VREMURI TULBURI ÎN MOLDOVA SECOLULUI XVI.

 

VREMURI TULBURI ÎN MOLDOVA SECOLULUI XVI

 Petru Rareș, Luceafărul renumitului scriitor și avocat Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858-1918) a trecut în neființă la începutul lui septembrie 1546. Dintre cei trei fii legitimi ai lui au urmat la domnie doi: Iliaș Rareș (1546-1551) care a trecut la islam și Ștefan Rareș (1551-1542) care a fost asasinat de boieri la Țuțora la începutul lui septembrie. Al treilea, Constantin Rareș a murit în 1554, prin ajutorul dat de cumnatul său Alexandru Lăpușneanu. Un fiu nelegitim, Iancu Sasul, fost domn al Moldovei (1579-1582), a fost decapitat la Liov (azi în Ucraina) în decembrie 1582. Fiicele lui Petru Rareș au fost căsătorite cu două capete încoronate: Chiajna (Mircioaia) cu Mircea Ciobanu domn al Țării Românești (trei domnii, 1545-1559) mort probabil otrăvit și Ruxandra cu Alexandru Lăpușneanul (două domnii 1552-1568), mort probabil otrăvit de soție care își răzbuna mama, sugrumată din ordinul soțului. După asasinarea lui Ștefan Rareș în 1552 a urmat domnia de două, trei zile în septembrie a lui Joldea, care trebuia să vină la Suceava să se căsătorească cu Ruxandra, fiica lui Petru Rareș și a Elenei. La Șipote pe râul Jijia a fost luat prizonier de stolnicul Petrea și închis în mănăstire. Petrea era fiul nelegitim al lui Bogdan al III-lea (1504-1517) și al Anastasiei din ținutul Lăpușnei. A luat numele de Alexandru, și a devenit domn ajutat de poloni și de boierii care îl asasinaseră pe Stefan Rareș. S-a căsătorit cu Ruxandra și a fost confirmat de sultan. Dar după puțini ani boierii au regretat alegerea noului domn. Politica de obediență față de poloni și turci a nemulțumit și au început pârile la Poartă și solia la Habsburgi (împăratul imperiului romano-german era Ferdinand I 1546-1564, rege și al Ungariei). Ura boierilor împotriva domnului i-a determinat să prefere un străin de neam, țară și religie în locul stăpânului legitim pe care-l doreau îndepărtat. Acesta era aventurierul cunoscut sub numele de Despot Vodă (nov. 1561-nov 1563). Era grec de origine. Își alcătuiește o genealogie fantezistă. Se trăgea din eroii greci legendari, din împăratul bizantin Heraclius (610-641), descendent din Lazăr Brancovici despotul Serbiei și rudă cu Doamna Ruxandra a Lăpușneanului, a cărei mamă era Elena Brancovici. În 1552 luptase în oștile împăratului romano-german Carol Quintul (1519- 1556, fratele lui Ferdinand) împotriva francezilor. O combinație stranie. Carol, regele prea catolic avea un căpitan protestant. A colindat Europa. S-a dus în Saxonia, la Wittenberg unde Martin Luther (1483- 1546) inițiatorul Reformei afișase la 31 octombrie 1517 cele 95 de teze pe porțile catedralei. În 1555 îi scria lui Filip Melanchton (1497-1560) adeptul luteranismului, recomandându-se Iacob Basilicos marchizul, despot de Samos. Apoi a trecut prin Suedia, Prusia, Polonia, Transilvania și a ajuns în Moldova la ruda sa Doamna Ruxandra. Folosindu-se de diploma de confirmare a genealogiei sale acordată de Carol Quintul, se declara despot de Samos cavaler al neînvinsului împărat și conte palatin. Carol Quintul îi acordase titlul de „cavaler laureat și conte al curții noastre imperial”, conferindu-i dreptul de a consacra notari publici, doctori, magistrați și bacalaureați în litere și să numească poeți laureați. Cronicarul Azarie îl aprecia: „Om iscusit în războaie … și-a adunat bărbați din toate limbile, pricepuți în lupte, viteji, crunți ca și leii, cu inimă îndrăzneață.” Cunoscând realitățile moldovenești Despot a plănuit să ajungă suveranul țării, să ocupe și scaunul Valahiei unind cele două țări românești, apoi să elibereze Grecia și să înceapă războiul împotriva turcilor. A început să caute aliați și să comploteze împotriva domnului. În 1560 din Transilvania apelează la Ferdinand să obțină ajutor pentru înlocuirea Lăpușneanului pretextând că acesta este un tiran crud. Brașovenii, în 1558, notau în register „Magnificus despotas reversurus stimat respectat in Moldaviam”, iar moldovenii îl numeau în 1560 „Domnus noster Despot” deși nu luase domnia. O scrisoare a boierilor moldoveni afirma că „Alexandru a fost făcut domn de poloni, că e un țăran, scoate ochii, spânzură, taie capetele, trage în țeapă, are de gând să turcească țara cum a făcut cumnatul sau Mircea Ciobanul.” Un diplomat, trimisul imperial afirma că Moldova era țara schingiuiților. Lăpușneanu, prin spionii săi a aflat de intențiile și acțiunile lui Despot. A vrut să scape de intrus prin otrăvire, dar Despot a fugit la poloni, la nobilul Albert Laski. La rândul său Despot a încercat să-l otrăvească pe Lăpușneanu printr-un medic, fără succes. Despot și-a încropit o armată. Laski și-a vândut moșiile pentru 20.000 de florini cu ajutorul cărora a tocmit mercenari. Pentru banii avansați, Despot l-a declarat „succesorul nostru la tronul Moldovei.” În armata lui Despot s-au angajat mercenari germani, maghiari, croați, spanioli, archebuzieri flamanzi. Ungurii n-au fost loiali până la sfârșit. La asediul Sucevei de către Tomșa, l-au trădat și i-au prădat vistieria. „Umblau mai mult după pradă, decât după izbândă” (Hurmuzachi). În lupta pentru scaun Despot avea 2.000 de oșteni mercenari încercați. Bineînțeles polonii ajutau pe Lăpușneanu. Ca să adoarmă bănuielile domnului, Despot a difuzat știrea că ar fi murit ca urmare a încercării de suprimare. Cu ajutorul lui Ferdinand și al lui Laski, Despot a revenit în Moldova. Lupta s-a dat la Verbia (pe râul Jijia) lângă Botoșani, la 18 noiembrie 1561. Lăpușneanu trădat de comandantul armatei Ion Moțoc, a trebuit să fugă și după o nouă încercare de rezistență a fugit în Turcia. Și astfel, după spusele lui Alexandru D. Xenopol (1847-1920) „era primul grec care a ocupat un scaun domnesc în Țările Române”. Bătălia de la Verbia a fost obținută de armele de foc ale mercenarilor lui Despot. Interesant este faptul că protestanții poloni au luptat în armata lui Despot împotriva catolicilor poloni care erau în armata Lăpușneanului. Despot se autonumea Ioan Voievod. Adoptase denumirea voievodală românească a domnului, de la apelativul IO din titulatura domnească. A luat numele domnesc de Ioan. Titulatura în scrisorile către habsburgi în 1562 era „Heraclides Iacobus Basilicus Dei Gratia Despotos Sami ac Regni Moldoviae Princeps”, titlu recunoscut de împăratul Ferdinand. În 1560, într-o scrisoare către brașoveni se declara „Heraclide Basilic Iacob din mila lui Dumnezeu despot de Samos” (Peste trei secole scriitorul, memorialistul și prim-ministrul Ion Ghica a fost cinci ani bei de Samos). Despot a intrat în Suceava afirmând că s-a așezat în țara strămoșilor săi. Grecul devenise subit moldovean. Turcii nemulțumiți intenționau să facă Moldova pașalâc. Despot a trimis o epistolă sultanului în care pretindea că nu s-a ridicat împotriva lui Soliman, ci a tiranului. A fost chemat de locuitori și se oferă să mărească tributul de la 30.000 la 50.000 de galbeni. Sultanul îl considera pe Despot „acest al nostru ales cinstit și între ai săi domni egal, demn de toată demnitatea și cinstea domn Ioan voievod”. Pe Lăpușneanu sultanul îl numea „sclavul meu”. Turcii au acordat învestitura fără majorarea haraciului. În 1564 moldovenii au dublat tributul (Lăpușneanu). În același timp Despot pregătea lupta împotriva turcilor cu ajutorul lui Ferdinand. Cu diplomație Despot obținut protecția Franței și a regelui Boemiei. A ridicat în dregătorii mulți boieri loiali. Moțoc a fost răsplătit cu vornicia. Lui Laski, pentru datoria uriașă, i-a încredințat cetatea Hotin. Apoi s-a răzgândit, fapt ce i-a tras dușmănia polonului. Acesta s-a aliat cu nobilul polono-lituanian Dimitrie Wisniowiecki care dorea domnia Moldovei, mai îndreptățit decât Despot. Era înrudit cu suveranii Moldovei. Tatăl său Ivan era căsătorit cu Magdalena, sora Elenei, Doamna lui Petru Rareș. Despot a favorizat religia protestantă fapt ce a nemulțumit preoții ortodocși. La Hârlău a înființat pentru luterani o școală, celebra Schola latina care după un incendiu a fost mutată la Cotnari, unde deseori Despot își avea reședința, localitate cu numeroși sași protestanți. La școală activa umanistul german Ioan Sommer (1542-1574) secretarul domnului care a redactat o biografie a lui Despot. Domnul Moldovei era un erudit. Cândva scrisese în latinește o lucrare intitulată „De arte militari” (Despre arta militară). Cunoștea multe limbi. Intenționa să dea țării un cod de legi și pusese un grec să elaboreze textul. A bătut monede de aur și argint. Moneda din 1562 avea numele Maicii Domnului - „Patrona Moldaviae” și este o monedă mică de argint asemănătoare asprului. Tot din argint dar și din aur este moneda din 1563 în care se autointitulează „Pater patriae” și este de mărimea talerului. Despot a folosit un simbol al puterii și suveranității din Europa Apuseană: sceptrul. A fost folosit rar de domnii români (Vasile Lupu, Mihnea al III-lea). Buzduganul (cu care a fost ucis Despot) era simbolul stăpânului. Nu trebuie confundat cu schiptrul care era un steag (mare al domnului, de învestitură, steaguri turcești, leșești). Nevoia imperioasă de bani l-a determinat să pună biruri sporite. În 1563 a impus o nouă dare de un galben pentru gospodăria țăranilor fapt ce a provocat mare ură și dușmănie. La Hotin țăranii nemulțumiți l-au luat prizonier și au cerut anularea birului și dreptate împotriva boierilor care luau pământurile celor care nu plăteau și popilor (a protestanților în special, dar și a ortodocșilor) care erau pricina tuturor nenorocirilor. Ca să obțină bani Despot a topit odoarele din biserici. Despot s-a sprijinit pe armata de mercenari. În 1562 Ferdinand aprecia că Despot poate mobiliza o armată de 40.000 de călăreți și 60.000 de pedeștri, fără arme de foc. Cifra este desigur exagerată. Un diplomat italian afirma că moldovenii erau înarmați cu sulițe foarte lungi, săbii încovoiate și scuturi. Tensiunile s-au acumulat. Boieri nemulțumiți, țărani sărăciți, mercenari nesătui. S-a format un complot, apoi o coaliție împotriva lui Despot: Laski, hatmanul Ștefan Tomșa, boierii moldoveni. Tomșa, după cele scrise de cronicarul Azarie era „frumos la înfățișare, viteaz, cu inima îndrăzneață și avea dragoste caldă pentru adevărata credință”. Era apărător al Bisericii ortodoxe împotriva confesiunilor străine ale papistașilor și reformaților. Tomșa fusese proclamat domn de moldoveni încă din august 1563. Însă sufletul său nu era la fel de frumos ca fizicul. Boierii moldoveni îl cheamă în ajutor și pe cneazul Dimitrie Wisniowiecki căruia-i promit coroana Moldovei. Insistă și Tomșa care avea alte planuri. Coroana o vrea el, nu era pentru alt străin. Cneazul era organizatorul căzăcimii zaporojene (numele provenea de la cuvintele ucrainiene za poroje - la pragurile Niprului). Tomșa, Laski, Wisniowiecki intră cu oștile lor în țară. Boierii fideli solicită sultanului recunoașterea lui Tomșa ca domn. Poarta l-a numit domn tot pe Lăpușneanu. Tomșa cel cu două fețe, care intrase în țară pentru a-i lua locul lui Despot, își anunță domnul că Wisniowiecki a chemat în ajutor tătarii pentru a-l înfrânge pe Despot. Îi cere domnului să-i trimită cavaleria formată din mercenari spre a-i înfrânge pe tătari. Despot de bună credință îi trimite cavaleria de unguri, germani, poloni care sunt îmbătați și masacrați de oștenii lui Tomșa. După această trădare a suveranului, urmează cea asupra aliatului. Îl cheamă pe cneaz cu cazacii să pornească asupra lui Despot. Însă în cursa întinsă sunt măcelăriți cazacii, iar cneazul prizonier este trimis la Stambul, unde torturat a murit în cârlige după trei zile. Despot se închide în Suceava. Asediul cetății a început la 8 august 1563. „A fost război ziua și noaptea și vărsare de sânge și pieire de ostași”, susțin cronicile. Trei luni artileria lui Tomșa lovește zidurile Sucevei. La Târgu Neamț ocupat de oștenii lui Tomșa sunt măcelăriți soldați și muncitori străini. Este ucisă văduva episcopului protestant. Este dărâmată școala de la Cotnari. Fugar, Johannes/Ioan Sommer rătăcește trei luni prin păduri. O fiică a lui Despot este ucisă iar maică-sa grecoaica, trimisă la mănăstire. Sunt masacrați soțiile și copii oștenilor lui Despot din Suceava. Tomșa, „omul cu mare inimă” cum îl numea Grigore Ureche, n-are inimă deloc. Nu reușește să cucerească și atunci recurge la tactica obișnuită, trădarea. Cumpără comandantul garnizoanei pentru a preda cetatea. Despot a aflat și cu mâna lui execută pe trădător, fapt ce a iscat ura oștenilor garnizoanei. Tomșa jură că oștenii garnizoanei vor fi lăsați liberi dacă predau cetatea și de nume de viclenie să se curățească (nu vor fi considerați trădători). Oștenii lui Despot deschid porțile. Tomșa se afla în satul Areni. Despot singur, fără oșteni și suită, s-a îmbrăcat în straie de domn, cu coroana pe cap și s-a dus la Areni să se închine lui Tomșa. Acesta l-a mustrat pentru jefuirea bisericilor și alte fărădelegi. L-a lovit cu buzduganul. Ca de obicei, mulțimea lașă și servilă, l-a ucis cu numeroase răni. Capul i-a fost tăiat de călăul tătar și dus în Turcia în divanul stambuliot. Coroana de aur a fost spartă în bucăți și alte bijuterii au fost furate de unguri, care în trecere jefuiau și mănăstirea Putna. Așa a fost sfârșitul lui Despot Vodă la 25 noiembrie 1563. Nicolae Iorga l-a considerat reprezentant al Renașterii europene. Boierimea moldavă îl susținea pe Tomșa pe care îl consideră că este os de domn, fiul lui Ștefan cel Tânăr (Ștefăniță 1517-1527). Sultanul a poruncit beglerbegului Rumeliei să-l repună pe Lăpușneanu în scaun. Lăpușneanu plătise scaunul Moldovei cu peste 200.000 de galbeni și primise steagul de învestitură. Tomșa a domnit toată iarna 1653-1654 în Moldova. Armatele turco-tătare nu reușeau să treacă Dunărea înghețată, iar țăranii din oștirea lui Tomșa ar fi murit bucuroși pentru domnul lor. Lăpușneanu cheltuise mult și nu renunța la domnie. Grigore Ureche amintea cuvintele sale: „De nu mă iubesc ei, eu îi iubesc pre dânșii și de nu mă vrea țara, eu o vreau pe dânsa, și voiu tot merge, ori cu voie, ori fără voie.” După izvoare săsești Tomșa a fost alungat din Moldova la 20 februarie 1564. Oștirea sultanală a turcilor și tătarilor au acoperit țara ca un roi prădând și arzând. Tomșa a fugit în Polonia care sprijinise militar domnia lui. Și-a luat ca amintire întreg tezaurul țării care număra vreo 300.000 de ducați (un ducat=un florin de aur=galben austriac). În martie-aprilie sultanul cere regelui Poloniei Sigismund al II-lea August (1548-1572) „să-l aresteze pe acest vagabond, dacă vrea să se refugieze la voi și să-l trimită viu sau mort sultanului că a făcut mult rău și necazuri țării sale.” La solicitările imperioase ale turcilor Tomșa și boierii lui (vornicul Ion Moțoc marele vătaf al Iașilor, vornicul Drăghici/Petru Spancioc, postelnicul Iosif Veveriță) au fost executați la Lvov/Liov prin decapitare la 26 aprilie 1564. Tomșa a suferit moarte de lotru. La 1 mai Lăpușneanu mulțumea regelui Poloniei pentru omorârea trădătorilor și dușmanilor săi. Trupurile trebuiau înhumate la biserica grecească a Maicii Domnului, dar au fost duse la biserica Sfeti Onufrie (Sfântul Onofrei) din Liov, afară din târg. Mormintele lor nu mai există. După ocupare abuzivă a Bucovinei de Sus de către ocupația sovietică în 1940 multe cimitire românești au fost distruse, biserici, instituții și clădiri de către ucrainieni, dușmanii ereditari ai românilor. La judecata regală au fost condamnați la moarte patru vinovați și alți 17 boieri refugiați au fost absolviți de vină. În timpul domniei, Tomșa și-a atribuit o titulatură ciudată: „Wayvoda moldaviensis, princeps Walachiae et caetera.” Tezaurul Moldovei răpit de Tomșa a rămas în Polonia. A fost primul domn moldovean care a fost jefuit de regele Poloniei. Tezaurul Moldovei cuprindea și birul pentru sultan care fusese strâns din plânsul, sudoarea și sângele oamenilor sărmani. În aprilie 1567, la trei ani de la execuția lui Tomșa, Lăpușneanu reproșa regelui Sigismund August faptul că „tot tezaurul nostru împreună cu odoarele răpite de Despot din bisericile și mănăstirile Moldovei se aflau încă în vistieria din Liov.” Nu fuseseră restituite moldovenilor. După revenirea în țară în a doua domnie, Lăpușneanu s-a răzbunat pe cei care au complotat și participat la înlocuirea lui. La un festin se spune că a ucis 47 de boieri (după alte izvoare, 60). Doar câțiva s-au salvat cu picioarele rupte, după saltul de la ferestre în curte. Răzbunarea divină nu a întârziat. A murit (posibil otrăvit) la 11 martie 1568 și înmormântat trei zile mai târziu.

