ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ. Partea a noua.

 

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ. Partea a noua 

9. CONFIGURAŢIA LUMII LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA:

Noul Imperiu German, 1871-1914. În calitate de cancelar al Germaniei, Otto von Bismarck a dezvoltat un sistem de tip autoritar, bazat pe sprijinul maselor, pe care l-a pus în aplicare în numele suveranului său, împăratul Wlihelm I, între 1871 şi 1890. Constituţia germană, adoptată în aprilie 1871, instituia o structură parlamentară care dădea aparenţele unei guvernări autentic reprezentative. Constituţia conferea legiuitorilor o influenţă semnificativă, deşi limitată, în sfera afacerilor publice. Camera superioară, Bundesrat, era alcătuită din reprezentanţi separaţi pentru state germane precum Prusia şi Saxonia, care se uniseră în 1871. Prusia, cu tradiţiile ei conservatoare şi autoritare, domina această adunare. Reprezentanţii camerei inferioare, Reichstag, aleşi prin sufragiu masculin universal, aveau puterea de a aproba sau a respinge bugetul naţional şi de a ratifica sau nu legile. Acest sistem îngăduia cancelarului şi împăratului să exercite o dictatură limitată, însă totuşi o dictatură. Bismarck îi considera pe creştinii luterani, religia majoritară din Germania, ca fiind cetăţeni loiali, în schimb pe catolicii aproape la fel de numeroşi îi socotea periculoşi, văzând în ei nişte potenţiali trădători. Campania anticatolică a cancelarului a început în 1872. Printre măsurile luate de el pentru a anihila influenţa conducătorilor Bisericii se numărau desfiinţarea dreptului clerului de a formula critici la adresa statului precum şi interzicerea doctrinei iezuite şi a misionarismului. De asemenea, statul a închis şcolile confesionale, înfiinţate pentru cler, obligându-i pe oamenii bisericii să frecventeze instituţii laice de învăţământ. Pe tot parcursul deceniului al şaptelea s-au adăugat şi alte măsuri împotriva influenţei catolice, cum ar fi obligativitatea legalizării de către stat a căsătoriilor. Deşi socialiştii germani păstrau o atitudine moderată, ideologia lor revoluţionară i-a transformat într-o ţintă uşoară pentru Bismarck. Cancelarul i-a acuzat pe socialişti că ar fi complotat săl asasineze pe împărat şi a cerut dizolvarea Partidului Social-Democrat. Cu oarecare dificultate, Bismarck a convins în cele din urmă Partidul Liberal să sprijine iniţiativa de scoatere în afara legii a Partidului Social-Democrat. Legea antisocialistă a fost adoptată în 1878, rămânând în vigoare până la retragerea din funcţie a lui Bismarck, în 1890. Se prea poate ca aceste cruciade împotriva catolicilor şi socialiştilor să fi stimulat devotamentul cetăţenilor faţă de stat, totuşi ele nu au reuşit să slăbească mişcările pe care au încercat să le submineze. În afară de faptul că a luptat fără preget împotriva altor crezuri care riscau să slăbească statul, Bismarck a oferit cel mai generos program european de îmbunătăţire a calităţii vieţii, cu scopul de a-şi asigura sprijinul maselor. O lege promulgată în 1882 stipula un program de asistenţă pe caz de boală pentru toţi muncitorii, suma urmând a fi achitată de angajaţi şi de patroni. Şapte ani mai târziu, a fost pus în aplicare un program de acordare a pensiei de bătrâneţe. În 1884, statul a instituit o asigurare în caz de accidente pentru muncitori, toate costurile urmând a fi suportate de către patroni. În paralel cu încercarea de a atrage muncitorii de partea sa printr-un program de ameliorare a condiţiilor de viaţă, Bismarck a promovat cu succes dezvoltarea comerţului şi industriei, spre beneficiul comunităţii oamenilor de afaceri. În 1890, a venit la putere un conducător tânăr şi îndrăzneţ, care şi-a luat numele de Wilhelm al II-lea. Înainte de sfârşitul anului, acest nepot al lui Wilhelm I l-a obligat pe Bismarck să-şi dea demisia. Începând din acest moment, cancelarii trebuiau să fie obedienţi faţă de împărat. Anumite politici iniţiate de Bismarck au rămas însă în vigoare şi după demiterea fondatorului statului naţional. Muncitorii au continuat să beneficieze de programul de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă început în deceniul al optulea, la care s-au adăugat şi alte legi pentru protecţia lucrătorilor şi sporirea influenţei lor în societate. Wilhelm al II-lea a continuat şi campania lui Bismarck de întărire a armatei. Însă măsurile împăratului vizând extinderea armatei şi construirea unei flote mai eficiente decât cea engleză au creat imaginea unei Germanii agresive şi militariste, pe care Bismarck avusese prudenţa să o evite. Împăratul a sporit efectul diplomatic negativ al politicii sale militare prin declaraţii publice belicoase. Anglia a ripostat îndepărtându-se de tradiţionalele sale aliate, statele germane, începând să cultive relaţiile cu Franţa. În ciuda declinului sistemului de conducere al Germaniei după 1890, autoritarismul popular al lui Bismarck şi al succesorilor săi realizase în scurt timp un stat modern, deosebit de puternic şi prosper. Anglia, apoi şi alte state din vestul Europei au urmat însă o altă direcţie de modernizare şi sporire a puterii politice.

