CADRUL GEOGRAFICO-NATURAL - FACTOR DE INFLUENȚĂ ASUPRA SOCIETĂȚII OMENEȘTI DIN SPAȚIUL ROMÂNESC.

 

CADRUL GEOGRAFICO-NATURAL - FACTOR DE INFLUENȚĂ ASUPRA SOCIETĂȚII OMENEȘTI DIN SPAȚIUL ROMÂNESC

 Situat în sud-estul Europei, spaţiul în care s-a format şi cristalizat neamul românesc este marcat de paralela 45 şi de meridianul 25. În centru se află Podişul Transilvaniei înconjurat de lanţul Munţilor Carpaţi. Spre est, prima treaptă mai jos de la nivelul munţilor sunt Subcarpaţii cu aspect deluros. Aceştia sunt urmaţi de Podişul Central Moldovenesc cu subdiviziunile sale, care se mărgineşte cu cel Wolyno-Podolic din Ucraina de Vest. La sud, dealurile Subcarpaţilor Meridionali, prezentând şi ei înălţimi care nu depăşesc 500-600 m., trec treptat în Podişul Getic. Câmpia Română reprezintă o zonă joasă şi în multe locuri inundabilă din cauza instabilităţii hidrografice. Dincolo de Dunărea de Jos se întinde Câmpia Bugeacului, cunoscută în Antichitate drept „pustia getică” (Strabon VII). Aceasta, delimitată de platforma Cogâlnicului, atinge pe alocuri altitudinea 200 m., descrescând treptat, pe măsură ce înaintează spre ţărmul Mării Negre. Din punct de vedere geomorfologic, ca un podiş apare şi Dobrogea care dispune de un relief mai accidentat în partea sa de nord. Delimitat de Câmpia Dunării la sud, şesul Tisei la nord-nord-vest şi cel din bazinul Nistrului  acest spaţiu, vatră românească, în care s-au strecurat şi alte neamuri, cuprinde o suprafaţă de peste 300.000 km². Reţeaua hidrologică a teritoriului românesc, cu excepţia unor râuri şi pârâiaşe mici, face parte din bazinul pontic. Această reţea încadrează în exclusivitate ape care pornesc din masivele munţilor Carpaţi scurgându-se în Dunăre (Prutul, Siretul, Tisa, Oltul, Jiul etc.) sau direct în Marea Neagră (Nistrul şi Cogâlnicul). Cu un debit mai mare, aceste râuri, au constituit din cele mai vechi timpuri importante căi de comunicaţie între populaţiile din Antichitate. Resursele naturale ale acestui spaţiu sunt condiţionate de complexitatea geomorfologică a subsolului. Astfel, se întâlnesc cele mai variate specii de roci de piatră utilizate, mai cu seamă, în industria litică de către omul din perioada străveche. Spaţiul românesc este renumit prin zăcămintele de minereuri feroase şi neferoase. Munţii Carpaţi mai cantonau şi mari zăcăminte auro-argintifere, pe care localnici le-au explorat din plin începând cu Epoca Bronzului. Printre minereurile explorate din vremuri străvechi, o importanţă majoră a avut-o sarea. De-a lungul veacurilor provinciile istorice româneşti şi-au creat relaţii ce coboară în timp la nivelul Neoliticului. Aceste relaţii au fost condiţionate în mare parte de contrastul dintre bogăţia subsolului din munţi şi fertilitatea pământului negru şi implicit, posibilităţile de cultivare a plantelor şi de creştere a vitelor în zonele de câmpie. Structura covorului vegetal este determinată de condiţiile climatice şi de varietatea reliefului. În ţinuturile deluroase păşunilor şi fâneţelor le urmează pădurile de conifere (molidul, bradul). La altitudini mai joase preponderenţa o deţine pădurile de fag din care prin tragerea la teasc a jirului cules toamna, se obţinea în trecut uleiul. La extremităţile acestora urmează pădurile mixte şi cele de foioase ce au adăpostit încă din cele mai vechi timpuri o compoziţie faunistică pe cât de bogată pe atât de variată. Mediul geografic a exercitat o influenţă asupra colectivelor umane atâta timp cât nivelul de dezvoltare al acestora depindea în mod direct de natură. Cu timpul, odată cu progresele realizate în domeniul producţiei materiale, omul a avut posibilitatea nu numai să folosească ci şi să exploateze sursele naturale.

DIN EPOCA SFÂNTULUI GERARD.

 