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a treisprezecea).

 

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a treisprezecea)

61. IIsus îl vindecă pe un băiat demonizat:

MATEI 17:14-20 MARCU 9:14-29 LUCA 9:37-43;

DISCIPOLII AU NEVOIE DE O CREDINŢĂ PUTERNICĂ PENTRU A-L VINDECA PE UN BĂIAT DEMONIZAT:

 Când coboară de pe munte, Iisus, Petru, Iacov şi Ioan sunt întâmpinaţi de o mare mulţime. Ceva nu este în regulă. Nişte scribi s-au strâns în jurul discipolilor şi poartă o discuţie aprinsă cu ei. Oamenii sunt foarte surprinşi să-l vadă pe Iisus şi aleargă spre El ca să-l salute. „Despre ce discutaţi atât de aprins cu ei?”, îi întreabă El (Marcu 9:16). Un om din mulţime îngenunchează înaintea lui Iisus şi îi explică: „Învăţătorule, l-am adus la tine pe fiul meu pentru că are un spirit care l-a lăsat mut. Oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ, iar el face spume la gură, scrâşneşte din dinţi şi îşi pierde puterile. Le-am spus discipolilor tăi să-l scoată, dar n-au putut” (Marcu 9:17, 18). Din câte se pare, scribii îi critică pe discipoli pentru că nu au reuşit să-l vindece pe băiat, poate luând în râs încercările lor. De aceea, în loc să-i răspundă acelui tată deznădăjduit, Iisus se adresează mulţimii: „O, generaţie necredincioasă şi denaturată! Până când va trebui să rămân cu voi? Până când va trebui să vă suport?”. Aceste cuvinte aspre le sunt, fără îndoială, adresate scribilor, care i-au pus pe discipoli în dificultate cât timp a lipsit El. Întorcându-se către tatăl copilului demonizat, Iisus spune: „Adu-l pe fiul tău aici!” (Luca 9:41). În timp ce băiatul se apropie de Iisus, demonul care îl stăpâneşte îl trânteşte la pământ, provocându-i convulsii violente. Băiatul se tăvăleşte pe jos făcând spume la gură. „De când i se întâmplă aşa?”, îl întreabă Iisus pe tatăl băiatului. „Din copilărie”, îi răspunde acesta. „De multe ori a vrut să-l arunce şi în foc, şi în apă ca să-l omoare.” Bărbatul îl imploră pe Iisus: „Dacă poţi să faci ceva, ai milă de noi şi ajută-ne!” (Marcu 9:21, 22). Tatăl este disperat, deoarece nici măcar discipolii lui Iisus nu l-au putut ajuta. Cum reacţionează Iisus la implorarea omului? El îl asigură: „Aceste cuvinte: Dacă poţi! Totul este posibil pentru cel care are credinţă”. Imediat, tatăl copilului strigă: „Am credinţă Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9:23, 24). Iisus observă că o mulţime vine în fugă spre El. În timp ce toţi îl privesc, Iisus mustră demonul: „Spirit care îi faci pe oameni muţi şi surzi, îţi poruncesc să ieşi din el şi să nu mai intri în el!”. După ce îl face pe băiat să ţipe şi îi provoacă multe convulsii, spiritul iese. Apoi, băiatul rămâne întins pe jos, nemişcat. Văzând aceasta, mulţi spun: „Este mort!” (Marcu 9:25, 26). Dar, când Iisus îl ia de mână, băiatul se ridică şi „chiar din ceasul acela” este vindecat (Matei 17:18). Fireşte, oamenii sunt uluiţi de ceea ce face Iisus. Cu câtva timp în urmă, când au fost trimişi de Iisus să predice, discipolii puteau să scoată demoni. De aceea, acum, când sunt doar ei cu Iisus într-o casă, îl întreabă: „Noi de ce n-am putut să-l scoatem?”. Iisus le arată că nu au putut face aceasta din cauza lipsei lor de credinţă. El le spune: „Felul acesta de demoni nu poate ieşi decât cu rugăciune” (Marcu 9:28, 29). Era necesar ca discipolii să aibă o mare credinţă şi să-i ceară lui Dumnezeu putere în rugăciune pentru a scoate acest demon puternic. Iisus concluzionează: „Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo şi se va muta; şi nimic nu vă va fi imposibil” (Matei 17:20). Câtă putere poate avea credinţa! Obstacolele şi dificultăţile care stau în calea progresului nostru în serviciul pentru Domnul pot părea insurmontabile, imposibil de înlăturat asemenea unor munţi. Totuşi, dacă avem credinţă, putem depăşi astfel de obstacole şi dificultăţi.

62. O lecţie importantă despre umilinţă:

MATEI 17:22-18:5 MARCU 9:30-37 LUCA 9:43-48;

IISUS PREZICE DIN NOU CĂ VA MURI; EL PLĂTEŞTE IMPOZITUL CU O MONEDĂ DIN GURA UNUI PEŞTE; CINE VA FI CEL MAI MARE ÎN ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR?

