CÂTEVA OPINII POLITICE.

 

CÂTEVA OPINII POLITICE

1. Președintele invizibil:

 Într-o Europă democratică și într-o lume unde transparența este condiție esențială pentru buna guvernare, România rămâne blocată într-o opacitate instituțională greu de justificat. Deși este ales de popor și plătit din bani publici, președintele României continuă să acționeze ca într-un stat de tip autoritar: fără să își publice agenda zilnică, fără să explice poporului ce face, unde se află și cu cine se întâlnește. Este o anomalie democratică faptul că, în România anului 2025, instituția prezidențială funcționează după un regim de secretizare moștenit de la Klaus Johannis - un fost președinte cunoscut pentru disprețul față de comunicarea publică - și perpetuat astăzi, dezamăgitor, de către actualul președinte Nicușor Dan. Promotor fervent al „transparenței instituționale” în campanie, Nicușor Dan a promis o ruptură clară de trecut. A câștigat în fața unui sistem obosit, promițând să readucă statul aproape de cetățeni. În realitate însă, nu doar că nu a făcut pași spre deschidere, ci a preluat integral sistemul de „dispariție din spațiul public” practicat de predecesorul său. Săptămâni întregi pot trece fără ca românii să știe unde este și ce face șeful statului. Este revoltător că, într-o democrație, cetățenii trebuie să afle pe surse sau prin speculații unde se află omul care le reprezintă suveranitatea. Cel mai recent caz este de-a dreptul simbolic: în chiar sediul Președinției, la Palatul Cotroceni, au avut loc funeralii de stat pentru fostul președinte Ion Iliescu. În lipsa unei agende clare, presa a fost nevoită să deducă prezența lui Nicușor Dan în clădire, fără ca vreo comunicare oficială să explice publicului ce activități avea în acel moment și de ce nu a participat. Niciun comunicat, nicio precizare, niciun respect față de alegători. Diferența față de ceea ce se întâmplă în democrațiile consolidate este uriașă. În Statele Unite, agenda zilnică a președintelui este publicată detaliat, zi de zi. Poporul american știe când președintele are întâlniri bilaterale, conferințe de presă, deplasări sau chiar pauze de lucru. Este o practică fundamentală pentru responsabilizarea celui mai puternic om din stat. La nivelul Uniunii Europene, liderii de la Bruxelles - precum președintele Comisiei Europene sau al Consiliului European - au agende publice disponibile online, chiar și pe luni în avans. Comisarii europeni își fac publice întâlnirile cu lobby-iști, lideri politici sau reprezentanți ai societății civile. Nu este un moft - este o dovadă de respect față de cetățeni și o măsură minimă de sănătate democratică. În România, în schimb, ne prefacem că președintele are un statut cvasi-divin, deasupra oricărei obligații de transparență. Așa-zisa „clasificare” a agendei ca „secret de stat” - folosită abuziv și în trecut - nu este decât o reminiscență a regimului securist, o moștenire toxică a unui aparat de stat care a învățat să ascundă, nu să răspundă. Publicarea zilnică a agendei prezidențiale - în detaliu - nu este o favoare făcută cetățenilor. Este o obligație morală, politică și constituțională. Doar așa putem vorbi despre o Românie democratică, despre o instituție prezidențială legitimă și despre un lider care înțelege că funcția supremă în stat vine la pachet cu cea mai mare responsabilitate. Președintele nu este mai presus de lege. Și, mai ales, nu este mai presus de români. Este timpul ca transparența promisă să nu mai fie o lozincă de campanie, ci o realitate zilnică. Pentru că democrația adevărată nu se face în spatele ușilor închise, ci în lumina agendei publice.

 Cât timp poporul nu știe ce face președintele ales de el, avem tot dreptul să ne întrebăm: ne conduce un om sau un sistem care se ascunde?

 Nota bene: Casa Albă și alte instituții oficiale (precum Departamentul de Stat) publică zilnic programul oficial al Președintelui, accesibil mass‑mediei și publicului. Aceste programe includ întâlnirile, declarațiile publice sau vizitele planificate și sunt actualizate zilnic - de obicei la miezul nopții, ora coastei de est (Eastern Time), sau mai devreme dacă sunt comunicate prin social media. În concluzie - agenda Președintelui SUA este publică și disponibilă zilnic online.

2. Nu va fi Nicușor, va fi doar somn ușor!

 Se pare că nicăieri în lume nu se doarme mai bine ca în Palatul Cotroceni. După ce domnul Werner Johannis a uzat timp de un deceniu saltelele palatului fără niciun folos pentru națiune acum se pare că boala somnului l-a lovit și pe domnul Nicușor Dan. Apatia și resemnarea, fleoșcăiala instituțională, noncombatul, distanțarea de problemele reale ale populației, sunt deja norma pentru domnul Nicușor Dan. Pare să fi fost bătut și dresat, încă din primele trei luni de mandat, de celebrul „sistem”. Păcat! Nici chiar Emil Constantinescu nu a capitulat atât de repede în fața sistemului. Că tot veni vorba de un fost președinte, trecerea în neființă a domnului Iliescu ne arată nu doar cât de efemeră este de fapt puterea ci, mai ales, cât de îngustă este fereastra de timp și de oportunitate istorică în care un președinte poate face ceva pozitiv pentru țară. Ar fi avut multe să-i spună domnul Iliescu domnului Nicușor Dan despre „șansele ratate” și, de fapt, i-a și spus câte ceva în scrisoarea de felicitare transmisă cu ocazia căștigării alegerilor. Câte i-ar mai putea spune și domnul Băsescu dacă, pentru moment, ar renunța la mândria de lup de mare și ar recunoaște că a ratat admirabil șansa de a schimba cu adevărat România. Domnul Constantinescu, cu tot idealismul lui naiv, ar putea să depună mărturie despre cum ajungi să fii încălecat de sistem chiar și atunci când te opui și lupți cu acesta. Din păcate, Nicușor a ales să nu se întâlnească cu cei de mai sus nici măcar la o înmormântare de stat, evitând, din motive electorale evidente și la presiunea electoratului „userizat”, orice contact cu predecesorii săi în funcție, vii sau morți. Ce omite domnul Dan este că, în viața politică, adevăratele învățăminte le obții tot de la „pățiți” și de la cei care poartă povara amară a regretului de a nu fi făcut ce trebuia când se putea. Nu mă așteptam ca Nicușor să fie „carismatic”, „jucător” sau un „idealist naiv’’ dar nici nu mă așteptam să asiste pasiv la toate măsurile aberante de austeritate luate de Bolojan, unele chiar împotriva bazinului electoral care l-a votat pe primul matematician al țării. Toate liniile roșii și promisiunile electorale ale lui Nicușor au fost călcate de Bolojan cu o lejeritate care poate însemna doar trei lucruri: fie că Nicușor a capitulat deja în fața sistemului, fie că promisiunile domnului Nicușor au fost doar „marketing politic”, fie că a avut mereu un pact secret de obediență cu sistemul. Sau, cine știe, poate sunt valabile toate variantele de mai sus și suntem în fața unui „monstru” politic de o abilitate machiavelică. Nicușor nu s-a opus nici măcar măririi TVA, păstrarea cotei TVA fiind o promisiune de bază și un element de mare interes pentru electoratul fidel lui. Numai și pentru aceasta, Nicușor avea motiv să nu promulge legea austerității și să critice în termeni duri guvernul. Se pare că nu a vrut, nu a putut sau nu a avut curajul să se pună pe picior de război cu Bolojan și oligarhia transpartinică din spatele acestuia. Nu se explică nici de ce Nicușor nu a criticat multitudinea de măsuri de austeritate care nu fac altceva decât să taie de la săraci pentru a nu tăia de la bogați, speciali și evazioniști. Nu se explică de ce nu a comentat atunci când Bolojan a considerat că 3000 Lei este o pensie mare. Și exemplele pot continua. Inexplicabil? Sau poate perfect normal dacă privim lucrurile în logica unui Nicușor mult mai pragmatic, mult mai dur și mult mai predispus la o complicitate de cursă lungă cu sistemul. Semnalele primelor trei luni de mandat ne dau de bănuit că nu am intuit ce se ascunde sub figura de matematician sfios a domnului Dan. Preocupat mai mult de perpetuarea pe termen lung la putere decât de interesele populației, este din ce în ce mai evident că Nicușor „joacă la două mandate” și că a ales drumul bătătorit de Johannis, drumul cumințeniei și complicității cu sistemul. Nu am văzut în această perioadă la Nicușor manifestări de personalitate și de nerv politic, nu am văzut instinct de luptător, nu am văzut că sare să apere, măcar verbal, interesele unui popor deja răstignit de Bolojan pe altarul austerității. Nimic bun pentru noi, nimic vizionar, nimic proaspăt, nimic relevant pentru țară nu a ieșit din Palatul Cotroceni în aceste trei luni. A ieșit doar un Guvern de adunătură națională, condus de un satrap cu viziune de contabil de CAP. Pe fondul acestui noncombat și acestei apatii prezidențiale, nu este de mirare că zilele acestea o jurnalistă ne-a vorbit la știri despre „trupul neînsufleţit al preşedintelui Nicuşor Dan, depus la Palatul Cotroceni”. Glumind amar, pare că zilele acestea am avut doi morți la Palatul Cotroceni. Puteam avea chiar trei dacă trimitea cineva un avion luxos la Sibiu după fostul prim „Jet set” al națiunii. Lăsând gluma la o parte, îmi este teamă că, nici în următorii ani de mandat, Nicușor nu va urni căruța din loc și nu va veni cu acel suflu nou, constructiv, pozitiv, de care țara are atâta nevoie și pe care unii îl așteptau de la el. De apărarea intereselor păturilor mai de jos ale populației, de promovarea ideii de dreptate socială, echitate și reconciliere între taberele sociale și politice atât de profund divizate de orice (chiar și de o înmormântare) nu cred că mai poate fi vorba dacă Nicușor continuă în acest stil „johannesian” de neimplicare și complicitate cu ceea ce a devenit deja o oligarhie de stat transpartinică. Nimic din ceea ce a făcut Nicușor în aceste trei luni de mandat nu îl recomandă drept un reformator, drept unul care este dispus, capabil și interesat, să se ia la trântă cu sistemul și oligarhia transpartinică. Încep să cred că apatia asta este de fapt una jucată, mimată, și în spatele ei se ascunde un om politic extrem de abil, de cursă lungă, capabil de compromisuri și mașinațiuni politice totale. Parafrazând celebrul slogan de campanie, se pare că nu va fi Nicușor, va fi doar somn ușor sau, și mai grav, o teribilă complicitate cu această oligarhie transpartinică, a toate acaparatoare, care a ajuns să administreze țara precum moșia personală, prin mâna bleagă a vătafilor de la Palatul Cotroceni și Victoriei.