DIN EPOCA SFÂNTULUI GERARD

 Stabilirea maghiarilor în Câmpia Panoniei în anul 896 sub conducerea liderului lor Arpad s-a făcut cu încuviinţarea bizantinilor ai căror aliaţi erau. Misiunea nomazilor războinici la vremea respectivă era de a slăbi crescânda influenţă zonală, de pe cursul mijlociu al Dunării, a regatului Moraviei Mari, un stat slav ce s-a dezvoltat în Centrul Europei, doar în cursul câtorva decenii. Nu este exclus ca elitele maghiarilor să fi fost atrase în această perioadă spre dogma creştină ortodoxă de rit răsăritean dacă luăm în considerare modalitatea de a acţiona a diplomaţiei bizantine. Cele şapte triburi (între care se pare că unul era format exclusiv din khazari) s-au aşezat conform tradiţiei pe malul drept al cursului mijlociu al Tisei în locul cunoscut azi cu numele de Ópusztaszer. Din acest centru a început extinderea dominaţiei maghiare începând cu secolul al X-lea. Imediat, după ce îşi impun autoritatea în Câmpia Pannonică, războinicii unguri încep atacuri asupra vestului Europei, regiunea nordică a Italiei fiind zona predilectă a jafurilor lor. În 899 ei pustiesc temeinic toată regiunea Padului, comerţul Veneţiei (la vremea respectivă oraşul trăia mai ales din comeţul cu sare) este afectat de prezenţa pe coasta de nord a Adriaticii a acestor teribili călăreţi de stepă, arcaşi neîntrecuţi. La scurt timp forţa lor de şoc îngenunchează armata cneazului croat Braslav, iar regatul lui cade pentru o lungă perioadă de timp sub influenţa autorităţii urmaşilor lui Arpad. Pentru Veneţia acest fapt avea să fie benefic, influenţa bizantină pălind în bazinul Mării Adriatice va permite navigatorilor din oraşul lagunelor să-şi extindă influenţa comercială şi să profite din punct de vedere politic. În prima jumătate a secolului al X-lea atacurile maghiare se concentrează cu regularitate asupra statelor din vestul Europei şi distrug aproape de fiecare dată armatele france trimise împotriva lor. În această perioadă creşte aproape exponenţial şi puterea comercială veneţiană. Scăpat de sub influenţa administrativă şi politică a Imperiului Bizantin, a importantului centru religios de la Ravenna, Veneţia intră în competiţie pentru influenţa maritimă în Marea Mediterană cu flota Constantinopolului. Primul areal pe care veneţienii şi-l doreau în exclusivitate a fost coasta dalmată a Mării Adriatice. Bizantinii au încercat zadarnic să recâştige influenţa în Italia şi Adriatica, dar acţiunile lor au fost mereu zădărnicite de incursiunile normanzilor din Sicilia, care la rândul lor doreau ocuparea bogatelor oraşe de pe coastele Greciei. Unii regi normanzi, conducători ai Regatului celor două Sicilii, precum Robert Guiscard, un secol mai târziu, visau chiar la coroana bizantină. În tot acest tablou de forţe şi încleştări regionale Veneţia a ştiut mereu să profite, iar slăbirea regatului croat a dat şansa extinderii către est a rutelor comerciale veneţiene şi prin teritoriul stăpânit de maghiari. Cert este că pe la anul 1100 oraşul lagunelor devine o superputere economică în Mediterana, depăşind ca număr de vase Imperiul Bizantin. Cruciadele din secolele ce au urmat aveau să-i întărească şi mai mult această putere, influenţa comercială veneţiană ajungând până în Siria şi Palestina. Înfrângerea de la Lechfeld, din 10 august 955, a tăiat şansa extinderii puterii nomazilor unguri spre vestul Europei, iar împăratul romano-german Otto I va fi preocupat în anii urmatori de păstrarea avantajul militar asupra societăţii tribale maghiare. Tot începând cu această dată nu are loc doar o schimbare de orientare a raidurilor către est ale ungurilor, către teritoriile controlate de bizantini ci începe şi creştinarea în masă a locuitorilor regatului, acţiune susţinută de misionariatul călugarilor benedictini (cel mai bine organizat ordin monahal latin la data respectivă). Otto I, pentru a-i menţine slăbiţi pe maghiari, încheie în anul 972 o alianţă cu Vasile al II-lea Bulgarohtonul, temutul împărat bizantin. Géza, conducătorul uniunii tribale dintre anii 971-977, pune bazele instituţiilor medievale maghiare şi urmăreşte în această epocă de declin pentru expansiunea maghiară ameliorarea relaţiilor externe ale statului său. Încă înainte de a ajunge conducătorul hoardelor maghiare diplomaţia bizantină a reuşit să-l atragă de partea ei pe şeful ungurilor şi, drept rezultat, Géza se căsătoreşte cu Şarolta, fiica lui Gyula de Alba Iulia. Atât voievodul transilvan cât şi fiica lui erau creştini de rit răsăritean. Totuşi, creştinarea lui Gyula s-a făcut sub impulsul politic de a ameliora relaţiile diplomatice cu Imperiul Bizantin. În anul 972 Géza şi familia lui vor îmbrăţişa creştinismul de rit latin, la convertirea lor un rol important l-a jucat Adalbert, episcopul de Praga. Cu toate acestea, legarea matrimonială a lui Géza de stăpânul de Alba Iulia, centrul puterii transilvane, arată că de la bun început maghiarii urmăreau stăpânirea Văii Mureşului. Transformat într-un principe creştin, Géza dorea întărirea puterii sale centrale prin iniţierea unei politici de creştinare în masă a maghiarilor, unind coroana cu crucea. Pentru realizarea acestui deziderat el cere ajutor împăratului Otto I, care îi trimite pentru funcţia de episcop al Ungariei, un călugăr benedictin, Bruno de Sankt Gallen de la care regele maghiar primeşte în numele neamului său botezul. Reformarea spirituală a statului maghiar încă nomad - păgân, din timpul lui Géza, a fost doar de suprafaţă. În scurta sa domnie, principele ungur reuşeşte totuşi prin religie o apropiere de Imperiul Roman de Naţiune Germană şi de Papa de la Roma. Pe de altă parte împăratul Otto I, în calitatea sa de moştenitor merovingian, căuta să refacă politica estică a lui Carol cel Mare, întemeietorul Imperiului Carolingian, care stăpânise pentru o scurtă perioadă de timp Câmpia Panonică după ce îi înfrânseseră pe avari, predecesorii maghiarilor. În cadrul procesului de „descălecare” a maghiarilor (honfoglolas - „cucerirea patriei”) fricţiunile interne între şefii de trib se vor resimţi şi în plan spiritual. Scindarea din cadrul societăţii maghiare în secolul al XI-lea se va acutiza când unul din fiii lui Geza, Ştefan (mai târziu supranumit cel Sfânt), se va îndepărta de tradiţiile nomade şi cu ajutorul creștinismului, o religie minoritară la vremea respectivă în cadrul regatului, va introduce instuţiile feudale apusene în cadrul regatului său. Deschiderea lui Ştefan spre valorile civilizaţiei feudale creştine apusene se datorează în mare măsură educaţiei primite de la episcopul de Praga, cel care îl şi botează în 994 şi îl convinge să renunţe la numele său păgân Vajk şi să accepte numele de Ştefan. O contribuţie importantă în formarea sa de de lider politic creştin l-a avut însă şi rudele soţiei sale, Ghizela de Bavaria, sora împăratului Heinrich al II-lea. Moartea lui Géza a lăsat loc unor dispute grele între liderii războinicilor maghiari. Conform noilor cutume feudale lăsate de Géza principiul primogeniturii trebuia aplicat în cadrul sucesiunii, iar Ştefan, fiul său cel mare trebuia să ocupe tronul Ungariei. Cum însă acest principiu era încă străin maghiarilor de rând, mare parte din ei păgâni, Koppány, o rudă a lui Géza, reprezentant al celui mai puternic trib, a revendicat întâietatea în conducerea statului maghiar, conform străvechilor tradiţii nomade, a principiului senioritatului şi leviratului. Dreptul la moştenirea regatului maghiar se va decide pe cale militară, tânărul pretendent Ştefan, cu ajutorul statelor apusene învecinate va ieşi învingător. Dobândirea puterii politice a lui Ştefan cel Sfânt (997-1038), după ce a primit susţinerea papalităţii, s-a făcut prin forţa armelor, cu ajutor militar de la împăratul romano-german Heinrich al II-lea. Cavaleria grea germanică va juca un rol decisiv în confruntarea finală, Koppány pierzându-şi viaţa în bătălie. Victoria însă nu i-a adus lui Ştefan recunoaşterea imediată a autorităţii sale. Autonomia liderilor tribali, conform vechilor cutume a democraţiei militare l-a obligat pe Ştefan să ia măsuri aspre pentru intimidarea rebelilor. Bucăţi din trupul adversarului său au fost expuse la porţile principalelor oraşe-cetăţi din regat: Györ, Veszprem, Strigoniu şi Alba Iulia. Efectul nu a fost pe măsura aşteptărilor. Impunerea noii ordini feudale şi a autorităţii regelui se va face cu mare greutate în Ungaria, cunoscut fiind faptul că la răsărit lideri zonali precum Ahtum în Banat şi Gyula cel Tânăr în Transilvania s-au asigurat împotriva imixtiunilor lui Ştefan cel Sfânt în treburile lor prin adoptarea creştinismului de rit bizantin şi încheierea unei alianţe cu împăratul de la Constantinopol, puternicul Vasile al II-lea Bulgarohtonul. A fost nevoie de mult timp şi răbdare pentru ca Ştefan să poată să anihileze aceste formaţiuni politice de la marginea regatului său, structuri de putere care îi sugrumau profitabilul comerţ cu sare de pe Mureş. Acţiunea de unificare a poporului maghiar a avut loc între anii 997-1006, iar tânărul rege Ştefan a avut nevoie de toată susţinerea papalităţii şi a Imperiului Roman de Naţiune Germană ca să se impună. În jurul anului 1000 reuşeşte printr-un atac sângeros să-l anihileze pe Gyula cel Tânăr, vărul său după mamă, care îi contesta autoritatea asupra Transilvaniei. Ahtum, fiind mult mai bine poziţionat geopolitic, a putut fi mai greu neutralizat. A fost necesară trădarea unui apropiat al liderului bănăţean, un anume nobil Cenadinus, care în numele lui Ştefan cel Sfânt atacă urbs Morisena. În bătălia ce are loc pe malurile râului Aranca în 1021 Ahtum este omorât, iar de la numele învingătorului localitatea va căpăta cu acceptul regelui denumirea de Cenad. Odată văzându-se stăpân pe situaţie regele Ştefan face eforturi pe plan extern de recunoaştere a puterii sale şi în acest sens îl trimite pe Asztrik, un călugăr benedictin la Roma, cu misiunea de a obţine binecuvântarea Papei Silvestru al II-lea. Dorind la rândul său să-şi extindă influenţa religioasă spre Nord-Estul Europei, Papa îi trimite lui Ştefan o coroană de aur (cunoscută mai târziu ca „Sfânta coroană a Ungariei”) şi o scrisoare de binecuvântare prin care îl recunoştea ca prim rege creştin al Ungariei. Vestea şi darurile Înaltului Pontif ajung la curtea regelui Ştefan în ianuarie 1001. Anihilarea forţelor tradiţionale maghiare s-a făcut şi prin religie, misionarii benedictini având rolul de a făuri un regat creștin din tânărul stat maghiar. Acţiunile de creștinare a spaţiului panonic au avut ca bază de plecare manăstirile benedictine din Croaţia. Se pare că tot prin intermediul prelaţilor dintr-una din aceste mănăstiri regele Ştefan ajunge să-l cunoască pe abatele Gerard veneţianul. Gerard de Sagredo era un tânăr conducător spiritual al comunităţii creştine de la San Giorgio Maggiore care se bucura, datorită erudiţiei sale, de o bună reputaţie între benedictini. Este oprit de vremea nefavorabilă de pe mare, în Croaţia, din voiajul său spre Ţara Sfântă, iar şederea aici îi prilejuieşte ocazia de a se împrieteni cu regele Ştefan, care îi dă pe fiul său Emeric (Imre) spre a-l educa, arătându-i şi marea încredere pe care o acorda acţiunilor sale de creştinare. Gerard îşi asumă în aceste condiţii misiunea apostolică de a aduce la creștinism neamul maghiarilor, din momentul în care Ştefan cucereşte întreaga putere politică între ai săi. Primind un important sprijin financiar Gerard înfiinţează centru monahal la Cenad, loc strategic care se bucura de o mare influenţă în navigaţia fluvială de pe Valea Mureşului încă de pe vremea lui Ahtum, aici fiind documentat un oraş: urbs Morisena şi o mănăstire bizantină închinată lui Ioan Botezătorul. De ce la Cenad a fost înfiinţată această dieceză? - rămâne o întrebare cu multiple răspunsuri. Foarte probabil locul a fost ales de Gerard la sfatul regelui maghiar sau a dogelui veneţian. Mlaştinile bănăţene din jur şi locul de acostare a ambarcaţiunilor de la Mureş trebuie să-i fi adus aminte lui Gerard de locurile natale. Apropierea de Opusztaszer trebuie să fi jucat de asemenea un rol important în stabilirea locului diecezei. O altă posibilă explicaţie ar putea veni din înţelegerea mentalităţii călugărilor benedictini. Aceştia, cu stilul lor de viaţă ghidaţi de dictonul: ora et labora, se implicau în multe activităţi economice şi edilitare. Descoperirea atât la Cenad, cât şi în alte situri medievale de pe Valea Mureşului a unor cărămizi ştampilate cu însemnele legiunii a XIII-a Gemina aduse din centrul urban de la Alba Iulia, anticul Apulum, arată că interesele regalităţii maghiare erau de a controla drumul sării dinspre Transilvania spre Vest, deoarece sarea constituia o importantă şi sigură sursă de venituri. După incidentul cu Gyula cel Tânăr, Ştefan cel Sfânt caută să menţină sub supraveghere permanentă Mureşul, calea apei îi permitea astfel oricând era necesar o intervenţie militară în Transilvania. Atât la Cenad, cât şi în Alba Iulia au fost depistate arheologic urmele unor edificii de cult de tip rotondă, tip arhitectural tipic pentru primele biserici creștine de pe teritoriul Ungariei. Dieceza de Cenad trebuia să devină în scurt timp un important centru de iradiere a creştinismului de rit apusean spre zonele periferice, estice ale regatului maghiar, iar controlul navigaţiei fluviale pe Mureş a fost probabil esenţial în cadrul acestui proces. Organizarea societăţii maghiare, încă în multe regiuni cu un trai seminomad, după norme creştine benedictine precum şi impunerea unor dări către Biserică, împovărătoare pentru o populaţie agro-pastorală, va duce la acumularea de tensiuni sociale. Acestea vor izbucni imediat după moartea lui Ştefan cel Sfânt şi vor duce la martirizarea lui Gerard în 1047 la Buda. Reacţia violentă a populaţiei se datorează şi nemulţumirii maghiarilor de felul în care regele lor apostolic a lăsat rezolvată problema succesiunii, dar şi prezenţei străinilor la cârma ţării. Gerard de Sacredo, omul clanului dogelui Orseolo şi episcop de Cenad, devenise apropiatul regelui Ştefan cel Sfânt. Legăturile Ungariei cu Veneţia la sugestia lui au fost pecetluite şi prin căsătoria fiicei lui Ştefan cel Sfânt cu fiul dogelui. În urma morţii lui Emeric, fiul cel mare al regelui maghiar şi succesor desemnat, Ştefan se decide după mai multe căutări să-l lase urmaş la tron pe ginerele său, veneţianul Petru Orseolo, care însă nu va fi primit cu braţele deschise în Ungaria, poporul orientându-se imediat spre verii lui Ştefan cel Sfânt. Trebuie însă subliniat că acest incident dramatic nu a dus la dispariţia creștinismului în Regatul medieval maghiar. Evoluţia politică ulterioară (până la începutul secolului al XIII-lea) se va afla pe mai departe sub patronajul celor trei forţe care îşi disputau influenţa în această parte a Europei: Imperiul Bizantin, Imperiul Roman de Naţiune Germană şi Veneţia. În epoca lui Gerard însă influenţa veneţiană a fost preponderentă în Ungaria lui Ştefan cel Sfânt. Oraşul lagunelor era interesat să-şi extindă autoritatea asupra teritoriului locuit de maghiari pentru că i se oferea astfel perspetiva deschiderii unor noi rute comerciale spre ţinuturile îndepărtate ale Asiei.

DIVERSE - Partea a douăsprezecea.

 

DIVERSE - Partea a douăsprezecea

51. Horst Wagner, nazistul scăpat nepedepsit:

 În ierarhia criminalilor de război naziști, numele lui Horst Wagner nu apare niciodată pe primele pagini ale manualelor de istorie. Nu a fost medic ca Josef Mengele, nu a proiectat camere de gazare ca Rudolf Höss și nu a dat ordine directe de execuție ca Heinrich Himmler. Horst Wagner a fost însa ceva mult mai periculos pentru 350.000 de oameni: a fost funcționarul meticulos care a făcut ca trenurile morții să plece întotdeauna la timp. Născut pe 18 iulie 1916 la Leipzig, Wagner era un tânăr avocat strălucit când a intrat în SS, în 1937. În 1940 ajunge în Ministerul de Externe al Reichului, iar din 1943 devine mâna dreaptă a lui Adolf Eichmann în cadrul sectiei IV B 4 a RSHA - biroul însărcinat cu „soluționarea problemei evreiesti”. Când Slovacia a cerut să fie scutită de deportarea evreilor botezați, Wagner a redactat raspunsul: „Führerul a decis că nu există evrei creștini, ci doar evrei.” Când Ungaria lui Horthy ezita să-i trimită pe evrei în lagare, în 1944, Wagner a mers personal la Budapesta să „ajute” la accelerarea deportărilor. În doar opt săptămâni, între mai și iulie 1944, 437.000 de evrei maghiari au fost trimiși la Auschwitz - cea mai rapidă operațiune de exterminare din întregul Holocaust”! Wagner a fost motorul birocratic aflat la baza acestui record macabru. El a fost prins însă de americani la Nürnberg, în 1946, fiind considerat unul dintre cei mai importanți 300 de criminali de război. A fost închis în lagărul de la Dachau, apoi transferat la Nürnberg. Însă, în noaptea de 12 spre 13 aprilie 1948, Horst Wagner a dispărut fără urmă. Pur și simplu a ieșit pe poarta închisorii, probabil cu complicitatea unor gardieni germani care încă simpatizau cu „băieții noștri”. După evadare, Wagner a ajuns în Tirolul de Sud, apoi în Austria. A fost găzduit în mănăstiri franciscane și benedictine unde stareții, convinși că luptătorii antibolșevici meritau o a doua șansă, îi ofereau hrana și adăpost. În 1949 îl regăsim la Roma, în seminarul german „Anima”, condus de episcopul Alois Hudal - cel care se autointitula „episcopul naziștilor”. Hudal i-a scris personal o scrisoare de recomandare către Crucea Roșie Internațională, cerând un pașaport pentru „refugiatul german Helmut Wagner”. Pe 12 martie 1951, Horst Wagner primește documentul cu numărul 615 315, emis la Genova. Pe 4 aprilie 1952, sub numele fals Walter Horst, pleacă spre Argentina la bordul vaporului „Giovanna C”. Ajuns la Buenos Aires se alătură comunității germane din Bariloche, unde locuia deja Adolf Eichmann (sub numele Ricardo Klement) și unde avea să ajungă și Josef Mengele. Cei trei se întâlneau regulat la restaurantul „Edelweiss” sau la vila lui Eichmann din strada Garibaldi. Wagner lucra ca traducător și agent comercial pentru firme germane, ducând o viață liniștită. Nu a fost niciodată deranjat de autoritățile argentiniene, care sub Perón și succesorii săi i-au privit cu simpatie pe foștii ofiteri SS.. Rolul Bisericii Catolice în această evadare masivă - se estimează că undeva între 7.000-9.000 de criminali de război și colaboratori ai naziștilor au scăpat astfel de judecată - rămâne unul dintre cele mai controversate subiecte. Nu Vaticanul ca instituție a dat ordinul, dar clerici de rang înalt au acționat sistematic în acest sens. Pe lângă Hudal, preotul croat Krunoslav Draganovici, fost capelan al ustașilor, a organizat o adevărată „linie de producție” de pașapoarte false în colaborare cu serviciile secrete americane (CIC) și argentiniene. Horst Wagner a murit pe 24 martie 1966 la Caracas, Venezuela, răpus de un infarct. Avea 49 de ani. A fost înmormântat sub numele fals pe care îl purtase 18 ani. Abia în 2009, istoricul german Gisela Heidenreich a publicat biografia sa exhaustivă, demonstrând fără dubiu ca omul care coordonase moartea a sute de mii de evrei murise liber și nepedepsit, din cauza unei rețele de solidaritate creștină care preferase mila pentru criminali în locul dreptății pentru victime.