 După ce este transfigurat/schimbat la față şi după ce vindecă un băiat demonizat în zona Cezareii lui Filip, Iisus se îndreaptă spre Capernaum. Călătoreşte doar El cu discipolii pentru că nu vrea ca mulţimile să afle lucrul acesta (Marcu 9:30). Astfel, Iisus are din nou ocazia de a-şi pregăti discipolii pentru moartea sa şi pentru lucrarea pe care o vor face ei apoi. „Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor şi îl vor omorî, iar a treia zi va fi sculat din morţi”, le explică El (Matei 17:22, 23). Discipolii n-ar trebui să fie surprinşi de cuvintele lui Iisus. El le-a mai spus că va fi omorât, deşi Petru nu a vrut să creadă că se va întâmpla aşa (Matei 16:21, 22). În plus, trei dintre apostoli au văzut transfigurarea şi au auzit discuţia despre „plecarea” lui Isus (Luca 9:31). Continuatorii săi se mâhnesc acum foarte mult din cauza a ceea ce le spune El, chiar dacă nu înţeleg în totalitate semnificaţia cuvintelor sale (Matei 17:23). Însă le este teamă să-i pună întrebări referitoare la acest lucru. După un timp, ei ajung la Capernaum, centrul activităţii lui Iisus şi oraşul de unde sunt unii dintre apostoli. Acolo, bărbaţii care încasează impozitul pentru templu se apropie de Petru. Încercând, poate, să-l acuze pe Iisus că se sustrage de la plata impozitelor, ei întreabă: „Învăţătorul vostru nu plăteşte impozitul (pentru temple) de două drahme?” (Matei 17:24). „Ba da”, răspunde Petru. Iisus ştie ce s-a întâmplat. Când ei sunt din nou acasă, în loc să aştepte ca Petru să aducă vorba despre impozit, Iisus îl întreabă: „Ce crezi, Simon? De la cine primesc regii pământului taxe sau impozite? De la fiii lor sau de la străini?”. Petru răspunde: „De la străini”. „Atunci fiii sunt scutiţi de impozite”, îi spune Iisus (Matei 17:25, 26). Tatăl lui Iisus este Împăratul Universului şi Cel căruia i se aduce închinare la templu. Prin urmare, Fiul lui Dumnezeu nu este obligat prin lege să plătească impozitul pentru templu. „Dar, ca să nu-i poticnim”, spune Iisus, „du-te la mare, aruncă undiţa şi ia primul peşte care va veni. Când îi vei deschide gura, vei găsi o monedă de un stater (sau o tetradrahmă). Ia-o şi dă-le-o pentru Mine şi pentru tine” (Matei 17:27). La câtva timp după aceea, când sunt din nou împreună, discipolii îl întreabă pe Iisus cine va fi cel mai mare în Împărăția Cerurilor. Aceşti bărbaţi, care mai devreme se temeau să-i pună întrebări lui Iisus despre moartea Sa, nu se tem acum să-l întrebe despre viitorul lor. Iisus ştie ce gândesc. Ei au discutat deja despre aceasta când au rămas în urma Lui în timp ce se întorceau la Capernaum. De aceea, El îi întreabă: „Despre ce aţi vorbit atât de aprins pe drum?” (Marcu 9:33). Fiindu-le ruşine, discipolii tac, întrucât s-au certat cu privire la cine este cel mai mare. În cele din urmă, apostolii îi pun lui Iisus întrebarea care a stârnit discuţia aprinsă dintre ei: „Cine este cel mai mare în Împărăția Cerurilor?” (Matei 18:1). Pare incredibil că discipolii au avut o asemenea discuţie după ce, de aproape trei ani, îl însoţesc pe Iisus şi îl ascultă predând. Totuşi, ei sunt imperfecţi/păcătoși. În plus, au crescut într-un climat religios în care se pune accent pe poziţie şi pe rang. Mai mult, Iisus i-a promis de curând lui Petru că va primi anumite „chei” ale Împărăției. Ar putea fi acesta un motiv pentru care să se simtă superior celorlalţi? Este posibil ca şi Iacov şi Ioan să se simtă superiori, având în vedere că au asistat la transfigurarea lui Iisus. Indiferent cum ar sta lucrurile, Iisus le corectează atitudinea. El cheamă un copilaş, îl pune în mijlocul lor şi le spune: „Dacă nu vă întoarceţi şi nu deveniţi ca nişte copilaşi, nicidecum nu veţi intra în Împărăția Cerurilor. Aşadar, cine se va umili ca acest copilaş, acela este cel mai mare în Împărăția Cerurilor. Şi cine primeşte un copilaş ca acesta în numele Meu Mă primeşte şi pe Mine” (Matei 18:3-5). Ce metodă extraordinară de învățare! Iisus nu se înfurie pe discipoli şi nu le reproşează că sunt lacomi sau ambiţioşi. El le dă o lecţie îndreptându-le atenţia spre un copil. Copilaşii nu au nicio poziţie socială şi niciun rang. Iisus arată astfel că discipolii trebuie să adopte acest punct de vedere referitor la ei înşişi. În încheiere, Iisus subliniază lecţia pe care vrea să le-o transmită continuatorilor săi, spunând: „Cel ce se poartă ca unul mic printre voi toţi, acela este mare” (Luca 9:48).

63. Iisus dă sfaturi cu privire la poticnire şi la păcat;

MATEI 18:6-20 MARCU 9:38-50 LUCA 9:49, 50;

SFATURI CU PRIVIRE LA POTICNIRE; DACĂ UN FRATE COMITE UN PĂCAT:

 Iisus tocmai a ilustrat ce atitudine ar trebui să aibă continuatorii săi. Ei ar trebui să fie asemenea copiilor, altfel spus, să fie umili şi să nu aibă pretenţia de a li se acorda importanţă. Discipolii ar trebui să-i primească pe astfel de copilaşi în numele lui Iisus, ceea ce înseamnă că-l primesc şi pe El (Matei 18:5). Apostolii au avut recent o discuţie aprinsă cu privire la cine este cel mai mare. Aşadar, ei ar putea considera că Iisus îi mustră prin aceste cuvinte. Însă acum apostolul Ioan menţionează un alt lucru care s-a întâmplat cu puţin timp înainte: „Am văzut un om care scotea demoni folosindu-se de numele Tău şi am încercat să-l oprim, pentru că nu este unul dintre ai noştri” (Luca 9:49). Consideră Ioan că doar apostolii au autoritatea să facă vindecări şi să scoată demoni? Dacă ar fi aşa, cum se face că acest evreu reuşeşte să scoată spiritele rele din oameni? Din câte se pare, Ioan crede că bărbatul nu ar trebui să înfăptuiască lucrări de putere deoarece nu îi însoţeşte pe Iisus şi pe apostoli. Spre mirarea lui Ioan, Iisus spune: „Nu încercaţi să-l opriţi, căci nimeni nu face o lucrare de putere în numele Meu şi imediat după aceea să Mă insulte. Fiindcă cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Pentru că cine vă dă să beţi un pahar de apă fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevărat vă spun că nu-şi va pierde nicidecum răsplata” (Marcu 9:39-41). Deocamdată, nu este necesar ca bărbatul să-l însoţească pe Hristos pentru a fi de partea sa. Biserica creştină nu este încă formată, prin urmare, faptul că acest bărbat nu călătoreşte alături de Iisus nu înseamnă că este un împotrivitor sau că promovează o religie falsă. Omul are cu siguranţă credinţă în numele lui Iisus, iar ceea ce spune Iisus arată că el nu-şi va pierde răsplata. În schimb, ar fi foarte grav dacă bărbatul s-ar poticni din cauza cuvintelor sau a faptelor apostolilor. Iisus spune: „Pentru cine îl poticneşte pe unul dintre aceşti micuţi care cred, ar fi mai bine dacă i s-ar pune în jurul gâtului o piatră de moară ca aceea învârtită de un măgar şi ar fi aruncat în mare” (Marcu 9:42). Apoi Iisus le spune continuatorilor săi că, dacă o mână, un picior sau un ochi îi fac să se poticnească, trebuie să renunţe la acestea, deşi sunt preţioase. Mai bine ar fi să rămână fără o parte a corpului şi să intre în Împărăția lui Dumnezeu decât să o aibă şi să fie aruncaţi în Gheenă (Valea lui Hinom). Probabil că apostolii au văzut această vale de lângă Ierusalim, unde se ardeau gunoaie. De aceea, ei pot înţelege că Gheena simbolizează chinul veșnic. Iisus dă un alt avertisment: „Vedeţi să nu-l dispreţuiţi pe niciunul dintre aceşti micuţi, căci vă spun că îngerii lor, în cer, văd întotdeauna faţa Tatălui Meu”. Pentru a arăta cât de preţioşi sunt „aceşti micuţi” pentru Tatăl Său, Iisus face o ilustrare despre un om care are o sută de oi, dar pierde una. Omul le lasă pe cele 99 pentru a o căuta pe cea pierdută, iar când o găseşte, se bucură mai mult de ea decât de cele 99. Iisus adaugă: „Nu este voia Tatălui Meu care este în cer ca unul dintre aceşti micuţi să piară” (Matei 18:10, 14). Gândindu-se, poate, la discuţia apostolilor cu privire la cine este cel mai mare, Iisus îi îndeamnă: „Să aveţi sare în voi înşivă şi să păstraţi pacea între voi” (Marcu 9:50). Sarea dă gust alimentelor. Tot aşa, sarea figurativă face ca ceea ce spune cineva să fie mai uşor de acceptat, contribuind la păstrarea păcii. Disputele însă nu promovează pacea (Coloseni 4:6). Uneori se vor ivi situaţii grave, iar Iisus le spune discipolilor cum să le rezolve: „Dacă fratele tău comite un păcat, du-te şi dezvăluie-i greşeala numai între tine şi el. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău”. Dar dacă nu ascultă? Iisus dă următorul sfat: „Mai ia cu tine unu sau doi, pentru ca orice lucru să fie stabilit prin gura a doi sau trei martori”. Dacă nici aşa nu se obţin rezultate, ei trebuie să vorbească „cu biserica/adunarea”, adică cu bătrânii/prezbiterii, care au autoritatea de a lua o decizie. Dar dacă cel care a păcătuit nu ascultă nici de această dată? „Să fie pentru tine ca un om al neamurilor şi ca un încasator de impozite”, oameni cu care evreii nu s-ar întovărăşi (Matei 18:15-17). Păstorii bisericii trebuie să acţioneze în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă o persoană care a păcătuit este găsită vinovată şi are nevoie de disciplinare, hotărârea lor „va fi deja legată în cer”. Dar, dacă o persoană este găsită nevinovată, hotărârea va fi deja „dezlegată în cer”. Aceste îndrumări se vor dovedi utile odată ce se va forma Biserica creştină. Când se iau astfel de hotărâri importante, se aplică ceea ce spune Iisus: „Unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu, în mijlocul lor” (Matei 18:18-20).

64. Continuatorii lui Iisus trebuie să fie iertători:

MATEI 18:21-35;

DE CÂTE ORI TREBUIE SĂ IERTĂM? ILUSTRAREA DESPRE SCLAVUL NEÎNDURĂTOR:

 Petru a auzit sfatul lui Iisus cu privire la modul în care un frate trebuie să rezolve o problemă dintre el şi un alt frate, şi anume să o discute direct cu cel care i-a greşit. Dar se pare că Petru vrea să ştie exact de câte ori trebuie cineva să facă aceasta. El întreabă: „Doamne, de câte ori poate să păcătuiască fratele meu împotriva mea şi eu să-l iert? Până la şapte ori?”. Unii conducători religioşi îi învaţă pe oameni că trebuie să ierte de trei ori. Prin urmare, poate că Petru crede că ar da dovadă de multă mărinimie dacă şi-ar ierta fratele „până la şapte ori” (Matei 18:21). Însă a ţine o evidenţă a greşelilor cuiva nu este în armonie cu învăţătura lui Iisus. De aceea, Iisus îl corectează pe Petru: „Eu îţi spun: Nu până la şapte ori, ci până la şaptezeci şi şapte de ori” (Matei 18:22). Altfel spus, nu există o limită în ce priveşte iertarea. Petru nu trebuie să stabilească de câte ori trebuie să-şi ierte fratele. Apoi, pentru a evidenţia că au obligaţia de a fi iertători, Iisus le spune lui Petru şi celorlalţi o ilustrare despre un sclav care nu se dovedeşte la fel de îndurător ca stăpânul lui. Regele vrea să-şi încheie socotelile cu sclavii săi. Îi este adus unul dintre ei, care are o datorie imensă de zece mii de talanţi (60 000 000 de dinari). Pentru că acesta nu are de unde să o plătească, regele porunceşte să fie vânduţi el, soţia lui şi copiii lui şi să se plătească datoria. Atunci, sclavul cade la picioarele stăpânului său şi-l imploră: „Fii răbdător cu mine şi îţi voi plăti totul” (Matei 18:26). Regelui i se face milă de sclav şi, arătându-i îndurare, îi anulează imensa datorie. După aceea, sclavul iese şi-l găseşte pe unul dintre tovarăşii lui de sclavie, care îi datorează o sută de dinari. Pune mâna pe el şi începe să-l strângă de gât, zicându-i: „Plăteşte ce datorezi!”. Tovarăşul lui de sclavie îi cade la picioare şi-l imploră: „Fii răbdător cu mine şi îţi voi plăti” (Matei 18:28, 29). Însă sclavul a cărui datorie a fost anulată de rege nu arată îndurare asemenea stăpânului său. El îl aruncă pe tovarăşul lui în închisoare, unde va rămâne până îi va plăti ceea ce-i datorează, deşi suma datorată este mult mai mică. Iisus spune apoi că alţi sclavi care au văzut cât de neîndurător a fost tovarăşul lor de sclavie merg şi îi relatează stăpânului cele întâmplate. Mâniindu-se, stăpânul îl cheamă pe sclav şi îi spune: „Sclav rău, eu ţi-am anulat toată datoria când m-ai implorat. Nu trebuia să te înduri şi tu de tovarăşul tău de sclavie, aşa cum m-am îndurat şi eu de tine?”. Furios, regele îl dă pe sclavul neîndurător pe mâna temnicerilor până îi va plăti tot ce-i datorează. Iisus spune în încheiere: „Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare, din toată inima, pe fratele vostru” (Matei 18:32-35). Ce lecţie extraordinară despre iertare! Dumnezeu ne-a iertat o datorie imensă, păcatul. Prin comparaţie, orice lucru cu care ne-ar greşi un frate al nostru ar fi neînsemnat. În plus, Dumnezeu nu ne iartă doar o dată, ci de mii de ori. Nu putem şi noi să ne iertăm fratele, poate de mai multe ori, chiar dacă am fi îndreptăţiţi să ne plângem împotriva lui? Iisus ne-a învăţat în Predica de pe munte că Dumnezeu ne va ierta păcatele/greșelile, „aşa cum şi noi le iertăm greșiților noştri” (Matei 6:12).

65. Îi învaţă pe oameni în timp ce călătoreşte spre Ierusalim:

MATEI 8:19-22 LUCA 9:51-62 IOAN 7:2-10;

CE CRED FRAŢII/VERIȘORII LUI IISUS DESPRE EL? CE LOC TREBUIE SĂ OCUPE ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR ÎN VIAŢA CONTINUATORILOR LUI IISUS?