3. Proclamarea oficială a României neo-bolșevice:

 Decesul Președintelui Ion Iliescu a declanșat reacții delirante care revelează o opinie publică debusolată și conducători politici lipsiți de orice repere valorice și de orice limite ale nerușinării, ilegitimi nu numai sub aspect constituțional, ci și sub aspect moral-politic. Dincolo de jenanta luptă cu mortul la care s-au dedat cei care nu au avut curajul să o facă pe când Ion Iliescu era în viață, și dincolo de „dezvăluirile fantasmagorice făcute de unii care habar nu au avut și nici nu aveau cum să aibă referitor la istoria reală a României anilor 1990 (istorie care a condus la realegerea lui Iliescu cu voturile electoratului de stânga și de dreapta deopotrivă în anul 2000), funeraliile fostului președinte au prilejuit oficializarea faptului că România a fost capturată de o clică neobolșevică fără neam și fără Dumnezeu, care a plănuit ruptura cu tot ceea ce înseamnă identitate românească și aspirații naționale românești, de tipul unei „revoluții clandestine” antinaționale și antidemocratice. Nu este vorba aici doar de negarea aportului stângii democrate la construcția României postcomuniste, așa cum cred unii, ci de negarea de ansamblu a contribuției stângii și dreptei democrate, în succesiunea guvernărilor lor, până la lovitura de stat din 6 decembrie 2024. Toate aceste guvernări pot fi criticate sever, dar nu li se poate nega participarea la un proiect politic comun care a avut ca țintă (a se vedea și „Consensul de la Snagov”) o Românie democrată și puternică, integrată într-o UE puternică (uniune de state națiune suverane iar nu imperiu franco-german) și beneficiind de aliați și alianțe puternice. Că din culpa acestor guverne, ori din culpa unui președinte ori a altuia nu s-a ajuns aici sau s-a ajuns târziu și parțial, este o altă discuție. Ceea ce actuala conducere a României dorește este cu totul altceva și anume renunțarea la acest proiect și la ordinea democrației constituționale românești, pentru a se adopta „manifestul” revoluției globalismului sorișist neo-bolșevic! Președinția lui Ion Iliescu trebuie analizată de istorici fără ură și fără părtinire, ea având cel puțin cinci etape diferite (perioada CFSN, perioada CPUN, perioada 1990-1992/primul mandat legitim, perioada 1992-1996/al doilea mandat și perioada 2000-2004/al treilea mandat). Așadar, să lăsăm istoricilor (cei adevărați, iar nu politrucilor cu diplomă de istorici) misiunea de a stabili realitatea președinției lui Ion Iliescu. Desigur sunt mulți cei care ar fi preferat un altfel de președinte sau care vor să scape de frustrările propriei ratări dând vina pe contextul politic care, chipurile, ar fi depins de un singur om. În tot acest bruhaha trebuie distinsă, însă, critica adresată defunctului președinte, care și-a încheiat ultimul mandat cu douăzeci de ani în urmă, din direcția neomarxistă sau neobolșevică sau soroșistă. Aceasta nu este îndreptată în realitate împotriva lui Ion Iliescu, ci împotriva ordinii constituționale care a negat comunismul real și căreia, pe drept sau pe nedrept el i-a fost simbolul. Neparticiparea lui Nicușor Dan și a șefilor useriști la funeraliile primului președinte post-comunist al României nu este doar o mârlănie care încalcă regulile unui comportament civilizat și o abatere de la normele care reglementează cu putere de lege protocolul funeraliilor foștilor „șefi de stat” români, ci proclamarea rupturii clare și nete cu Constituția României, cu ordinea noastră constituțională postcomunistă ca sinteză juridică a identității noastre naționale. O identitate din care decurg și interesele noastre naționale, aspirațiile noastre naționale. Iată de ce situația nu poate fi tratată cu superficialitate, în registru moral sau în registrul oportunismului de partid. „Noul PSD” a fost și el demascat ca fiind părtaș la crimă. El nu poate spune că, atunci când a acceptat intrarea în guvern a unui partid condus de un cetățean străin și creat în laboratoare străine, USR, nu cunoștea obiectivele guvernării acestuia, aflându-le abia cu ocazia neparticipării președintelui ilegitim Nicușor Dan la funeraliile lui Ion Iliescu. În realitate conducerile PSD și PNL erau „userizate” și acum singura noutate este că faptul nu mai poate fi ascuns. Singura soluție a PSD pentru a se sustrage de la maxima răspundere (juridică, politică și morală) nu este cea a ieșirii de la guvernare, pentru ca apoi, din opoziție, să mențină la putere guvernul minoritar userist, zice-se „punctual”, ci dărâmarea guvernului neobolșevic prin demisia tuturor miniștrilor pesediști și întoarcerea la popor prin alegeri anticipate. Doar poporul mai poate salva azi România, în ciuda procentului tot mai mare de indiferenți și de frustrați care își urăsc țara tot așa precum își urăsc nevolnicia. Nici asta nu este sigur, dar în popor mai există ultima șansă pentru ca un stat-națiune român să își ducă mai departe istoria. Aceasta este concluzia pe care moartea lui Ion Iliescu ne-o oferă. Este ultimul serviciu pe care defunctul președinte îl face României.

    CRAIOVA DE IERI ȘI DE AZI - Partea a doua

6. DIN TRECUTUL UNUI LOC CU ISTORIE - VALEA VLĂICII:

 „Valea Vlăicii - scursura cea mai importantă a orașului, locul în care, altădată, se strângeau confluenții săi, din Valea Orbeților și din Valea lui Opincă, niște cloace infecte în care, prin locurile de apă rămase din ploi, plămădeau la un loc necurățeniile vecinilor, resturile lor alimentare, cadavre de animale și de păsări, formând un fund gros de noroi, ce se îmbrobona la arșița soarelui, revărsând asupra trecătorilor valuri de gaze cu mirosuri sufocante” - descrierea îi aparține doctorului Charles Laugier. Semnificația numelui Văii Vlăicii s-a pierdut de-a lungul timpului. Anastase Georgescu credea că numele ar veni de la Clucerul Vlaicu ce primise de la Vlad Înecatul, „moșii, bucate și sălașe de țigani - printre care desigur și cele câteva sălașe din „Valea” de lângă Craiova”, în timp ce lui Hamza banul i se dăruia „Craiova întreagă, cu satele, siliștele și țiganii, cu mori, bălți și vii”. Evenimentele la care făcea referire Anastase Georgescu sunt menționate în două acte emise în timpul anului 1532. Astfel, la 23 aprilie 1532, Vlad voievod, rămas în istorie ca „Înecatul”, dadea jupanului Hamza mare ban „Craiova toată, cu tot hotarul și cu toate satele și seliștele și cu țiganii și cu morile și bălțile și viile, oricât a ținut … jupan Barbul și Preda ban”. Celălalt act este din 29 decembrie 1532, dat de Vlad Vintilă voievod, prin care „se confirmă jupanului Vlaicul clucer și fraților săi, stăpânirea asupra mai multor sate și a unor sălașe de țigani”. Printre acestea se aflau și părțile din Bărbătești și din Brănești, ale fraţilor Barbul ban și Drăghici, fiii lui Danciu, unul dintre cei patru Craiovești, pierdute de aceștia în timpul lui Vlad Înecatul, pentru „hiclenie”, întâmplare petrecută în anul 1530. În hrisovul lui Vlad Vintilă se menționează că Vlaicul clucerul primise de la domn „aceste mai sus scrise averi, sate și țigani, partea jupanului Barbul banul și a fratelui său Drăghici”, fără să decurgă însă de aici sau de altundeva că ar fi primit și ceva sălașe de țigani în vreo vale de lângă Craiova. Concluziile trase de Anastase Georgescu îmi par a fi, în acest caz, forțate, legând între ele două acte ce se referă la evenimente diferite. Altul trebuie să fie înțelesul numelui Văii Vlăicii, care rămâne, deocamdată, pierdut în negura uitării

Oamenii văii și câteva întămplări petrecute aici, de-a lungul timpului:

 Povestea acestor mahalagii începe în 1734 (lipsa documentelor împiedicându-ne să privim mai adânc înapoi în istoria văii), pe vremea când „nemții” țineau cele cinci județe din dreapta Oltului, atunci când un anume Radu Olănescu dădea de zestre fiicei sale, Cherața, la căsătoria cu Ilie Zătreanu șătrarul, casele ce le construise în Valea Vlăicii. Prin 1737, Ilie Zătrenul fu numit ispravnic în Vâlcea, iar în casele primite de zestre, nemaișezând nimeni, a fost băgat un „neamțu”, căci orașul suferea, de bună seamă, de lipsă de locuințe, populația ajungând în 1735 la peste 4000 de locuitori, față de cei aproximativ 1000, câți fuseseră la scurt timp după încheierea păcii, adică prin 1723. După ce acest colț de țară reveni Țării Românești, casele fură cerute de vătaful de aprozi Radu Brăiloiu, lui Constantin vodă Mavrocordat, invocând că ar fi fost făcute de „nemți”. Vătaful se folosi de împrejurarea că Ilie Zătreanu se refugiase în Transilvania, iar domnul se afla la Craiova, împărțind localnicilor casele „nemțești”, ridicate, se pare, în număr destul de mare de către cei ce se stabiliseră în oraș, odată cu armata imperială. Casele rămaseră fetei Brăiloiului, Ancuța, ce le primi de zestre, care le va vinde mai târziu stolnicului Știrbei. Acesta le vându, la rândui, clucerului Andrei Vrusin, în case mutându-se soacra sa, Anița Oteteleșanca. Asta până prin 1777, căci în acest an, fiul șătrarului Ilie Zătreanu, Radul postelnicel, recâștigă casele în urma unei judecăți.

 Un alt mahalagiu a fost Andrei Brutaru, rămas în memoria posterității mai puțin pentru faptul că locuia în Valea Vlăicii, ci mai mult pentru aducere unor moaște (mâna dreaptă a unui sfânt) de prin ținutul Hațegului, din vremea când se afla căpitan în oștile sultanului, în războiul ruso-austro-turc din 1787-1792. Întors acasă, fostul căpitan zidi o bisericuță la Cioroi, pe care o înzestră cu aceste moaște (ce ar fi aparținut Sfântului Ioan cel Milostiv), îmbrăcând mâna într-o mănușă de argint. Răpite de pasvangii pașei de Vidin, moaștele fură răscumpărate, fiind apoi dăruite de soția răposatului Andrei, după ce zarva se mai potoli, bisericii Pătru Boj. Casele lui Andrei Brutaru trebuie să fi fost în apropierea bisericii Pătru Boj, acolo unde credem că se afla şi fântâna cu ciutură construită de tatăl negustorului Ioan Băluţă, probabil pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Locul fusese ocupat de nişte ţigani ce îşi construiseră aici „coşerii”, dărâmate ulterior din porunca „cinstitului divan”.

 Theodorian-Carada își amintea de niște „case mari, aproape în ruină, în mijlocul unei curți pustii din Valea Vlăicii, ce fuseseră ale lui Carapancea”, despre care auzise că el și frații săi „învârtiseră negoț mare în Oltenia, ținuseră poștele și erau putreji de bogați, că se încruscriseră cu neamuri boerești, dar că mufluziseră”. Aceste case, ale lui Toma Carapancea, fuseseră la origini un vechi han, construit de către clucerul Constantin Brăiloiu și soția sa, Elena, care, pe la 1808, nădăjduia ca Dumnezeu „să ne miluiască cu vreo pace”, pentru a putea termina hanul, aflat la acea dată în construcție. În 1814, acest han va fi vândut de Brăiloiu lui Mihale Goga, de la care va ajunge mai târziu, la Toma Carapancea. Aceste case, „în care cântau bufnițele” pe vremea copilăriei lui Theodorian-Carada, se aflau în locul unde Valea Orbeților (strada Ștefan cel Mare, de astăzi) se întâlnea cu Valea Episcopei (azi, Calea București), după cum aflăm dintr-o delimitare a Circumscripției II, din 1880: „ … parcurgând strada Văii Episcopiei spre apus către casele Toma Carapancea se va abate apoi la dreapta înainte pe la casele Solomon …”.

 Un alt han (sau cine știe, poate același) era cel al lui Nicola Guliman, ținut cu chirie de un Tuță. În toamna anului 1833, câteva odăi ale hanului împreună cu locul din curte erau închiriate de Carol Pavlicofschi, care se și întovărăși cu Tuță, în vederea deschiderii unei berării. Pavlicofschi împrejmui curtea cu stabori, unde instală un cazan „cu mari cheltuieli”, începu să cumpere orz și întocmi slugi care să lucreze la bere și să păzeasca marfa. Tovarășul său în ale afacerii se însărcină să aducă vasele necesare berăriei, „tocitorile cele mari”, butoaie, găleți, vedre. Afacerea se sfârși prost însă, Tuță încercând să-și înșele partenerul la bani. Marfa rămase nelucrată, din curte se furară până și staborii, pe care Pavlicofschi îi văzu transformați în pat și ușă, chiar la băcănia lui Tuță.

 În spatele caselor lui Carapancea, în locul unde drumul ce urca la casele Solomon (strada Principatele Unite) se despărțea de drumul ce o lua pe Valea Orbeților, se aflau casele lui Manache Chinezu, al cărui străbunic, spătarul Mihalache Chinezu, fusese ispravnic în părțile Moldovei. Personalitate puternică a vieții politice craiovene (în 1854 era arestat de către trupele de ocupație ruse, petrecând doi ani în Siberia), Emanoil (Manache) Chinezu va ajunge primar al orașului, în anii 1872-1873. Mai târziu casele sale vor ajunge în proprietatea familiei Iotta. În anul 1943, imobilul de pe proprietatea moştenitorilor Iotta era expropriat pentru cauză de utilitate publică, în vederea lărgirii locului aflat în proprietatea Uzinelor comunale, serviciul de troleibuze.

 Pe terenul pe care se afla prin anii ’40 Servicul de transport al primăriei, se va ridica mai târziu Hotelul Jiul, realizat după proiectul din 1969, al arhitectei Ştefania Damian (Diaconu), un complex cu 402 paturi, prevăzut cu restaurant (cu o capacitate de 484 locuri), bar de zi, club, piscină şi un magazin pentru vânzarea mărfurilor în valută.

 Dacă casele lui Manache Chinezu au dispărut de mult, cele de peste drum, ce se aflau în proprietatea familiei Vorvoreanu de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, se păstrează încă. Terenul aparținuse, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, Irinei Ciupeasca, ce-l primise de zestre. În 1858 locul era cumpărat de Petrache Ioanu, după moartea acestuia, moștenitorii vânzâdu-l mai departe, în 1872, lui Constantin N. Moscu. Averea lui Tache Moscu va rămâne soției, Maria, născută Urdăreanu și celor patru copii, Scarlat, Catherine și Nicolae, potrivit testamentului său din 1894. În 1898 casele ajunseseră în proprietatea lui Gogu Vorvoreanu, în 1936 aparțineau moștenitorilor Călinescu (posibil să fie vorba de Petre D. Călinescu, ce se căsătorise cu Aurelia, fiica Paulinei și a lui Gogu Vorvoreanu), iar în 1939 familiei lui G.G. Vorvoreanu (un plan al locului din acest an îl dă ca proprietar pe Goguleț, fiul lui Gogu Vorvoreanu, dar acesta murise din 1933).