52. Marea Foamete a Cartofului:

 La mijlocul secolului al XIX-lea, Irlanda a fost lovită de una dintre cele mai cumplite tragedii din istoria Europei moderne: Marea Foamete a Cartofului, cunoscută în limba irlandeza ca An Gorta Mór. Între anii 1845 și 1852, o combinație devastatoare de mană a cartofului, sărăcie și neglijență politică a dus la moartea a peste un milion de oameni și la emigrarea altor două milioane. Această catastrofă nu doar că a schimbat radical structura demografică a Irlandei, ci a modelat și conștiința națională a poporului irlandez pentru generațiile urmatoare. La acea vreme, Irlanda era o societate rurală, aflată sub dominația politică și economică a Marii Britanii. Majoritatea terenurilor agricole aparțineau unor mari proprietari britanici sau anglo-irlandezi, iar țăranii irlandezi trăiau ca arendași, muncind pământul altora pentru a-și câștiga existența. Pe micile parcele de pământ pe care le puteau cultiva pentru uz propriu, aceștia se bazau aproape exclusiv pe cartof, un aliment care se adaptase perfect solului irlandez și care asigura o hrană consistentă pentru întreaga familie. Această dependență totală de o singură cultură agricolă s-a transformat însă într-o vulnerabilitate fatală atunci când, în 1845, o ciupercă microscopică, Phytophthora infestans, a atacat culturile de cartofi, distrugându-le în doar câteva zile. În toamna acelui an, o mare parte din recoltă a fost compromisă, iar în 1846 si 1847 dezastrul a devenit total. Cartofii se înnegreau în pământ, iar mirosul de putregai anunța începutul unei foamete cum nu se mai văzuse pe insula. Pentru milioane de oameni, care nu aveau alte surse de hrană, lipsa cartofilor însemna pur și simplu condamnarea la moarte. Guvernul britanic a reacționat cu întârziere și, deși au fost organizate unele programe de ajutor, acestea au fost insuficiente și prost administrate. Dominată de ideologia liberalismului economic, conducerea de la Londra a considerat că piața trebuie să se autoregleze, refuzând să intervină masiv. Într-un paradox tragic, în timp ce oamenii mureau de foame, Irlanda continua să exporte către Anglia cantități uriașe de cereale, carne și produse lactate -  bunuri inaccesibile populației sărace. Condițiile de trai au devenit apocaliptice. Mii de familii au fost evacuate de pe pământurile arendate pentru neplata chiriei, iar satele s-au golit pe măsură ce oamenii plecau în căutarea hranei. Drumurile au fost presărate cu cadavre, iar epidemiile de tifos și holeră au făcut ravagii în rândul supraviețuitorilor. În orașe, adăposturile improvizate și cantinele publice erau copleșite, iar speranța părea pierdută. Pentru mulți irlandezi, singura cale de sălvare a fost emigrarea. Între 1845 și 1855, aproximativ două milioane de oameni au părăsit Irlanda, îmbarcându-se în vapoare supraaglomerate către Statele Unite, Canada sau Australia. Aceste nave, supranumite „vapoare sicriu” își meritau tristul nume: mii de pasageri au murit în timpul călătoriei din cauza bolilor și a condițiilor inumane. Totuși acesti emigranți au pus bazele unei diaspore irlandeze numeroase și influente, în special în America, unde urmașii lor au contribuit decisiv la formarea identității culturale a noii lumi. Când foametea s-a sfârșit, în jurul anului 1852, Irlanda nu mai era aceeași. Populația scăzuse de la aproape opt milioane la mai puțin de cinci milioane de locuitori, iar efectele demografice s-au resimțit timp de un secol. În plan politic, resentimentul față de autoritățile britanice a crescut enorm. Mulți irlandezi au considerat reacția guvernului de la Londra nu doar ineficientă, ci de-a dreptul criminală. Această convingere a alimentat mișcările naționaliste care aveau, peste câteva decenii, să ducă la lupta pentru independență.

53. Omul pe care nu l-au putut spânzura:

 În dimineața zilei de 23 februarie 1885, în curtea închisorii Exeter din Anglia, un tânăr pe nume John Lee a pășit pe eșafod, cu frânghia în jurul gâtului, așteptându-și moartea. Condamnat pentru o crimă pe care se jura că nu o comisese, Lee era pe cale să devină protagonistul uneia dintre cele mai ciudate și fascinante povești din istoria justiției britanice. Trapa de sub picioarele sale, care ar fi trebuit să se deschidă pentru a-i pune capăt vieții, a refuzat să se miște - nu o dată, ci de trei ori consecutiv. Acest eveniment inexplicabil i-a adus supranumele de „omul pe care nu l-au putut spânzura” și a rămas un mister care a captivat o națiune întreagă. John Henry George Lee, născut în 1864 la  Abbotskerswell, Devon, nu era străin de probleme. La doar 20 de ani, avea deja un trecut tumultuos: fusese dat afară din Marina Regală pentru indisciplină și avea o condamnare pentru furt. În 1884, lucra ca servitor pentru Emma Keyse, o văduvă bogată și excentrică, la reședința ei din Babbacombe. În noaptea de 15 noiembrie 1884, Keyse a fost găsita moartă, ucisă cu brutalitate - lovită în cap, tăiată la gât și parțial arsă. Lee, singurul bărbat prezent în casă în acea noapte, a devenit principalul suspect. Dovezile împotriva lui erau circumstanțiale: o tăietură pe braț, pe care el a explicat-o ca fiind o rană veche, și prezența sa la fața locului. Deși a insistat că este nevinovat, juriul l-a condamnat la moarte în februarie 1885. Ziua execuției a fost una ca oricare alta pentru închisoarea Exeter - până când mecanismul eșafodului a refuzat să coopereze. Călăul James Berry, un profesionist experimentat, testase trapa de mai multe ori înainte, folosind saci de nisip de greutatea lui Lee, și funcționase perfect. Cu toate acestea, când Lee a pășit pe trapă, levierul a fost tras de trei ori, și de fiecare dată s-a auzit doar un clic sec și inutil - trapa nu s-a deschis. Oficialii au verificat mecanismul, au folosit unelte pentru a-l ajusta, dar rezultatul a fost același. Martorii, inclusiv preotul și doctorul închisorii, au fost uluiți. Lee, terifiat, simțea frânghia strângându-i gâtul, dar gravitația nu-și făcea treaba. Dupa a treia încercare eșuata, execuția a fost anulată, iar Lee a fost dus înapoi în celulă. Ziarele vremii au relatat pe larg incidentul. Publicul era fascinat și divizat: unii vedeau în acest eveniment un semn divin, mai ales că Lee susținuse că avusese un vis premonitoriu în care trapa nu se deschidea. Alții căutau explicații practice, de la umezeala care ar fi umflat lemnul trapei, până la un posibil sabotaj - săvârșit poate de către un alt deținut care cunoștea slăbiciunile eșafodului. Totuși testele efectuate imediat după incident au arătat că trapa funcționa din nou impecabil, adâncind misterul. Impactul public al cazului a fost uriaș. Presiunea opiniei publice și relatările din presă au ajuns în Parlament, unde Secretarul de Interne, Sir William Harcourt, a decis să comute sentința lui Lee la închisoare pe viață. Într-un discurs din Camera Comunelor, Harcourt a declarat că „ar fi inuman să supui un om de două ori la agonia morții”. Decizia a fost însoțită de o anchetă asupra procedurilor de execuție, care a scos la iveală lipsa de standardizare a eșafodurilor și incompetența unora dintre călăi. Lee a petrecut 22 de ani în închisoare, majoritatea la Portland Prison, fiind eliberat condiționat în 1907, la 43 de ani. După eliberare, a devenit o figura semi-celebră, susținând prelegeri plătite despre experiența sa și publicând o autobiografie în 1912, intitulată „The Man They Could Not Hang”. S-a căsătorit, a avut doi copii și a lucrat în diverse meserii, de la grădinar la vânzător ambulant. Viața sa ulterioară este mai puțin clară: unele surse spun că a murit în 1945 în Milwaukee, SUA, sub numele James Lee, la aproape 80 de ani, în timp ce altele sugerează că ar fi supraviețuit Blitz-ului din Londra sau ar fi emigrat în Australia.

CE NE-AU ADUS NICUȘOR ȘI BOLOJAN?

 

CE NE-AU ADUS NICUȘOR ȘI BOLOJAN?