Anglia. În deceniul al şaselea, în Anglia au apărut organizaţii politice restructurate şi împrospătate, conduse de lideri noi şi eficienţi. John Bright şi William Gladstone au transformat Partidul Whig în Partidul Liberal, iar Benjamin Disraeli i-a reunit pe Tory în Partidul Conservator. În continuare, atât liberalii cât şi conservatorii au declanşat o campanie de extindere a dreptului la vot, fiecare partid aspirând să capete sprijinul cetăţenilor. Încă de la apariţie, Partidul Liberal, influenţat şi inspirat de Gladstone, a început lupta pentru democratizare. Reforma electorală din 1867, născută din acest demers partizan, prevedea dublarea numărului de cetăţeni cu drept de vot. Astfel, ea acorda drept de vot tuturor bărbaţilor care posedau o casă. De asemenea, beneficiau de acest drept şi bărbaţii din mediul urban care închiriau o locuinţă. După cum se vede, legea era mai puţin restrictivă în cazul bărbaţilor de la oraş decât al celor de la ţară, făcând discriminări între săracii din zona rurală şi cea urbană şi excluzând complet femeile. În următorii şaptesprezece ani, nici administraţia Gladstone, nici Disraeli nu au extins dreptul de vot. Totuşi, liberalii au obţinut promulgarea legii electorale din 1884, care prevedea pentru bărbaţii de la sate aceleaşi criterii stabilite în 1867 pentru bărbaţii de la oraş. Noua lege acorda drept de vot tuturor bărbaţilor, în afara muncitorilor fără domiciliu stabil, a servitorilor şi a bărbaţilor necăsătoriţi care locuiau cu părinţii. În 1870, când la putere se aflau Gladstone şi liberalii, un decret al executivului a permis accesul tuturor cetăţenilor la posturile de conducere a statului, selecţia urmând a fi făcută pe baza unor examene. Această reformă încerca să pună capăt tendinţei de a angaja personal mai curând pe criteriul relaţiilor clientelare decât al competenţei. În mod similar, guvernul reducea controlul forţelor sociale tradiţionale asupra învăţământului superior şi asupra corpului ofiţeresc. Muncitorii au beneficiat şi ei de pe urma interesului manifestat de liberali faţă de categoriile defavorizate. O lege adoptată în 1872 prin vot secret prevedea interzicerea represaliilor împotriva muncitorilor care nu votau în favoarea intereselor patronilor. În 1874, după ce conservatorii au preluat controlul asupra Parlamentului, primul ministru Disraeli şi partidul său au continuat să promoveze acest curent reformist în avantajul maselor. Două legi promulgate în 1875 instituiau programe de ameliorare a igienei publice şi de construire a locuinţelor pentru săraci. În deceniul al optulea, ritmul reformei a încetinit considerabil, accelerându-se din nou la începutul secolului XX. O nouă echipă liberală a reluat campania de transformare a Angliei în 1905, când a preluat controlul în Parlament. Îndepărtându-se de tradiţia laissez-faire a partidului, ei au lansat un program de bunăstare socială similar cu cel din Germania. Între 1906 şi 1912, liberalii au ratificat legi care prevedeau asigurarea muncitorilor în caz de accident, pensii de bătrâneţe, asigurări de sănătate pentru toţi cetăţenii, ajutoare de şomaj şi o legea salariului minim. Cheltuielile necesare acestui program de bunăstare socială au dus la apariţia unei crize bugetare, a cărei rezolvare a asigurat Camerei Comunelor deplina supremaţie asupra Camerei Lorzilor. Această înfruntare a început în 1909 când ministrul de finanţe David Lloyd George a introdus un aşa numit Buget al Poporului. Proiectul lui prevedea un impozit progresiv pe venit şi o taxă de moştenire, astfel încât cetăţenii mai înstăriţi să preia o parte mai mare din costurile programului ide bunăstare socială. Camera Comunelor a adoptat propunerea, în schimb Camera Lorzilor a blocat-o. Incidentul a marcat începutul unui impas în această problemă care avea să fie soluţionată abia peste optsprezece luni. Camera Comunelor a recurs însă la o armă formidabilă. În 1910, camera inferioară a propus abolirea puterii lorzilor de a bloca legile bugetului, lăsându-le numai puterea de a tergiversa adoptarea altora. Camera Lorzilor a acceptat măsura consfinţită în reforma parlamentară din 1911. Lorzii au cedat în momentul în care primul ministru liberal Herbert Asquith i-a avertizat că, la nevoie, regele va desemna un număr suficient de mare de noi aristocraţi ca să asigure aprobarea legii. Camera aleasă prin vot popular îşi încheiase lunga perioadă de tranziţie către suveranitate. Nici democratizarea sistemului de guvernare britanic, nici proiectele de bunăstare socială ale liberalilor nu i-au convins pe liderii clasei muncitoare că deţineau suficientă putere politică. Mişcarea muncitorească de la sfârşitul secolului al XIX-lea reflecta convingerea că cele două partide principale nu-I reprezenta adecvat interesele. În 1883, un grup de intelectuali simpatizanţi ai clasei muncitoare au pus bazele unei organizaţii, Fabian Society, care milita pentru democraţie totală şi o economie socialistă. Curând, fabienii au lansat ideea formării unui partid al muncitorilor care să sprijine cauza egalităţii sociale. În 1893, minerul scoţian Keir Hardie a ajuns la aceiaşi concluzie ca şi fabienii organizând un grup politic colateral. Dezvoltarea rapidă a sindicatelor alcătuite din muncitori necalificaţi demonstra că atât masele din fabrici, cât şi conducătorii lor doreau să deţină mai multă putere în Anglia. În 1906, aceste forţe s-au unit formând Partidul Laburist. Acum liberalii şi conservatorii se confruntau cu o organizaţie devotată dezideratelor clasei muncitoare. Peste două decenii, acest partid şi cel conservator au ajuns să domine parlamentul britanic. În plus, după demersuri active, în1918, a fost acordat dreptul de vot tuturor femeilor care au împlinit vârsta de treizeci de ani, pentru ca abia în 1928 aceasta să fie redusă cu nouă ani.