 Pe latura dinspre apus a proprietății Irinei Ciupeasca se afla locul lui Hristodor Marghiloman, al cărui frate, Grigore, era prefect al județului. În timpul răscoalei patentarilor craioveni din 1860, casele sale fură devastate de „poporul întărâtat”, de unde luară câteva arme, cu ajutorul cărora asediară prefectura. Hristodor D. Marghiloman era originar din județul Buzău, ascensiunea socială începând-o ca ofițer al nou înființate armate a Țării Românești. Fetele pe care le avea din căsătoria cu Eugenia (născută Viișoreanu) le va da după ofiteri ce vor face carieră în armata română: Elena se va căsători cu viitorul general Gh. I. Anghelescu, comandant al Corpului I de Armată, Aretty cu Constantin Palladi, și el viitor general, iar Maria cu maiorul Constantin Rudeanu, ce va fi comandant al batalionului 1 de vânători. Spre sfârșitul secolului casele se aflau în posesia Elenei Anghelescu. Clădirea principală era construită din zid masiv și „acoperită cu tinichea, având la subsol un antreu, o sufragerie, o odae si o pivnița”, la primul etaj „un gemlâc, un antreu, un salon, o cămară, cinci camere, o terasă”. Dependințele, deasemenea din zid masiv, erau compuse din „grajd, șopron, duoe camere, duoe bucătarii” alături de care se mai găseau: o fântână, un hambar și câteva cotețe. O curte pentru păsări și pentru lemne, o grădină vasta cu pomi fructiferi, vie și alte plantații întregeau această proprietate, împrejmuită cu gard de zid. Terenul va ajunge în proprietatea orașului Craiova care va amenaja aici grajdurile comunale, dărâmate la începutul secolului pentru a se construi două localuri de școli primare, Școala de băieți Traian și Școala de fete Elena Matei Basarab. Pentru a se face accesul la aceste școli, în anul 1908 se făceau demersuri în vederea exproprierii terenului din strada Solomon. Astăzi, aici este Școala Nr.2 Traian.

 În apropiere se aflau și casele colonelului Ioan Solomon, „o cetățuie cu ziduri groase”, în care, într-un imens salon, se putea admira „o prețioasă colectie de arme vechi, de puști cu cremene de pe vremea pandurilor, de puști albaneze cu țevile subțiri, de puști turcești cu plăselele înflorite (…) și iatagane încovoiate și săbii încrustate”. Mobilierul camerei era format de o masă mare rotundă, cu chipuri de sultani pictate pe ea, două canapele, câteva scaune, un imens pat de fier turcesc și un altul mai mic. În casele colonelului va locui, în urmă, fiica sa, Efima, căsătorită cu Pera Opran, „un smintit”, ce gonise soția din casele de pe moșia de la Ișalnița, pentru că nu putuse să-i ofere un băiat. În anul 1909, casele vor fi lăsate primăriei, fiind folosite de autorități ca local de pompieri. Astăzi, vechea casă a colonelului Solomon, mult transformată, este sediul unei policlinici private.

 Pera Opran avea case și în Craiova, nu departe de casele socrului său, în locul de unde începea drumul spre Cerneți, imediat pe partea stângă. Aici fusese găzduit Ion Brătianu, în 1876 și tot aici se va afla un an mai târziu, în timpul Războiului de Independență, spitalul „Independența”, înființat prin inițiativa Mariei C.A. Rosetti și a cinci „dame craiovene”: Pepita Racoviță, Maria Titulescu, Constanța Argetoianu, Eliza Opran și Ana Dumba. Ulterior, în aceste case se va instala Manutanța și Tribunalul Militar, tribunal în care se vor judeca procesele a mai multor lideri comuniști (printre care și Ana Pauker). Peste ani, în clădirile ce mai rămăseseră din fostul tribunal (corpul principal a fost demolat pentru a se lărgi Calea Severinului) se va amenaja Muzeul procesului comunismului. O parte din terenul deținut aici de Pera Opran fusese dat de acesta, zestre fiicei sale, Elena, la căsătoria cu Grigore Canuș, în 1838. Locul, pe care ginerele său îsi construise case cu grajd, șopru și cuhnie, „din jos” de ale lui Pera Opran, va ajunge după divorțul fiicei sale, din nou la acesta, fiind „loate în lipsă de zestre a fie-mea”. Opran va vinde acest teren, în 1850, Elenei Socoteancăi pentru 530 galbeni, dându-i în plus și un stânjen de loc din curtea sa, „fiindu-le curtea cam strâmtă, mai vârtos la poartă”.

 În locul în care începea strada 10 Mai, deschisă în 1891 deasupra canalului de beton construit pe toată întinderea pârâului ce începea din Valea Vlăicii, pe partea dreaptă, se va ridica în anii 1895-1896, Uzina Electrică a orașului, de către Societatea Generală de Electricitate din Berlin. Cam prin acest loc trebuie să fi fost, mai înainte, locul rezervat de către primărie pentru piața de lemne și de fân - „în dosul manutanței militare și Spitalului Central”. Ordonanța, dată de primarul Ulysse Boldescu la 10 iulie 1893, interzicea oprirea carelor cu lemne și fân pe străzile orașului, cu excepția Târgului de Săptămână, acestea trebuind să staționeze pe locul din strada 10 Mai (Valea Vlăicii), special amenajat în acest sens.

 Farmacia „Arab” a rămas în conștiința craiovenilor după locul pe care aceasta s-a aflat prin anii ’80. În anii ’30 însă, Farmacia Arab se afla pe colțul format de strada Unirii și strada Brestei de astăzi (farmacia apare cu adresa pe Unirii în mai multe planuri al orașului din această perioadă, în niște adrese din 1928 ale Serviciului sanitar Craiova specificându-se că era pe strada Unirii nr.2), vis-a-vis de magazinul de teracote şi sobe al lui Klabunde. Farmacia era ținută de Nicolae Petrescu, născut în județul Ialomița, în anul 1887 și licentiat în științe fizico-chimice la Universitatea Sorbona, din Paris. În 1913, acesta obtinuse prin concurs concesiunea deschiderii farmaciei „Arab”, mutându-se din București în Craiova, unde va locui cu soția si cei trei copiii până în 1934, an în care se va reîntoarce în capitală.

 Revenind la drumul Cerneților (sau al Severinului), peste drum de casele Opran se aflau casele lui Ghiță Urdăreanu, unde va copilări viitorul diplomat Nicolae Titulescu, nepot de fiică al acestuia, iar alături, în casele uneia dintre familiile cele mai de seamă ale tagmei negustorești, cea a Stoeneștilor, se va naște pictorul Eustațiu Stoenescu. Amintindu-și de copilăria petrecută împreună, Titulescu îi va spune lui Stoenescu, la vernisajul unei expoziții de la Paris, din 1929: „Măi Titi! Eu ajunsei să fiu ales Președintele Societății Națiunilor și tu să ai portretul lui Jean-Paul Laurens la Muzeul Loxembourg! Dacă ar ști ăștia de unde venim, că am crescut amândoi la Craiova, în Valea Vlăicii, pe lângă Valea Orbeților! … ne-ar lua cu parul pe amândoi …”.

 O impozantă casă cu aspect de palat va lua locul caselor cu Urdărenilor. Construită în stil neoromânesc după planurile arhitectului Paul Smărăndescu în anii 1914-1915, constructia aparținea lui Gogu Matei, zis și Mateescu, unul dintre fondatorii Băncii Banatului din Craiova. O fiică a sa, Ana, se mărită cu moșierul Constantin Geblescu, din căsnicie rezultând un băiat, Vasile Geblescu, ginerele de mai târziu al lui I.L. Caragiale. Palatul ridicat de Gogu Matei va ajunge în proprietatea Naiculeștilor, fiind pierdut la cărți de Ion Sima Naiculescu, dacă e să dăm crezare, tradiției păstrate în familie. Dispărute sunt și casele în stil neogotic ale Stoeneştilor, în care, în salonul mare, „bătrânesc”, Eustație Stoenescu îl privea la vârsta de cinci ani (deci prin 1889), pe pictorul francez Leopold Durangel, ce lucra la portretul mamei sale. Clădirea ce era folosită prin anii ’30 ca sediu al Casei Asigurărilor Sociale a fost demolată, după construcţia noului local al instituţiei, realizat în stilul Art-Deco. Clădirea este folosită astăzi ca sediu al spitalului clinic municipal Filantropia.

 La prima vedere, Valea Vlăicii pare acum un loc fără istorie. Totuşi, în spatele blocurilor de locuinţe ce par aruncate la voia întâmplării, se mai găseşte câte o casă ce ascunde câte ceva din istoria unor familii din Craiova de altădată. Poate că merită să dăm la o parte voalul uitării, așternut peste ele și să le scoatem la lumină. Până nu va fi prea târziu.