 Ştiaţi că primarii aveau competenţa să nu aplice mărirea taxelor şi impozitelor locale până pe 31 decembrie 2025? Aveau la îndemână Ordonanţa 78, care stipulează că, reducerea, creşterea sau scutirea de la plata impozitelor locale este la latitudinea primarilor. Însă, n-au mişcat un deget pentru cetăţeni. I-au lăsat de izbelişte, iar acum se prefac a fi surprinşi de triplarea acestor biruri fără precedent. În vigoare este şi Legea 196/2016, care permite compensaţii şi ajutoare sociale egale cu creşterea taxelor locale, dar niciun primar n-a aplicat-o, pentru că şi ei sunt oamenii sistemului. Pentru 2026, primăriile au primit de la Bolojan 160 de miliarde de lei, mai mult decât anul trecut. Banii nu vor lua calea modernizării şcolilor, spitalelor, localităţilor, ci pentru salarii umflate, bonusuri, prime, pentru posturi create special pilelor şi sinecurilor. Primăriile înţesate de funcţionărime nu sunt niciodată vizate de control sau audit. Nu se face curăţenie în rândul personalului parazitar din administraţiile locale şi centrale, care par nişte reţele ce înghit bani de la stat şi de la cetăţenii siliţi să plătească din ce în ce mai mult. Bolojan a tăiat de la poporul acesta cu capul plecat. Dar n-a redus uriaşele salarii şi privilegii financiare ale puterii. Bolojan a lăsat în continuare robinetul cu bani publici deschis pentru partide, mii de firme de casă şi mii de agenţii. Vedem cum, criminalitatea impozitelor şi taxelor este cea mai cruntă bătaie de joc la adresa românilor, executaţi silit, la plata unor biruri peste puterile lor. Nimeni nu e interesat să stopeze fenomenul, pentru că cei care conduc, începând de la primari pân’ la vîrf, îi cred naivi şi inerţi pe români. Actualul Cod fiscal şi Codul de procedură fiscală nu pot stopa evaziunea şi criminalitatea fiscală a clientelei politice, pentru că, în România au fost create special nişe pentru infracţiuni în Justiţie, pentru infracţiuni economice, fiscale etc.. Statul vrea tot mai mult şi mai mult doar din banii cetăţeanului! Jefuieşte, practic, propriul cetăţean prin jocul acesta ilicit al măririi impozitelor, prin legi şi ordonanţe făcute pe genunchi. Deşi, Statul, prin definiţie, „instituţie în slujba cetăţeanului”, trebuie să stopeze criminalitatea fiscală. Nu de puţine ori ANAF a închis ochii, scutind de taxe şi impozite firmele şi companiile clienţilor politici. Justiţia şi Parchetele au lăsat liberi criminalii economici prin prescrierea faptelor! Nu mai vorbim de SRI şi SIE, şi de subteranul lor „curat-murdar”. Pe primul loc fiind guvernele care s-au perindat la putere şi au tolerat pierderile şi furtul din firmele de stat. Este de neconceput învederarea prin care puterea de la Bucureşti ţine morţiş să terfelească demnitatea României şi să-i ştie pe români sclavii lumii. Insistenţa prin care ţine morţiş să ne facem de râsul şi plânsul lumii.

 A fost şi cazul lui Nicuşor, blocat la Paris, în zăpadă, când lacheul s-a dus la ordin să-şi pună semnătura pe „Mercosur”, acordul care va bombarda agricultura noastră naţională şi a ţărilor semnatare. O propagandă mediatică ieftină, propagandă forţată de modestie, care a dat de pământ cu respectul extern pentru ţara noastră, al cărei rezultat ar fi achiziţionarea unui avion pentru trădător! Respect, pierdut din momentul în care Nicuşor a fost numit la Cotroceni, că, de ales, nici vorbă! Nicuşor putea fi adus acasă fără spectacol, şi aşa, demnitatea funcţiei prezidenţiale a fost terfelită de Băsescu, Johannis şi, mai crunt, de acest individ fără competenţe. Cu astfel de exemplare România s-a autosabotat pe plan extern şi s-a pus de nenumărate ori în posturi penibile! Când, pe plan extern, te prezinţi cu astfel de feţe-feţe ale puterii, eşti tratat în aceeaşi măsură! Dacă ne gândim la avioanele de lux închiriate de Johannis ca să facă safari în Africa şi la Spartanul care l-a dus pe Nicuşor în Franţa, atunci tragem concluzia că trebuie să fii şmecher ca preşedinte! Johannis a fost! A închiriat avioane private de lux pe banii statului pentru vacanţe de lux, cu escale nejustificate la Sibiu. Iată cum, acest incident cu Nicuşor înzăpezit la Paris v-a scoate din visteria sărăcită a statului milioane  de dolari pentru achiziţionarea unui avion prezidenţial. Dacă tot a decis Nicuşor să înființeze la Palatul Cotroceni un departament special pentru dezinformare, atunci se cade ca acest departament să fie controlat de un Minister al Adevărului, format doar din reprezentanţi ai poporului, altfel cenzura va face ravagii şi impostura mediatică va triumfa. Cum chelului tichie îi trebuie pe seceta această din buzunarului românului, să trecem în revistă o problemă la fel de spinoasă. Curtea de conturi a României a făcut în 2023 un raport al cărui rezultat este o ruşine naţională. Raportul arată că până în anii ’80, când statul ştia să construiască, nu să fure, Ceauşescu a construit 2013 baraje. Cei care conduc România de 36 de ani le-au lăsat în paragină. Unele pe mâna străinilor, astfel că ţara este între ape, fără apărare. Din cele 2013 baraje, peste jumătate sunt abandonate, altele 800 n-au fost autorizate. Dacă aceste baraje abandonate se rup, România nu are nicio strategie de siguranţă naţională care să salveze vieţi. În timp ce în România anilor ’80 se construiau baraje şi sisteme de irigaţii, astăzi se fac rapoarte despre ruinele lor, lăsate să se dărâme. Curtea de Conturi avertizează despre lipsa de specialişti în domeniul hidrotehnic. Despre lipsa totală de responsabilitate şi coordonare.

 Sub biciul Guvernului Bolojan, care numără doar banii din împrumuturi şi din birurile românilor şi-i dă mai departe străinilor, România se prăbuşeşte „pas cu pas”. Numărul şomerilor va exploda în acest an! Sunt pregătie de mii de concedieri, pentru că România a pierdut mare parte a industriei. 19.000 de locuri de muncă au fost tăiate în industria auto, 10.000, în IT, 2000 în industria mobilei, zeci de fabrici închise, mii de vieţi condamnate la sărăcie. România a devenit un produs ieftin pe taraba globală, care ne va elimina treptat pentru că nu avem o putere naţionalistă, suverană, nu avem o strategie solidă, pentru că risipim şi puţinul naţional pe porunci străine, pe Ucraina şi Moldova. Nicuşor a spus clar: „E de neconceput să nu avem în 2026 bani pentru Ucraina.” Unde sunt ziariştii şi toţi cei care minţeau că, dacă va veni Georgescu sau Simion la putere va fi prăpăd în România? I-aţi vrut pe Nicuşor şi Bolojan, iaca, prăpăd! Bucuraţi-vă! Aveţi acum cu asupra de măsură biruri, şomaj şi sărăcie!

LINIILE NAZCA.

 

LINIILE NAZCA

 În timp ce scriitorul, decedat de curând, Erich von Däniken vedea în liniile Nazca dovada clară că strămoșii noștri au fost vizitati de civilizații avansate venite din spațiul cosmic, alți specialiști consideră ca desenele uriașe sunt simple iluzii optice. Însă indiferent de care parte a baricadei te-ai afla, liniile Nazca au stârnit numeroase controverse și speculații. 

 Pe versanții vestici ai anzilor se află un oraș modern și un râu numite Nazca, la fel ca și misterioasele vestigii ale unei civilizații antice omonime (uneori Nazca este scris Nasca). Rămășițele acestei civilizații includ o fâșie de construcții impresionante. Însă mult mai faimoase sunt semnele lăsate pe pământ într-un mod diferit, prin intermediul geoglifelor - termen care înseamnă, lierar, semne pe pământ (geo - pământ și gliphos - figură cu caracter simbolic).

Descoperire și locație:

 Pe o suprafață de aproape 400 km. pătrați, la poalele Anzilor, populația Nazca a trasat linii lungi și drepte, care se întretaie cu alte linii, spre a forma figuri geometrice, ca trapeze, triunghiuri și dreptunghiuri.  Alte linii formează imaginea unei păsări, a unei balene, a unor figuri umane și chiar a unor obiecte casnice, ca un gherghef primitiv. Liniile Nazca se găsesc într-o regiune extrem de aridă din Peru, între Anzi și Pacific. Teritoriul este străjuit de două râuri, Nazca și Grande. Acestea înconjoară două văi și o câmpie aluvionară (o regiune de uscat compusă din mâl, nisip și pietriș). Cursurile freatice de apă care ies la suprafață formând izvoare (puquios) au fost găsite de o populație străveche dispărută de mult, atunci când liniile au fost redescoperite, prin 1920. Dimensiunile pictogramelor de la Nazca n-au fost cunoscute pe deplin decât în anii ‘30 ai secolului trecut, când piloții primelor avioane care au survolat Peru au raportat existența unei colecții de geoglife mult mai extinse și mai variate decât se credea. Inițial, se crezuse că au fost realizate pentru indicarea canalelor pentru apă, dar rapoartele piloților au indicat că liniile erau mult mai complexe. Torriba Mejia, arheolog peruan, a prezentat rezultatele primei examinări științifice moderne a regiunii, cu prilejul unei conferințe internaționale de arheologie desfășurată la Lima, în 1939.

Liniile Nazca - hărți ale circuitului apei subterane?

 Modelele liniilor Nazca indică o complexitate deosebită a figurilor geometrice de tipul trapezelor - un dreptunghi care are o latură mai mare decât cea cu care este paralelă - triunghiurilor și dreptunghiurilor. În plus, ele au demonstrat existența a peste 40 de siluete de animale (incluzând o maimuță, un păianjen, un câine, o lamă și o pasăre a cărei coadă are peste 50 de metri lungime) și unele forme spirale. Cele trei explicații principale care au fost oferite leagă liniile, fie de obținerea apei, fie de scopuri astronomice, fie de ritualuri sacre ale populației Nazca. Legăturile dintre liniile Nazca și obținerea apei datează de la redescoperirea lor, în anii ‘20, când savanții au studiat tehnicile antice de irigații. Un mit local vorbește despre o uriașă dună de nisip numită Cerro Blanco. Despre aceasta se credea că ar ascunde un lac de mari dimensiuni care alimenta canalele subterane de apă sau care cândva ar fi erupt la suprafață, irigând regiunea. Mitul reflectă preocuparea locală față de lichidul vital. „Centrele radiante,” în care se întâlnesc mai multe linii sunt situate la baza dealurilor și pe buza înălțată a unei văi, pe unde curg râuri sezoniere. Multe linii urmează direcția cursurilor de ape și adesea se termină brusc, în apropierea unui râu. Un trapez apare la marginea văii unui râu; baza mare a trapezului este situată chiar lângă locul pe unde curge un râu sezonier, servind poate ca reper. Această conexiune dintre linii și sursele de apă a fost interpretată în raport cu religia. Procesiuni ritualice străvechi aveau loc, probabil, în zonele unde oamenii se așteptau ca apa să se acumuleze. Potrivit teoriei, populația mergea de-a lungul liniilor Nazca către ariile de unde venea apă și aici aduceau ofrande zeilor sau rosteau rugăciuni, împlorând abundența lichidului vital. Ei trasau liniile prin curățarea primului strat de pământ, scoțând astfel la iveală o argilă mai deschisă la culoare și puneau pământul excavat în grămăjoare, de o parte și de alta a șanțului alb-gălbui. Apăreau astfel făgașe de culoare mai deschisă decât solul din jur. Cea mai mare concentrare de linii apare în jurul locului numit Valea Ingenio, unde râurile sezoniere se formează din umezeala acumulată pe culmile Anzilor. Situl a devenit principalul loc de studiu pentru arheologi, ajutându-i pe aceștia mai ales să depisteze rutele de irigație către râurile sezoniere. Au fost găsite vestigiile a două așezări antice, Cahuachi și La Estaqueria. Cahuachi adăpostește un complex de clădiri lung de aproape 3 km. și larg de 1 km., incluzând piramide înalte de 20 de metri, piețe sătești și cimitire. Pe baza datării cu carbon radioactiv a ceramicii găsite aici, s-a stabilit că modesta comunitate s-a dezvoltat între anii 100-600. Ceramică similară, găsită de-a lungul liniilor ce duc la Cahuachi datează de pe la 800, sugerând că acest centru ar fi putut fi abandonat pe la 600, dar a rămas un important sit ceremonial pentru încă două secole. Datarea cu radiocarbon arată că La Estaqueria a apărut după părăsirea așezării Cahuachi.