 O vreme, IIsus şi-a desfăşurat activitatea îndeosebi în Galileea, unde oamenii au fost mai receptivi decât în Iudeea. În plus, când a fost în Ierusalim şi a vindecat un om în sabat, „iudeii au căutat să-l omoare” (Ioan 5:18; 7:1). Este toamna anului 32 (după unii comentatori) şi Sărbătoarea Tabernacolelor, sau a Colibelor, se apropie. Această sărbătoare durează şapte zile, fiind urmată în a opta zi de o adunare solemnă. Sărbătoarea marchează sfârşitul anului agricol şi este un timp de mare bucurie, în care israeliţii îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu. Fraţii/verișorii lui Iisus - Iacov, Simon, Iosif şi Iuda - îl îndeamnă: „Pleacă de aici şi du-te în Iudeea”. Ierusalimul este centrul religios al ţării. În timpul celor trei sărbători anuale, oraşul este aglomerat. Fraţii lui Iisus îi zic: „Nimeni nu face ceva pe ascuns când caută să fie cunoscut public. Dacă faci lucrurile acestea, arată-te lumii!” (Ioan 7:3, 4). În realitate, aceşti patru fraţi ai lui Isus „nu manifestă credinţă în El”; ei nu cred că Iisus este Mesia. Totuşi, vor ca oamenii adunaţi în Ierusalim cu ocazia sărbătorii să-l vadă înfăptuind miracole. Conştient de pericol, Iisus le spune: „Lumea n-are de ce să vă urască pe voi, dar pe Mine Mă urăşte pentru că mărturisesc despre ea că faptele ei sunt rele. Urcaţi voi la sărbătoare; Eu încă nu urc la sărbătoarea aceasta, pentru că nu Mi s-a împlinit încă vremea” (Ioan 7:5-8). La câteva zile după ce fraţii lui Iisus pornesc la drum cu grupul de călători, Iisus şi discipolii săi pleacă în ascuns, fără să atragă atenţia oamenilor. Ei o iau pe drumul mai direct, prin Samaria, nu pe cel obişnuit, de-a lungul râului Iordan. Iisus şi discipolii săi vor avea nevoie de găzduire în Samaria, de aceea, Iisus trimite mesageri înaintea Lui ca să facă pregătiri. Oamenii dintr-un anumit sat nu vor să-l primească sau să-i arate ospitalitate, aşa cum se obişnuieşte, deoarece Iisus se îndreaptă spre Ierusalim pentru Sărbătoarea Tabernacolelor, o sărbătoare evreiască. Furioşi, Iacov şi Ioan îl întreabă pe Iisus: „Doamne, vrei să spunem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie?” (Luca 9:54). Iisus îi mustră chiar şi pentru că s-au gândit la aşa ceva. Apoi pornesc din nou la drum. În timpul călătoriei, un scrib vine la Iisus şi îi spune: „Învăţătorule, te voi urma oriunde vei merge”. Iisus îi răspunde: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde să-şi pună capul” (Matei 8:19, 20). Iisus vrea să-i dea de înţeles scribului că, dacă va deveni continuatorul său, se va confrunta cu greutăţi. Şi se pare că scribul este prea mândru pentru a accepta acest mod de viaţă. Prin urmare, fiecare dintre noi se poate întreba: Sunt cu adevărat dispus să-l urmez pe Iisus? Unui alt om, Iisus îi spune: „Urmează-Mă!”. Acesta îi răspunde: „Lasă-mă mai întâi să mă duc şi să-mi îngrop tatăl”. Cunoscându-i situaţia, Iisus îi zice: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, iar tu du-te şi anunţă pretutindeni Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 9:59, 60). Evident, tatăl acestui om încă nu a murit. Dacă ar fi murit, foarte probabil că fiul său n-ar fi aici, vorbind cu Iisus. Bărbatul nu este pregătit să pună Împărăția lui Dumnezeu pe primul loc în viaţă. În timp ce îşi continuă drumul spre Ierusalim, Iisus întâlneşte un alt bărbat care îi spune: „Te voi urma, Doamne, dar lasă-Mă mai întâi să-mi iau rămas-bun de la cei din casa mea”. Iisus îi răspunde: „Niciun om care a pus mâna pe plug şi priveşte la lucrurile din urmă nu este potrivit pentru Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 9:61, 62). Cei care vor să fie discipoli ai lui Iisus trebuie să se concentreze asupra serviciului pentru Împărăție. Dacă un agricultor nu se uită drept înainte când ară, probabil că brazda va ieşi strâmbă. Dacă va lăsa plugul jos pentru a privi înapoi, va rămâne în urmă cu lucrul la câmp. În mod asemănător, oricine priveşte în urmă la această lume păcătoasă nu va rămâne pe drumul care duce la viaţă veşnică.

VIENA 1940 - ARBITRAJ, DICTAT SAU PARTAJ.

 