7. ULIȚA MARE A CRAIOVEI:

 S-a încetățenit îndeobște ideea că drumul ce străbătea odinioară Craiova de la nord la sud, între bariera Amărăzii și cea a Calafatului, ar fi reprezentat pentru craioveni principala uliță a orașului, cunoscută și sub numele de Ulița Mare. Unul dintre susţinătorii acestei idei a fost Anastase Georgescu care observa totuşi că sensul dezvoltării Craiovei fusese pe o altă direcţie, de la apus către răsărit. Și Ion Popescu-Cilieni identifica Ulița cea Mare cu „strada Unirii de azi”, localizând vechile proprietăți ale Episcopiei Râmnicului pe această stradă, Dumitru Bălașa realizând şi o schiță a locului, în baza aceluiaşi raţionament. După cum remarcase și Anastase Georgescu, ulița pe care se îngrămădiseră prăvăliile meșteșugarilor și neguțătorilor craioveni se afla pe drumul ce traversa orașul de la bariera Bucovățului până la bariera Bucureștilor, lucru foarte bine surprins de harta orașului din 1790-1791, realizată de Specht. Prăvăliile apar firesc, pe o uliță ce leagă marele han al mănăstirii Hurez, aflat în apropierea Caselor Bănești și a pieții din Valea Elcăi, de Târgul de Afară, situat la bariera de unde drumul se îndreaptă, probabil nu întâmplător, către capitala Țării Românești. Aceasta este de fapt Ulița cea Mare a Craiovei, „un mare bazar”, în care se găseau mai ales articole de fier și mercerie provenite din Germania, aglomerată în zilele de târg de mulțimea de care și de olace, care se îngrămădeau pe singurul drum podit din oraș. Podul Uliței celei Mari fusese refăcut de serdarul Bengescu în 1815 la porunca Divanului Craiovei, cu banii strânși de la proprietarii de case și de prăvălii, ce locuiau pe această uliță. Podirea, adică pavarea cu bârne scobite pe mijlocul lor sub care se întindea un șanț, se făcuse „din gardul pușcării, despre apus drept înainte spre răsărit”. Devenită din a doua jumătate a secolului al XIX-lea strada Lipscanilor (la fel cum se întâmplase și în București), fosta Uliță Mare a Craiovei își păstrase întâietatea asupra celorlalte străzi și prin 1887 când, pentru pavarea acesteia, se folosea, pentru prima dată în Craiova, piatra cubică (gresie din județul Prahova), înlocuindu-se piatra de râu, ce urma să fie întrebuințată la pavarea altor drumuri, mai mărginașe. Numele de Lipscani fusese dat străzii pe porțiunea dintre Răscruciul Mare și Răscruciul de Pește, dincolo de acest răscruci numindu-se Lipscanii Noi, iar ulterior Al. Lahovari. Cele mai vechi informații, pe care le cunoaștem, despre existența unui comerț pe această uliță sunt de prin 1735. În acest an, negustorul Iane Lazăr cumpăra niște prăvălii pe care, mai târziu, le va schimba cu partea dintr-o prăvălie ce aparținea mănăstirii Bistrița și care, în 1776, aflăm că se învecinau cu prăvăliile lui Ion Coșoveanu și ale lui Preda bărbierul Coșoveanu, ce se găseau „în Ulița cea Mare”. Și mănăstirea Sadova avea un loc pe Podul cel Mare, în 1812, la Răscruciul de Pește, pe care se aflau prăvalii, „din locul schitului Pietrari, adecă despre apus pe Podul cel Mare spre răsărit (…) păna în pravălia ce șade Vâlcea abagiu”. În zonă se afla, în 1819, si prăvălia Episcopiei Râmnicului, „în Ulița Târgului celui Mare, la Răscruciu de Pește”. Documentele vremii nu lasă loc de interpretări denumind Ulița Mare cea pe care se aflau prăvăliile negustorilor (uneori, atunci când documentele fac referiri la terenuri aflate la extremitatea estică a uliței, aceasta mai apare sub denumirea de Podul de Piatră, Ulița Precistii, după reperul de la celălalt capăt al drumului). Și atunci de unde confuzia ce se va face, în anii interbelici, de către cei ce s-au aplecat asupra istoriei Craiovei? Credem că motivul este decăderea importanței acestei străzi sau poate, mai bine zis, eclipsării vechii uliți, de către Strada Unirii, devenită, de prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea, locul de promenadă al craiovenilor. Strada Unirii o găsim în documente sub numele de „podu ce merge către Răscruciul cel Mare”, în 1823 sau „Ulița Târgului ce merge spre Valea Vlăicii”, în 1828. Această uliță căpătase un aspect comercial doar pe o porțiune a sa, pe fragmentul în care aceasta se intersecta cu ulițele prăvăliașilor, printre care se afla și Ulița Mare, pe care o întâlnea în locul numit, Răscruciul cel Mare. Dincolo de zona comercială, în direcția Grădinii orașului, se așezaseră casele unora dintre craiovenii mai înstăriți, strada devenind, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o promenadă a Craiovei. Dacă pe strada Lipscanilor se aflau cele mai multe dintre magazinele fierarilor și marchitanilor, pe Unirii se vor așeza majoritatea farmaciilor, librăriilor (în 1945 toate cele șase librării se aflau pe această stradă), magazinelor de modă sau a celor de bijuterii. Într-un asemena decor se plimbau dame de consumație, îmbrăcate „în costume frapante” ce expuneau „formele pline ale trupurilor macerate de sifilis”, servitori, lucrători ieșiți din prăvălii și ateliere sau mai pe scurt „indivizi fără căpătâi”. Această stradă cu magazine tot mai atrăgătoare, cu hoteluri, instituții financiare, cu un spectacol al străzii nemaiîntâlnit pe celelalte străzi și care ducea spre un splendid parc, li se va fi părut craiovenilor din interbelic că trebuie să fi avut această strălucire dintotdeauna, că aceasta era vechea Uliță Mare a orașului. De fapt, putem spune că strada Unirii era o nouă Uliță Mare, care o făcuse uitată pe cea veche. Poate că tocmai această strălucire va duce însă la sfârșitul zonei comerciale a străzii Unirii, demolată în anii comunismului, pentru a face loc unui nou centru, construit după idealurile noii puteri. Cutremurul din 1977 a zdruncinat, fără indoială, vechile clădiri de pe Unirii, neîngrijite și ticsite cu chiriași, așa cum a facut-o, probabil și cu cele de pe Lipscani sau de aiurea. Zona stabilită a fi dăramată și reconstruită însă, după vizita primului tovarăș al țarii, a fost cea a Unirii. „Piața Unirii, așa cum a fost ea construită, după cutremur, cine o vede pentru prima dată, și a mai văzut și prin alte părți minunății urbanistice, crede că se află la Nisa”, se entuziasma Constantin Țoiu. Nu știu dacă un locuitor din Nisa ar avea aceași senzație după ce s-ar plimba printre blocurile de pe strada Unirii de azi. Dar cred că acest centru pietonal, din „marmoră, flori și piepturi de beton scăzând în planuri asimetrice de cuiburi produse parcă de instinctul solar al unei nidificări optime, înnobilând aerul” (n-am înțeles exact ce zice, dar citez din nou din Țoiu, căci sună „interesant”), a însemnat de fapt o lespede de ciment pusă peste mormântul vechiului centru comercial al vechii Craiove. Cu excepția unor porțiuni, Ulița Mare a Craiovei se mai păstrează și astăzi. Deși fațadele nu mai au același aspect ca acum un secol, faptul că această stradă a supraviețuit rămâne o șansă pentru noi, cei de astăzi, pe care n-ar trebui să o ignorăm.

8. REPERE ȘI ETAPE ÎN EVOLUȚIA STRĂZII A.I. CUZA:

1. Un prim reper în istoria străzii. Metohul Episcopiei Râmnicului:

 În anul 1757 fostul mare stolnic Barbu Gănescu începea a construi, pe culmea dinspre miazăzi a Văii Orbeților, un sfânt locaș, devenit, în scurt timp un punct de referință al uliței pe care se situa. La zidirea bisericii care, deși „relativ mică”, era „un model de unitate de stil”, „blagorodnicul boier” era ajutat de Theodor Săpunariu și de dascălul Barbu, al căror nume aveau să fie inscripționate în pisania de piatră, dar și de alți pravoslavnici creștini. Printre aceștia, Petru Gănescu (fratele lui Barbu) care dăruia bisericii un clopot, piatra de var „și pietrele cele întregi la toate ferestrile și o sumă de cărămidă și piole de la stâlpii pridvorului”, Păuna Fratoștițeanca (nepoată de văr), donatoarea unei țesături de mătase („materie belacoasă”) roșii cu flori de fir pentru un veștmânt preoțesc precum și a câtorva sălașe de țigani, căpitanul Gheorghe Sinescu (neam și el prin alianță cu Barbu Gănescu), care ajutase la aducerea stâlpilor de piatră și dăduse și 40 de obroace de porumb pentru hrana lucrătorilor, Hagi Constantin Pop, vestitul negustor din Sibiu, ce dăruia o pereche de odăjdii de mătase, două sfeșnice poleite cu aur și un butoiaș cu cuie de șindrilă sau meșterul în lemn Stanislav care „au lucrat la lucrul besericii mult, pănă la săvârșit”. Barbu Gănescu termină de zidit biserica, câteva chilii și o pivniță pe care le împrejmui cu zid pe jumătate, trecând apoi la cele veșnice, nu înainte de a închina biserica Sfintei Episcopii a Râmnicului „să fie pentru chiverniseala părinților episcopi când vor ședea în Craiova”, lăsând pe fii săi ca îngrijitori. Dorință nerespectată însă de urmașii săi, urmând o serie de neînțelegeri cu Episcopia până spre sfârșitul secolului. Primul dintre părinții arhierei care continuă lucrările la biserica Gănescului, devenită acum mănăstire, este Chesarie, episcop al Râmnicului între anii 1774-1780. Acesta dispuse a se zidi clopotnița și două odăi mari pe latura dinspre miază-noapte, cumpără trei clopote și comandă tâmpla bisericii. Sub următorul episcop, părintele Filaret, se împodobi biserica cu „4 icoane mari stăpânești și alta a sfintei troițe, deosebindu-le cu stâlpișori săpați și poleiți”, se zidi proscomidia din temelie și o cămară pentru păstrarea odoarelor, se înălță zidul împrejurul bisericii la o înălțime de 2 metri și cel al „curții din afară” la 3 metri și se mai zidiră alte 9 chilii lângă zidul dinspre răsărit și o altă chilie „mare cu hodae de desupt” lângă clopotniță. Metohul Episcopiei din Craiova devenea un loc fortificat într-un oraș deschis, vulnerabil în fața unei agresiuni. Și aceste zile nu întârziară să vină. „Vei fi auzit de halu Țări-Rumânești și de arderea Craiovei cea cumplită, care n’are nimeni a o jăli, de negustori prădați și de jupănese batjocorite de pagâni” scria la 7 ianuarie 1801 unul dintre negustorii ce scăpase fugind din fața oștilor pașei de Vidin, Pasvan Oglu. „Ticăloasa Craiovă, care să înpodobisă cu casi mari și bolte frumose” se prefăcuse în cenușă, orașul fiind ocupat de pasvangii ce-și făcuseră din clădirile ce rămăseseră întregi, baricade și metereze. Vodă Moruzi sosi cu oști și învinse „pe dujman în piscupie, și prin alte case”, relatarea contemporană consemnând faptul că mănăstirea Episcopiei fu unul dintre locurile importante în evenimentele cu care debuta secolul al XIX-lea. Nu știm ce mai rămăsese din clădirile Episcopiei după luptele duse între cârjalii baricadați în mănăstire și arnăuții lui Vodă, lipsind informațiile din această perioadă. În 1824 biserica este descrisă ca având trei turle, fiind pardosită cu lespezi de piatră și acoperită cu șindrilă de brad, puse în timpul mitropolitului Nectarie, așadar între 1792-1812. Clopotnița de zid, cu trei clopote, avea acoperișul jumătate cu șindrilă și jumătate „vechiu”. În interiorul zidurilor se aflau casele arhierești, cele „dăspre pod” și „odăile de jos”. Casele arhierești erau de zid, acoperite cu șindrilă și aveau șapte odăi cu două sau trei ferestre, pardosite fie cu scânduri, fie cu cărămidă, încălzite cu sobe și în care se afla câte un pat și un dulap de lemn, o sufragerie, care avea în plus față de odăi o laviță și două mese de lemn, o sală mai mare cu șase ferestre, o tindă, un foișor cu stâlpi de zid, două scări de lemn, două beciuri și o pivniță. Casele dinspre podul uliței (sunt cele construite de episcopul Chesarie) erau deasemenea de zid acoperite cu șindrilă, având două odăi cu două sau trei paturi, o „plimbare” la mijloc și o scară „șindrilită” cu balustradă. Odăile de jos (ridicate în timpul episcopului Filaret) erau în număr de șapte, lângă care se mai afla o magazie cu un cuptor, o cuhnie, un hol și o vărzărie. Curtea dinăuntru era înconjurată de zid în interiorul cărora se afla un grajd de zid cu o odaie alăturată pentru vizitii cu un pat și sobă, un șopron pentru căruțe, un hambar și o grădină cu pomi, îngrădită cu pari. Între anii 1847-1854 mănăstirea devine sediul administrației episcopale din Râmnic, ale cărei clădiri (biserică, seminar și alte case dimprejur) fuseseră distruse în urma unui puternic incendiu (1847). Perioadă întreruptă însă de folosirea mânăstirii de către armata otomană și apoi de către cea rusă (care transformă casele Episcopiei în spital) în timpul ocupației ce urmă revoluției pașoptiste. Rămase în stare proastă după plecarea celor două armate, clădirile din incinta mănăstirii necesitară reparații, unele trebuind a fi chiar reclădite, din grija episcopului Calinic. În 1854 mânăstirea era ocupată din nou, de această dată de către armata austriacă, care își instala aici spitalul de campanie. Sfârșitul metohului Episcopiei nu veni de la oștile turcești, ruse sau austriece. În 1863, ca urmare a legii secularizării averilor mănăstirești, mânăstirea trece în posesia Statului. În fostele case episcopale se instalează Curtea judecătorească, Tribunalul și arestul Curților. Clădirile sunt improprii însă unui tribunal și în mintea autorităților începe să se contureze ideea construirii unui Palat al Justiției. La 29 august 1889 domnul Goldenberg își adjudecă dărâmarea localului arestului Curților, compus din două odăi și ziduri de împrejmuire și toată partea situată la dreapta intrării, compusă dintr-o clădire și un zid de împrejmuire perpendicular pe direcția străzii. Aripa din stânga intrării, alipită de casele Raymond și zidul paralel cu strada urmau să se dărâme după terminarea lucrărilor noului Palat de Justiție. Un contract din 29 ianuarie 1891 între Luigi Forabosco (un antrepenor renumit în epocă) și Luigi Della Chiesa (bunicul domnului Valer Dellakeza, cunoscutul actor al Teatrului Național) ne dezvăluie că la această dată biserica si clopotnița încă mai existau. Prin acest contract Della Chiesa se angaja să dărâme biserica și clopotnița de pe locul construcției noului palat de justiție, să execute lucrările de terasament cât și săpături pentru fundație. Ca garanție, Luigi Della Chiesa îi lăsa lui Forabosco toate materialele din piatră cioplită (lespezi, tocuri, stâlpi etc.).