Teorii incredibile:

 În primul rând trebuie să amintim aspectele asupra cărora experții s-au pus de acord. Este evident că liniile Nazca au fost realizate prin înlăturarea primului strat de pietre acoperite cu oxid de fier, pentru a scoate la iveală solul mai deschis la culoare de dedesubt. În al doilea rând, este unanim acceptat faptul că terminarea acestor desene ar fi necesitat un efort imens și mulți de ani de muncă și că, din cauza dimensiunilor acestora, artiștii nu ar fi putut niciodată să vadă rezultatele de pe sol. Liniile Nazca sunt atât de discrete, încât, în secolul trecut, Panamericana a fost construită prin mijlocul lor, fără ca muncitorii să le fi observat. Deși munca istovitoare de înlăturare a pietrelor ar fi necesitat un efort foarte mare din partea lucrătorilor, pentru desenarea acestor figurine gigantice nu ar fi fost nevoie de forțe supraomenești. Majoritatea siluetelor sunt asemănătoare stilistic cu desenele și picturile care ornau ceramica locală. Desenarea acestor imagini la scară, de la o suprafață de doar câțiva centimetri la câteva sute de metri, nu este așa de dificilă cum ar părea. Sunt necesare doar câteva cunoștințe de bază de trigonometrie, iar ca unelte, niște sfori, țăruși de lemn și planșe de desen. Misterul nu constă în modul în care au fost create aceste imagini uriașe, ci în motivul pentru care ar depune cineva atât eform pentru realizarea lor. În al treilea rând, pare posibil ca liniile să fi fost realizate de amerindienii care au trăit la Nazca între anii 400 î.H. și 600 d.H.. Această ipoteză se bazează pe datarea cu carbon radioactiv a cenușii și a resturilor de ceramică, deși nu este concludentă, deoarece liniile Nazca nu pot fi supuse aceleiași analize.

Liniile Nazca, simple linii astronomice?

 Istoricul Paul Kosok de la Universitatea Long Island, New York, a venit la Nazca în 1941, pentru a cerceta problema rețelelor de irigații ale civilizațiilor moderne. Oprindu-se să se odihnească, pe vârful unui deal, a remarcat o linie ce mergea direct spre punctul de apus al Soarelui. Era 21 iunie, ziua solstițiului de iarnă în emisfera sudică. Linia marca punctul de la orizont unde Soarele apunea și în direcția opusă, corespundea cu punctul de răsărit al Soarelui, în aceeași zi. Arheologii au început să lege geoglifele de constelatii: imaginea unei maimuțe imense a fost atribuită Carului Mare (sau Ursei Mari, în emisfera nordică) și s-a considerat că alte figuri ar corespunde Pleiadelor și Orionului. Maria Reiche, traducătoare și matematiciană din Lima, a venit la Nazca alături de Kosok. Ea va rămâne aici pentru următorii 50 de ani, făcând din studierea pictogramelor activitatea ei fundamentală, ilustrată în cartea „Contributions of Ancient Peru to the History of Geometry and Astronomy” (1993). Teoria că Liniile Nazca ar fi avut scopuri astronomice a fost însă contrazisă cu argumente viabile. În 1967, de exemplu, Gerald Hawkins, astronom la Universitatea Boston, a folosit un computer pentru a realiza o hartă a cerului de deasupra regiunii Nazca, acoperind o perioadă de 7.000 de ani. Figurile și liniile de pe sol au fost confruntate cu poziția de atunci a sistemului solar și a constelațiilor. Doar 20% dintre linii se aliniau cu răsăritul și apusul Soarelui și a Lunii pentru scopuri practice și nu exista nicio conexiune concretă între figuri și constelații. Chiar și așa, liniile care corespund cu răsăritul și apusul Soarelui sugerează că pictogramele ar fi putut servi drept calendar. Avertizați de momentul când râurile aveau să se reverse și de cel în care aveau să sece, localnicii s-ar fi organizat mai ușor și mai eficient, știind de pildă când trebuie să curețe șanțurile de irigații și când să semene plantele. În anii ‘70, arheologa Helaine Silverman, de la Universitatea Texas, a afirmat că liniile ar fi fost trasate după o perioadă de secetă. Zeii nu-i mai ajutau pe localnici sau, sugera ea, preoții care trăiau în centrul ceremonial din Cahuachi pierduseră încrederea oamenilor, atunci când seceta s-a prelungit. Dacă liniile au fost realizate după ce Cahuachi a intrat în declin, afirma Silverman, ele reprezintă țelul practic al comunității de a-și asigura o necesitate fundamentală. Ideea că liniile de la Nazca aveau o semnificație spirituală poate cuprinde teoriile legate de apă și de astronomie. Linii similare, la fel de vechi, au fost descoperite în actuala Bolivie, la granița cu Peru. Acestea au fost folosite în trecut la procesiuni ritualice. Că ritualurile legate de apă au dobândit dimensiuni spirituale pentru populația Nazca nu e deloc surprinzător, căci aici ploile sunt extrem de rare. Anual se înregistrează doar câțiva litri de precipitații pe metru pătrat. Pe lângă geoglifele care par să corespundă constelațiilor, o serie de figuri seamănă cu animalele acvatice (de pildă, o broască, o rață, o balenă), toate fiind semnalate și pe ceramica Nazca. În plus, alături de dansuri și ritualuri dedicate ploii, populația Nazca, la fel ca multe alte societăți străvechi, avea o castă preoțească, incluzându-i pe șamani. Intrarea în transă sau realizarea ritualurilor care vizau comunicarea cu spiritele animalelor reprezintă o practică obișnuită la șamani, iar imaginile de la Nazca ar putea reflecta animalele pe care acești oameni le respectau și ale căror spirite voia șamanul să le contacteze. În octombrie 2001, profesorul Anthony Aveni, de la Universitatea Colgate, a declarat că studiul amănunțit, efectuat timp de 30 de ani, din avion și de la sol, a peste 800 de linii Nazca l-a condus la concluzia că civilizația necunoscută care realizase semnele stranii practicase magia apei. Potrivit rezultatelor cercetărilor sale, aproximativ 62 de puncte spre care converg liniile se suprapun unor coturi, bucle ale râurilor și lacurilor înalte din Anzi din care curgea apă. Liniile Nazca erau străbătute, în cadrul ritualurilor, de localnicii care se rugau în acest timp la zei, pentru fertilitatea pământurilor lor.

Linii de forță și alinierile energetic:

 O altă teorie este cea a liniilor de forță și a alinierilor energetice. În 1921, Alfred Watkins (1855-1935) a inventat sintagma „linii de forță” când și-a explicat teoria potrivit căreia siturile străvechi din Marea Britanie, ca de pildă cercuri de piatră, grupări megalitice, tumuli funerari și locuri de venerare religioasă, au fost construite deliberat spre a forma anumite aliniamente, în cadrul peisajului. Cu excepția a puține cazuri izolate, majoritatea exemplelor date de Watkins nu corespund însă criteriilor unei alinieri perfecte și adesea încorporează structuri din epoci diferite. Cu toate acestea, persistă convingerea că mulți megaliti ridicați de populațiile neolitice au fost așezați de-a lungul unor linii de energie. Alții au o abordare mai pragmatică. Astfel de aliniamente ar fi putut servi, susțin ei, ca dispozitive de alarmă, de unde localnicii și-ar fi putut alerta compatrioții de apropierea unor armate inamice.

Aliniamente solare:

 Omul de știință american, Gerald Hawkins, a folosit un program special pentru a calcula numărul de aliniamente solare importante ale liniilor de la Nazca. A ajuns la concluzia că aliniamentele ar trebui să reprezinte în mod constant un eveniment astronomic important, precum răsăritul sau apusul stelelor, soarelui și al lunii. Însă unele linii însemnau mai mult decât atât. Dacă se dovedea că există o legătură cu fenomenele astronomice, atunci aceasta trebuia să fie valabilă pentru toate liniile. Hawkins a programat calculatorul să determine câte dintre linii erau aliniate cu pozițiile extreme ale soarelui sau lunii. Rezultatul a fost 39 din 136, puțin mai bun decât dacă ar fi fost trasate la întâmplare. În plus, numai câteva dintre cele 39 au legătură cu pozițiile importante ale soarelui sau ale lunii. Hawkins a încercat un experiment asemanator cu stelele, folosind drept date de intrare un catalog al pozițiilor lor din anul 10000 î.H. și până astăzi. Din nou, numărul de aliniamente era nesemnificativ din punct de vedere statistic.

Ceremonii magice:

 Cea mai probabilă explicație este aceea că liniile de la Nazca aveau legătură cu anumite ceremonii religioase sau magice. Cei care au trăit la Nazca formau o societate bazată pe agricultură, oamenii fiind pricepuți la semănarea, irigarea, strângerea, păstrarea și împărțirea recoltelor. De asemenea, erau vulnerabili la anumite dezastre naturale și la boli. Să fi fost oare liniile locul unde aceștia preamăreau sau domoleau mânia anumitor zei? Probabil că reprezentau lucrurile de care aveau nevoie oamenii și o rugăminte pentru ajutor adresată zeilor.

Teoriile incredibile ale regretatului Erich von Däniken:

 În timp ce arheologii și oamenii de știință întâmpină dificultăți în creionarea unei explicații universal acceptate cu privire la scopul geoglifelor, dar și a modului în care liniile Nazca din Peru au fost trasate cu atâta precizie de o civilizație aproape necunoscută, teoriile precum cele lansate de Erich von Däniken câștigă tot mai mult teren. Risipite pe o suprafață de peste 320 km. pătrați, liniile Nazca consistă din aceste uriaşe desene sau gravuri pe pământ. Sunt peste 800 de linii perfect drepte, peste 70 de figuri de animale și peste 150 de forme geometrice. Avem geoglife reprezentând figuri și forme ciudate pe sol.  Există o serie de linii complicate ce par să fie drumuri împrăștiate prin tot deșertul. Cea mai mare figură are aproape 305 metri, sau mărimea a trei terenuri de fotbal, în timp ce cea mai lungă linie se întinde pe aproape 14 km.. Pe baza acestor informații, regretatul autor Erich von Däniken a formulat o serie de întrebări extrem de interesante: De ce a simţit nevoia poporul Nazca că este necesar să realizeze aceste elaborate şi uriaşe desene pe pământ? Cărui scop intenţionau să servească? De ce au fost ele desenate în aşa mod, încât puteau fi văzute şi apreciate doar de la înălţime în vremuri când avioanele nici măcar nu existau? Datorită dimensiunilor impresionante, singurul loc din care aceste geoglife pot fi văzute în întregime este de la mare înălțime. S-a sugerat că civilizația misterioasă care a locuit pe platoul de la Nazca ar fi putut să construiască baloane cu aer cald. Un astfel de aparat le-ar fi permis să aprecieze ceea ce creaseră pe sol. Însă, dacă populaţia Nazca ar fi avut acces la baloane zburătoare, cronicarii spanioli ar fi înregistrat mai mult ca sigur aceasta în rapoartele lor. Dar nu există un singur cuvânt care să descrie că oamenii din Nazca deţineau baloane cu aer cald. Prin absenţă, suntem în zona de influenţă a unei înalte şi avansate tehnologii terestre şi asta este într-adevăr anomalia liniilor Nazca. Într-adevăr, sunt uşor de făcut, doar se îndepărtează stratul de la suprafaţă. Însă magnitudinea figurilor este ceea ce face din acestea o aşa complexă întreprindere. De exemplu, printre geoglifele de pe platoul Nazca se afla un triunghi uriaș care se întinde pe nu mai puțin de 15 km. pătrați. Măsuratorile moderne au arătat ca figura geometrica este de o precizie extraordinara. Mai mult decât atât, de la înălțime, din avion, pare ca triunghiul a fost realizat prin presarea solului la o adâncime de cel puțin 60 cm.. Cum au putut oare să preseze perfect un triunghi de 15 km. pătrați în deşertul de la Nazca? Ce fel de tehnologie poate face asta? Nu „picioarele” oamenilor antici. Cum au putut oamenii antici de la Nazca să creeze aşa uriaşe geoglife, fără capacitatea de a zbura, sau folosirea unor ustensile avansate?

