test puternic al stării lor morale. Mai mult, el va înţelege că Israel nu a ţinut niciodată sabatul cu adevărat, că nu i-a înţeles niciodată importanţa şi că nu l-a apreciat niciodată la adevărata sa valoare. Acest adevăr a fost făcut evident în viaţa, slujirea şi moartea Domnului nostru Iisus Hristos, care a împlinit multe lucrări în ziua sabatului şi care, la sfârşit, a petrecut sabatul în mormânt. În final, sper că cititorul a înţeles diferenţa dintre sabatul iudaic şi prima zi a săptămânii sau ziua Domnului; că ultima nu este niciodată numită sabat, în Noul Testament; din contră, ea este constant prezentată, în mod distinct, în propria ei sferă; ea nu este sabatul schimbat sau transferat, ci o cu totul altă zi, având propria ei bază specială şi propria ei sferă particulară. Însă nu pot  părăsi acest subiect important fără a spune câteva cuvinte cu privire la locul rânduit, în Noul Testament, zilei Domnului sau zilei dintâi a săptămânii. Chiar dacă aceasta nu este sabatul şi chiar dacă ea nu are nimic de-a face cu zilele sfinte, cu lunile noi sau cu „zile şi luni şi timpuri şi ani!”, totuşi aceasta are locul ei unic în creştinism, aşa cum este evident dintr-o mulţime de pasaje care se găsesc în Noul Testament. Domnul nostru a înviat dintre morţi în acea zi. El Şi-a întâlnit în mai multe rânduri ucenicii în aceeaşi zi. Apostolul şi fraţii din Troa s-au strâns împreună să frângă pâinea tot în această zi (Fapte 20; 7). Apostolul i-a învăţat pe corinteni şi pe toţi aceia care cheamă în vreun loc Numele Domnului Iisus Hristos să pună deoparte darurile lor în această zi; astfel, el ne învaţă, în mod clar, că ziua dintâi a săptămânii este ziua specială pentru poporul Domnului, în care ei să se adune pentru Cina Domnului şi pentru închinare, comuniune şi slujire, în legătură strânsă cu această rânduială, care este cea mai preţioasă. Binecuvântatul apostol Ioan ne-a spus în mod expres că în această zi el era în Duhul şi că a primit acea minunată descoperire care încheie Cartea divină *.

*Unii sunt de părere că expresia „în ziua Domnului” ar trebui scrisă „în Ziua Domnului”, aceasta însemnând că apostolul era în duhul acelei zile când Domnul nostru Îşi va lua marea Sa putere şi domnie. Însă împotriva acestui punct de vedere se ridică două mari obiecţii. În primul loc, cuvintele „e kiriake emera”, redate în Apocalipsa 1; 10, prin „ziua Domnului”, sunt distincte de „e emera kiriou”, din 1. Tesaloniceni 5; 2; 2. Tesaloniceni 2; 2 şi 2. Petru 3; 10, redate prin „Ziua Domnului”. Aceasta eu o consider ca o obiecţie foarte importantă şi cu totul suficientă pentru a rezolva chestiunea. Însă, pe deasupra, am argumentul bazat pe faptul că cea mai mare parte a cărţii Apocalipsa se ocupă nu cu „Ziua Domnului”, ci cu evenimentele anterioare ei. De aceea, sunt deplin încredinţat că „ziua Domnului” şi „ziua dintâi a săptămânii” sunt identice; iar acest fapt îl consider foarte important, ca dovadă că această zi are un loc special în Cuvântul lui Dumnezeu - un loc pe care orice creştin înţelept va fi mulţumitor să-l recunoască.*