2. Oameni și locuri de pe ulița Episcopiei:

 Ulița pe care își ridicase stolnicul Barbu Gănescu locașul de cult se situa la granița dintre mahalalele Sf. Ilie și Sf. Gheorghe Vechi, la miazăzi și mahalaua Sf. Spiridon la miazănoapte, într-o zonă dealtfel densă în biserici. Ulița se ramifica din drumul ce străbătea Craiova de la Nord la Sud, în locul în care acest drum intra în zona prăvăliilor și a atelierelor meșteșugărești, luând-o spre răsărit spre Episcopie și cotind apoi ușor la dreapta pentru a da în ulița Târgului de afară. O uliță de o lungime relativ redusă, dar în ciuda acestui fapt destul de șerpuitoare, nevoită pesemne a ocoli proprietățile mahalagiilor. Zidurile Episcopiei trebuie să se fi conturat de la depărtare pe acest drum pe care se înălțau doar câteva clădiri modeste, după cum se putea observa pe planul Craiovei din 1790 al lui Specht. Un drum ce rămăsese nepavat și plin de noroaie, evitat de trecători. Aglomerația din zilele de târg, când podul Uliței Mari se bloca de mulțimea oamenilor, a carelor și a olacelor ce se îndreptau spre Târgul de Afară, făcuse ca Divanul Craiovei să chibzuiască „pentru al obștii folos” și să înceapă a podi și drumul de lângă Sfânta Episcopie. Podirea rămase în primă fază neterminată între poarta boierilor Coțofeni și cea a serdarului Barbu Socoteanu, fiind necesară o „călcare de loc” pentru ca podul să meargă în linie dreaptă prin fața proprietăților lui Barbu logofețel, a Bălașei Izbășoaia și a Elenei Armășoaia. Divanul îi însărcina în vara anului 1820 pe casierii podurilor să se înțeleagă cu proprietarii respectivi, probabil prima încercare de sistematizare a Uliței Episcopiei. Dar vor fi ajuns părțile la învoială? Să vedem cam pe unde se aflau stăpânirile celor menționați în actul emis de Divan în 1820: „ … din poarta Dumnelor boierilor Coțofeni până în poarta dumnealui Sărdarul Barbu Socoteanu …”. Despre Coțofeni, înmormântați unii dintre ei la mănăstirea Episcopiei din Craiova, știm că au avut proprietăți pe locul pe care se va ridica, mai târziu, teatrul. În 1839, un Coțofeanu se judeca cu Maria Cămărășescu pentru acest loc, la 9 martie 1846 Ghiță Coțofeanu se învoia cu Maria, fiica lui Niță (probabil aceeași de mai sus), cumpărând locul pentru 120 galbeni, iar în 1852 Tribunalul Dolj judeca pricina văduvei lui Coțofeanu pentru același loc. Deși consemnările sunt ulterioare anului 1820 si terenul pare să fi intrat în posesia Coțofenilor mai târziu, să reținem totuși acest loc, aflat poate lângă alte proprietăți ale acestor boieri. Serdarul Barbu Socoteanu luase de nevastă pe Elena, o strănepoată a celui ce ridicase biserica devenită a Episcopiei, adică Barbu Gănescu. Poate prin această căsătorie intrase Barbu Socoteanu în posesisa terenului de pe Ulița Episcopiei, loc ce va fi aparținut inițial Găneștilor. Unde se afla acest loc? Un indiciu ar putea fi că Elena și Barbu Socoteanu au avut o fiică ce se va mărita cu Scarlat Paris, ale cărui case știm că se aflau pe colțul format de strada Justiției cu strada Jules Michelet (după denumirile străzilor la sfârșitul secolului al XIX-lea), în partea dinspre răsărit. Dacă identificarea locurilor este corectă atunci partea de uliță ce rămăsese nepavată în anul 1820 se afla în zona delimitată astăzi de blocurile Romarta și respectiv Lumea Copiilor. Planul Craiovei din 1854 pare să vină în sprijinul acestei ipoteze, putându-se observa caracterul dezordonat al străzii în aceată zonă și la trei decenii după ce Divanul încercase a o regulariza. Strada fusese între timp pavată cu piatră, un act din 1847 pomenind de „caldarâmu de piatră” de pe Ulița Podului Sfintei Episcopii. La 31 mai 1856 Constantin Coțofeanu vindea lui Teodor Theodorini, directorul teatrului din Craiova, un loc „în sumă” de 24 stânjeni pe Ulița Episcopiei. Theodorini intenționa să ridice pe acest loc un nou edificiu după ce prima clădire a teatrului de pe locul Vlădoianului din mahalaua Sfintei Troițe arsese în noaptea trecerii în noul an 1856. Istoria instituției este marcată de numeroasele dificultăți financiare prin care trece chiar de la începuturi. Întrucât conducerea teatrului nu reușea să achite cei 400 galbeni împrumutați pentru ridicarea clădirii, în 1860 se înființa o societate pe acțiuni care trebuia să plătească toate datoriile strânse în acești ani. Pentru a mai câștiga bani, Teodor Theodorini se gândi chiar să crească gândaci de mătase în încăperile edificiului, Administrația generală a Serviciului Sanitar ordonând în anul 1862 prefectului să oprească intențiile directorului și proprietarului teatrului. Theodorini muri în 1873, pierzându-și mințile, într-un sanatoriu din Viena. În 1885, Maria Theodorini, soția defunctului anunța ca Teatrul Theodorini din Craiova, „foarte încăpător și bine instalat, având o vastă magazie pentru decoruri, situat în centrul orașului între două strade principale, având un teren de 27 stânjeni pe 26” este de vânzare. Întoarsă acasă la 15 martie 1886, Elena Theodorini avu parte de o primire „demnă de talentul și numele ei”. Fiica lui Theodorini începu refacerea clădirii teatrului, „simpatic ca arhitectură internă”, dar „mic, fără aparență”, având pe dinafară „aspectul unui grajd”, după cum îl caracteriza Constatin Argetoianu. Construcția din 1857 a fost dărâmată, zidurile noi ridicându-se pe același loc după planurile arhitectului orașului C. Litarczek, la decorarea clădirii contribuind frații Axeric, Dolischek, Dietz, precum și pictorii Hatt si Elsner. Inaugurată în 1888, clădirea noului teatrului va arde în vara anului 1927. Cam pe unde își avea Elena Armășoaia casele trebuie să fi locuit și arhimandritul Timotei Evdoxiadis, grec din părțile Peleponezului, ce se odihnește astăzi în cimitirul Sineasca. Locul ni-l arată destul de precis Theodorian-Carada: „locuia în niște case mari boierești” ce se aflau pe colțul străzilor Justiției și Jules Michelet, în partea dinspre apus, în fața caselor Paris și peste drum de Foișorul de foc. Deci unde se va ridica mai târziu Banca Comerțului. Pe partea de nord a uliței se găsea, așadar, Foișorul de foc construit în anii 1849-1850, probabil pe locul foișorului cel vechi, de lemn, menționat deja în anul 1831. La începutul anului 1847 Foișorul de foc ajunsese deja „de tot în proastă stare”. Arhitectul orașului întocmise planurile de ridicare a unui nou foișor încă din anul 1845, iar în bugetul anului 1847 erau prevăzuți și 33.022 lei pentru ridicarea acestuia. Construcția foișorului, acordată prin licitație antreprenorului Sotir Pascale, cel ce era proistosul dulgherilor, tâmplarilor și zidarilor, începea în vara anului 1849, fiind terminată în toamna anului următor. Clădirea foișorului va arde în luna iulie a anului 1854, fiind reconstruită în același an, într-o vreme în care orașul trecea de la ocupația rusă la cea austriacă, pe fondul Războiului Crimeei, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă incendiul nu ar putea fi legat de aceste evenimente. Corpurile de pompieri comunali vor trece în subordinea Ministerului de război, în 1868, trecerea efectivă având loc însă în 1874. Foișorul se prezenta la această dată într-o stare deplorabilă, cazarma, remiza de instrumente și grajdurile fiind atât de ruinate încât amenințau să cadă. O statistică a clădirilor din Craiova ne oferă și câteva date despre dimensiunile Foișorului de foc. Astfel, cazarma avea forma unui patrulater cu laturile de 15 x 13,15 metri, iar turnul, un pătrat cu latura de 7,4 metri. Turnul oferea o bună perspectivă asupra orașului nu numai celor ce aveau în sarcină stingerea incendiilor, dar și amatorilor și ne gândim aici la pictura lui Valerie, de pe la 1850, ce prezintă partea dinspre apus a Craiovei cu Ulița Episcopiei în prim plan, care credem că a fost realizată din acest Foișor de foc. Prin anii ’80 ai secolului al XIX-lea foișorul devenea un punct de referință în zonă, fosta stradă a Episcopiei (sau cel puțin segmentul dintre foișor și strada Unirii) fiind redenumită „Observatorul de foc”. După foișor, în niște case închiriate, se va înființa la 8 noiembrie 1857 Școala protestantă mixtă de curs primar. Mai jos, lângă curtea Episcopiei se afla pensionul particular de băieți al lui Raymond, înființat prin 1850. Elevii, care plăteau până la 50 galbeni pe an, aveau haina galbenă cu nasturi de metal galben și vipușcă la pantaloni. Nasturii aveau la mijloc literele „P.R.” sub două ramuri de stejar, însemn ce se regăsea și pe chipiu și pe gulerul tunicei, unde erau brodate în aur. După moartea lui Raymond din 1886, casele erau închiriate de Județ, fiind folosite pentru secțiunile civile ale Tribunalului deoarece erau „mai încăpătoare”. Pe terenul ce avea 20,6 pe 114,9 metri se aflau cinci corpuri de clădiri. La 14 metri în interiorul curții se afla o casă cu 11 camere, un coridor, iar o galerie făcea legătura cu dependințele. Al doilea corp era așezat pe o pivniță și avea o spălătorie, o sufragerie, două coridoare, o cameră și comodități. Al treilea corp era situat spre piață, având două încăperi, iar alături era un grajd. Al patrulea corp avea tot două camere, iar al cincilea era compus dintr-un hambar și două șoproane de lemn. Terenul era acoperit cu ulucă și dispunea de două intrări, una dinspre stradă si una dinspre piață. În grădină se aflau plantați pomi fructiferi. Casele Raymond vor fi demolate în timpul ridicării clădirii Palatului de Justiție.

3. Palatul de Justiție, noul punct de reper al străzii:

 Piatra fundamentală a noului Palat de Justiție a fost pusă la 7 aprilie 1891, o zi mult așteptată de mulți dintre craioveni. Încă din 1869 Consiliul General îsi exprimase dorința de a se construi un Palat al Justiției pentru care se vor cumpăra în 1875 casele și locul lor, numite Veron. În 1882 se scoate la licitație lucrarea, dar, din lipsă de concurenți se suspendă. Ideea de a construi clădirea pe acest loc este abandonată în 1883, Consiliul General intervenind la Guvern pentru a ceda administrației județului locul Episcopiei. Prin legea din 1884 terenul devenea al Județului, iar arhitectul Muntureanu era autorizat să facă un nou plan și un deviz al lucrărilor. În 1887 se scoate la licitație clădirea, dar din nou se suspenda din lipsă de concurenți. Se hotărăște atunci să se mai reducă din „lucrările ornamentale de lux” se întocmește un nou deviz și se face o nouă licitație pentru dărâmarea fostei mănăstiri a Episcopiei, lucrare câștigată la 29 august 1889 de Societatea română de Construcțiuni și Lucrări Publice din București. Palatul de Justiție a fost construit după planurile arhitectului Ion Socolescu. Se cunoaște proiectul pe care Socolescu îl prezenta la 1890, dar care diferă de construcția ce avea să se ridice pe locul Episcopiei, mai simplă, fără colonade și statuile ce trebuiau să decoreze fațada clădirii. Interesant ni se pare faptul că între 1891-1892 diriginte de lucrări a fost Albert Galleron, arhitectul Ateneului, care a întocmit și devize suplimentare pentru noul edificiu. Cercetarea acestor ani din activitatea lui Ion Socolescu scoate la iveală și un studiu al său din 1885 despre proiectele Palatului de Justiție din București în care arhitectul critica însărcinarea lui Muntureanu (Goldenberg) de către ministrul justiției pentru întocmirea unui proiect al edificiului, fără un concurs public. Considerat nerațional, proiectul lui Muntureanu fusese respins, palatul din București fiind construit după planurile arhitecților Ballu și Ion Mincu. După cum am văzut, în acești ani Muntureanu era autorizat și de administrația județului Dolj să întocmească planurile pentru palatul din Craiova. Apariția monumentalei clădiri în peisajul străzii înseamnă nu numai schimbarea numelui acesteia după noul punct de reper ce începea a se contura, spațiul din jur trebuind raportat la noul edificiu. O prima măsură este desființarea pescăriilor din fața palatului în anul 1893, înființate prin anii ’70 pe terenul cumpărat de la Iancu Gănescu. Propunerile pentru utilizarea terenului se shimbă de la o administrație la alta. La început se dorește a se construi aici un șir de magazine cu colonadă sau un hotel, apoi o piață pentru fructe și flori și un mic parc, iar în cele din urmă se propune crearea unei artere de legătură din fața Palatului Justiției până în Calea Târgului, proprietarii terenurilor urmând a fi expropriați. Între timp terenul, care se pare că fusese vândut de primărie, devenise „un focar de infecție” pe care se aruncau diverse murdării, vecinii întindeau rufe, iar trecătorii și birjarii staționați aici îl foloseau pentru nevoile fiziologice. Printre cei vizați de expropiere în 1914 se afla și comerciantul Jean Hirsi Efraim, cel ce va ridica, pe terenul ce-l deținea, un hotel cu numele „Victoria”. În anul 1915 Jean Efraim îi invita pe craioveni să viziteze „marele și elegantul Hotel Victoria, situat în centrul orașului, în apropierea autorităților, vis-a-vis de Palatul  Justiției”. Clădirea era construit în stil Art Nouveau, avea parter, etaj și mansardă, deasupra intrării aflându-se un medalion floral în care erau trecute inițialele proprietarului, „J.H.E.”. Hotelul, în care va funcționa și un cinematograf, era în 1937 proprietatea lui Ștefan B. Drugă. Cam în aceeași vreme cu ridicarea hotelului Victoria se dărâmau casele Musceleanu, expropriate de primărie pentru cauză de utilitate publică. Vechiul traseu al străzii Buzești, ce traversa strada Justiției pentru a se continua cu strada Jules Michelet până în Valea Vlăicii trebuia modificat. Construirea gării în partea de nord a orașului și ulterior apariția unei noi piețe (construcția halei se făcuse în 1872 fiind proiectată de Godillot, frate „de lapte” cu împăratul Napoleon al III-lea) și a unui Palat de Justiție pe fosta stradă a Episcopiei aglomerase circulația pe ultima parte a străzii Buzești fiind necesară o străpungere prin alt loc. Noua stradă urma să aibă o lățime de 12m și era flancată de casele lui Ion N. Dianu la răsărit și ale lui I.N. Demetriu la apus.