Liniile de la Nazca - mesaje către vizitatori din spațiu?

 Erich von Däniken propunea o teorie care a fost rapid îmbrățișată de adepții astronauților antici. Conform acestei idei, liniile de la Nazca din Peru au fost realizate de fapt cu ajutorul ființelor din alte lumi. Să fie oare faptul că aceste geoglife pot fi văzute doar de sus, o indicaţie că au fost „desenate” pentru a fi folosite ca repere de navigație pentru „zei”? Să presupunem, pentru un moment, că extratereştrii trimit pe Pământ un tip de navă sondă, poate chiar precum roverul pe care noi l-am trimis pe Marte pentru a explora, cartografia și colecta monstre. O astfel de mașinărie ar lăsa, bineînțeles, urme pe platoul deșertic de la Nazca. Populația nativă, martoră la apariția unor urme stranii în nisip, ar putea cu mare ușurință să confunde acele urme cu mesaje criptice trimise de zei. În ziua de azi, mulți istorici şi antropologi sunt convinși că oamenii de la Nazca au fost unii dintre predecesorii civilizaţiei Inca, cel mai mare imperiu din America precolumbiană. În secolul al XIII-lea, Imperiul Inca a prosperat în regiunea munţilor Anzi din America de Sud. Conform legendelor, Viracocha, misteriosul zeu-creator Inca, a inaugurat liniile Nazca şi geoglifele în trecutul îndepărtat. Se spune că acestea ar fi fost create de Viracocha însuşi, care a fost cel mai mare zeu-profesor din Anzi. De unde a venit Viracocha rămâne încă un mister. Putea să fie din Sumer. Putea să fie conectat cumva cu Anunnaki. Nimeni nu ştie precis, dar aceleaşi legende şi aceleaşi povestiri ale acestor mari zei apar peste tot în lume, mai ales peste tot prin Americi. Puteau într-adevăr liniile şi geoglifele de la Nazca să fi fost opera zeului inca Viracocha, precum sugerează legendele lor? Dacă este aşa, care a fost scopul gravării acestor stranii geoglife pe pământ? În 1968, cercetătorul şi scriitorul Erich von Daniken publica prima sa lucrare, „Chariots of the Gods” în care introducea revoluţionara noţiune conform căreia liniile Nazca au fost create de oamenii de la Nazca, după ce au fost martorii extratereştrilor, folosind tehnologii avansate şi ecuații matematice complexe. Erich von Daniken a fost unul dintre primii care de fapt a efectuat zboruri complete deasupra regiunii Nazca. Acesta a analizat atât geoglifele din zonele joase ale platoului, dar şi pe acelea de pe dealurile de la Nazca. Daniken a găsit complicate diagrame matematice, ce niciodată nu fuseseră cercetate mai înainte. Unii savanţi, după descoperirea curioaselor forme și a straniilor desene, au sugerat că liniile Nazca puteau fi, de fapt, unul dintre primele exemple cunoscute de geometrie aplicată. Poate că răspunsurile pot fi aflate aruncând o privire mai atentă la una dintre cele mai misterioase figuri de la Nazca   - Astronautul. Teoreticienii astronauţilor antici cred că ciudata figură poate oferi un indiciu important în dezlegarea misterului de la Nazca din Peru. Ei îl numesc Omul spaţial. Geogliful înfățișează o ființă umanoidă ciudată care pare să aibă o cască, sau ceva similar pe cap, are un braț ridicat și pare că face semne cu mâna. Potrivit adeptilor teoriei astronautilor antici, imaginea infatiseaza unul dintre „zeii cerului.”

Deocamdată enigma:

 Cultura Nazca este în fond una preistorică, fără izvoare scrise, ceea ce îngreunează mult munca arheologilor și cercetătorilor din ziua de azi. Care este explicația liniilor Nazca? Se poate să fi jucat un rol în pelerinaj, ca linii de ghidare spre locuri sacre precum Cahuachi şi piramidele de argilă. Se poate să fi reprezentat constelaţii. Se poate să fie mesaje adresate zeilor. Sau poate că aveau mai mare legătură cu apa şi izvoarele subterane, fiind piese fundamentale pentru vechi ritualuri ale apei. Oricum, dincolo de toate teoriile fanteziste răsărite din pricina absenţei unor concluzii arheologice clare, civilizația Nazca ne-a lăsat drept moştenire un produs cultural cu totul deosebit, pe care merită să-l admirăm. Chiar dacă ignorăm teoria că lucrătorii ar fi fost ajutați de arhitecți extratereștri, adevărul este că scopul liniilor rămâne un mister.

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ. Partea a zecea.

 

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ. Partea a zecea

10. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL:

 Condiţiile existente în Europa începutului de secol XX sporeau probabilitatea unui conflict armat, deşi conflagraţia care avea să se dezlănţuie timp de patru ani între principalele puteri europene nu era, fireşte, inevitabilă. Un conflict european de asemenea proporţii a fost generat, în principal, de un ardent naţionalism şi din influenţa a două sisteme potrivnice de alianţe. Combinaţia dintre puterea rusească şi naţionalismul slavilor din sud reprezenta o ameninţare căreia Habsburgii nu-i puteau face faţă singuri. Numai că Austria avea un aliat redutabil în Germania. În 1871, când s-a format Imperiul German, el a devenit foarte curând cadrul instituţional care adăpostea cea mai puternică naţiune de pe continentul european. De îndată ce a asigurat Germaniei poziţia dorită, cancelarul Otto von Bismarck a iniţiat o acţiune de protejare a intereselor naţiunii prin instituirea unui sistem complicat de alianţe îndreptat în primul rând împotriva Franţei. Cât timp a fost la putere, Bismarck a reuşit să ţină atât Austria, cât şi Rusia legate de Germania, zădărnicind astfel efortul Franţei de a-şi găsi un aliat puternic pe continent. Acest rezultat a fost obţinut în deceniul al optulea prin formarea Ligii celor trei împăraţi, asocierea liberă a Germaniei, Austriei si Rusiei. Conflictele dintre imperiul Romanovilor si cel al Habsburgilor au determinat Rusia să iasă din Ligă în 1878, însă Bismarck a găsit o altă modalitate de prevenire a unei alianţe franco-ruse. Interesele germane cereau mai presus de orice menţinerea legăturilor cu Austria. Aşadar, în 1879, Bismarck a încheiat în secret o alianţă cu Imperiul Habsburgic. Cele două puteri se angajau să lupte împreună împotriva Rusiei dacă această ţară ar fi atacat fie Germania, fie Austria. În 1882, Italia s-a alăturat structurii diplomatice austro-germane, creându-se Tripla Alianţă. Prin caracterul secret al acestor acorduri şi prin iscusite manevre diplomatice, Bismarck a reuşit sa menţină relaţii amicale între Germania şi Rusia pe tot parcursul deceniului al optulea, deşi Alianţa îi desemna pe ruşi ca fiind potenţialii duşmani. Cu toate acestea, structura de securitate s-a modificat rapid şi periculos după retragerea lui Bismarck în 1890. Succesorul lui Bismarck, Leo von Caprivi, nu era interesat de continuarea relaţiilor amicale dintre Germania si Rusia. După expirarea acordurilor cu Germania, în 1894, statul ţarist a încheiat o alianţă cu Franţa. Începând din deceniul al nouălea, Germania s-a slujit de Tripla Alianţă cu scopul de a promova iniţiativele agresive ale Austriei, în loc să le limiteze. Ca urmare, atitudinea Austriei faţă de Rusia a devenit mai îndrăzneaţă. Evoluţia structurii de putere de pe continent reprezenta o problemă gravă pentru Anglia. Rivalităţile imperialiste îi menţinuseră pe britanici în conflict cu ruşii şi cu francezii, însă consolidarea rapidă a puterii militare a Germaniei şi progresele ei remarcabile în comerţul internaţional au devenit până la urmă principalul motiv de îngrijorare al englezilor. Aşadar, în 1904, Franţa şi Anglia au încheiat „Antanta Cordială”, pact de apărare reciprocă, dar nu o alianţă propriu-zisă. În 1907, aceste două naţiuni au încheiat acorduri similare cu Rusia, creând Antanta. Acum marile puteri ale Europei erau grupate în două alianţe. Această structură diplomatic oferea garanţia că, dacă vreuna dintre naţiuni ar intra în vâltoarea războiului, toate celelalte o vor urma.

O perioadă de crize - cauzele imediate ale războiului: O serie de crize internaţionale cu evoluţie rapidă au încurajat formarea alianţelor menite să garanteze o mai mare securitate a statelor membre. Conflicte din ce în ce mai frecvente au afectat relaţiile din interiorul grupărilor rivale şi interacţiunile dintre aceste grupări - alianţele s-au strâns iar cele doua tabere au devenit şi mai agresive. Imperiul african al Franţei includea cea mai mare parte a Marocului, amplasat pe coasta nord-vestică. În 1905, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei s-a dus la Tanger, în Maroc, unde s-a angajat să susţină eliberarea Marocului de sub dominaţia franceză. El intenţiona să demonstreze că într-o asemenea confruntare francezii nu puteau să conteze pe sprijinul Angliei, partenera lor în noua Antantă. O conferinţă internaţională ţinută în 1906 la Algeciras, în Spania, a dovedit exact contrariul. Anglia nu numai că a susţinut dreptul Franţei de a-şi exercita dominaţia în Maroc, dar a şi iniţiat proiecte de colaborare militară în cazul unui război cu Germania. O confruntare similară între Franţa şi Germania, în 1911, a consolidat şi mai mult relaţiile militare din cadrul Antantei, accentuând ostilitatea statelor membre faţă de Tripla Alianţă. Conflictele internaţionale care în 1914 au dus la izbucnirea Marelui Război au avut însă loc în Peninsula Balcanică. Astfel, regiunea şi-a meritat denumirea de „butoi cu pulbere” al Europei. Componentele acestei „bombe” erau: lupta micilor state (Grecia, Serbia, Bulgaria şi Muntenegru) pentru a-şi extinde puterea sau teritoriul în detrimentul ţărilor din jur, inclusiv Austria şi Turcia; lupta turcilor otomani de a-şi păstra supremaţia asupra unei porţiuni cât mai întinse din Balcani, încercările Rusiei de a-şi spori influenţa în zonă, eforturile Austriei de a face faţă ameninţărilor Rusiei şi forţelor naţionaliste din Balcani. Prima criză balcanică a început prin anexarea neaşteptată a Bosniei-Herţegovina de către Austria, în 1908, cu scopul de bloca ambiţiile turceşti sau sârbe în această regiune. Serbia nu putea face nimic atâta vreme cât Rusia, slăbită de recentul război cu Japonia şi de revoluţia din 1905, nu-i oferea sprijinul. Totuşi, la nevoie, trupele germane erau gata să intre în luptă de partea Austriei, astfel încât stratagema Habsburgilor a reuşit. În urma acestui incident, Austria a devenit tot mai îndrăzneaţă, iar inamicii imperiului tot mai ostili. După patru ani de relativă linişte în sud-estul Europei, în Balcani au izbucnit două războaie, la scurt timp, unul după altul. Primul a izbucnit in 1912, când Serbia, Grecia, Bulgaria şi Muntenegru şi-au unit forţele pentru a anexa teritorii turceşti. La o lună după încetarea ostilităţilor, lupta pentru împărţirea prăzii a generat războiul dintre Bulgaria şi aliaţii ei. Bulgaria a fost învinsă. Totuşi, ameninţarea austriacă i-a împiedicat pe sârbi să profite de această victorie aşa cum ar fi dorit. Serbia a considerat faptul drept un afront, aşa că situaţia din Balcani a devenit mai explozivă. În deceniile dinaintea declanşării războiului, în 1914, europenii au cochetat cu ideea de putere militară mai mult ca oricând în decursul istoriei. Această adeziune provenea într-o oarecare măsură din satisfacţia şi emoţia de a privi desfăşurările de forţă militară dublate de certitudinea că forţe masive apărau interesele ţării. Experienţa sugera şi considerentele de ordin practic care justificau admiraţia faţă de puterea militară. De la jumătatea secolului al XIX-lea, războaiele au fost, de regulă, rapide şi decisive, aducând rezultatele dorite cu preţul unor pierderi umane şi materiale relativ scăzute. Încrederea în primatul puterii militare a determinat statele europene să se angajeze într-o cursă a înarmărilor care a dus la formarea celor mai mari şi mai distrugătoare armate cunoscute în istorie. Dimensiunile acestor armate şi înzestrarea asigurată de epoca industrială necesitau o planificare atentă pentru mobilizarea lor. Angajamentele între aliaţi complicau şi mai mult planurile strategice. De exemplu, conducătorii germani erau nevoiţi să se pregătească pentru un război pe două fronturi. Ei considerau că mai întâi era necesar să înfrângă Franţa, care se dezvolta rapid, apoi să întoarcă armele împotriva Rusiei. Aceste circumstanţe au determinat adoptarea unor strategii şi proceduri de mobilizare complicate şi rigide, care, o dată iniţiate, ar fi fost greu de modificat. Chiar dacă scopul acestei competiţii războinice era în primul rând defensiv, complexitatea situaţiei sporea temerile şi antipatiile naţionale, amplificând fiecare criză.