 Astfel avem în Scriptură mărturii evidente şi suficiente pentru a dovedi oricărui credincios evlavios că ziua Domnului nu trebuie redusă la nivelul unei zile obişnuite. Ea nu reprezintă, pentru adevăratul creştin, nici sabatul iudaic, pe de o parte, nici duminica neamurilor, pe de altă parte, ci ea este ziua Domnului, în care poporul Său bucuros şi mulţumitor se adună în jurul Lui, pentru a ţine preţioasa amintire a morţii Sale, până când El va veni. Nici nu mai este nevoie să spunem că nu există nicio umbră de robie faţă de lege sau de superstiţie legată de ziua dintâi a săptămânii. A spune sau a gândi astfel înseamnă a tăgădui întregul cerc al adevărurilor cu care această zi stă în legătură. Noi nu avem nicio poruncă directă cu privire la ţinerea zilelor; dar pasajele la care m-am referit deja sunt suficiente, pentru orice creştin spiritual; şi, mai mult, pot spune că instinctele naturii divine îl vor conduce pe orice creştin adevărat să onoreze şi să iubească ziua Domnului, să o pună deoparte, în cea mai respectuoasă atitudine, pentru închinare şi pentru slujirea Domnului. Chiar şi numai gândul cu privire la unul care mărturiseşte că-L iubeşte pe Hristos, dar care se angajează, în ziua Domnului, în afaceri şi în călătorii care nu sunt necesare va fi, după părerea mea, revoltător. Cred că este un privilegiu sfânt să ne reţinem, atât de mult cât este posibil, de la toate activităţile naturale şi să dedicăm orele zilei Domnului Lui Însuşi şi slujirii Lui. Cineva poate va spune că cel credincios trebuie să dedice Domnului fiecare zi. Cu siguranţă! Noi suntem ai Domnului în cel mai deplin şi mai înalt sens. Îi aparţinem Lui cu tot ce avem şi cu tot ce suntem. Acest lucru îl recunoaştem în mod deplin şi cu bucurie. Suntem chemaţi să facem orice lucru în Numele Lui şi pentru gloria Lui. Este înaltul nostru privilegiu să cumpărăm şi să vindem, să mâncăm şi să bem, să ne derulăm toate afacerile, sub ochii Lui şi în teama şi în dragostea sfinţeniei Numelui Său. Nu trebuie să punem mâinile pe vreun lucru, indiferent de ce zi a săptămânii ar fi vorba, cu privire la care nu putem, cu cea mai deplină încredere, să cerem binecuvântarea Domnului. Toate aceste lucruri sunt pe deplin acceptate. Orice creştin adevărat se bucură să recunoască acest lucru. Dar, în acelaşi timp, considerăm că este imposibil să citim Noul Testament şi să nu vedem că ziua Domnului are un loc unic; că ea este scoasă în evidenţă pentru noi, în modul cel mai clar; că are o semnificaţie şi o importanţă care nu pot, în mod corect, să fie afirmate despre o altă zi a săptămânii. Într-adevăr, suntem atât de convinşi de adevărul acestor lucruri, încât, chiar dacă această zi nu ar fi fost decretată la nivel naţional ca zi liberă, tot am fi considerat că este, deopotrivă, datoria noastră sacră şi privilegiul nostru sfânt de a ne abţine de la toate afacerile, cu excepţia celor obligatorii. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, această zi este liberă prin lege! Acesta este un semn al îndurării faţă de toţi cei care iubesc această zi, datorită Domnului. Nu putem decât să fim recunoscători bunătăţii Lui pentru că a smuls această zi din strânsoarea lacomă a lumii şi a încredinţat-o poporului Său şi slujitorilor Săi, pentru a fi dedicată închinării către El şi lucrării Sale. Ce beneficiu este ziua Domnului, cu profunda sa retragere de la lucrurile lumeşti! Ce ne-am fi făcut fără ea? Ce pauză binecuvântată din truda săptămânii! Cât de înviorătoare sunt exerciţiile ei pentru mintea spirituală! Cât de preţioasă este strângerea pe care o avem în jurul Lui pentru a ne aminti de El, pentru a vesti moartea Lui şi pentru a-I aduce închinare! Ziua Domnului este cu totul altceva decât o zi de odihnă trupească pentru slujitorii Lui; într-adevăr, ei sunt adesea mai extenuaţi în acea zi decât în