4. Schimbarea înfățișării străzii în secolul al XX-lea:

 Construcția Palatului Prefecturii, un exemplu al arhitecturii neo-românești datorat arhitectului Petre Antonescu, între anii 1907-1912 de pe strada Unirii dădu o nouă perspectivă străzii Justiției. Peste drum se ridică Hotelul și Banca Olteniei după planurile arhitectului Otto Hesselmann, pe locul fostei clădiri a tipografiei Samitca, al cărei local devenise prea mic pentru dezvoltarea ce o cunoscuse afacerea începută de Iosef Samitca în 1835 ca o simplă legătorie de cărți. Aspectul clădirii în care se aflase tipografia îl cunoaștem dintr-un anunț din 1885 prin care Theodor Macinca închiria etajul acestor case, situate în colțul străzilor Unirea și Observatorul de foc. Etajul se compunea dintr-un salon spațios, două camere în dreptul salonului, un cabinet mare cu balcon, două camere pe gang, dintre care una cu ferestrele spre stradă și o bucătărie, toate zugrăvite „într-un stil forte elegant” și cu pardoselele „bine ceruite”, fiecare cameră având „telegraf cu butonier”. Casa mai era prevăzută cu „vater-closet (privată sistem englezesc)”, pivniță și o curte interioară. Biroul tipografiei se afla la parter. La începutul anului 1912 Societatea Institutului grafic „Samitca” se muta în noul sediu construit pe strada Mihai Bravu, în vechile case instalându-se, pentru o vreme, Banca Olteniei și clubul liberal. La 11 mai 1913 se ținu licitația pentru dărâmarea imobilului din strada Unirii, colț cu strada Justiției, pe acest loc urmând a se ridica noul sediu al Băncii Oltenia. Clădirea nu era construită încă în 1915 când aveau loc în cadrul primăriei discuții cu privire la amplasarea imobilului Băncii Oltenia ce trebuia aliniată atât la strada Justiției cât și la strada Unirii, cerându-se a se lărgi strada de la 11,6 la 15 metri pentru a fi „proprie unei ușoare circulații”. Și casele de alături aparțineau tot familiei Samitca. La 30 noiembrie 1913 Isidor Hirschhorn și Luisa A. Grassiano se asociau pentru exploatarea comerțului de cinematograf în Craiova în casele inginerului Em. R. Samitca din strada Justiției nr.3. Un anunț din 11 ianuarie 1915 anunța un spectacol susținut de Niculescu-Basu și quartetul „Caudelia” în sala cinematografului Lux „complect transformată și splendid decorată”. Conform unei descrieri de la 1936 clădirea avea o prăvălie la parter, sala cinematografului Lux, casa scării ce ducea la etaj, două camere și o latrină. La etaj se afla un apartament compus din antreu, patru camere, bucătărie, baie și o cămară. În fundul curții se aflau un atelier și două camere de locuit. Prăvălia de la parter era ocupată de ceaprăzăria lui Hermann Solomon care obținuse carnetul de meșter în anul 1915. O vreme își va desfășura activitatea în această clădire și atelierul de fotografie „Foto-Lux” al lui Alfons Kiesler, asociat timp de trei ani începând cu 26 octombrie 1910 cu Martin Dudinsky, care venea cu un capital social de 4000 lei investiți în aparatură și mobilier. În 1936 casele aparțineau lui Gheorghe Negrețu care solicitase cu un an înainte aprobarea pentru repararea radicală a localului. În următorii ani clădirea a fost demolată, ridicându-se o construcție nouă, modernă. Lipit de casele lui Em. Samitca se afla Teatrul Național dispărut însă după incendiul izbucnit de la „o mașină de spirt” pe care servitorul Tănăsache Ungureanu o folosise pentru a-și aprinde mâncarea, pe data de 24 august 1927. Dincolo de teatru, peste drum de strada Romul, se ridicase clădirea Băncii Comerțului, după planurile întocmite de Ion Mincu în 1906 și finalizată de Constantin Iotzu între 1912-1916, construcție pe trei nivele, având la subsol trezoreria, diverse depozite, arhiva, locuința intendentului, încălzire centrală, o uzină electrică proprie și atelier mecanic. La parter se găsea un vestibul, o sală mare, ghișeuri și birourile administrației, iar la etaj, un vestibul din care printr-o galerie se ajungea la sala consiliului și la cabinetul directorului. În anii ’20 proprietarii Băncii Comerțului ridicară peste drum primul bloc de locuințe din Craiova, arhitect fiind tot Constantin Iotzu. Parterul era prevăzut pentru magazine sau birouri, ocupate de-a lungul anilor de reprezentanța automobilelor americane NASH, birourile Uzinei Electrice, zugravii de firme Orenstein sau de secțiunea Sebar a Băncii Comerțului, reprezentanță a casei Ford pentru Oltenia. După construcția Palatului Prefecturii se dori ridicarea și a unui palat care să adăpostească primăria. În 1916 se elaboră un plan de sistematizare al cartierului central și comercial de inginerul M. Colleanu și arhitectul I. Berindei și actualizat de Otto Hesselmann. Planul prevedea construcția unui palat comunal pe terenul din spatele Prefecturii și legarea străzilor Justiției, Brătianu, Copertari, Lipscani și Kogălniceanu. Locurile de pe terenul destinat Palatului Comunal fură expropriate în 1911, clădirile Primăriei și ale Serviciului Tehnic de pe strada I.C. Brătianu și cele ale doctorului D. Ștefănescu, moștenitorilor P.N. Pessicu, moștenitorilor Mandei Chira, Ecaterinei Litarczek, moștenitorilor David Benvenesti (care își aveau și atelierul tipografic aici) precum și clădirile fostului Foișor de foc (având o altă întrebuințare însă acum, cazarma pompierilor fiind peste drum, lângă Piața Nouă) de pe strada Justiției urmând a fi dărâmate. Totodată se avu în vedere și o sistematizare a străzii pe porțiunea cuprinsă între strada Unirii și strada Romul în vederea lărgirii acesteia. Entuziasmul de care dădură dovadă edilii în curățarea locului de construcții nu a fost urmat și de ridicarea unui palat comunal care rămase doar un deziderat până sub ultimii primari de dinaintea instalării puterii comuniste. În anii 1930-1931, pe locul rămas liber, începu amenajarea unui grădini numite inițial a Unirii și apoi English Park, după planurile arhitectului peisagist E. Pinard. Pe latura dinspre strada Justiției va fi ridicat în 1940 monumentul domnitorului Al.I. Cuza, mutată din piațeta de lângă Hoteul New York. Ideea amplasării statuii pe această stradă mai fusese vehiculată prin 1928, locul propus fiind cel din fața Palatului de Justiție, ceea ce i se părea lui Nicolae Romanescu „o erezie față de datele perspectivei”. Din anii ’30 strada purta, dealtfel, numele domnitorului unirii, numele străzii A.I. Cuza, ce prelungea strada Justiției, fiind preluat și de cea din urmă. Un pic ironică, am putea spune, această redenumire a străzii după cel ce se făcea „vinovat” de sfârșitul mănăstirii Episcopiei. Apar și alte aspecte ale modernizării străzii. În 1929 un cetățean se adresa primăriei cerând a i se autoriza instalarea în strada Justiției a unui aparat de limonadă „sistem american”. În 1933 se aproba instalarea unui rezervor și a două pompe coloane automate pentru desfacerea produselor petroliere, la intersecția cu strada Jules Michelet. Dincolo de Casa Albă, partea sudică a străzii rămâne integrată cartierului comercial, flancată de clădiri negustorești cu prăvălii la parter, ridicate pe la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX. Frații Iasincher comercializează cauciucuri de automobile la nr. 16 (1924), Coafura și frizeria lui Tiberiu Gelep este la nr.20 în casele domnului Dianu unde a fost înainte Farmacia „La Arab” (1936), Frații Cumpănașu își au depozitul de vânzare a mezelurilor la nr. 26 (1924), iar Farmacia „Națională” a lui Pandele Lăzeanu este la nr. 34 (1928). Printre ele, cârciumi, băcănii, magazine de coloniale (cum era cel al lui Fănică Calafeteanu, „fiul batrânului Calafeteanu, care a făcut fală comercianților măcelari”) sau cafenele turcești, un atelier și garaj auto (Concordia), dar și două hoteluri ce concurau hotelul Victoria: Hotelul Dacia, proprietatea lui Th. Predescu-Slătineanu, și lânga acesta, Hotelul Union al lui Ștefan Ciuculescu. Hotelul Union era o construcție de cărămidă, acoperită cu tablă de fier având pivniță, prăvălie și restaurant la parter, unde se mai afla și un antreu și camera portarului, nouă camere și o baie la etajul I, zece camere și o baie la etajul al II-lea și alte șase camere la mansardă. În curte se mai afla o locuință cu două camere și o latrină. Toate aceste spații comerciale de pe strada Justiției apar, în marea lor majoritate, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, un rol important în dezvoltarea comerțului în zonă avându-l și amplasarea noi pieții pe această arteră a urbei. În perioada interbelică strada mai păstrează puține clădiri din secolul precedent. Poate că cea mai veche este cea în care își are sediul Comandamentul de Armată, fostele case ale lui Scarlat Paris. O clădire ce va dispărea însă și ea în noul val de modernizare al străzii, cel din anii comunismului. Strada Al.I. Cuza a fost printre primele străzi transformate de regimul comunist. Apărură complexele de blocuri de locuințe „Romarta”, „Lumea Copiilor” și „Femina”, cu spații comerciale la parter. Pentru a face loc noilor imobile, mai multe clădiri fură dărămate în anii ’50-’60, în principal pe segmentul dintre Casa Albă și fostul garaj Concordia. Prin anii ’80 se dărâmară și casele de la intersecția cu strada Olteț, pentru continuarea Buleverdului Republicii cu strada Arieș. Printre ele se afla și Hotelul Splendid, ce continuase activitatea unui hotel mai vechi (Dacia sau Union). Principalele clădiri ridicate la începutul secolului se păstrară, dar își schimbară întrebuințarea. Fosta Bancă a Comerțului deveni sediul Comitetului regional, raional și orășenesc U.T.M. și Casa prieteniei româno-sovietice (iar mai târziu primăria orașului), iar Palatul Justiției, clădirea Sfatului popular regional și orășenesc, ulterior fiind instalată aici Universitatea. Câteva magazine își continuară activitatea însă și după ce fură preluate de stat, cum probabil că era și atelierul foto și ceasornicăria din curtea caselor Dianu. În incinta fostului Hotel Vicoria funcționă o perioadă Teatrul Muncitoresc C.F.R., un foarte bun teatru de amatori, după cum îl caracterizează domnul Valer Dellakeza. În 1967 Piața fu demolată, pe locul său ridicându-se Teatrul Național, opera arhitectului Al. Iotzu, alături amenanjându-se un părculeț (dispărut în urma construirii unei parcări subterane în 2015-2016). Dacă la suprafață strada nu mai păstrează clădiri mai vechi de sfârșit de secol al XIX-lea, din adâncuri ies la suprafață vestigii ale trecutului, uneori de o vechime nebănuită. Cu ocazia săpăturilor fundaților blocului „Lumea Copiilor” ieșea la iveală o necropolă care conținea morminte boltite cu cărămizi sau lespezi de piatră, atribuite de unii specialiști epocii romane. Un alt mormânt, dar din secolul al XIX-lea, era descoperit în 1997 pe aripa dinspre sud a Universității. În părul de pe craniul unui schelet îmbrăcat în rochie de mireasă se afla un pieptene pe care era inscripționat numele Pepicăi Aman. După cum arăta domnul Florin Ridiche, fost director al Muzeului Olteniei, rochia de mireasă demonstra că scheletul aparținea unei persoane de sex feminin ce nu fusese niciodată măritată, deci nu Pepicăi, persoana respectivă putând fi o cunoștință apropiată, posibil chiar din familie. Să nu uităm că Scarlat Paris (descendent din familia din care se trăgea și Pepica), locuia în apropiere și chiar și Amanii își aveau casele în zonă, în vecinătatea caselor Hagiadi (aflate pe locul pe care se va ridica Prefectura).