Franţa. Napoleon al III-lea a instituit un program foarte inspirit de ameliorare a condiţiilor de trai în Hexagon. Iniţiativele lui peste hotare au dat însă greş de cele mai multe ori, provocând în cele din urmă un dezastru. Împăratul spera într-un conflict militar care să-l umple de glorie, dar în 1870 un conflict diplomatic a declanşat războiul franco-prusac. În loc să devină erou, el a ajuns curând prizonier. După ce a fost eliberat, Napoleon s-a exilat în Anglia. Între timp, în Franţa s-a constituit un guvern provizoriu, care a reluat războiul împotriva Prusiei. Franţa a suferit şi de această dată o jalnică înfrângere. Tratatul umilitor pe care l-a încheiat îi impunea să cedeze noului Imperiu German teritorii importante, o dată cu plata unor despăgubiri considerabile. În momentul în care guvernul provizoriu francez a început să pledeze în favoarea păcii, patrioţii militanţi din capitală au încercat să impună continuarea războiului cu Germania. Totodată, rebelii francezi doreau o republică, întrucât considerau conducerea provizorie drept o adversară a guvernământului popular. La fel ca fanaticii din 1792, aceşti republicani înverşunaţi au organizat aşanumita Comună din Paris, pregătindu-se să lupte împotriva Germaniei, dar şi pentru un guvernământ reprezentativ. Administraţia provizorie a sporit şi mai mult furia comunarzilor căci le impunea cetăţenilor o oneroasă povară financiară, plata impozitelor şi arendelor, sistată pe durata războiului. În februarie 1871, conducerea provizorie a încheiat tratatul cu Germania, iar în martie a trimis trupe care să-i dezarmeze pe comunarzi. Parizienii au ţinut piept armatei, reuşind să-l ucidă pe comandantul contingentului militar. În luna mai, Adolphe Thiers, şeful guvernului provizoriu, a ripostat printr-un atac armat asupra capitalei. Au urmat lupte crâncene, care au durat mai mult de o săptămână, soldându-se cu mii de morţi şi cu zdrobirea Comunei din Paris. În contextul haotic al unui război pe cale de a fi pierdut şi al unor violente conflicte civile, în Franţa începe să se cristalizeze o nouă formă de guvernare. Înainte de sfârşitul războiului franco-prusac, germanii îi permiseseră Franţei să-şi aleagă o adunare reprezentativă, astfel încât această conducere provizorie să poată începe negocierile de pace. Întrunindu-se pentru a constitui un nou guvern, membrii adunării au proclamat Republica a Treia. Această iniţiativă oarecum surprinzătoare era rezultatul unei scindări monarhiste. O facţiune dorea un rege în tradiţia Vechiului Regim. Cealaltă voia un monarh care să guverneze în interesul clasei înstărite a oamenilor de afaceri, cum făcuse Ludovic Filip. Impasul regalist a permis unei minorităţi republicane să domine şi să instituie un sistem de guvernare asemănător cu cel din Anglia. În structura înfiinţată în 1875, preşedintele era în mod formal şeful statului, fără a deţine mai multă putere decât un monarh englez. Legislaţia prevedea şi existenţa unui puternic organism parlamentar, care includea o cameră superioară (Senatul) şi o Cameră a Deputaţilor. Toţi bărbaţii aveau dreptul de a vota membrii camerelor, un grad al democraţiei la care Anglia urma să ajungă abia peste un deceniu. O dată instituit sistemul, partidul, sau mai degrabă coaliţia de partide care deţinea majoritatea în legislativ, a ales un organ executiv. Un prim-ministru devenea automat şeful cabinetului. Membrii executivului ocupau posturi de înaltă răspundere, însă camera îşi păstra autoritatea supremă. Cum spectrul politic era compus dintr-o multitudine de partide, nu două dominante ca în Anglia, prim-miniştrii francezi rareori au reuşit să menţină o coaliţie şi să câştige majoritatea în legislativ. Astfel, în Republica a Treia au avut loc frecvente căderi de guvern, miniştrii fiind înlocuiţi cu cabinete sprijinite pe o nouă combinaţie de deputaţi. Din acest punct de vedere, sistemul de guvernare francez s-a deosebit radical de cel englez din aceeaşi perioadă. Instabilitatea executivului în Franţa a creat o stare de nesiguranţă pentru Republica a Treia, pe lângă multe alte probleme care ameninţau sistemul de guvernare populară. Descoperirea unor fraude financiare, în care erau implicaţi membrii ai camerelor, a diminuat sprijinul maselor faţă de acest sistem. Nemulţumirile legate de conducerea republicană au alimentat opţiunea cetăţenilor francezi pentru o guvernare autoritară cu sprijin popular. La sfârşitul deceniului al optulea s-a creat un larg curent de opinie în favoarea generalului Georges Boulanger. Tot mai mulţi sperau că el va prelua puterea. Însă generalul a plecat din ţară în1889, iar mai târziu s-a sinucis pe mormântul iubitei lui, la Bruxelles, în 1891. Anul 1894 a adus cu sine un alt eveniment de răsunet. Căpitanul Alfred Dreyfus a fost acuzat de spionaj în favoarea Germaniei. Adevăraţii trădători din corpul de ofiţeri aveau nevoie de un ţap ispăşitor. Ei l-au ales ca victimă pe Dreyfus în parte pentru că era evreu, iar camarazii lui manifestau clare tendinţe antisemite. Condamnarea acestui ofiţer nevinovat şi încarcerarea lui pe Insula Diavolului au provocat o criză care a periclitat existenţa republicii mai mult decât toate problemele survenite până atunci. Apărătorii căpitanului au luptat pentru eliberarea lui, dar şi pentru salvarea guvernului, întrucât opozanţii lui Dreyfus au folosit cazul respectiv pentru a declanşa o campanie de denigrare a republicanilor. Susţinătorii lui Dreyfus nu au obţinut achitarea lui decât în 1899, anularea condamnării venind abia după alţi şapte ani. Republica a Treia a avut de suferit, dar a ieşit învingătoare. Victoria susţinătorilor lui Dreyfus i-a determinat pe susţinătorii republicii să înăsprească legislaţia împotriva acelei facţiuni a opoziţiei reprezentată de clerul catolic. Legile promovate în anii optzeci slăbiseră influenţa Bisericii, restrângându-i formele de organizare şi creând un sistem de învăţământ public gratuit, în care era interzisă educaţia religioasă. Noile măsuri luate la începutul secolului XX limitau şi mai mult activităţile laice ale catolicilor, decretând completa separare a Bisericii de stat. Guvernământul a manifestat o atitudine mai benevolentă faţă de clasa muncitoare, legalizând sindicatele în 1884. Drept urmare, clasa muncitoare lua un nou avânt, după ani întregi în care avusese o influenţă redusă. În cadrul Republicii a Treia a progresat şi socialismul, care şi-a intensificat presiunile asupra republicii prin solicitarea unor programe de bunăstare socială. Totuşi, forţele muncitoreşti nu au beneficiat de sprijinul popular de care se bucurau cele din Germania şi Anglia. Ca atare, s-a menţinut tradiţia de guvernare fără a se ţine seamă de doleanţele clasei muncitoare. La rândul lor muncitorii au luat atitudine în spiritul propriilor tradiţii, astfel că după 1906 au recurs la tactica acţiunii directe. Grevele s-au înmulţit, iar sindicatele au lansat chemarea la grevă generală ca instrument revoluţionar. Totuşi, devotamentul popular faţă de naţiune a crescut spectaculos, după cum avea să demonstreze marele război ce se profila la orizont.