VIENA 1940 - ARBITRAJ, DICTAT SAU PARTAJ

 Arbitraj, dictat sau partaj sunt denumirile eufemistice ale unui jaf mișelesc hotărât de două mari puteri asupra unui stat suveran european în timpurile contemporaneității. Raptul a fost o execuție realizată de două state cu regimuri politice de extremă dreapta în favoarea altei țări cu aceeași conduită doctrinară. Amândouă erau în relații diplomatice amicale cu România. Un stat de sorginte comună, latină care îi considera pe români „gli piccoli fratelli d’Italia”. Celălalt a făcut abstracție că statul amputat avea un suveran din familia teutonă a Hohenzollernilor - un rege din ginta lor. Italia și Germania au răpit României un teritoriu de 43.492 km² locuit de 2.667.000 de locuitori (după calcule mai precise 2.628.238 - câtă precizie!) dintre care 52,5% români, 37% maghiari; 5,7% evrei; 2,8% germani. Pământul românesc strămoșesc a fost dăruit Ungariei. Cele două state au garantat noile granițe ale României ciuntite. Garanție fără efect. Peste o săptămână, România avea să fie micșorată cu încă 6.920 de km² și 425.000 de locuitori intrați în patrimoniul Bulgariei prin Tratatul de la Craiova. Afinitatea României cu cele două puteri era evidentă, de notorietate, însă a primat orientarea politică a unei entități străine fino-ugrice asupra relațiilor etnice naționale sau regale. Cauza majoră a tratatului arbitrar a fost nerecunoașterea Tratatului de pace de la Paris dintre statele aliate și asociate, cu învinșii din Primul Război Mondial. Cu 20 de ani înainte, în cadrul tratativelor s-au stabilit condițiile păcii cu Ungaria. Președintele Conferinței de Pace de la Paris, Alexandru Millerand a trimis textul tratatului de pace delegației maghiare la 6 mai 1920. Contele Albert Apponyi, șeful delegației, l-a citit și a refuzat să semneze exprimând obiecțiile sale. Peste două zile contele Teleky Pál a anunțat că Ungaria va semna. Tratatul de la Trianon a fost iscălit la 4 iunie 1920 de reprezentanții români: dr. Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu. Ungaria considerată responsabilă pentru declanșarea războiului, era un conglomerat artificial și forțat de rase neasemănătoare și în unele cazuri ostile după opinia unui secretar de stat britanic. Tratatul de pace de la Trianon confirmau unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat al României și prin articolul 27 fixa conturul graniței româno-maghiare. Timp de două decenii politicienii unguri n-au acceptat deciziile Conferinței de Pace de la Paris, dar au fost obligați să se supună. Instaurarea regimurilor totalitare de tip extremist în Europa a permis Ungariei să pretindă revendicări teritoriale. Situația europeană era încâlcită. Apăruse după război un stat în estul european, cu un regim politic necunoscut până atunci, de extremă stângă, care proclama comunitatea bunurilor. În centrul Europei, așa numita Mittel Europa, apăruse o ideologie de extremă dreapta. În Italia după Marșul asupra Romei din 28-29 octombrie 1922, regele Vittorio Emmanuele III (1869-1947), rege din 1900, l-a împuternicit pe Benito Mussolini, (1883-1943, prim-ministru din 1922 și conducătorul Italiei, Il Duce 1922-1943) să alcătuiască guvernul. Așa a fost instaurată dictatura fascistă (în martie 1919 la Milano au fost înființate primele fascii de luptă, grupuri militarizate de asalt). În Germania la 30 ianuarie 1933 a fost numit cancelar al Reichului (imperiului) Adolf Hitler (1889-1945) șeful Partidului Național Socialist al Muncitorilor din Germania devenit Führer (conducător) în august 1934. Partidul nazist fusese înființat la 5 ianuarie 1919. Ungaria a avut diferite forme de putere politică după Primul Război Mondial. La 21 martie 1919, muncitorii din Budapesta au proclamat Republica Ungară a Sfaturilor al cărui guvern revoluționar era condus de Bela Kun. A durat numai 133 de zile și la 1 august 1919 a fost dizolvată prin concursul marilor puteri ale Antantei. În orașul Seghedin (Szeged) se constituie un guvern condus de amiralul Miclos Horthy (amiral peste forțele navale riverane ale Dunării, Tisei și ale lacului Balaton). Amiralul a intrat în noiembrie 1919 în Budapesta (după desființarea sfaturilor/sovietelor). Alegerile parlamentare din martie 1920 au proclamat Ungaria monarhie și l-au desemnat regent pe Horthy. Grupările fasciste au început să capete pondere. Guvernul din 1932 a început cooperarea cu Italia fascistă. La 16 octombrie 1937 asociațiile și grupurile fasciste s-au unit și au întemeiat Partidul Național Socialist Ungar luând ca model Nazional Sozialistische Deutsche Arbeiterpartei (Partidul Național Socialist Muncitoresc German prescurtat NSDAP, numit după primele patru litere ale primului cuvânt). Noua formațiune politică era condusă de Ferenc Szálasi. Așa a apărut comuniunea doctrinară și de interese între Italia, Germania și Ungaria care avea să impună forțat Tratatul de la Viena. La 1 septembrie 1939 a izbucnit uriașul măcel mondial care a durat 5 ani și 8 luni. Consiliul de Coroană a hotărât la 6 septembrie 1939 neutralitatea României. În noiembrie 1939 ministrul de externe al Ungariei Istvan Csáky a lansat în Parlament un impulsiv atac asupra României și solicita satisfacerea revendicărilor teritoriale. Condiționa participarea Ungariei la Blocul Neutrilor (inițiativa guvernului Argetoianu pentru crearea unui bloc al statelor neutre) prin cedarea Ardealului. Încă din 2 septembrie, 21 de divizii maghiare erau gata de acțiune la granița cu Transilvania. Joachim von Ribbentrop, ministrul afacerilor externe al Germaniei a avertizat reprezentanții Ungariei la Berlin că Ungaria nu trebuie să atace România în nicio circumstanță. Reichul avea nevoie de petrolul românesc în liniște, fără trupe de ocupație. Și a sosit anul 1940, an catastrofal, în care teritoriul României a fost sever amputat. Au fost răpiți de vecini cca. 100.000 km² (50.000 la ruși/sovietici, 43.000 la unguri, 7.000 la bulgari) și cca. 7 milioane de locuitori (3,8 milioane la ruși, 2,7 milioane la unguri, 0.5 milioane la bulgari). La 6 ianuarie în Chișinău (atunci teritoriu românesc) regele Carol al II-lea a declarat cu emfază: Nicio brazdă de pământ nu vom ceda. Afirmația preluată de camarila parazitară a dictaturii regale (10 februarie 1938-5 septembrie 1940) a fost reprodusă în presa românească și străină. În februarie, Conferința Înțelegerii Balcanice la Belgrad (România, Iugoslavia, Grecia, Turcia) a prelungit pactul cu încă șapte ani. Înțelegerea Balcanică fusese întemeiată prin adeziunea participanților la 9 februarie 1934 la Atena. Era garantată mutual (simultan și reciproc) securitatea frontierelor balcanice. În 17 mai a fost semnat acordul economic româno-german Olwaffen Pakt (petrol pentru arme). România vindea petrol la prețul din 1938 și cumpăra armament la cursul zilei. Halal înțelegere reciproc avantajoasă! Cu tot acordul petrol-arme, Statul Major german a elaborat planul de atac comun germano-maghiar asupra României de ocupare a țării pentru petrol. Totuși, președintele Consiliului de Miniștri maghiar, contele Pál Teleki n-a fost de acord. Nu dorea ca Ungaria să intre în război, voia neutralitatea. În aprilie, planurile Wehrmachtului pentru ocuparea României erau gata. Erau necesare circa 28 de zile pentru ocuparea regiunilor petrolifere. Hitler nu mai dorea ocuparea României care își respecta obligațiile. Führerul voia liniște și nu hărțuieli sau războaie mici care disipau forțele militare germane. Din mai 1940 România începe apropierea de Germania și Italia. Reichul condiționează strângerea relațiilor dacă România va lua în considerare cererile de revizuire ale străinilor. La 4 iulie este instituit guvernul condus de Ion Gigurtu care are la Afaceri Străine pe Mihail Manoilescu, filogerman și filoitalian. La cererea regelui Carol, Manoilescu a declarat ministrului german (ambasadorul) în România Wilhelm Fabricius că va începe convorbiri cu Ungaria, după cum sugerase, de fapt, ceruse imperativ Hitler. La 11 iulie România s-a retras din Societatea Națiunilor care nu mai exista decât cu numele și îngăduise ciopârțirea României de sovietici. Peste patru zile, la 15 iulie Hitler a trimis o scrisoare regelui Carol în care îl soma să facă concesii teritoriale Ungariei și Bulgariei (în iunie Bulgaria ceruse Germaniei să recunoască dreptul asupra Dobrogei și să ofere sprijin, concomitent cu pretențiile maghiare pentru satisfacerea revendicărilor prin cedarea teritoriilor solicitate). România trebuia să se alieze la noua ordine. Hitler a avertizat că se poate ajunge la distrugerea României. România a încercat o mediere prin premierul Gigurtu și ministrul afacerilor străine Manoilescu care s-au dus în Germania și Italia în iulie 1940. La 26 iulie au fost primiți la Castelul Fuschl, reședința ministrului de Externe german Joachim von Ribbentrop. Gazda i-a criticat sever pentru politica pro-britanică a României. După-amiază, la Berghof i-a primit Hitler care a insistat ca România să trateze direct cu vecinii revizioniști. A declarat că Germania va lupta pentru interesele ei vitale. Aluzie era clară iar România trebuia să cedeze. Ziua următoare, 27 iulie, reprezentanții României s-au întâlnit la Roma cu Mussolini și ginerele său contele Ciano ministrul italian al Externelor. Criticile și ostilitatea gazdelor erau evidente. Ungurii promovau slugarnic politica Reichului. Reveniți în țară, emisari românii au hotărât inițierea tratativelor cu Ungaria. La 6 august diplomatul român Raul Bossy a prezentat la Budapesta disponibilitatea României de a începe negocierile în vederea unui tratat. Discuțiile preliminare au fost încordate. La 16 august au debutat la Turnu-Severin tratativele delegațiilor, română condusă de Valer Pop și maghiară a lui András Hory. Pretențiile maghiare erau exorbitante. Solicitau 69.000 km² (mai mult de jumătate din Transilvania) cu 3,9 milioane locuitori (2,2 milioane români, 1,2 milioane unguri, 0,5 milioane germani). Din Transilvania, România păstra numai județele Făgăraș și Sibiu, o parte din Târnava, Alba (fără Alba Iulia), Hunedoara și Banatul. Harta elaborată de maghiari permitea cucerirea facilă a Banatului și a Țării Făgărașului în situația unui conflict armat. Guvernul român propunea schimb de populație: românii din Ungaria și ungurii din România și modificări de graniță în favoarea Ungariei. Delegația maghiară a cerut propuneri concrete cu subiect teritorial. Românii au afirmat că scopul tratativelor este schimbul de populație. Ungurii intenționau întreruperea tratativelor dar germanii și italienii au intervenit la Budapesta. Șefii delegațiilor Valer Pop și András Hory au hotărât împreună să revină la guvernele lor pentru instrucțiuni. La București, după informațiile făcute de delegația română s-a hotărât convocarea Consiliului de Coroană pentru 23 august (alt 23 august) orele 17:00. Consiliul de Coroană a avut loc la Palatul Regal din București, prezidat de regele Carol al II-lea. Au participat 16 personalități: Ion Gigurtu, președintele Consiliului de Miniștri și ministru al Afacerilor Străine din partea Guvernului, trei înalte fețe bisericești ÎPS Nicodim Munteanu Patriarhul României, consilier regal ÎPS Nicolae Bălan Mitropolitul Ardealului, consilier regal și ÎPS Alexandru Niculescu Mitropolitul greco-catolic al Blajului, consilier regal, alți unsprezece consilieri regali dintre care amintesc pe: generalul Arthur Văitoianu, profesorul Nicolae Iorga, Gheorghe Tătărescu, fost președinte al Consiliului de Miniștri, Constantin Argetoianu, Alexandru VaidaVoievod. Consiliul de coroană a hotărât instrucțiunile: să primească adeziunea maghiară pentru schimbul de populație, să hotărască în comun cu partea adversă numărul locuitorilor maghiari care vor fi transferați în Ungaria și eventualele concesii teritoriale făcute de România. În timpul tratativelor de la Turnu-Severin, populația din zonele de graniță cu Ungaria și-au exprimat temerile pentru pericolul unei eventuale ocupații maghiare. Românii din comuna Doba, județul Satu Mare erau hotărâți să lupte cu prețul vieții pentru pământurile lor. Soldații erau îndemnați de populație să nu respecte ordinele în situația unui ordin de retragere din Ardeal în Vechiul Regat. Au fost manifestații puternice. S-au redactat petiții de protest adresate Casei Regale, Guvernului, oficialităților. Surprinzător, etnicii maghiari și germani se împotriveau strămutărilor sau cedărilor teritoriale. Secuii din Odorhei și Trei Scaune afirmau că nici nu se gândesc să părăsească locurile unde au fost împroprietăriți toți țăranii fără deosebire de origine etnică. Sașii din Transilvania au redactat un memoriu pe care l-au înaintat Führerului în care precizau voința minorității germane de a rămâne în cadrul statului român. Alți locuitori germani din județele Satu Mare, Bihor, Sălaj (nord-vestul țării) intenționau să se mute în centrul României preferând autoritățile române în locul ocupației honvezilor. S-au adresat în scris Legației Germane din București. La 22 august 1940, o mare manifestație la Oradea a votat moțiunea românilor din Bihor care sublinia hotărârea locuitorilor de a nu ceda Ungariei niciun lot de pământ strămoșesc. Desigur, au avut loc declarații și acțiuni revendicative și revizioniste cu pretenții și cereri exagerate ale maghiarilor transilvăneni. După întreruperea negocierilor de la Turnu Severin, guvernul maghiar al lui Pál Teleki a decis că va da drumul armatei dacă Guvernul român nu va accepta cererile. În consecință, concediile soldaților au fost anulate și trei corpuri de armată au fost mobilizate formând Armata a III-a care a fost relocată la granițele României. Provocările maghiare de la frontieră s-au amplificat, aerodromul civil din Satu Mare a fost bombardat și mitraliat. Ca replică, antiaeriana română a doborât două avioane ostile. Armata maghiară a primit ordin să fie gata de atac pentru 28 august. Tratativele româno-maghiare au fost reluate la 24 august. András Hory l-a informat pe Valeriu Pop că guvernul maghiar nu acceptă ca bază de discuție principiul etnic și schimbul de populație. Diplomatul român a declarat că Guvernul regal român nu aprobă criteriul retrocedării de teritorii fără a ține cont de realitatea etnică. S-a încheiat un protocol care preciza: deoarece nu s-a găsit o bază comună pentru tratative, la dorința delegaților unguri au fost considerate de închise. Luni 26 august miniștrii Germaniei și Italiei la Budapesta au fost invitați la Ministerul de Externe unde ministrul Istvan Csáky i-a anunțat că Guvernul ungur este hotărât să înceapă războiul. În aceeași zi ministrul de Externe al Germaniei von Ribbentrop a telefonat contelui Ciano, ministrul italian de Externe. A sugerat să fie invitați la Viena miniștrii de resort ai României și Ungariei pentru a primi sfaturile amicale ale Axei, cu atenționarea asupra repercusiunilor în situația neacceptării. Hitler era conștient că pretențiile maghiare nu erau întemeiate. Știa că în Transilvania locuiau 3 milioane de români, 1,5 milioane maghiari, 600.000 de germani. Dar Ungaria era aliat, iar România considerată inamică a Puterilor Axei. Hitler, cu conducerea Wehrmachtului și consilierilor săi au fixat granițele româno-ungare la 27 august. A avut grijă să protejeze zonele petrolifere ale României de care avea mare nevoie în economia de război. Hitler nu dorea extinderea războiului în Balcani dar preciza că Germania va avea grijă să primească petrolul necesar, în orice condiții. Puterile Axei vor garanta integritatea teritorială a României ciopârțite. Tot la 27 august seara, ministrul de externe al României Manoilescu a fost invitat la Viena cu depline puteri pentru tratative cu delegația ungară. Putea fi însoțit de al doilea delegat președintele Consiliului de Miniștri. Carol al II-lea l-a numit pe ministrul Valeriu Pop ca secund. Maghiarii fuseseră convocați și ei. Delegația lor alcătuită din Istvan Csáky ministrul Externelor și Pál Tekely premierul Ungariei. Delegația română a ajuns la Viena la 29 august orele 13:30. Peste o oră, reprezentanții României au fost convocați de Ribbentrop și Ciano. Aceștia au cerut ultimativ să accepte fără obiecții arbitrajul puterilor Axei. Alternative: primesc arbitrajul sau a doua zi va urma atacul Ungariei și Rusiei care însemna sfârșitul României (telegrama trimisă de la Viena de Mihail Manoilescu). Carol al II-lea și șeful Guvernului Ion Gigurtu în urma amenințărilor și presiunile germano-italiene au convocat Consiliul de Coroană. Acesta a durat o oră (de la 3 la 4) în dimineața zilei de 30 august. A fost un consiliu lărgit în care au fost invitați membri ai Guvernului, consilieri regali, reprezentanți ai partidelor politice (care fuseseră desființate în februarie 1938 la începutul dictaturii regale). La Consiliul prezidat de regele Carol al II-lea au participat 33 de persoane. S-au conturat două opinii. Cea pentru acceptarea ultimatumului puterilor Axei care a fost majoritar (21 de voturi) și cea a rezistenței armate (10 voturi). Deliberările consilierilor au durat puțin, influențate de telegramele de presiune venite de la Viena de la membrii delegației care reproduceau amenințările voalate ale Axei. În urma declarațiilor generalului Gheorghe Mihail, șeful marelui Stat Major al Armatei României referitoare la posibilitățile României de a rezista, Consiliul a concluzionat că este necesară acceptarea arbitrajului puterilor Axei, România găsindu-se în acest moment absolut între dușmani. Generalul afirmase: spiritul oștirii este pentru a se bate, însă față de situația materială a oștirii și față de numărul celor cu care vom avea de luptat nu este oportun să folosim armele în interesul păstrării ființei statului român. Întrebat de rege dacă România va reuși să reziste armat în cazul refuzului de a primi arbitrajul, generalul Mihail a pronosticat: în caz de conflict militar cu Germania, nu vom rezista decât cel mult două săptămâni, adică timpul cât va veni armata germană să ne ocupe. În dimineața zilei de 30 august a fost remis delegației române programul manifestațiilor politice. Manoilescu și Pop pregătiseră o expunere asupra Transilvaniei cu subiect etnic, economic, istoric. Neputând să o prezinte au redactat un protest, că nu li s-a permis să declare punctul de vedere al guvernului român. Întrunirea delegațiilor și gazdelor (germani și italieni) a avut loc în salonul de aur al Palatului Belvedere din Viena. Când Manoilescu a văzut harta cu mutilarea României, cu înstrăinarea teritoriilor cu populație majoritar românească, a căzut leșinat pe masă. Au venit rapid medicii și a fost resuscitat. Așa a semnat (singur din partea română) actele dictatului de la Viena. Au intrat ziariștii. Miniștrii de externe ai Germaniei și Italiei au ținut o mică alocuțiune. Valeriu Pop scria: totul s-a petrecut fulgerător. Delegația maghiară exulta. Au primit mai mult decât au pretins. După alte măsurători 42.243 km² și 2,6 milioane locuitori, în majoritate români. Linia frontierei fusese trasată cu creion albastru a cărei lățime pe hartă reprezenta un spațiu de circa 6 km.. Granița avea să fie stabilită de o comisie româno-maghiară. Pământul românesc devenit teritoriu maghiar prin câteva semnături impuse prin amenințare urma să fie evacuat în 15 zile de trupele române, etapele fiind hotărâte de aceeași comisie mixtă. Românii din locurile natale, devenite străine, aveau dreptul de a alege dacă rămân sau emigrează în propria țară a cărei limbă o vorbesc și a cărei Istorie au făurit-o strămoșii lor. Trebuiau să se repatrieze într-un an, vânzându-și bunurile imobile. Cetățeni maghiari care optau pentru mutarea în Ungaria aveau aceleași drepturi ca românii. Garanția de integritatea teritoriului s-a acordat numai României nu și Ungariei. Din momentul semnării arbitrajului, Germania era obligată să trimită României misiune militară, tancuri, artilerie antiaeriană și escadrile de avioane. Așa a fost consumat un jaf de proporții asupra României, stat european, suveran și independent de două state central-europene cu regim totalitar.

POLITI ... CISME.