 În încheiere menționăm că povestea străzii începe în 1757 când se pornesc lucrările la biserica lui Barbu Gănescu. Istoria ei trebuie să fie însă mai veche, chiar dacă documentele sau cronicarii n-o consemnează. O istorie ce începe o dată cu cea a satului fraților Craiovești. Sau poate chiar mai veche.

9. PIEȚE ȘI TÂRGURI:

PIAŢA VECHE (sau Târgul Vechi, sau Elca, sau Krasnoff) s-a stabilit în acest perimetru la mijlocul secolului al XVI-lea, când devenise locul bazarului, al pieţei permanente şi al Nedeiei (târg anual ce începea în ziua Adormirii Maicii Domnului şi ţinea până la Sfânta Maria Mică - 15 august-8 septembrie). Era aşezată la răspântia celor patru drumuri principale, şi anume: din est Drumul Caracalului, care intra prin actualele străzi Calea Bucureşti - A.I. Cuza - România Muncitoare - Lipscani - Madona - oborul Elca; din vest Drumul Cerneţului, care intra prin actuala stradă Bucovăţ; din nord Drumul Ocnei sau al Vâlcii, care intra prin actualele Bariera Vâlcii - Fraţii Goleşti - Ştefan cel Mare - Valea Vlăicii (unde se intersecta cu Drumul Amarazii, ce avea acelaşi traseu ca şi cel de astăzi) - Unirii - Ioan Maiorescu - oborul Elca; din sud Drumul Diiului (Vidinului) - Calea Dunării - Unirii - Sf. Dumitru - oborul Elca. La sfârşitul secolului al XVII-lea, odată ce se conturează străzile, şi Piaţa Veche va cunoaşte oarece transformări: tarabele iniţiale vor deveni prăvălii („bolţi”), ce vor fi aşezate „pe linii”, în funcţie de categoria de negoţ.
 La sfârşitul secolului al XVI-lea, în jurul Pieţei Vechi se construiseră deja întinse curţi boiereşti şi negustoreşti. Spaţiul devenind mult prea aglomerat, a apărut necesitatea extinderii vechiului târg. Prin urmare, au rămas în Piaţa Veche târgul permanent cu bolţile precum şi Nedeia anuală, în timp ce târgul săptămânal („Târgul de vineri”), oborul de vite, vadul de mori şi târgul de cereale au fost scoase în afara acestui perimetru, spre est. S-a format aici, aşadar, Târgul de Afară, care a ocupat o parte din Drumul Bucureştilor, devenit de-acum o prelungire spre răsărit a Uliţei Precestei (actuala Madona) - adică, actualele străzi Lipscani şi România Muncitoare. Această prelungire a fost podită cu lemn şi înglobată în raza oraşului, care astfel s-a mărit.

 La sfârşitul secolului al XVI-lea aşadar, Craiova deţinea două târguri: Târgul Vechi (sau Piaţa Veche, sau Elca) şi Târgul de Afară (sau Târgul de Vale, sau Răscruciul Mic, sau Piaţa Buzeşti). În timp, în Târgul de Afară se va muta şi bâlciul anual, astfel că Piaţa Veche va rămâne doar piaţă zilnică. Pe traseul acestui Târg de Afară negustorii şi-au construit casele şi prăvăliile, şi astfel s-au format străzile Lipscani şi România Muncitoare. Cu timpul, pe lângă acestă arteră s-au creat noi străzi, numite iniţial „străzi de dos” şi care erau paralele cu Uliţa Precestei: Dosul Lipscanilor, Dosul Braşovenilor, Dosul Cojocarilor, Uliţa din Dos. Punctul terminus al Târgului de Afară era numit Capul Podului şi îl constituia biserica Târgului de Afară sau Hagi Enuşi (construită în 1792 pe locul fostei Mânăstiri Toţi Sfinţii). Odată târgul stabilit aici, mahalaua s-a numit în 1835 Târgul de Afară, cuprinzând perimetrul actualelor străzi Cuza, Împăratul Traian (numită pe atunci chiar Târgul de Afară, mai târziu Stalingrad, iar şi mai târziu Siloz). Târgul era delimitat de străzile Oborului (acum Spania) - Horia - Mărăşeşti - Nanterre (fostă Leonte Filipescu). Târgul de Afară a dăinuit în acest spaţiu timp de mai bine de două veacuri. După 1850, pentru că şi aici zona devenise foarte aglomerată, locul târgului s-a deplasat în perimetrul mânăstirii Gănescu (aflată pe locul actualei Universităţi). Dealtfel, timp de 60 de ani nu i s-a stabilit un loc definitiv, astfel că în jurul anului 1860 se afla în mahalaua Postelnicul Fir - aceasta aflându-se în afara oraşului, pe lângă actuala biserică Postelnicul Fir şi strada Înfrăţirii, în prelungirea drumurilor Severinului, Amaradiei şi Vâlcii. Pe la 1925 târgul s-a stabilit în mahalaua Crucea de Piatră, adică în perimetrul actualelor străzi Valea Roşie - Tudor Vladimirescu - Anul 1848.

PIAŢA NOUĂ (MARŞEU) a început să fie construită în 1890, odată cu demolarea Mânăstirii Gănescu pe locul căreia urma să se ridice Palatul Justiţiei. Mai întâi a fost construită esplanada, hala fiind ridicată, după modelul celor pariziene, în 1903 sau în 1914 (altă sursă indică anii de construire a pieţii ca fiind 1871-1874). Piaţa Marşeu a fost desfiinţată în 1966 şi demolată în 1969, pe locul ei ridicându-se Teatrul Naţional „Marin Sorescu”. În spatele ei, pe Calea Bucureşti, se afla autogara - amenajată aici în anii `60 şi dispărută şi ea, odată cu piaţa, în 1969.

PIAŢA CHIRIAC a fost a treia piaţă a Craiovei, după pieţele Elca şi Marşeu. A fost deschisă în 1890 (sau în 1915, după alte surse).

PIAŢA CENTRALĂ actuală a fost amenajată începând cu anul 1966, când a fost mutată aici hala alimentară din Piaţa Marşeu. A fost deschisă în 1967.

10. CÂTEVA INFORMAȚII DESPRE FOSTA PIAȚĂ MARȘEU:

 Piața atrăgea ca un magnet mii de cumpărători, era întinsă, construită pe trei terase largi. Reclama strigată în toate colțurile, felul în care negustorii își lăudau marfa și talentul de a se tocmi la fiecare vânzare, au adus renumele acestui loc și zicala că „la Craiova merg câinii cu covrigii în coadă”. Piața Marșeu reprezintă o adaptare a cuvântului „piață” din limba franceză, marché, datorată probabil antrepenorului francez Alfred Godillot care a realizat în 1872, Hala Măcelarilor. Hala Măcelarilor era construită la nivelul străzii Justiției (astăzi Alexandru Ioan Cuza) și atrăgea toate privirile. Avea acoperiș asemănător unei pagode, geamuri înconjurate de rame de metal rotunjite, o structură metalică cu stâlpi de fontă şi oţel cu ornamente în stilul secolului XIX. Alături erau două chioșcuri metalice unde se vindeau ziare, tutun, plicuri, timbre. Pe rogojini, în spațiul dintre terasa superioară și cea din mijloc, se vindeau confecții din nuiele, papornițe din împletituri, obiecte de lemn de uz casnic, obiecte de metal forjat, din aramă și cositor, cojoace, covoare, carpete. Cea mai mare aglomeraţie era în zona unde găseai produse proaspete, legume, cereale, fructe, flori, păsări, ouă. Marfa era expusă cât mai atractiv, legumele se vindeau la grămăjoare sau la chite. Aici era terasa din mijloc. În jurul ei, vânzători ambulanți cu înghețată la cornet, alviță, sirop, nuga, bomboane fondante și răcoritoare alături de renumita bragă dădeau culoare zonei. Terasa de jos se afla la nivelul străzii Calea București și era destinată diversității de brânzeturi de vacă, oaie, lapte bătut, smântână, urdă și comerțului cu pește. Erau și lubenițe, pepeni galbeni și dovleci. Țăranii vindeau tot ce aveau în gospodărie. Era o concurență înverșunată în Piața Marșeu, toți se lăudau și tocmeala era obligatorie în orice tranzacție. Lucrătorii în lemn, împletitorii de nuiele, cizmarii, cojocarii și alți meșteșugari lucrau sub privirile curioșilor, acolo unde își vindeau marfa. Se spuneau povești până la miezul nopții. Hala Măcelarilor a fost martora celor două războaie mondiale și a celor mai importante momente din viața Craiovei. Piaţa Marşeu a fost desfiinţată în 1966 şi demolată în 1969, pe locul ei ridicându-se Teatrul Naţional „Marin Sorescu”. Hala a fost mutată în noua piață amenajată pe Calea București, Piața Centrală.

TITULARIZARE-ISTORIE, 2021-2025. VARIANTE DE REZOLVARE.

 

TITULARIZARE-ISTORIE, 2021-2025. VARIANTE DE REZOLVARE

TITULARIZARE - ISTORIE, 2021

SUBIECTUL I (30 de puncte): 

A. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„Ducele dʼOrléans știa că, în caz de deces al regelui minor, prinții «legitimați» l-ar sprijini [...] pe Filip V al Spaniei care, în ciuda clauzelor formale ale tratatului de la Utrecht și a atașamentului pe care îl manifestă supușii săi, n-ar șovăi să urce pe tronul Franței. El se înțelege prin urmare cu Parlamentul și îi dă [...] dreptul de critică la adresa edictelor regale [...]. În schimb, Parlamentul îi recunoștea regentului toate puterile. Dornic să-și asigure partizani în cazul în care tronul ar fi fost vacant, ducele dʼOrléans lasă să se desfășoare o reacție aristocratică împotriva împuterniciților de origine burgheză ai domniei precedente.” (Istoria Universală)

Pornind de la sursa dată, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Scrieți o relație istorică de cauzalitate stabilită între două informaţii selectate din sursa dată, precizând rolul fiecăreia dintre aceste informații (cauză, respectiv efect). 1 punct;

2. Menţionaţi o cauză politică și două consecințe economice ale instaurării absolutismului monarhic în Franța. 3 puncte;

3. Prezentați o asemănare și o deosebire dintre acțiunile politice desfășurate în Anglia, între anii 1660-1700 . 4 puncte;

4. Prezentați două consecințe ale revoluției industriale din secolul al XVIII-lea în plan social. 4 puncte;

5. Analizați, prin prezentarea a două fapte istorice, rolul ideilor iluministe în constituirea SUA, în secolul al XVIII-lea. 5 puncte.

B. Citiţi afirmaţia următoare:

„Ca stat fruntaș al Greciei în Războaiele persane, Atena și-a revendicat o ascendență militară și culturală care a ajuns la apogeu odată cu Liga Deliană (478-404).” (S. Jenkins, Scurtă istorie a Europei de la Pericle la Putin).

Argumentaţi, în aproximativ două pagini, opinia dumneavoastră referitoare la afirmația dată, prin prezentarea a trei fapte istorice.

Notă! Se punctează formularea opiniei, precizarea faptelor istorice şi menționarea a câte două caracteristici ale fiecăruia, utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia, utilizarea limbajului istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice/logice, structurarea argumentării și respectarea limitei de spaţiu. 13 puncte

Rezolvare:

Subiectul I. A:

1. Cauza: „ducele dʼOrléans (…) se înțelege prin urmare cu Parlamentul și îi dă (…) dreptul de critică la adresa edictelor regale.”

Efectul: „În schimb, Parlamentul îi recunoaște regentului toate puterile.”

Rolul: Cauza, aleasă de noi, scoate în evidență dorința ducelui, ca și a monarhiei franceze în general, de a avea sprijinul Parlamentului, format din nobilimea de robă/de funcție, care era garantul păstrării structurii politico-sociale a Franței. Nicio lege nu putea intra în vigoare fără a fi fost mai întâi înscrisă în condica parlamentului din Paris.

Efectul - arată clar faptul că această nobilime de robă era cea care garanta exercitarea absolutismului regal, în condițiile în care îi se satisfăceau toate pretențiile sociale și politice.