Italia. Franţa revoluţionară a dat naţionaliştilor germani şi italieni lecţii despre puterea şi gloria la care putea ajunge un popor unit şi angajat politic. Astfel, în 1870, noul Regat al Italiei anticipa un asemenea gen de răsplată pentru generaţiile sale de sacrificiu. În următorii patruzeci şi cinci de ani, o multitudine de diferende sociale au împiedicat împlinirea acestui ideal, punând sub semnul întrebării însăşi ideea de naţiune italiană. Mulţi lideri ai campaniei de unificare visaseră să creeze un stat laic, fidel principiilor liberale. Clerul catolic se împotrivise cu înverşunare, iar după unificare, biserica a continuat să se opună existenţei statului naţional. Atitudinea refractară a clerului a făcut dificilă realizarea adevăratei unificări, mai ales că ţărănimea, care alcătuia majoritatea populaţiei, rămăsese ataşată vechilor valori ecleziastice. Lipsa de adeziune a ţărănimii apărea şi mai semnificativă în condiţiile în care aceasta era concentrată în sudul peninsulei. În 1914, diferendele de ordin religios, social, economic şi regional au continuat să rămână o problemă în Italia. În pofida diviziunilor sociale, guvernul italian s-a angajat într-un experiment democratic care a afectat populaţia întregii peninsule. Deşi o mare parte dintre italieni a continuat să rămână fidelă mai curând statelor separate decât Italiei, totuşi naţiunea avea un system comun de guvernare, cu o structură foarte asemănătoare cu cea a Republicii a Treia din Franţa. Regele Victor Emmanuel al II-lea ocupa o poziţie echivalentă cu cea a preşedintelui francez. Senatul avea o componenţă unică prin faptul că membrii lui erau fie rude cu regele, fie numiţi de către el. Cu toate acestea, Camera Deputaţilor se alegea prin vot, ca în Franţa, deşi până în 1912 electoratul a continuat să fie foarte redus numeric. În acelaşi an, Italia a acordat drept de vot tuturor bărbaţilor, drept instituit în Franţa în 1848, iar în Marea Britanie în 1884. Întrucât înainte de 1914 democraţia limitată din Italia conferee prea puţine drepturi claselor de jos, legislaţia socială s-a bucurat de o atenţie şi mai scăzută decât în Franţa. În schimb, liderii şi-au concentrat eforturile asupra controlului clasei muncitoare militante şi asupra câştigării de adepţi fideli pentru cauza glorioasă a construirii imperiului, mai ales în Africa de Nord. Tânărul stat naţional italian şi democraţia sa încă şi mai tânără nu au înregistrat acelaşi succes ca Germania, Anglia şi Franţa în încercarea de a mobiliza populaţia, nici măcar atunci când campaniile expansioniste au obţinut unele victorii. În ciuda acestor eşecuri, până în 1914 italienii puseseră bazele unui stat naţional modern.

Rusia. Când Alexandru al II-lea (1855-1881) a devenit ţarul Rusiei, el domnea peste cel mai întins stat din Europa şi peste o populaţie de 75 000 000 de locuitori. Din nefericire, imperiul lui era mai puţin omogen decât orice altă ţară de pe continent. Această lipsă de unitate era în parte rezultatul marii diversităţi culturale a supuşilor ţarului. Numărul de naţionalităţi cuprinse între graniţele imperiului oscila între 120 şi 200, în funcţie de criteriile de determinare. Exista însă şi un alt tip de fragmentare socială, mai îngrijorătoare chiar decât diviziunile naţionale. Noul ţar considera, de fapt, că discrepanţa dintre masele de ţărani săraci şi aristocraţia restrânsă ca număr, dar beneficiind de imense privilegii, ar fi putut însemna ruina imperiului, dacă nu se puneau în aplicare o serie de reforme sociale la scara întregului stat. Alexandru a acţionat cât a putut de repede împotriva rezistenţei micii nobilimi, care se temea de pierderile economice şi de tulburările sociale pe care le-ar fi putut provoca desfiinţarea şerbiei. Decretul din 1861 elibera toţi şerbii şi totodată venea în întâmpinarea intereselor de ordin economic ale foştilor stăpâni, stipulând ca aceştia să fie despăgubiţi în bani pentru pământul şi lucrătorii la care renunţă. Banii respectivi erau plătiţi de stat, însă şerbii eliberaţi trebuiau să achite taxe anuale către stat timp de patruzeci şi nouă de ani. Enorma îndatorire şi atribuirea cu 20% mai puţin pământ ţăranilor decât lucraseră ca şerbi a redus substanţial rezultatele positive ale măsurii. Mulţi reformatori au condamnat desfiinţarea şerbiei şi au instigat la revoluţie. Această opoziţie s-a menţinut, deşi Alexandru al II-lea a continuat să aplice o serie de reforme care au amplificat influenţa populară la nivel local, au modernizat armata şi au creat condiţii mai propice pentru desfăşurarea procesului educaţional. Situaţia generală din timpul domniilor lui Alexandru al II-lea şi a fiului său Alexandru al III-lea (1881-1894), au favorizat izbucnirea a numeroase mişcări tinzând către o reformă radicală sau către revoluţie. În această perioadă apare un număr neobişnuit de mare de activişti politici, hotărâţi să răstoarne vechiul regim. Mişcările revoluţionare având drept scop răsturnarea vechii ordini sociale şi politice din Rusia au izbucnit în primii ani ai secolului al XIX-lea, sub influenţa intelectualităţii răzvrătite. Până în a doua jumătatea secolului aceşti lideri rebeli nu s-au bucurat de susţinerea populaţiei. În deceniul al şaselea asemenea mişcări au căpătat însă o oarecare amploare, în momentul în care studenţii şi alte categorii sociale au îmbrăţişat teoria potrivit căreia ţăranii ruşi aveau capacitatea înnăscută de a crea şi a trăi într-o societate socialistă rurală. Intelectualii care susţineau acest punct de vedere au devenit cunoscuţi sub numele de narodnicişti. În anii şaptezeci, o parte dintre ei au încercat să penetreze mediul rural şi să instige la revoluţie. Demersul lor a înregistrat un eşec evident. Ţărănimea rusă nu înţelegea intenţiile acestor vizitatori ciudaţi. În urma eşecurilor acestor prime acţiuni idealiste, mişcarea de tip populist s-a destrămat .Unii dintre reprezentanţii acesteia au rămas cu convingerea că populaţia rurală poate fi luminată, în aşa fel încât transformarea Rusiei să se opereze pe cale paşnică. Alţii susţineau că, dimpotrivă, numai violenţa poate distruge sistemul opresiv. În 1881, membrii unei facţiuni militante, „Voinţa Poporului”, au reuşit să-l asasineze pe ţarul Alexandru al II-lea. Deşi noul ţar, Alexandru al III-lea, a dezlănţuit o represiune brutală, pe parcursul domniei lui mişcările pentru reformă sau revoluţie au continuat să se dezvolte, de regulă acţiunile de protest desfăşurându-se în secret sau în exil. Gheorghi Plehanov a creat prima organizaţie marxistă rusă în 1883, anul morţii lui Marx. În anii nouăzeci, marxiştii deveniseră o grupare importantă în sânul mişcării revoluţionare ruseşti. În 1898, reprezentanţii ei s-au reunit la Minsk, unde au înfiinţat Partidul Social Democrat, răspândindu-şi ideile prin intermediul ziarului Iskra (Scânteia). În 1903, marxiştii ruşi au ţinut prima conferinţă internaţională la Bruxelles. Între timp, Vladimir Ilici Lenin ajunsese principal personalitate a Partidului Social Democrat. Atunci când se întruneau, social-democraţii se angajau adesea în dispute