 

POLITI … CISME

1. Capul plecat la Cotroceni, sabia bucureștenilor nu-l taie:

 Candidații partidelor din Coaliție la PMB l-au criticat, de-a lungul timpului, pe fostul primar, Nicușor Dan. Odată ajuns șef de stat, aceștia s-au temperat în declarații, ba chiar, l-au lăudat și îi caută susținerea. Capul plecat la Cotroceni, sabia bucureștenilor nu-l taie ... cel puțin asta pare impresia aspiranților la fotoliul de primar general. Nicușor Dan are un capital de imagine foarte bine fundamentat la nivelul Bucureștiului. Am putea spune că bucureștenii l-au propulsat, „pas cu pas”, la Cotroceni. Astfel, Nicușor Dan în sine devine un element de campanie cu greutate. Fapt ce se și observă în atitudinea candidaților ieșiți din spuma Coaliției girate chiar de președinte. Băluță a fost prins în adevărate scandaluri cu Nicușor Dan, Ciprian Ciucu l-a sancționat la orice pas, și nici Cătălin Drulă, chiar dacă împărtășește aceleași origini de partid, nu e străin de săgeți politice la adresa fostului primar al Capitalei. Vom analiza relația candidaților cu Nicușor Dan.

Băluță - Nicușor Dan. De la amenințări cu plângerea penală, la cuvinte de laudă:

 Cel mai de notorietate episod dintre cei doi este bătălia de la Planșeul Unirii. Daniel Băluță l-a amenințat pe primarul Nicușor Dan cu plângere penală, fiindcă nu a vrut să elibereze autorizație de construire în regim de urgență. Cu toate acestea, Daniel Băluță a început lucrările. Dan a cerut demontarea gardurilor amplasate. Au fost altercații, polițiștii de la Sector 4 s-au pus în fața gardurilor pentru a-i împiedica pe cei trimiși de la PMB, cu buldozerele, să le dărâme. În final, Băluță a renunțat. Nu cu mult timp în urmă, la finalul lunii martie, Băluță îl numea pe Nicușor Dan un „impostor” care „nu a făcut absolut nimic”. Astăzi, primarul S4, aspirant la fotoliul de primar al Bucureștiului, îi poartă respect, și a ajuns la concluzia că „a făcut tot ceea ce a stat în putință pentru București”.

*declarație martie 2025: „Absolut niciodată nu mi-aș dori ca România să fie condusă de Nicușor Dan (…). Dânsul a reușit să blocheze atâția ani Bucureștiul. În București, în mod concret, dacă l-am pune să scrie ce a făcut, vom vedea că nu a făcut absolut nimic, de aceea și spun că este un impostor, pentru că ne prezintă o situație absolut deformată a realității”.

*declarație 13 noiembrie 2025: „Domnul Nicuşor Dan este astăzi preşedintele României. El a fost votat de şase milioane de oameni. Astfel încât respectul, pe care este normal, ca cetăţean al României, să îl am pentru această instituţie, mă determină să vă spun că domnul primar Nicuşor Dan a făcut tot ceea ce a stat în putinţă pentru a face lucruri cât mai bune pentru Bucureşti”.

 În iunie, la scurt timp după ce Nicușor Dan a fost învestit în cea mai înaltă funcție în stat, Daniel Băluță a mers la Cotroceni, parte din delegația PSD care negocia programul de guvernare. Și-au strâns mâna, și au glumit: „Parcă ne-am mai văzut, ne știm de undeva?”, a întrebat Nicușor Dan, râzând. „Parcă da”, a răspuns primarul Sectorului 4, la fel de amuzat, cu capul plecat. „Este o dovadă de normalitate ceea ce ați văzut. Doi oameni normali care se revăd după o dispută, după o luptă politică și se tratează cu respectul cuvenit, pentru că așa este normal și așa arată o societate normală, nu una plină de ură, de dispreț. Trebuie de fiecare dată să onorăm corespunzător câștigătorul”, a explicat Băluță gestul de plecare a capului în fața președintelui.

Ciucu - Nicușor Dan. Cel mai critic liberal față de fostul primar:

 Deși PNL este partidul care s-a aliniat în spatele lui Nicușor Dan de multe ori, au fost și multe momente în care liberalii l-au sancționat, în funcție de oportunitate. Ciprian Ciucu ar putea fi descris ca un fost adversar al celui pe care vrea, acum, să-l moștenească. Primarul Sectorului 6 i-a reproșat multe lui Nicușor Dan, că nu comunică, că blochează realizarea anumitor lucrări, că face mai multă politică decât administrație, și a pus de multe ori sub semnul întrebării capacitatea acestuia de a conduce Capitala.

„Nicușor Dan, un administrator nu prea bun al Bucureștiului”. În 2022, liberalul spunea că Nicușor Dan și-a recunoscut „capacitatea scăzută”. „Sunt chestiuni care țin de capacitatea administativă, nu are, uitați-vă că primăriile de sectoare se mișcă mai bine decât ditamai Primăria Generală. Foarte bine că a făcut asta, și aici este de lăudat, pentru că și-a recunoscut capacitatea scăzută (…). Reforme structuale nu s-au întâmplat la Primăria Capitalei, și le-am cerut încă de la început” - 2022, pentru Gândul. În 2023, liberalii chiar l-au amenințat pe Nicușor Dan că îi vor retrage sprijinul politic la PMB, i-au dat temă, să respecte 10 puncte-realizări pentru Capitală, acuzându-l de management defectuos. „Chiar dacă avem aceleaşi aspiraţii, lipsa capacităţii de leadership mă face să-mi pun semne de întrebare dacă este persoana potrivită să conducă acest oraş foarte mare, foarte greu, foarte complex” - ianuarie 2023, pentru Digi24. „Mi-ar fi trebuit să lucrez zilele astea cu el la Primărie, dar e plecat în campanie prin țară, face mai mult politică decât administrație în ultimul timp. Nu-l găsesc, unde să-l găsesc? Pentru că dânsul e mai politician decât toți pentru că este un politician de succes, a câștigat de două ori Primăria Capitalei, acum este într-o altă campanie electorală, dar n-am fost convins de partea de administrator bun” - martie 2025, pentru Digi24. Recent, Ciucu a comentat despre tensiunile din trecut - consideră că a avut o relație corectă cu actualul președinte. Întrebat când crede că s-a produs ruptura, a ținut să puncteze că probabil, Nicușor Dan l-a văzut ca pe un adversar, lucru pe care l-a mai spus în trecut. Întrebat recent, la Digi24, dacă ia în calcul să-l invite pe Nicușor Dan la evenimentul de oficializare a candidaturii, Ciucu a răspuns: „De ce nu? Mi se pare că este o figură importantă în politica românească. Este președintele României. Este o onoare să-l ai prezent pe președintele României într-un astfel de context”. De notat și că Ciucu și Nicușor Dan și-au aruncat unul altuia responsabilitatea în cazul tragediei de pe Lacul Morii.

Drulă - Nicușor Dan. Fiul risipitor:

 În cazul lui Cătălin Drulă, este evident că exploatează cartea sprijinului președintelui. Drulă a declarat că e sigur că Nicușor Dan vrea ca el să ajungă primar. Și-a marcat intrarea în cursă, dinainte de-a o anunța oficial, printr-o poză la Cotroceni. Sloganul de campanie are ca inspirație clară sloganul lui Nicușor Dan de la prezidențiale, „România onestă”. Drulă se marketează drept continuatorul proiectelor fostului primar. Deși în acest caz, apropierea celor doi este evidentă, pentru că Nicușor Dan are o istorie în USR și partidul i-a fost alături și după ce a plecat din formațiunea pe care chiar el a fondat-o, au fost momente în care deputatul Drulă nu a sărit din prima în barcă.

Nicușor Dan, acuzat de Drulă de „șantaj emoțional la adresa USR”. „Telenovela demisiei”: Chiar punctul critic al drumului președintelui în USR, referendumul Coaliției pentru Familie, a conturat anumite tabere. Atunci, în 2017, Nicușor Dan a propus ca partidul să nu se implice în disputa modificării Constituției. El a demisionat și a spus că va reveni în partid dacă USR va accepta această condiție. Chiar Drulă i-a dat răspunsul atunci, acuzându-l pe Nicușor Dan de „șantaj emoțional asupra membrilor partidului”: „USR se va poziționa împotriva revizuirii Constituției României inițiată de Coaliția pentru Familie, dovedind astfel că susține și apără libertățile și viitorul românilor. Membrii USR au pus interesele de modernizare ale societății românești și ale propriilor alegători deasupra unor ipotetice calcule electorale lipsite de curaj și șantajului emoțional exercitat asupra lor (…). USR Liberal dezaprobă faptul că fostul președinte al USR Nicușor Dan s-a pus pe sine deasupra partidului și afirmă cu tărie că USR va continua să rămână un partid al membrilor săi și al cetățenilor și nu al unui singur om. Dezavuăm telenovela demisiei cu revenire, campania din afara partidului pentru partid și continuarea campaniei în timpul referendumului, toate elemente care denotă lipsa de respect față de membrii USR, care așteptau respectarea regulilor principial agreate”, a scris Drulă. La alegerile din 2020, USR l-a ales inițial pe Vlad Voiculescu drept candidat, motivul fiind chiar prejudiciile de imagine pe care Nicușor Dan le-a adus partidului. Tot Drulă a spus atunci: „Dumnealui și-a dat demisia din USR chiar în ultima săptămână de campanie și-am sperat ca acest lucru să nu iasă mediatic pentru că poate ne-ar fi afectat”. Și chiar la începutul acestui an, deputatul afirma că nu înțelege candidatura lui Nicușor Dan la Cotroceni, fiindcă „te-ai apucat de o treabă la București și nu o termini”. Partidul a susținut-o pe Elena Lasconi și s-a răzgândit, abia pe ultima sută de metri, în favoarea actualului șef de stat.

2. Strategia națională - un fel de ghiveci cu de toate!

 În sfârșit, după ce s-a bâlbâit puțin în preajma Justiției, după ce a ratat în aproape toate contactele externe, în timp ce se chinuie să-și contureze o echipă, după ce s-a îndeletnicit cu tot felul de ieșiri la rampă, președintele Nicușor Dan s-a apropiat și de una dintre principalele sale sarcini: întocmirea unei Strategii Naționale de Apărare. A ținut o conferință de presă în care ne-a vorbit despre ea ca despre o operă  în curs. Ne-a servit o ciornă, o citim, o comentăm, trimitem propuneri, la Cotroceni sunt selectate, incluse, aprobate, votate în CSAT și urmează întocmirea unui program cu un calendar și un plan de muncă pe care nu-l putem accesa. Nu-i de nasul nostru, deși această încercare de a ne fura căciula în materie de securitate se încheie cu o concluzie șmecheră. În centrul Strategiei Naționale este cetățeanul. Poate cetățeanul Nicușor Dan cu nevasta/concubina și copiii, nu cetățeanul român anonim și plătitor de taxe. Ce ne arată discursul președintelui la recenta conferință de presă față de ciorna publicată pe site-ul Administrației Prezidențiale? Că între discurs și ciornă sunt diferențe de stil și exprimare. Unul a vorbit, altul (sau alții) au scris. Nicușor Dan a vorbit despre lucruri pe care le-a ținut minte după o lectură a materialului de 40 de pagini, iar autorii ciornei au înșiruit într-un limbaj prețios, de analiză, sute de probleme ale României, cele mai multe valabile pentru orice stat european, chiar și asiatic. La conferința de presă, a mai adăugat ceva. A formulat promisiunile sale pentru cei din instituțiile de forță. Adică, să stea liniștiți, să nu-l părăsească, pentru că vor rămâne cu salariile și cu pensiile întregi. După părerea mea, acesta pare a fi  fost principalul mesaj și chiar scopul conferinței de presă: „Există acord politic pe toate palierele pentru ca același lucru să se întâmple în sistemele de apărare, interne, servicii, adică nu este un motiv ca oamenii să se pensioneze, pentru că, din păcate, din cauza incertitudinii - vorbesc acum doar de zona de magistrați - din cauza incertitudinii pe ce urma să fie în sistemul de justiție, multă lume s-a pensionat de frică că mai târziu nu va avea aceleași condiții de pensionare. Deci vreau să fac anunțul ăsta foarte clar pentru ca oamenii să aibă o previzibilitate pe ce se va întâmpla cu viitorul lor profesional”. Stați liniștiți că de voi nu se atinge nimeni, pare să fi transmis Nicușor Dan celor care l-au propulsat și pe care se sprijină. Între banalitățile spuse, am reținut câteva care merită oarece atenție: „În primul rând, și cumva ăsta a fost unul din - nu știu dacă șocuri - în orice caz surprinderi ale mele, că, inclusiv la acest nivel național, administrația nu lucrează cu date. Deci sunt multe situații în care deciziile nu sunt bazate pe date”. Presupun că președintele se referea la aiurelile de la Primăria Bucureștilor, la deficitul bugetar din campania sa electorală și la calculele „super-șchioape” ale guvernului Ilie Bolojan. „O altă vulnerabilitate - și am insistat ca ea să fie clar delimitată în Strategia Națională de Apărare - este corupția, care, pe de o parte, slăbește coeziunea socială. Cum spuneam mai devreme, e greu să vrei să te identifici, să aperi un stat corupt”. Presupun că multă lume a observat că USR-ul (pe care președintele încearcă să-l împingă în toate instituțiile și structurile de putere) este blocat mental pe un singur concept: corupția. Cu fiecare apariție publică a președintelui și a trupeților săi din USR se conturează firul roșu al politicii lor: anticorupția. Ca la Traian Băsescu și la Codruța Koveși! Să-i termine pe adversari pentru păcatele lor și gata! Au făcut politică. Lipsește doar un Florian Coldea care să orchestreze operațiunea. În mintea acestui contingent de politicieni, corupția persistă ca un loc comun, ca un inamic care îi încurcă în proiect. E ca o luptă internă între unii și alții, ei beizadele curate contra unor  români corupți. Ne aflăm în fața unui concept de vânare a adversarilor, importat (sau comandat) pentru a pune la cale mecanismele și instrumentele de curățare a  terenului. Pericolul corupției pentru securitatea națională este tratat numai ca un factor intern. Niciodată, progresiștii din jurul lui Nicușor n-au vorbit despre importul de  corupție din țările democratice din Europa sau de la partenerii strategici. Pentru useriști, corupția este doar un factor intern, iar ei luptă cu disperare împotriva acelei părți din electorat și din populație care nu răspunde la puritatea morală pe care o pretind ei (fără a o  respecta câtuși de puțin!). În mintea useriștilor și a președintelui Nicușor Dan, siguranța națională ține de succesul în lupta lor cu corupția internă, cea de la Bruxelles fiind  binefăcătoare. De cum trec granițele României, campionii anticorupției  se transformă în turiști și în shopp-iști. Am citit și marele „program de muncă și viață” publicat pe site-ul Administrației Prezidențiale. Obositor, lung, complicat, ca o promisiune de Congres, ca un program de  guvernare, ca o analiză de situație pentru un partid politic, ca o panoramă politică pictată cu angajamente și priorități. Cuvinte prețioase și goale, care să justifice  campania anticorupție și măsurile de combatere a războiului hibrid, mai corect spus a ce va urma împotriva libertății din social-media unde toată lumea se tăvălește de râs și își bate joc de cumplita inadecvare a președintelui Nicușor Dan. 