Primul Război Mondial, 1914-1918: Criza din Balcani care a declanşat Primul Război Mondial a început la 28 iunie 1914. În acea zi, la Sarajevo, în Bosnia, a fost asasinat arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austriei. Austria i-a făcut răspunzători de acest act terorist pe slavii naţionalişti influenţaţi de Serbia şi a făcut asupra acesteia presiuni menite să ofere un pretext pentru declanşarea războiului. Guvernarea habsburgică era hotărâtă să înlăture definitiv pericolul slav, iar Germania a făgăduit o dată în plus să sprijine Austria, cu care era aliată. Rusia nu-i putea dezamăgi din nou pe slavii din sud. Ca atare, a asigurat ajutor Serbiei. O luna mai târziu a izbucnit Marele Război, printr-o reacţie în lanţ a mobilizărilor. Declaraţia de război făcută Serbiei de către Austria la 28 iunie 1914 a determinat Rusia să-şi mobilizeze trupele la graniţa Austriei şi Germaniei, la 29 iulie. Doua zile mai târziu, Germania a cerut Franţei să-şi precizeze intenţiile şi totodată a trimis un avertisment categoric Rusiei să înceteze mobilizările. Cum conducerea ţaristă nu a dat atenţie avertismentului, la 1 august, Germania a declarat război Rusiei. În aceeaşi zi în care Germania şi Rusia au intrat în război, a început mobilizarea trupelor franceze. Peste doua zile, Germania a lansat un atac prin Belgia în direcţia Franţei. Anglia a declarat că un tratat semnat în 1829 o obliga să apere statutul neutru al Belgiei, astfel că, la 4 august, a intrat în război împotriva Germaniei. Planurile de război ale tuturor acestor combatanţi anticipau victorii rapide, deci un război scurt. Din nefericire, previziunile lor nu au fost sortite să se îndeplinească. Când Tripla Alianţă şi Antanta au dezlănţuit războiul, Italia a rămas la început neutră. Dar Germania şi Austria şi-au găsit alţi aliaţi. În noiembrie 1914 li s-a alăturat Turcia. În anul următor, Bulgaria s-a aliat cu Germania şi Austria. „Puterile Centrale” dispuneau de avantajul strategic de a-şi putea coordona relativ uşor operaţiunile militare. Un dezavantaj mai important era efortul epuizant al luptei pe două fronturi. Pe frontul de vest, unde se decidea soarta războiului, Germania se confrunta cu trei dintre „puterile aliate”- Franţa, Anglia şi, din mai 1915, Italia. În 1917, Statele Unite au devenit o „putere asociată” de partea aliaţilor. În anul 1917, printre puterile aliate asociate se numărau şi România, Grecia, Portugalia şi multe state din America Latină. Pe frontul de est, Rusia ducea greul războiului luptând de partea Aliaţilor împotriva Puterilor Centrale.

Frontul de Vest: La câteva săptămâni după invazia Franţei, a devenit limpede că ofensiva germană pe frontul de vest suferise un eşec. Forţele masate aici s-au rezumat la un război de rutină, fără prea multe manevre şi cu mari pierderi de vieţi omeneşti. Armatele potrivnice au săpat o serie de tranşee de-a lungul liniilor frontului care străbăteau estul Franţei pe o lungime de circa 800 de km. Aici au rămas să se supravegheze una pe alta peste o fâşie de pământ neutră, scurmată de obuze şi înţesată de sârmă ghimpată. Mitralierele, „reginele tranşeelor”, poziţionate astfel încât să acopere liniile frontului cu foc încrucişat, făceau ca atacurile să fie extrem de distructive. Barajele de artilerie grea, vremea nefavorabilă, şobolanii au făcut din aceste tranşee iadul pe pământ. Noua tehnologie militară - gaze toxice, tancuri şi avioane – a sporit ororile acestui război de tranşee. Două din cele cele mai importante bătălii de pe frontul de vest ilustrează natura şi consecinţele luptei duse în asemenea condiţii. După un război greu şi costisitor, purtat pe toată durata anului 1915 aproape fără nicio deplasare a liniilor frontului, în 1916, comandamentul german a decis iniţierea unui atac la Verdun, mai mult cu scopul de a ucide soldaţi francezi decât de a crea o breşă. Atacurile care durau de aproape un an „scăldaseră Franţa în sânge”, cum se şi dorea, pierderile cifrându-se la aproximativ 350.000 de vieţi. Dar şi nemţii au avut mult de suferit, înregistrând un număr aproape egal de victime. În timp ce la Verdun se dădeau lupte crâncene, Anglia a lansat o ofensivă pe râul Somme. 70.000 de militari britanici au murit aici, înainte ca vreunul dintre ei să ajungă la liniile germane. Încă din prima zi de luptă un batalion canadian a pierdut 90% dintr-un efectiv de 800 de oameni. Aliaţii nu au reuşit să înainteze mai mult de 10 km., fără să facă vreo cucerire mai important. În schimb, în cele şase luni ale campaniei de pe Somme au pierdut peste 600.000 de oameni. Pierderile Germaniei sau ridicat la aproape 700.000 de soldaţi.

Frontul de Est: Pe frontul de est armatele au purtat un război mai dinamic. Cu toate acestea, în primul an rezultatele nu s-au deosebit prea mult de cele din vest - pierderi grele şi nicio victorie remarcabilă în încleştarea dintre armata rusă şi cea germano-austriacă. Totuşi, în 1916, şansa părea să le surâdă germanilor (care duceau greul efortului de război al Triplei Alianţe). Cum în 1917 economia Rusiei apoi sistemul socio-politic au început să se prăbuşească, Germania avea toate motivele să spere că-şi va muta în curând întregul efectiv pe frontul de vest.

Războiul naval: Încă de la începutul războiului, Anglia a deţinut supremaţia pe mare, folosind acest avantaj pentru a menţine o blocadă împotriva Puterilor Centrale. În cele din urmă, lipsa de materii prime şi de hrană a zădărnicit în mare măsură efortul de război, provocând o adevărată foamete. Submarinele germane dominau adâncurile, având posibilitatea de a bloca Anglia, dar numai prin generalizarea atacului, împotriva tuturor navelor, inclusiv ale ţărilor neutre ca Statele Unite. Germania a ezitat mult timp înainte de a-şi lansa submarinele într-un astfel de război naval întrucât atacurile împotriva vaselor naţiunilor necombatante i-ar fi determinat cu siguranţă pe americani să declare război Puterilor Centrale. Dar cum în 1916-1917 se întrezăreau perspectivele unei victorii germane, iar efectele războiului începeau să se facă simţite asupra poporului german submarinele au pornit la atac.

Anii 1917-1918: În aprilie 1917, Statele Unite au declanşat război Puterilor Centrale, conflictul devenind „o cruciadă morală”, care reflecta atitudinea preşedintelui Woodrow Wilson faţă de această campanile militară. Wilson a descris conflictul drept o luptă pentru democraţie, pentru „libertatea mărilor”, autodeterminare naţională şi o lume guvernată prin diplomaţie cinstită şi deschisă, sub îndrumarea „Ligii Naţiunilor”. El a rezumat aceste idealuri în cele „Paisprezece puncte”, făgăduind că acest conflict va fi „un război care va pune capăt tuturor celorlalte războaie”, astfel încât „lumea aflată în siguranţă să poată instaura democraţia”. Revoluţia din Rusia, din martie 1917, a înlocuit autocraţia printr-o guvernare care părea orientată către o democraţie parlamentară. Cu toate acestea, noii conducători s-au bucurat de o slabă adeziune din partea maselor, fără a beneficia de alte baze de putere. Ei au mai greşit şi prin faptul că au continuat un război pe care majoritatea ruşilor nu-l mai puteau suporta. Astfel , în noiembrie 1917, a izbucnit un al doilea val de revolte, care a adus la putere un guvern decis să scoată ţara din război. La începutul anului 1918, Rusia s-a recunoscut învinsă. Chiar şi după încetarea războiului de pe frontul de est, Germania tot nu mai putea ieşi învingătoare împotriva forţelor unite ale Puterilor Aliate occidentale. O ofensivă germană iniţiată în primăvara şi vara anului 1918 s-a oprit la 80 km. de Paris, după care a urmat un contraatac al Aliaţilor. Până în toamnă, această ofensivă a adus victoria. La 11 noiembrie 1918, Germania a semnat armistiţiul care punea capăt războiului.