înfierbântate. La Bruxelles, Lenin s-a aflat în fruntea unei facţiuni care cerea adoptarea unei atitudini radicale în interiorul partidului, o adevărată dictatură a conducătorilor asupra membrilor de rând. El a obţinut majoritatea voturilor, de unde termenul de bolşevici pe care l-au primit adepţii săi. Membrii grupării de opoziţie, care se declarau în favoarea unor proceduri de partid mai democratice, au rămas cunoscuţi sub denumirea de menşevici, adică minoritari. Aceste două facţiuni au format două partide separate, bolşevicii militând pentru o revoluţie armată a muncitorilor conduşi de o elită organizată, revoluţie care urma să depăşească printr-un salt spectaculos etapa capitalistă. Menşevicii susţineau o doctrină marxistă tradiţională şi mai moderată. Începând cu anul 1903, Lenin va eclipsa pe ceilalţi marxişti ruşi şi va edifica forţa comunistă radicală care va ajunge la putere în 1917. Până atunci, însă, Rusia a intrat, în1904, în război cu Japonia, rivala ei imperialistă de la răsărit. Iar anul următor a adus pentru armatele ţariste o înfrângere cruntă şi umilitoare. Povara războiului a sporit şi mai mult dificultăţile materiale ale maselor, scoţând în evidenţă grava incompetenţă a conducerii statului. În ianuarie 1905, muncitorii din Petersburg s-au revoltat împotriva condiţiilor tot mai grele de trai şi s-au alăturat unei demonstraţii paşnice care avea drept scop să înmâneze ţarului o cerere de reformă a fabricilor (de exemplu, ziua de muncă de opt ore), menită să rezolve o parte din dificultăţi. Conduşi de un preot, părintele Gapon, două sute de mii de oameni au mărşăluit către palatul ţarului din centrul oraşului. A urmat un masacru. Trupele ţarului Nicolae al II-lea (1894-1917) au ucis aproape 500 de oameni şi au rănit alte câteva mii. Ziua a intrat în istorie sub denumirea de „Duminica sângeroasă”. În urma masacrului de la Petersburg s-a dezlănţuit o revoltă de mari proporţii. Conducerea statului a promis câteva reforme, dar în septembrie numărul grevelor din capitală a crescut, mulţimile au ieşit în stradă şi, în cele din urmă, a avut loc o grevă general de mari proporţii. Rebelii din Petersburg, Moscova şi alte oraşe mari au început să se organizeze politic pentru a negocia cu conducerea statului. Ei au format consilii muncitoreşti (soviete), care în oraşe precum Petersburgul rivalizau cu autoritatea de stat. Presat de evenimente, Nicolae al II-lea s-a angajat să întreprindă reforme mai drastice. În octombrie 1905, el şi-a declarat intenţiile printr-un decret. La începutul anului 1906 revolta din oraşe s-a mai atenuat parţial datorită concesiilor făcute de ţar, însă în mediul rural revoltele au continuat pe tot parcursul anului. Manifestul din octombrie reprezenta de fapt angajamentul transformării Rusiei în monarhie constituţională. Conducerea statului a prezentat detaliile unui sistem reformat în Legile Fundamentale (6 mai 1906). În pofida concesiilor acordate, ţarul deţinea autoritatea supremă. Avea dreptul de a controla armata şi politica externă, de a conduce Biserica Ortodoxă sau de a convoca şi dizolva noul organism legislativ (Duma). El avea până şi dreptul de a anula orice lege aprobată de Dumă. Totuşi era un pas înainte. Până atunci nu existase niciun parlament naţional rusesc, oricât de limitat ca atribuţii. Mai mult decât atât, membrii Dumei urmau să fie aleşi prin vot. Prima Dumă părea să promită mult mai mult decât simulacrul unei reforme. Aproape toţi bărbaţii au câştigat dreptul de a-i vota pe membrii adunării, astfel că a fost ales un corp legislative puternic reformist, nu unul conservator, aşa cum se aşteptau anumite cercuri. Membrii Dumei au propus împroprietărirea ţăranilor cu pământurile aflate în proprietatea statului, Bisericii şi nobililor, precum şi elaborarea unei constituţii. Statul a făcut tot posibilul să controleze alegerile pentru a doua Dumă, asigurându-se că aceasta va fi obedientă. Întrunită la 5 martie 1907, noua Dumă s-a dovedit a fi şi mai reformistă. Noul prim-ministru, Piotr Stolipin, a dizolvat-o. În ziua în care a fost dizolvată cea de-a doua Dumă, o nouă lege electoral împiedica orice control al reformiştilor asupra viitoarelor adunări legislative. Astfel, în 1907, când s-a întrunit a treia Dumă, peste 300 din cei 442 de reprezentanţi erau simpatizanţi ai regimului. Cea de-a patra Dumă (1912-1917) a avut aceiaşi atitudine conservatoare. Deşi aceste adunări erau dominate de dreapta conservatoare, liberalii moderaţi exercitau o influenţă considerabilă. Semiliberalii respectivi erau octombriştii, reprezentanţii unui partid care accepta monarhia constituţională promisă în manifestul din octombrie 1905. Ei erau expresia intereselor nobililor şi industriaşilor adepţi ai unei reforme moderate. Puţinii cadeţi din Dumă au devenit principalii critici ai sistemului de guvernare. Ei reprezentau îndeosebi funcţionarii de profesie, dar se bucurau de un sprijin considerabil şi din partea clasei mijlocii. Existau chiar şi câţiva nobili simpatizanţi ai cadeţilor. Totuşi, în pofida prezenţei lor, Duma ajunsese incapabilă să mai participe la guvernarea Rusiei. Revoluţionarii nu au avut acces în Dumă, însă şi-au continuat atacul asupra sistemului. Teroarea dezlănţuită de ei a făcut 1400 de victime în 1906 şi 3000 în 1907. Rebelii atacau membrii din conducerea statului, fără să-şi facă probleme pentru nevinovaţii care îşi puteau pierde viaţa în cursul acestor acţiuni. O explozie declanşată de ei în 1906 într-una din reşedinţele primului ministru s-a soldat cu peste 30 de victime. Stolipin a ripostat atât prin represiune, cât şi prin reformă. El a instituit legea marţială în anumite regiuni ale Rusiei, înfiinţând tribunale în care urmau să fie judecate procesele Aceste tribunale se preocupau prea puţin de respectarea legii. Procesele judecate în pripă au dus la executarea a peste1000 de persoane (ruşii au început să numească laţul călăului cravata lui Stolipin). În general, represiunea şi-a atins scopul. Pentru moment, actele teroriste s-au restrâns numeric. Programul de reformă se axa în primul rând pe eforturile ţarului de a redistribui o parte a pământului rusesc. El urmărea să creeze un grup conservator de agricultori particulari, care să sprijine sistemul. Politica funciară nu a reprezentat totuşi o transformare economico-socială reală în interesul ţărănimii. Acest lucru nici nu era posibil, din moment ce primul ministru refuza să ia pământ de la nobili fără a-i despăgubi integral pentru proprietăţile respective. Principalul său scop îl constituia prezervarea vechii ordini. Epoca de represiune a administraţiei Stolipin a avut un sfârşit paradoxal. La 14 septembrie 1911, un agent de poliţie care lucre sub acoperire într-un grup revoluţionar l-a împuşcat mortal pe primul ministru. Ulterior, alţi funcţionari de stat, mai puţin eficienţi, s-au străduit să menţină unitatea unui imperiu vast, divers şi măcinat de conflicte interne. Apoi, în 1914, dinastia Romanov a condus Rusia sfâşiată de contradicţii într-un război european multinaţional, care avea să dureze patru ani.