3. Planul B pentru strategia României - analiză:

 Niciun om de stat responsabil din acest colț periculos al lumii nu poate ignora cele două noi evoluții fundamentale în securitatea regională care au loc în timpurile noastre și care necesită un răspuns realist. Prima este intenția neechivocă a Americii de a pune capăt rolului său istoric de garant al securității Europei, exprimată răspicat de la vârful Administrației Trump. Poate că nu este încă complet clar cât timp va dura până când SUA se va retrage în mod substanțial de pe acest continent și va preda responsabilitatea principală pentru apărare europenilor înșiși; dar direcția de mers este clară. Consecințele acestei noi politici americane de dezangajare din Europa sunt colosale. Piatra de temelie a capacității NATO de descurajare (deterrence) și a arhitecturii de securitate europeană va fi treptat înlăturată. În timp, Alianța se va goli de substanță pe măsură ce Articolul 5 își va pierde credibilitatea în absența sprijinului deplin al SUA. Realitatea este că cei trei piloni ai justificării date de lordul Ismay pentru crearea NATO după cel de-al Doilea Război Mondial - „să-i țină pe germani la pământ, pe americani în Europa, și pe ruși în afară” - se prăbușesc: Germania se reînarmează, SUA se retrage, iar Rusia a revenit deja cu trupe și război în perimetrul european. Este o fantezie să crezi că „europenii” - incluzând Marea Britanie - vor putea umple golul lăsat de SUA. Nu există suficienți bani, unitate politică sau sprijin public consistent pentru o „apărare europeană” comună adecvată sau pentru serviciu militar obligatoriu, în ciuda discuțiilor nesfârșite despre toate acestea. În locul unei puteri militare europene veritabile care să înlocuiască puterea americană, cel mai probabil vom vedea o fragmentare a securității europene în acorduri subregionale. Fără un hegemon extern precum SUA, singurele construcții de apărare viabile pot fi organizate doar între subgrupuri de țări. Acest lucru se întâmplă deja: o Alianță Nordică prinde contur din Marea Britanie până în Polonia și Finlanda. Separat, anul acesta Ungaria a încheiat un acord de apărare cu Serbia, după un nou Pact Trilateral Croația-Albania-Kosovo. Prioritățile și alianțele locale se redesenează la ambele capete ale flancului estic, în afara politicilor NATO. Între timp, politica externă românească nu se regăsește nicăieri pe această nouă hartă.

 A doua evoluție strategică este întărirea pe termen lung a puterii militare rusești și deci a influenței geopolitice a Moscovei. Armata rusă e din ce în ce mai mare, nu mai mică, iar războiul îi accelerează modernizarea. Spre deosebire de armatele occidentale, rușii câștigă experiență de luptă, iar economia și societatea se militarizează, permițând Kremlinului să-și mențină ofensiva geopolitică pe termen lung, dincolo de conflictul actual. În plus, „parteneriatul fără limite” cu China asigură Rusiei un sprijin decisiv pentru efortul de război și pentru ambițiile din regiunea Mării Negre. Nimic din toate acestea nu înseamnă că Rusia poate „câștiga” războiul din Ucraina în mod decisiv. Enormul ajutor financiar și militar occidental pentru Kiev îngreunează progresul Rusiei. Dar acest sprijin este un aranjament voluntar, fără bază legală, care se poate întrerupe rapid dacă se schimbă contextul. Niciun stat NATO nu are un pact formal de apărare cu Ucraina, în baza vreuni tratat votat de vreun parlament. Totul se bazează pe angajamente unilaterale improvizate, ce trebuie acceptate și reînnoite politic de fiecare nou guvern din Europa. Pe termen lung poziția Ucrainei este incertă. Oprirea avansului rusesc și „pacea” este deja o sarcină grea; și mai dificil va fi obținerea unor garanții de securitate și apoi reconstrucția țării lângă o Rusie care va folosi războiul hibrid pentru a-i submina recuperarea. Cât despre România, ea va trebui să se confrunte singură cu acest nou context de securitate, odată ce reducerea posturii SUA în Europa se va accentua.

Răspunsul României:

 În Balcani, problemele se adâncesc. La vestul României, Ungaria și Serbia sunt prietene cu Rusia și China și se apropie una de alta. La sud, Bulgaria rămâne cultural (și chiar politic) o zonă de influență rusă. La est, Moldova, cu minoritatea sa pro-rusă și trupele ruse din Transnistria, este un camp de luptă hibrid. Dincolo de cuvintele de „reasigurare” dinspre UE și NATO, în lumea reală izolarea geostrategică a României crește și lațul se strânge. Cine va apăra România în anii care vin? Americanii nu mai vor, iar europenii nu pot - nici acum, nici peste un deceniu când crizele actuale ale Europei se vor fi adâncit profund. Rezolvarea acestei dileme strategice va necesita o revizuire completă a politicii externe românești. Deferența față de „consensul european” agresiv și maximalist de la Bruxelles trebuie înlocuită de o politică pro-pace, bazată pe interesul național. O abordare național-conservatoare trebuie să prioritizeze parteneriatele internaționale și alinierile politice strict în funcție de interesele directe ale României, nu de ceea ce satisface cancelariile occidentale sau presa „mainstream”. În primul rând, pentru a supraviețui și prospera, România trebuie să adopte o strategie de maximă flexibilitate, căutând să balanseze între forțele geopolitice din jur, nu rămânând blocată în alinieri rigide. Conceptul de destindere (détente) ar trebui adoptat și el într-o formulă regională adaptată situației României. Toate acestea nu ar fi decât o revenire la tradițiile diplomatice mai vechi din spațiul românesc, când miza era supraviețuirea statală la intersecția dintre imperiile Habsburgic, Rus și Otoman. În al doilea rând, pe termen scurt, trebuie schimbată axa strategică a politicii externe românești de la una Est-Vest la una Nord-Sud. În locul obsesiei pentru „direcția pro-occidentală” și pentru rămânerea în grațiile Parisului și Berlinului, România trebuie să-și dezvolte un sistem propriu de alianțe în Europa de Sud-Est și mai departe. Ca țară latină, afinitatea României cu Occidentul are sprijin popular covârșitor și nu este pusă la îndoială. Nimeni nu „vrea cu rușii” ca soluție civilizațională sau economică. Tocmai de aceea România are de fapt destulă marjă politică de a explora și alte opțiuni și de a valorifica moștenirea sa bizantină și ortodoxă, precum și experiența în relația cu Balcanii și Turcia. Direcția Sud, nu Vest, este linia geopolitică pe care diplomația românească trebuie să-și concentreze eforturile în anii care urmează. Proiectul ar trebui să includă Grecia dar și Turcia - Bucureștiul poate găsi o politică de echilibru între cele două. O deschidere majoră către Turcia, în special, trebuie să devină piesa centrală a acestei noi strategii. Va rămâne singurul sprijin de securitate disponibil la Marea Neagră, pe măsură ce interesul SUA scade. Este important ca noua formulă geopolitică a României să se extindă până la Israel, care ar trebui recunoscut ca aliat cheie și care ar trebui să devină un furnizor și mai important de echipamente militare pentru Forțele Armate Române, ca alternativă la europeni și americani. Ar trebui încercată și atragerea Poloniei în această axă românească Nord-Sud, inclusiv prin Inițiativa celor Trei Mări. Însă Bucureștiul trebuie să rămână realist: prioritatea Varșoviei este întărirea propriului său sistem sub-regional la nord de linia Carpatică. Dincolo de Europa, statul român poate în final să treacă la construirea unei politici internaționale de substanță și a unei posturi globale pentru comerțul și diplomația românească. România de astăzi, mai democratică și parte a unui sistem de alianțe occidentale mai puternic, poate realiza mai multe și mai repede în politica externă chiar și decât a făcut-o în perioada comunistă. Dar sistemul are nevoie de o repornire și de o nouă orientare național-conservatoare - ghidată nu de ce se vrea la Bruxelles sau altundeva, ci de ceea ce are nevoie România.

4. Specialii vor deveni și mai speciali! 

 Președintele numit (cine citește să înțeleagă!), Nicușor Dan, superficial ca de obicei, fără să studieze temeinic legislația, fără să cunoască circumstanțele, a plecat câine surd la vânătoare. Și a convocat la Cotroceni reprezentanți ai Guvernului, ai Înaltei Curți și ai CSM, vezi Doamne, pentru a-și îndeplini rolul de mediator între puterile statului, angajându-se să tranșeze spinoasa și exploziva problemă a specialilor din magistratură. Cum era și de așteptat, eșecul a fost total. Magistrații, reprezentanți ai procurorilor și judecătorilor - primii fiind, în realitate, doar avocați ai statului - au simțit că președintele se deplasează pe un teren mlăștinos și au șutat înainte. Au formulat, la unison, propuneri prin care, de fapt, salariile lor, ca de altfel și pensiile, să devină și mai mari decât cele care au fost până acum și au provocat astfel multă emoție în rândul populației. Au demonstrat că nu le pasă de populație, ci doar să mențină statutul procurorilor și judecătorilor la nivelul cel mai ridicat din Europa sub aspectul cuantumului salariilor, al vârstei de pensionare și al cuantumului pensiilor. A fost o mișcare de blocaj care a funcționat perfect. Pe acest fond, Nicușor Dan, printr-o locuțiune urmată de o conferință de presă, s-a grăbit să precizeze și, implicit, să se angajeze în legătură cu celelalte categorii de „speciali” incluse, pe drept sau pe nedrept, în această formulă - militari, polițiști etc. - că nimănui nu i se va modifica statutul pe perioada acoperită de contractele pe care le-a semnat. Eventualele măsuri îi vizează doar pe cei care, de acum încolo, urmează să facă parte din respectivele instituții. De fapt, Nicușor Dan a inițiat o diversiune, sub pretextul de a nu precipita procesul prin care reprezentanții diferitelor categorii socio-profesionale, aflați în panică, solicită pensionarea. E vorba, în special, de armată, de polițiști și de gardienii din penitenciare. De ce afirm că Nicușor Dan a încercat o diversiune? Din mai multe motive. În primul rând, pentru că nu îl mai crede nimeni, în condițiile în care, în niciun an de mandat, are atât de multe angajamente neonorate, a comis atât de multe dezinformări publice și a ajuns la un nivel atât de scăzut de credibilitate cum nu a mai ajuns niciun președinte al României, nici măcar la sfârșitul mandatului. În al doilea rând, pentru că, din nou, a dovedit că nu cunoaște legislația și că nu s-a pregătit nici pentru a media un conflict interinstituțional, nici pentru a da un răspuns cât de cât credibil unei societăți extrem de traumatizate. Există un principiu de fier, încă de pe vremea dreptului roman, consacrat în toate legislațiile democratice ale lumii: „Pacta sunt servanda est.” Într-o traducere liberă, un contract asumat trebuie respectat. Toți salariații, fără excepție, au în spate un contract semnat cu angajatorii lor. Este valabil și pentru judecători și chiar și pentru procurorii care s-au precipitat să intre și ei în categoria magistraților. La data la care și-au început activitatea, au semnat un contract, iar respectivul contract trebuie respectat până la capăt, adică până la pensionarea lor, dacă nu cumva, între timp, părțile au convenit să îl modifice. De acest lucru se prevalează toți „specialii” adevărați și toți „specialii” incluși, în mod perfid, în această categorie - cum, de exemplu, sunt militarii. Numai că, prin legi succesive, sub presiunea unor grupuri de interese mai mult sau mai puțin ilegitime, o altă putere a statului, respectiv Parlamentul, sub influența unei a doua puteri a statului, respectiv Executivul, a generat fel de fel de modificări care au condus la situația aparent fără ieșire în care ne aflăm astăzi. Pe scurt, situația financiară, precum și cea a pragului de ieșire la pensie a judecătorilor și procurorilor, a fost upgradată până când s-a ajuns la o situație intolerabilă, de ruptură în societatea românească. Și ce e de făcut? Aparent, nu se poate face nimic. Pentru că procurorii și judecătorii se prevalează de angajamentele pe care, prin lege, și le-a luat societatea în raport cu ei. Ei blochează și vor bloca, în continuare, cu obstinație, orice inițiativă a puterii legislative și a puterii executive, sub pretextul respectării ad-litteram a angajamentelor pe care societatea și le-a asumat în ceea ce îi privește. Iar, în conformitate cu mecanismele după care funcționează statul, în ceea ce-i privește, va exista întotdeauna un blocaj la nivelul Curții Constituționale, generat de faptul că, „corb la corb nu scoate ochii”. Pentru că și membrii CCR sunt beneficiarii unui statut la fel de special. Dar, până la CCR, orice proiect de modificare a statutului procurorilor și judecătorilor va fi blocat, așa cum, de altfel, s-a mai întâmplat, de către Consiliul Superior al Magistraturii și de către Curtea de Apel. Dacă ar fi să aplicăm principiul Oului lui Columb sau să executăm o tăiere a nodului gordian, toată această situație aparent fără ieșire ar putea fi simplificată. La Cotroceni, reprezentanții ultimelor două instituții pe care le-am nominalizat mai sus nu aveau ce căuta, din simplul motiv că sunt parte a unui „pact al diavolului”. Administrarea justiției - concept în care sunt incluse și modul în care decurg relațiile de serviciu ale procurorilor și judecătorilor și, în general, condițiile pe care statul trebuie să le asigure bunei desfășurări a anchetelor și a proceselor - este, atenție, apanajul exclusiv al Ministerului Justiției, adică al puterii executive. Într-un stat normal la cap, doar de aici ar trebui să pornească toate propunerile de modificare, în sus sau în jos, a condițiilor în care funcționează cele două categorii care, împreună, în mod artificial, își spun magistrați. În niciun caz, condițiile la care m-am referit mai sus nu țin de competența altor instituții. Iar, dacă legea trebuie modificată într-un fel sau altul, tot într-o țară normală la cap, ministrul justiției face propuneri, iar Parlamentul dispune. În concluzie, noi funcționăm într-o logică total răsturnată, de care președintele numit nu are nici cel mai mic habar, așa că nu exclud deloc posibilitatea ca specialii să devină, în viitor, nu mai puțin speciali, ci și mai speciali decât au fost până acum.