oricare alta din săptămână. Însă aceasta este o extenuare binecuvântată, o extenuare plăcută, o extenuare care îşi va avea răsplata strălucită în acea odihnă care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. Deci, preaiubite cititor creştin, să ne ridicăm inimile într-o cântare de laudă la adresa Dumnezeului nostru pentru binecuvântatul beneficiu al zilei Domnului. Fie ca El să ofere acest privilegiu până la venirea Sa! Fie ca El să contracareze, prin atotputernicia Sa, orice efort al raţionaliştilor şi al ateilor care încearcă să şteargă orice distincţie între această zi şi celelalte zile! Unii pot spune că sabatul iudeilor nu mai este valabil şi, prin urmare, nu mai avem obligaţia de a ţine vreo zi. Un mare număr de creştini mărturisitori au ocupat acest teren şi îşi petrec duminica în parcuri şi în locuri de agrement. Ei afirmă că sunt liberi faţă de lege şi folosesc această zi ca un mijloc prin care să-şi satisfacă tendinţele carnale. Ei nu înţeleg că singurul mod prin care poţi să ajungi liber faţă de lege este să fii mort faţă de ea; dacă suntem morţi faţă de lege, suntem, ca o consecinţă binecuvântată, morţi faţă de păcat şi morţi faţă de lume. Acest adevăr face ca aceste lucruri să fie privite, dintr-o dată, într-un mod cu totul diferit. Creştinul este - mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! - liber faţă de lege; dar aceasta nu înseamnă că el poate să se distreze şi să-şi permită tot felul de lucruri în ziua Domnului sau în altă zi; ci el trebuie să trăiască pentru Dumnezeu. „Pentru că eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.” (Galateni 2; 20). Acesta este terenul creştin; iar el poate fi ocupat doar de aceia care sunt cu adevărat creștini, indiferent de denominația căreia iî aparțin. Lumea nu îl poate înţelege, după cum nu poate să înţeleagă nici privilegiile sfinte şi exerciţiile spirituale ale zilei Domnului. În ţările creştine există o responsabilitate aparte cu privire la privilegiile creştine, printre care se află şi ziua Domnului. Aceste naţiuni au o mărturisire de credinţă şi pretind că sunt guvernate de Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, ele sunt mult mai responsabile decât acele naţiuni care sunt acoperite de întunericul şi de umbra păgânismului. Eu cred că naţiunile, ca şi indivizii, vor fi responsabile pentru mărturisirea pe care o fac; de aceea naţiunile care mărturisesc că sunt creştine şi se numesc astfel vor fi judecate nu doar prin lumina creaţiei, nici prin legea lui Moise, ci prin lumina deplin strălucitoare a creştinismului pe care l-au mărturisit - prin toate adevărurile conţinute între coperţile acestei cărţi binecuvântate pe care au avut-o şi cu care s-au lăudat. Păgânii vor fi judecaţi pe temeiul creaţiei; iudeii, pe temeiul legii; creştinii de nume, pe temeiul revelaţiei creştine. Aceste lucruri fac ca poziţia tuturor naţiunilor, care sunt formate din creştini mărturisitori, să fie mult mai serioasă. Dumnezeu Se va raporta la ei potrivit cu terenul mărturisirii lor. Nu este de niciun folos să spui că ei nu înţeleg ceea ce mărturisesc; pentru că, atunci se pune întrebarea: de ce mărturisesc ceea ce nu înţeleg şi ceea ce nu cred? Realitatea este că ei mărturisesc că înţeleg şi cred; iar pe temeiul acestui fapt vor fi judecaţi. Ei se laudă cu Biblia şi cu creştinismul şi privesc cu dispreţ spre ţările păgâne. De aceea, judecata lor se va face potrivit cu standardele la care ei se raportează.