Noul imperialism. Desăvârşirea cuceririi lumii de către puterile europene. Expansiunea europeană în afara graniţelor continentului, începută în epoca modernă timpurie nu a încetat niciodată, însă agresiunea împotriva altor state a pierdut din intensitate cam cu un secol înainte de anul 1870. La sfârşitul secolului al XIX-lea a început o nouă campanie imperialistă, mai puternică şi mai eficientă. Efectul conjugat al mai multor elemente a avut drept consecinţă cea de-a doua fază a cuceririi lumii. Între 1870 şi 1880, Anglia, Belgia, Olanda, Germania şi Franţa aveau deja sisteme industriale bine dezvoltate, celelalte state intrând şi ele în procesul de modernizare economică. Mulţi oameni de afaceri se temeau oarecum nejustificat la gândul că, pe măsura continuării procesului de industrializare în Europa, resursele naturale şi pieţele de desfacere ar putea deveni în curând insuficiente pentru a susţine creşterea economică. Convingerea că naţiunile lor trebuiau să achiziţioneze noi teritorii care să furnizeze atât materii prime, cât şi clienţi pentru produsele industriale i-a determinat pe anumiţi industriaşi să sprijine ideea unei expansiuni imperialiste. În aceşti ani, întreprinderile industriale şi dezvoltarea economic a Europei erau controlate din ce în ce mai mult de mari firme de investiţii. O dată cu consolidarea sistemului economic modern, finanţiştii şi investitorii particulari au început să-şi facă planuri de afaceri tot mai rentabile, pe care Europa era prea mică pentru a le aduce la îndeplinire. Dincolo de graniţele continentului însă existau o infinitate de posibilităţi financiare. Uneori, conducători de stat precum Bismarck s-au opus iniţial tendinţelor imperialiste ale capitaliştilor şi ale altor grupuri sociale, însă ulterior au cedat. Susceptibilitatea funcţionarilor de stat în faţa acestor cereri deriva în parte din conştientizarea necesităţii ca statul naţional în proces de consolidare să câştige şi să păstreze sprijinul oamenilor de afaceri şi al altor segmente ale clasei mijlocii care împărtăşeau aceleaşi puncte de vedere. Fără bunăvoinţa acestor forţe sociale extrem de bogate, educate şi active politic, chiar şi regimurile autocrate ar fi suferit o diminuare a puterii. Statele democratice trebuiau să se supună necondiţionat voinţei unor astfel de grupuri de presiune influente. Noul naţionalism al epocii înflăcăra inimile liderilor politici la fel ca şi pe cele ale oamenilor de afaceri, intelectualilor, vârfurilor ecleziastice şi multor altor categorii de cetăţeni. Convinşi de superioritatea culturii lor naţionale şi a statului care o personifica, liderii şi masele entuziaste erau pregătite să întreprindă o iniţiativă imperialistă comună, dovedindu-şi forţa prin cucerirea şi colonizarea unor teritorii străine. În plus, la sfârşitul secolului al XIX-lea, darwinismul social şi rasismul au exercitat o puternică influenţă. Distorsionarea teoriei lui Darwin a alimentat conflictele izbucnite pe glob între naţiuni care ţineau să-şi dovedească superioritatea, cea mai capabilă urmând să triumfe asupra popoarelor pe care pornise să le cucerească, întrecându-şi rivalii europeni în competiţia imperialistă. Rasismul a izvorât, de asemenea, din credinţa că anumite rase erau superioare prin naştere. Conştienţi de superioritatea rasei lor albe (germanice sau britanice, cum credeau unii), rasiştii europeni au decretat că datoria lor este să supună rasele inferioare din afara graniţelor continentului. Alţi europeni, care nu manifestau făţiş astfel de atitudini darwiniste sau rasiste, pur şi simplu nutreau convingerea că civilizaţia lor le depăşea pe toate celelalte din punct de vedere material, moral şi spiritual, condiţie care le impunea obligaţia de a emancipa popoarele înapoiate din restul lumii. Mai precis, ei susţineau ideea de extindere a puterii europene cu scopul de a aduce acestor nefericiţi confort, valori umane şi credinţa într-o civilizaţie superioară. Pornirile imperialiste de acest fel au persistat chiar şi atunci când beneficiarii modernizării se împotriveau şi trebuiau supuşi cu forţa. În secolul al XIX-lea, când tendinţele imperialiste europene s-au intensificat, ele au afectat mai puternic doar zonele unde anterior europenii făcuseră doar mici incursiuni, Asia, Oceania şi Africa. La începutul epocii moderne, Portugalia a atacat India, însă afacerile particulare ale englezilor, care au organizat Compania Indiilor de Est, au determinat ocuparea acestei arii şi ulterior, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dominarea întregului subcontinent În perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, câteva mii de administratori britanici şi jumătate de milion de autohtoni au construit un aparat birocratic colonial care guverna aproape două treimi din uriaşul subcontinent, influenţând indirect afacerile publice din restul Indiei. Populaţia colonizată, care număra între 200 şi 300 de milioane de locuitori, a beneficiat, dar a şi suferit de pe urma politicilor pe care nu le putea influenţa în niciun fel. Dominaţia britanică a accelerat bunăoară dezvoltarea unui stat modern, a practicilor economice şi medicale moderne. Aceste schimbări au ameliorat curând starea de sănătate şi securitatea civilă a unui număr restrâns de persoane. Autorităţile au încercat, mai mult, să pună capăt anumitor practici tradiţionale, cum ar fi arderea soţiilor de vii o dată cu cadavrul soţilor. Poate că victimele potenţiale ale ritualului ar fi apreciat această măsură, însă, în general, încălcarea tradiţiei provoca reacţii negative. Rasismul şi practicile spoliatoare ale britanicilor i-au nemulţumit cu siguranţă şi mai mult pe indieni. Astfel, la sfârşitul veacului al XIX-lea oprimarea rasială a declanşat în