5. LUI TRUMP ÎI PLAC ROMÂNII, DAR FACE DARURI UNGURILOR; ARMATA AMERICANĂ RĂMÂNE ÎN ROMÂNIA, DAR PLEACĂ!

 Așezat, alături de premierul maghiar Viktor Orban, pe postul oaspetelui de mare vază, la o masă pe care porțelanurile și argintăria erau atent aliniate în așteptarea ospătarilor care să aducă mâncarea și băutura, Președintele Trump a fost întrebat de unul dintre ziariștii lăsați să pătrundă pentru câteva clipe în încăpere, ce este cu retragerea militarilor americani din România. „O simplă relocare de trupe. Nu placăm cu totul din România. Îmi plac românii. Avem relații bune cu România.” - a venit răspunsul, rostit cu o față de pokerist. Rugat să intervină, Secretarul războiului, fost secretar al apărării, a confirmat: „Da! Avem relații bune cu România. Problema deplasării trupelor a fost discutată și cu Rutte.” Globaliștii neo-bolșevici români au exultat de bucurie: „America ne iubește în bloc și necondiționat. Asta înseamnă că îi iubește pe Nicușor, Bolojan, Țoiu, Moșteanu și pe toți ceilalți din același minunat aluat soroșist.” Suveraniștii folclorici au căzut în melancolie: „Trump ne trădează din nou. Nu contestă legitimitatea lui Nicușor. Nu îl tratează pe Georgescu ca președinte ales, așa cum o consideră pe Corina Machado, nobelista venezueleană.” Cu toții se pare că au nevoie de confirmarea străinătății pentru statutul și politica lor. Fără o asemenea confirmare sunt pierduți. Dacă un lider străin nu le pune mâna în cap nu se consideră binecuvântați spre a-și continua ascensiunea către conducerea țării. Dacă, după ce a vorbit în repetate rânduri despre lovitura de stat din România, administrația americană se întâlnește, totuși, cu Nicușor Dan sau cu Oana Țoiu, aceștia, așa ziși „pro-europeni”, se simt legitimi. Lovitura de stat, al cărei produs sunt, a fost uitată. Ba mai mult încă, nici nu a existat, vezi Doamne, decât în închipuirea putiniștilor. Dacă aceeași administrație stă de vorbă cu George Simion, el se simte legitim. Dacă interlocutorul nu este „președintele ales”, Georgescu, ci „președintele executiv”, Nicușor, cel din urmă devine legitim iar contestarea lui ilegitimă. Legitimitatea și ilegitimitatea se decid, deci, la Washington și, în subsidiar, la Paris, Londra sau Berlin, numai la București, Iași, Cluj, Timișoara, Craiova nu. Este la fel și pentru globaliști și pentru suveraniști, și pentru pro-europeni și pentru euro-sceptici, și pentru soroșiști și pentru naționaliști, și pentru neo-bolșevici și pentru neo-protocroniști. De asemenea, cu toții plâng că trupele americane părăsesc România. Globaliștii sunt disperați că armata americană ne abandonează. Suveraniștii strigă că dacă ei erau la putere armata americană nu ne abandona. Așadar, dorința ca trupe străine să se afle pe teritoriul României și pe cheltuiala românilor este unanimă la nivelul actualei noastre clase politice de la extrema stângă la extrema dreaptă. Că prezența unor armate străine pe teritoriul unei țări reduce libertatea de decizie a acesteia, indiferent dacă ocupantului i se spune „aliat” sau „agresor”, nu pare a interesa pe nimeni. Este ceva asemănător cu schizofrenia liderilor UE care vor să scape de tutela americană, dar nu vor ca americanii să plece din Europa și să îi lase singuri în a se război cu Rusia. Oricum, după ce a anunțat că îi place pe români, Trump a luat masa cu Viktor Orban, iar la desert ungurilor li s-a dat dreptul nelimitat de a cumpăra petrol și gaz din Rusia, pentru a-și susține economia și a menține calitatea vieții cetățenilor maghiari. Românii cei simpatici vor rămâne și fără trupe americane și fără gaz rusesc. În schimb vor cumpăra arme de la ucrainieni, în contrapartida celor făcute cadou de România ucrainienilor (sic!). Dacă tot le-am donat, acum „să răscumpărăm donația”. (sic!). Gazul și petrolul tot de la ruși îl vom achiziționa, dar mai scump, cel mai probabil prin intermediul Ungariei sau Turciei. O variantă este aceea de a cumpăra și mai scump gaz lichefiat american, dar numai atunci când vom dispune de instalațiile portuare adecvate și se va fi terminat războiul cu Ucraina în Marea Neagră. Vi se pare absurd? Nu uitați că absurdul s-a născut în România! România este țara lui Urmuz și Eugen Ionescu, unde realul se confundă cu imaginarul și unde s-au încrucișat spiritual Iosif Vissarionovici Stalin cu Ion Luca Caragiale. Cum rămâne atunci cu declarația de iubire a Washingtonului? Modul în care la București sunt interpretate asemenea declarații suferă de un infantilism și un provincialism cutremurătoare. Dacă administrația americană nu agreează conducerea României, nu o va declara public, ci, pur și simplu, o va înlătura, dând CIA misiunea de a realiza schimbarea de regim. Numai dacă CIA eșuează, va începe o campanie virulentă prin care guvernul român va fi diabolizat, înainte ca România să fie supusă „sancțiunilor”. Dar asta numai în cazul în care SUA nu se poate dispensa de contribuția României. Felul în care Trump a spus că românii sunt băieți buni, a fost piatra de mormânt pusă de Președintele american pe parteneriatul strategic dintre România și SUA. Cu Ungaria alături, inclusiv ca punte între Washington și Moscova, cu o Rusie cu care sferele de securitate au fost delimitate, precum și în curs de a părăsi Europa, SUA nu are nevoie stringentă de România. Nu ar abandona-o în voia valurilor ordinii mondiale post-americane decât dacă România ar fi un stat suveran, pe care, la fel ca în fizică, SUA se poate sprijini tocmai întrucât i se opune, apt a se insera pozitiv ca actor de sinestătător central în strategia periferică a SUA la Marea Neagră, în Balcani și în Orientul Apropiat. Nu este, însă, cazul. De ce să își mai bată Casa Albă capul cu românii? Dacă vor securitate să se înțeleagă cu Putin. Dacă vor război să îl urmeze pe Macron. Cât despre retragerea Americii din Europa, după modelul retragerii sovietice din anul 1990, sau după cel mai vechi al retragerii aureliene, din anii 271-274, ea este impusă atât de evoluțiile globale, cât și de realitățile interne americane. Imperiul s-a extins dincolo de limitele soldului resurselor proprii raportate la renta imperială. El se sufocă sub presiunea cheltuielilor impuse de apărarea împotriva asaltului „barbarilor” (puterile globale emergente) cumulate cu cheltuielile pentru disciplinarea supușilor și securitatea teritoriilor ocupate; cheltuieli care depășesc veniturile directe și avantajele geostrategice asigurate de ocupație. După decenii în care investițiile pentru securitate internațională au depășit masiv și constant pe cele pentru dezvoltare economică națională și protecție socială, societatea americană a intrat într-o situație revoluționară. Imperiul se confruntă, deci, și cu războiul civil izbucnit intra muros, în inima sa. De aceea intră în faza de contracție. Frontierele externe sau expunerea externă trebuie reduse, atât pentru a micșora nevoile luptei cu amenințările din afară, cât și pentru a spori puterea în fața contestărilor dinăuntru. Este un fenomen obiectiv. Din punct de vedere subiectiv, Donald Trump nu poate admite, însă, asta; a admite slăbiciunea înseamnă să dea curaj adversarilor. Aceștia se tem mai mult de mitul invincibilității americane decât de puterea americană reală. Prin urmare, SUA nu se retrage, ci se „repoziționează”. Și nu își abandonează egoist aliații europeni, ci le cere să își asume o răspundere rezonabilă pentru apărarea securității lor. Nu părăsește NATO, dar se delimitează și externalizează față de NATO, care, astfel, din alianță condusă de SUA, devine un subiect distinct obligat să negocieze cu SUA și să cumpere armament de la ea. Așa se face că, pe tăcute, America se dezangajează din Europa, iar complexul militar industrial american se îmbogățește - un joc de sumă pozitivă în politica internă a SUA și unul de sumă nulă în politica externă a SUA. Abia când va deveni evident că europenii din ocupați protejați au devenit vulnerabilitate a protectorului și din furnizori de securitate și resurse pentru SUA au devenit consumatori de securitate și resurse americane, retragerea americană va fi declarată public, dar, chipurile, nu ca slăbiciune, ci ca sancțiune. Înțelegând jocul, spre deosebire de nevolnicii guvernanți români, și dorind să nu rămână în fața rușilor fără americani, tot atât de mult pe cât doresc să iasă de sub tutela americană, fostele imperii vest-europene fac tot ce pot pentru a menține SUA în război cu Rusia. Un război care dacă nu poate fi câștigat, trebuie eternizat. Iată piesa care se derulează sub privirile tembele ale politicienilor de la București. Preocupați exclusiv de lupta pentru putere într-o țară rămasă fără putere, ei speculează nătâng și păgubos fiecare cuvânt rostit de liderii imperiilor occidentale nu pentru a-și comunica intențiile, ci pentru a-și ascunde gândurile adevărate, și fiecare narativ născocit de propaganda occidentală pentru a oculta realitatea în speranța că, în cele din urmă, aparențele create în laboratoarele dezinformării vor lua locul realității, că basmul va genera realitate. Astfel România se prăbușește, încet dar sigur, în hăurile istoriei din care nu se știe când și cum va mai putea ieși. În oala istoriei pusă pe focul dezordinii globale actuale, apa se încălzește gradual tinzând spre punctul de fierbere, în timp ce broscuța românească „se adaptează”, cu convingerea că va putea supraviețui trișându-și destinul la infinit. Dacă această atitudine nu se va schimba, atunci când apa va da în clocot și traiul în oală va deveni insuportabil, românii, cu toate energiile epuizate pentru adaptare, nu vor mai găsi forța spre a sări afară și a se salva. Atunci supraviețuirea va deveni sub-viețuire. Să luăm aminte!