Pacea de la Paris şi urmările războiului: Preşedintele Wilson s-a dus la Paris ca să participe la Conferinţa de pace în calitate de şef al delegaţiei Statelor Unite. El a luat această iniţiativă fără precedent pentru un preşedinte al Statelor Unite pentru a se asigura că scopurile sale pacifiste vor fi consemnate în tratate. Numai că premierul francez Georges Clemenceau reprezenta o naţiune decisă să-i pedepsească pe germanii care pierduseră războiul. Proiectele pacifiste ale lui Wilson stăteau în calea unui astfel de tratat cu caracter punitiv. Primul ministru al Angliei, David Lloyd George venise la Paris cu intenţii mai apropiate de cele ale lui Clemenceau decât ale lui Wilson. Pacea încheiată la Paris s-a concretizat în cinci documente, începând cu cel mai important, Tratatul de la Versailles, semnat cu Germania la 28 iunie 1919. Acest acord şi cele încheiate cu celelalte Puteri Centrale conţineau multe elemente pe care Wilson le socotea indispensabile. Dar atitudinea francezilor şi a englezilor, pe lângă alte aspecte, a împiedicat realizarea în totalitate a scopurilor lui Wilson. De exemplu, răspândirea eterogenă a grupurilor naţionale în estul Europei făcea imposibilă aplicarea consecventă a ideii sale de autodeterminare naţională. Măsura reuşitei lui Wilson poate fi apreciată în parte printr-o trecere în revistă a prevederilor Tratatului de la Versailles. Wilson dorea o pace cât mai puţin revanşardă cu putinţă; eforturile sale au reuşit să atenueze întrucâtva spiritul vindicativ, fără însă a-l anula complet. Tratatul stipula ocuparea de către învingători a bazinului Rinului, zonă de importanţă industrială şi strategică, pe o perioadă de 15 ani. În ansamblu, această prevedere făcea ca Germania să piardă un teritoriu în care locuia o zecime din populaţia sa. În plus, armata germană urma să funcţioneze fără un comandament general, fiind limitată la numai 100.000 de oameni. Germaniei i se interzicea accesul în noua Ligă a Naţiunilor, iar coloniile sale trebuiau cedate învingătorilor, urmând să treacă sub controlul Ligii. Articolul 231 al tratatului de la Versailles dădea Germaniei o lovitură extrem de cruntă. Astfel, ea se vedea nevoită să accepte o clauză prin care era socotită răspunzătoare de toate distrugerile provocate de război. De asemenea, Germania trebuia să se angajeze că va plăti aceste distrugeri (reparaţii). Când delegaţia germană a formulat obiecţii cu privire la aceste clauze, Puterile Aliate au obligat-o să le accepte. Revoltaţi, naţionaliştii germani au început curând să atace acest tratat umilitor. Totodată, ei i-au condamnat cu asprime pe guvernanţii care îl acceptaseră. Indiferent de intenţiile lui Wilson, era limpede că Germania se simţea pedepsită. Până la data parafării documentelor diplomatice, forţele naţionaliste reuşiseră să zdruncine din temelii Imperiul Habsburgic. Puterile Aliate au cerut Austriei, redusă acum la un sfert din fostul său teritoriu, să semneze tratatul de la Saint Germain (septembrie1919), iar noului stat al Ungariei să accepte tratatul de la Trianon (iunie 1920). Aceste documente conţineau prevederi restrictive şi punitive similare cu cele din tratatul de la Versailles. Turcia şi Bulgaria au fost tratate identic. De asemenea, tratatele au consfinţit edificarea a ceea ce s-a numit România Mare.

Urmările imediate ale Marelui Război: La încheierea Primului Război Mondial, pierderile umane se cifrau la cca. 11 milioane de vieţi, iar cele materiale la aproape 400 miliarde de dolari. Rusia fusese grav afectată. De fapt, pierderile omeneşti, materiale şi financiare au făcut imposibilă supravieţuirea Imperiului Romanovilor. Prăbuşirea Rusiei ţariste a dus la apariţia primului stat comunist, Rusia Sovietică şi la independenţa Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei şi Finlandei. Războiul a zdruncinat un alt stat de mari proporţii: Imperiul Austriac. Astfel, minoritatea slavă din sud era acum liberă să se alipească Serbiei, formând un nou stat - Iugoslavia. Minoritatea cehă s-a desprins şi ea de Austria, întemeind o ţară de sine stătătoare, Cehoslovacia, împreună cu slovacii. Un vechi stat dinastic a dispărut de pe harta Europei. Fostele sale teritorii s-au reorganizat într-o structură de state naţionale care va dura până în anii ‘90.

Prăbuşirea autocraţiei țariste, martie 1917: Lipsit treptat şi de sprijinul aristocraţiei, regimul ţarist se apropia cu paşi repezi de sfârşit. Totuşi, cei care au dărâmat vechiul regim au fost oameni de rând. Pâinea şi combustibilul insuficient au determinat o parte din populaţia chinuită de foame şi frig a Petrogradului să intre în grevă. Curând după izbucnirea războiului cu Puterile Centrale, conducerea statului dăduse capitalei numele rusesc de „Petrograd”, în locul celui germanic de „Sankt Petersburg”. Forţele revoluţionare au ieşit pe străzile capitalei de ziua internaţională a femeii, la 8 martie 1917 (23 februarie după vechiul calendar iulian care a rămas în vigoare până după revoluţia comunistă). Statul a încercat fără succes să reprime prin forţă revolta. La sfatul Alexandrei, ţarul Nicolae a recurs la ultima armă: a ordonat rebelilor să înceteze demonstraţiile. Nimeni nu l-a luat în seamă. Atunci liderii Dumei (Parlamentului), care până atunci fuseseră uneltele obediente ale ţarului, au luat atitudine împotriva conducătorului. La 12 martie ei au format un guvern provizoriu alcătuit din douăzeci de membri. Majoritatea erau liberali burghezi, totuşi grupul includea şi un cunoscut revoluţionar socialist de orientare moderată, Alexandr Kerenski. Acest guvern provizoriu intenţiona să desfiinţeze autocraţia şi să instituie o guvernare parlamentară. Nicolae al II- lea nu a avut de ales. La 15 martie el a fost nevoit să abdice. În ziua în care a fost creat guvernul provizoriu, s-a format în paralel un alt centru de putere, Sovietul de deputaţi al muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd. Curând, în toată Rusia s-au format Soviete revoluţionare similare. Reprezentanţii acestor consilii locale s-au întrunit la Petrograd la 16 iunie 1917, în cadrul primului Congres al Sovietelor din întreaga Rusie. Participanţii (285 revoluţionari socialişti) au pus bazele unui Comitet Executiv Central, asigurând continuitatea conducerii. Sovietele s-au bucurat de un larg sprijin popular, nu însă şi guvernul provizoriu. Faptul că guvernul provizoriu nu a reuşit să câştige adeziunea maselor reprezintă consecinţa unei anumite linii politice şi a incapacităţii de a rezolva gravele probleme cu care continua să se confrunte. De exemplu, noii lideri promiteau o reformă funciară de perspectivă, nu una imediată, cum pretindea ţărănimea. Mai mult decât atât, întreaga populaţie continua să sufere din pricina inflaţiei galopante, a scăderii drastice a producţiei industriale şi a distrugerii sistemului de transport. Mai presus de orice, guvernul a dezamăgit masele în momentul în care s-a declarat fidel alianţei de război, deşi era din ce în ce mai limpede că Rusia nu avea nicio şansă să iasă învingătoare. Întrucât guvernul provizoriu continua să adopte o politică pe care masele o respingeau, bolşevicii s-au pregătit să pună mâna pe putere.

Revoluţia din Octombrie: Lenin, care, după eşecul revoltei din iulie se refugiase în Finlanda, a trimis mesaje prin care îndemna Partidul să preia puterea în ţară. La 5 noiembrie Lenin s-a întors deghizat la Petrograd şi, cu mare dificultate, a obţinut adeziunea celorlalţi lideri bolşevici la insurecţia armată. Leon Troţki, marxist înveterat şi proaspăt convertit la bolşevism, s-a dovedit cel mai înflăcărat suporter al lui Lenin în problema revoluţiei. În noaptea de 7 noiembrie (25 octombrie, după vechiul calendar) trupele rebele au preluat controlul asupra nodurilor de transport şi comunicaţii din capitală. În zorii zilei de 8 noiembrie o „Gardă roşie” formată din muncitorii oraşului, o unitate de soldaţi din Petrograd condusă de bolşevici şi marinarii de la baza Kronstadt din apropiere, care s-au alăturat proletariatului, au atacat Palatul de Iarnă, în care se afla sediul guvernului provizoriu. Aici nu au întâmpinat aproape nicio rezistenţă. O lovitură de stat practic fără vărsare de sânge a răsturnat guvernul provizoriu, iar clasa muncitoare a preluat puterea. În ciuda acestei schimbări lipsite de violenţă, ruşii aveau să treacă printr-o perioadă de tranziţie brutală. În martie 1918, bolşevicii au schimbat denumirea organizaţiei din care făceau parte, numind-o Partidul Comunist. În această organizaţie, poziţiile cele mai înalte erau deţinute de trei mici grupuri. Aceste organe executive erau biroul politic (Politbiuro), secretariatul şi biroul organizatoric (Orgbiuro). Politbiuro şi secretariatul aveau puterea cea mai mare, deşi în statutul partidului se prevedea că ele trebuiau controlate de un comitet central. Teoretic, aceşti membri erau aleşi şi îndrumaţi de marea masă a membrilor de partid. Începând cu micile organizaţii (celule) de partid locale de la baza ierarhiei, fiecare grup de comunişti ar fi trebuit să-şi aleagă delegaţii care să-i reprezinte la următorul nivel ierarhic, printr-o succesiune de verigi ajungând până la Congresul partidului şi la Comitetul central. Practic, conducătorii partidului desemnau liderii, trecând peste organizaţiile locale şi decideau linia politică fără a cere avizul celor aflaţi pe trepte ierarhice inferioare. Deşi după Revoluţia din noiembrie 1917 puterea supremă era deţinută de partid, din punct de vedere tehnic, statul se baza pe structura sovietelor. În iulie 1918, conducătorii noului stat au adoptat o constituţie care descria acest sistem oficial de „Republică Socialistă Federativă Sovietică Rusă” (RSFSR), instituit în locul autocraţiei şi guvernului provizoriu. Organizarea statului în soviet şi principiile de funcţionare a acestora erau identice cu cele ale partidului, în sensul că, teoretic, consiliile inferioare îşi trimiteau delegaţi la nivele succesiv tot mai înalte, până la Congresul naţional al sovietelor din Rusia. Şi de această dată, conducerea la vârf controla de fapt, majoritatea alegerilor şi liniilor politice. O dată cu elaborarea constituţiei în primele luni ale anului 1918, liderii ruşi au mutat şi capitala noii RSFSR la Moscova. Întrucât Congresul sovietelor nu se întâlnea decât periodic, în cadrul lui au fost alese un Comitet central executiv şi un Consiliu al comisarilor poporului (Sovnarkom), care urmau să funcţioneze ca organe de conducere permanente. În linii mari, Consiliul comisarilor poporului era analog cu cabinetul miniştrilor dintr-un sistem parlamentar. Membrii acestor organe executive ale sovietelor aveau o poziţie înaltă în partid. De exemplu, Lenin conducea atât Biroul politic al partidului, cât şi Sovnarkom. Această practică ştergea deosebirile la vârf între cele două sisteme; punct de vedere organizatoric, partidul domina sistemul de guvernare şi controla statul sovietelor.

„Împlinirile” Revoluţiei: În primele luni după instalarea sa la putere, noua conducere a decretat revoluţia socio-economică. S-au înlăturat reminiscenţele vechiului regim, prin interzicerea titlurilor nobiliare şi prin confiscarea averilor aristocraţiei, ale unei părţi din clasa mijlocie şi ale Bisericii. De asemenea, liderii comunişti au început să naţionalizeze economia, luând pământul de la ţărani, favorizând preluarea controlului fabricilor de către muncitori şi transformând toate băncile şi marile industrii în proprietăţi de stat. Deşi aceste măsuri revoluţionare, precum şi altele aplicate până în 1921 nu au fost întotdeauna duse până la capăt, începuse totuşi o transformare radicală. Asemenea schimbări generale, operate de un singur partid, au stârnit proteste. La începutul anului 1918, comuniştii au ripostat prin suprimarea tuturor celorlalte partide, în afara revoluţionarilor socialişti cu vederi de stânga. În următoarele câteva luni, revoluţionarii socialişti de stânga s-au îndepărtat de comunişti, drept care toate partidele de opoziţie au fost desfiinţate. Ca o garanţie suplimentară a puterii, în decembrie 1917, conducătorii sovietelor au înfiinţat o forţă de securitate numită CEKA. Această organizaţie condusă de Feliks Dzerjinski, a fost precursoarea „poliţiei secrete”, care a operat sub diverse denumiri până la desfiinţarea KGB, în 1991.