India o mişcare naţionalistă care în scurt timp s-a bucurat de o adeziune largă în rândul maselor. Sfera afacerilor desfăşurate de Compania britanică a Indiilor de Est la începutul secoluluial XIX-lea includea şi introducerea opiului în China spre comercializare. Conducătorii chinezi au încercat să pună capăt acestui comerţ dar britanicii au ripostat prin forţa armelor. Anglia a câştigat aceste războaie ale opiului (1839-1842), în urma cărora China şi-a pierdut parţial suveranitatea. Învingătorii au reuşit să obţină dreptul de a-şi continua afacerile cu opiu, fixând totodată tarife avantajoase pe mărfurile englezeşti vândute în China şi aplicând cetăţenilor britanici rezidenţi în ţară legislaţia britanică, nu chineză. În continuare, Franţa, Rusia şi Statele Unite au umilit şi mai mult China, extinzând aceleaşi privilegii tarifare şi drepturi legale asupra cetăţenilor lor. Probabil că şi japonezii ar fi suferit o limitare similară a suveranităţii dacă nu şi-ar fi occidentalizat instituţiile economice şi militare suficient de mult încât să-i ţină la distanţă pe europeni şi pe americani. Creşterea puterii Japoniei i-a permis acestei naţiuni asiatice să-şi construiască în zonă un imperiu colonial propriu şi să înfrângă un gigant european în războiul ruso-japonez (1904-1905). Expansiunea Rusiei a urmat o altă cale. Un capelan creştin ortodox rus, cu crucea ridicată deasupra capului a pătruns în Taşkent în fruntea armatelor care au ocupat oraşul în iunie 1865. Acest centru musulman cucerit de soldaţi în numele ţarului Alexandru al II-lea era primul oraş important capturat de el într-o vastă regiune din Asia Centrală, Turkestanul Occidental. Un deceniu mai târziu, imperiul rus înglobase întreg acest teritoriu. Până în 1875, Rusia a obţinut şi alte posesiuni la est de Asia Centrală. Sub presiunea simultană a Angliei, Franţei şi Rusiei, în 1858 şi 1860, China a semnat tratate prin care renunţa la o serie de teritorii în favoarea ţarului.În continuare, Rusia a cedat Japoniei un lanţ de insuliţe din Pacific, în schimbul jumătăţii sudice a Sahalinului. Expansiunea imperialistă sub Alexandru al II-lea a reprezentat punctul culminant al unei îndelungate istorii conflictuale între ruşi şi popoarele turcice şi asiatice din această regiune. Demersul imperialist a fost motivat şi de consideraţii religioase. Probabil însă că agenţii expansiunii ruse erau preocupaţi mai curând de profiturile materiale şi strategice pe care doreau să le realizeze. Indiferent de intenţiile ruşilor, modul de viaţă al autohtonilor din zonă s-a schimbat foarte puţin. În timp ce Alexandru al II-lea îşi extindea imperiul către nordul Asiei, Napoleon al III-lea asigura Franţei un nou imperiu colonial în sud. O demonstraţie de forţă a flotei sale la Saigon a marcat debutul campaniei imperialiste franceze în această regiune, în anul 1859. Zece ani mai târziu, trupele împăratului ocupau întreaga Indochină. Agenţii imperialişti ai celui de-al doilea Imperiu şi ai Republicii a Treia au depus eforturi mai susţinute de convertire a băştinaşilor asiatici la modul de viaţă european decât ruşii şi englezii. Totuşi francezii au continuat să-i trateze pe locuitorii Indochinei ca pe o populaţie supusă şi inferioară, ceea ce a generat, ca şi în India, mişcări naţionaliste anticoloniale. În secolul al XIX-lea, după mai bine de 300 de ani de când portughezii începuseră să cucerească primele colonii de coastă în Africa, europenii continuau să deţină o porţiune foarte mică din continent, fără a ştii aproape nimic despre geografia lui fizică şi socială. În următorii şaptezeci de ani, ei şi-au accelerat treptat ritmul de anexare teritorială, angajându-se într-o competiţie năvalnică de cucerire a întregului continent. Olandezii îşi adjudecaseră, la începutul epocii moderne, Capul Bunei Speranţe, o vastă colonie din extremitatea sudică a Africii. În 1806, englezii au cucerit Cape Town, de unde au început să pătrundă în interior. Coloniştii olandezi (burii) s-au revoltat, mai ales după ce englezii au decretat abolirea sclaviei în1834. Ca să scape de englezi, burii s-au retras în interiorul continentului(1834-1837), unde s-au organizat în două republici. Conflictele între primul şi al doilea val de invadatori europeni au persistat. În cele din urmă, o numeroasă armată britanică a pus capăt acestor divergenţe în brutalul Război al burilor (1899-1902). Penetraţia franceză începută în 1830 pe coasta Africii de Nord, în Algeria, a provocat o reacţie şi mai ostilă decât cea produsă în aceiaşi perioadă de englezi în sud. Au trebuit să treacă treizeci de ani de lupte crâncene cu musulmanii algerieni pentru ca Franţa să dobândească controlul definitiv în regiunea de coastă. Proiectul lui Napoleon al III-lea de construire a Canalului de Suez, încheiat în 1869, preciza marile interese franceze pe continentul negru. Cu toate acestea, Anglia s-a împotrivit prompt pătrunderii Franţei în colţul nord-vestic al continentului, ajungând chiar să controleze canalul (1872). În continuare, rivalitatea franco-engleză în zonă a crescut atingând cote primejdioase. În vreme ce trupele britanice şi franceze încercau să ocupe nordul şi sudul Africii, regele belgian Leopold al II-lea a pătruns în inima continentului, cucerind această regiune cu titlul de posesiune personală. David Livingstone, medic şi misionar englez, ajunsese în Africa Centrală în 1841. Ca subterfugiu de atragere a cititorilor, ziarul newyorkez „Herald” l-a trimis pe H. M. Stanley în căutarea doctorului Livingstone (1871). În continuare, Stanley a promovat comerţul în teritoriile de pe fluviul Congo explorate de el. În 1876, Stanley a reuşit să-l convingă pe Leopold să-i cedeze un teritoriu vast amplasat la sud de fluviul Congo, şi să creeze plantaţii de cauciuc, ca afacere particulară. Franţa a intervenit imediat, pretinzând teritoriul aflat la nord de fluviu. Era începutul unui puternic conflict. Noul regat din Africa Centrală al lui Leopold era o colonie personală, nu o posesiune belgiană. El conţinea teritorii râvnite în egală măsură de Franţa, Anglia, Portugalia şi Germania. Astfel, conducătorii marilor puteri europene au decis să ţină o conferinţă în cadrul căreia să rezolve aceste diferende şi să reglementeze colonizarea teritoriilor din jurul deşertului Sahara. În discuţiile purtate la Berlin, participanţii au convenit că ţinutul african al lui Leopold era o posesiune personală, neputând fi controlată nici de Belgia, nici de alt stat. De asemenea, diplomaţii au delimitat un perimetru convenabil pentru colonia lui Leopold, declarând că, pe viitor, marile puteri nu puteau avea pretenţii decât asupra teritoriilor ocupate efectiv. După conferinţa de la Berlin, regele Leopold a continuat să-şi exploateze plantaţiile cu aceleaşi metode inumane de muncă „sclavagistă” ca şi anterior. În decursul anilor s-a declanşat o anchetă internaţională pe această temă. Sub presiunea comunităţii internaţionale care urmărea cu un ochi critic proiectul iniţiat de monarhul belgian, până la urmă colonia a fost preluată de stat, în 1908, ea devenind cunoscută sub denumirea de Congo belgian. Goana frenetică după noi teritorii, care a condus la convocarea Conferinţei de la Berlin, a continuat şi după încheierea lucrărilor acesteia. Britanicii au cucerit regiuni la nord de Capul Bunei Speranţe, ajungând până la teritoriile ocupate de germani, portughezi şi belgieni. La nord de fâşia formată de Africa de Est, Anglia a mai cucerit alte două colonii (Kenya şi Uganda), impunându-le Egiptului şi Sudanului statutul de protectorat. Astfel, cea mai mare parte a Africii de Est aparţinea englezilor. Franţa a înglobat aproape două treimi din vestul continentului în imperiul ei şi, dacă nu ar fi fost blocată de Anglia, ar fi continuat să înainteze către est, spre Marea Roşie. Spania, Germania şi Italia deţineau teritorii relativ mici în Africa de Nord. În 1911, italienii au cucerit Tripoli pe care l-au rebotezat Libia. După căderea regiunii tripolitane, numai Etiopia în estul Africii şi Liberia pe coasta de vest şi-au mai păstrat independenţa. În 1896, etiopienii reuşesc să respingă o expediţie italiană, prezervându-şi libertatea. Liberia, stat înfiinţat de americani pentru sclavii eliberaţi, şi-a păstrat, de asemenea, neatârnarea. Oricum, până în 1914, marile puteri europene cuceriseră cea mai mare parte a lumii. Începând cu această dată, au început să-şi dispute propriile teritorii.

România în relaţiile internaţionale (1878-1914). Prevederile tratatului de la Berlin au fost primite cu răceală şi resentiment în România, pierderea sudului Basarabiei fiind interpretată ca o încălcare a suveranităţii naţionale. Drept urmare, Rusia a devenit din nou, atât în ochii guvernului cât şi în cei ai opiniei publice, inamicul public numărul unu, cel care îşi înşela aliatul după ce se folosise de el în război. În condiţiile slăbiciunii franceze de după 1871 şi ale interesului marilor puteri occidentale pentru Balcani, singurele ţări care puteau reprezenta o contrapondere faţă de expansionismul rus erau Germania şi Austro-Ungaria. În pofida relaţiilor încordate cu Viena, tensionate nu numai din pricina Transilvaniei, dar şi din cea a chestiunii Dunării şi a raporturilor comerciale, guvernul liberal condus de I.C.Brătianu s-a apropia treptat de Puterile Centrale, ajungându-se în 1883 la semnarea unui tratat de alianţă cu Austro-Ungaria, la care au aderat apoi Germania şi Italia. Tratatul va fi reînnoit în1892, 1902 şi 1913, iar prevederile lui au fost ţinute departe de cunoştinţa publicului, fiind cunoscute doar de şefii cabinetului. Ele nu au fost aduse niciodată în discuţia parlamentului de teama respingerii lor. Totuşi, în contextual internaţional ulterior tratatului de la Berlin, aderarea la Tripla Alianţă a avut unele efecte favorabile, a scos România din izolarea diplomatică în care se găsea, i-a consolidat poziţia în sudestul Europei, aducându-i în acelaşi timp unele avantaje economice pe piaţa central-europeană. În acelaşi timp însă, ea a stânjenit lupta naţională materializată prin ajutorul pe care regatul îl putea acorda deschis românilor ardeleni. Astfel, pe termen lung, alianţa cu Puterile Centrale mergea în contra intereselor naţionale şi împotriva spiritului public autohton. Faţă de zona balcanică, România a manifestat în această perioadă un interes scăzut. Relaţiile cu Grecia au fost în general proaste, mai ales datorită problemei aromâneşti. Relaţiile cu Poarta au fost practic inexistente. Cele cu Bulgaria au fost mai degrabă reci. Mai strânse au fost doar relaţiile cu Serbia, Bucureştiul fiind, de obicei, ostil politicii antisârbeşti a Austro-Ungariei. Renaşterea politică şi militară a Franţei către sfârşitul veacului al XIX-lea, precum şi o adevărată explozie de sentimente filofranceze în rândurile intelectualităţii, dublate de o eternă animozitate faţă de autorităţile maghiare, au pregătit terenul pentru lenta dar sigura reorientare diplomatică care va culmina cu ieşirea României din Tripla Alianţă şi aderarea ei la Antantă. Războaiele balcanice au deviat pentru scurt timp atenţia opiniei publice de la tot mai ascuţitul conflict româno-maghiar din Transilvania. Încheierea celui de-al doilea război balcanic prin pacea de la Bucureşti a adus României Cadrilaterul, acea parte a Dobrogei lăsată Bulgariei în 1878. Măsura va învenina pentru multă vreme relaţiile noastre cu vecinul de la miazăzi şi va slăbi, în chip evident, frontul de sud în clipa intrării României în război.