2. O cauză foarte importantă a instaurării absolutismului monarhic în Franța a reprezentat-o dorința monarhiei de a evita situația în care Adunarea Stărilor Sociale, constituită în 1302, ar mai fi putut controla instituția regală, așa cum se întâmplase în timpul războiului de o sută de ani (1337-1453), când Etienne Marcel, starostele orășenilor din Paris și lider, de facto al Adunării, reușise pentru un timp acest lucru. De altfel, din timpul lui Ludovic al XIII-lea, Adunarea n-a mai fost convocată începând cu anul 1614.

  În ceea ce privește consecințele economice ale instaurării absolutismului, două ies în evidență, anume: prima - instituirea unui sistem unitar de impozite care aducea monarhiei venituri regulate, permanente; a doua - impunerea, din timpul lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715), a colbertismului ca politică economică de stat. Această politică a fost instituită de către Jean Baptiste Colbert și reprezenta o formă adaptată la condițiile Franței a mercantilismului - o doctrină economică care susținea că bogăția unui stat este egală cu cantitatea de metale prețioase pe care o deținea. Această doctrină a favorizat și ascensiunea primului imperiu colonial francez, prin constituirea în America de Nord a coloniei Louisiana.

3. Cele două acțiuni politice desfășurate în Anglia, între 1660-1700, sunt: „Declarația de la Breda”  și „Declarația Drepturilor”. „Declarația de la Breda”, din 1660, a fost actul fondator al „restaurației Stuarților”, în timp ce , „Declarația Drepturilor”, din 1689, a fost actul fondator al monarhiei constituționale. Asemănarea dintre aceste două documente este dată de faptul că, în ambele acte, regii garantau drepturile Parlamentului, care devenea principalul factor de putere politică în Anglia. Deosebirea este, însă, evidentă – în cazul „Declarației de la Breda” nu erau foarte clar fixate atribuțiile de putere ale monarhiei, fapt care a permis atât lui Carol al II-lea Stuart, cât și lui Iacob al II-lea Stuart, să încalce frecvent drepturile Parlamentului și să încerce revenirea la absolutism. În schimb, „Declarația Drepturilor” a prevăzut foarte clar faptul că Wilhelm/William de Orania și soția sa Mary nu puteau sub nicio formă să încalce drepturile Parlamentului iar fiecare act regal trebuia contrasemnat de ministrul de resort.

4. Două consecințe ale revoluției industriale în secolul XVIII au fost: prima - creșterea rolului economic al orașelor, aspect valabil în special în Anglia. Această situația va provoca și începutul exodului populației rurale spre orașe. La sfârșitul acestui secol deja Londra avea peste 1 milion de locuitori. A doua -  creșterea importanței în ansamblul societății a burgheziei, care deținea capitalul financiar necesar dezvoltării industriei. În aceste condiții, burghezia va pretinde și dreptul ei de a conduce în plan politic. În Anglia acest lucru se obținuse în timp ce în alte țări va fi nevoie de revoluții violente.

5. Cele două fapte istorice sunt:

    Primul: „Declarația de independență” - promulgată la 4 iulie 1776, în Congresul de la Philadelphia, și redactată de Thomas Jefferson. Regăsim în acest document ideile filosofice ale lui John Locke, înscrise în lucrarea „Al doilea tratat despre guvernare” (1690), în care era configurat regimul democratic bazat pe ideile de constituție, Parlament și domnia legii. În „Declarația de Independență” aceste idei sunt adaptate realităților din America. În conformitate cu prevederile sale, scopul guvernării este protecția proprietății și garantarea drepturilor inalienabile - viața, libertatea, fericirea. Acestea erau aspecte determinate pentru un regim democratic bazat pe domnia legii, Parlament și constituție.

  Al doilea: Constituția SUA - aprobată în 1787 și intrată efectiv în vigoare în 1789. Convenția Federală de la Philadelphia s-a inspirat, în elaborarea Constituției, din ideile lui Montesquieu și, din nou, ale lui John Locke. Astfel, a fost preluată ideea separării puterilor în stat descrisă de Montesquieu în lucrarea „Despre spiritul legilor” și, bineînțeles, ideile referitoare la regimul democratic dezvoltate de John Locke. În plus, a fost înscrisă ideea suveranității poporului, dezvoltată cel mai bine de către Jean Jacques Rousseau. Ulterior, în Constituție au fost trecute prevederile din „Declarația drepturilor coloniilor”, - un alt document importat -, care au constituit primele 10 amendamente la Constituția SUA. În acest document erau trecute o serie de drepturi ale cetățenilor, afirmate cel mai bine de către Voltaire în lucrările sale: dreptul la liberă exprimare, la libertatea conștiinței, dreptul la o judecată dreaptă bazată pe fapte etc.. 

B. Hegemonia Atenei în lumea greacă - secolul V î.H.:

 În urma participării la războaiele medice/persane Atena și-a impus o adevărată hegemonie peste mai mult de 200 de polisuri din lumea greacă. Această situație s-a datorat rolului fundamental jucat de Atena în aceste războaie – victoria de la Marathon obținută de atenieni sub conducerea lui Miltiade și victoria flotei grecești sub conducerea atenianului Temistocle de la Salamina. Atena și-a câștigat astfel un real prestigiu și, astfel, în 478 î.H., se formează Liga de la Delos - o alianță politico-militară cu peste 200 de cetăți/polisuri sub conducerea Atenei. Astfel, Atena își va impune modelul său politic în lumea greacă, secolul V fiind cunoscut și ca „secolul atenian”. Această realitate istorică se poate argumenta prin prezentarea a 3 fapte istorice importante, anume:

Primul - impunerea modelului democratic de organizare al vieții politice. Polisurile adoptă modelul atenian, Pericle putând să afirmă că: „Atena este școala întregii Elade.” Modelul politic atenian era democrația directă, în care cetățenii aveau dreptul de a alege și de a fi aleși și, în plus, puteau participa, în teorie, cu toții la luarea deciziilor. Cea mai importantă instituție politică era Adunarea Poporului/Ecclesia la care participau 40000 de cetățeni. Aceasta avea competențe depline legislative dar și executive. Modelul democratic impus de Atena crea mari dificultăți Spartei și menținerii controlului său în Liga Peloponesiacă. Pentru a-și apăra interesele hegemonice, bazate pe regimul oligarhic-militarist, Sparta va declanșa, în 431 î.H., un război pentru dominația asupra lumii grecești contra rivalei sale Atena, conflict cunoscut ca „războiul peloponesiac”.

Al doilea - Atena impune modelul său cultural, civic și educațional. Acest model a reprezentat cea mai puternică susținere în plan imagistic și axiologic a hegemoniei ateniene. Acest model pleca de la două afirmații de tip axiomă - „omul este o ființă socială/zoon politikon”, afirmată de către Aristotel, și, „omul este măsura tuturor lucrurilor”, afirmată de către Protagoras. Astfel, omul în calitate de „zoon politikon” trebuie să participe activ la viața cetății, unde își poate demonstra valoarea spiritului său civic. El, cetățeanul, se implică în chestiuni politice legate de apărarea dreptății, a bunurilor tuturor cetățenilor, în chestiuni educaționale - educația fiind obligație a tuturor cetățenilor, etc.. În ceea ce privește a doua afirmație, aceasta a influențat profund creația cultural-artistică din secolul V î.H.. Artiștii greci „umanizează” toate formele de creație. Chiar și divinitățile sunt umanizate. Această concepție se deosebea total de formele de creație ale altor civilizații antice unde domina monumentalul, grandiosul, iar divinitățile erau suficient de „nepământești” - exemplu: arta egipteană și cea mesopotamiană.

Al treilea - prin Liga de le Delos, Atena a impus o nouă organizare militară. Astfel, hopliții nu vor mai juca un rol determinant în plan militar. Mult mai importante erau echipajele celor peste 1000 de vase ale Ligii, formate din oameni simpli, săraci, care, până atunci, erau lipsiți de drepturi politice în cele mai multe dintre cetățile grecești membre ale Ligii. De altfel, tocmai această situație va impune chiar la Atena noi reforme politice introduse de Efialte și, ulterior, Pericle.

 În baza faptelor istorice prezentate, împărtășim afirmația istoricului S. Jenkins. Într-adevăr, Atena și-a revendicat o ascendență politică, culturală, educațională în lumea greacă a secolului V. Mai mult, peste timp, modelele sale vor reprezenta sursă pentru europeni în efortul lor de a-și elabora propriile modele politice, culturale, educaționale, începând cu Epoca Renașterii. Parafrazând afirmația istoricului amintit, am putea spune că, Atena își revendică „patentul” pentru modelele de organizare a societății europene din timpurile mai apropiate nouă.

SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte):

 Elaborați, în trei - cinci pagini, o sinteză referitoare la evoluția spațiului românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, având în vedere:

- menționarea a două acțiuni desfășurate în spațiul românesc extracarpatic, între anii 1851- 1858 și a câte unei cauze specifice fiecăreia dintre acestea;

- menționarea a două măsuri adoptate de statul român în perioada 1862-1865 și a câte unei consecințe în plan economic a fiecăreia;

- precizarea a două fapte istorice la care participă românii transilvăneni în perioada 1865 - 1895 și prezentarea unei deosebiri și a unei asemănări între acestea;

- menționarea a două curente culturale existente în România, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și a câte două caracteristici ale fiecăruia dintre acestea;

- prezentarea vieții politice din România între anii 1891-1900, respectiv 1901-1910, utilizând câte două fapte istorice pentru fiecare perioadă. 

Notă: Se punctează și evidenţierea relaţiei de cauzalitate, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice, utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea sintezei elaborate, respectarea limitei de spaţiu.

Rezolvare: Evoluția spațiului românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX:

 În această perioadă, evoluția spațiului românesc a stat sub semnul dorinței de realizare a unirii tuturor românilor într-un singur stat. După înfrângerea revoluției pașoptiste, lupta pentru unire a continuat, mai ales datorită revoluționarilor români exilați în Occident. Izbucnirea Războiului Crimeei a favorizat impunerea problemei Unirii Principatelor ca problemă europeană. Împrejurările istorice nu făceau posibilă atunci unirea tuturor românilor. Dar, chiar și ideea unirii Principatelor a fost realizată cu multe greutăți cauzate de interesele divergente ale Marilor Puteri. În Principate au luat ființă două mișcări politice care urmau să conducă lupta pentru unire, mișcări numite „Partide Naționale”. Mulți istorici consideră că este vorba, în realitate, de o singură mișcare politică. Partidele Naționale au profitat de prevederile Tratatului de la Paris din 1856 și au reușit, în cele din urmă, să impună Unirea Principatelor sub un singur domnitor -Alexandru Ioan Cuza, în 1859,asta în ciuda prevederilor Convenției de la paris din 1858, care oferea românilor un simulacru de unire. Așadar, cele două acțiuni politice importante din perioada 1851-1858 au fost: prima: apariția Partidelor Naționale, aspect favorizat de revenirea în țară a revoluționarilor exilați în contextul creat de Războiul Crimeei, și, a doua - organizarea Adunărilor ad-hoc din 1857 în baza prevederilor Tratatului de la Paris; în cedrul acestor adunări a fost afirmată clar dorința de unire a românilor.

 În ceea ce privește domia lui Cuza, aceasta s-a caracterizat prin înfăptuirea unor mari reforme, esențiale pentru modernizarea statului român. Astfel, în 1863, alături de prim-ministrul Mihail Kogălniceanu, Cuza a reușit să impună adoptarea de către Parlament a legii secularizării averilor mănăstirești. Mai ales a averilor mămăstirilor închinate. În total, era vorba de o suprafață arabilă de circa 25% din teritoriul României! Realizarea altor reforme va fi posibilă numai prin dizolvarea corpurilor legiuitoare în urma loviturii de stat din 2 mai 1864. Prin acest act, Cuza și-a asumat întreaga autoritate în stat, dorind să guverneze exact cum făcea Napoleon al III-lea în Franța. Cea mai importantă  reformă realizată, în acest nou context, a fost cea agrară. Circa 400000 de clăcași au fost împroprietăriți cu aproape 2000000 de hectare teren arabil. De asemenea, claca a fost desființată. Concluzionând, reforma secularizării a restituit statului român circa 25% din suprafața arabilă a țării, plus păduri, iar reforma rurală a dat pământ capilor de familie. Dacă pe termen scurt reforma agrară a avut consecințe positive, pe termen lung a avut urmări nefaste - suprafețele agricole s-au fărâmițat iar cu trecerea timpului se va ajunge ca foarte mulți țărani să nu aibă deloc pământ.

 După înlăturarea lui Cuza, la 11 februarie 1866, pe tronul României va fi adus prințul german Carol I de Hohenzollern. În timpul domniei sale România își obține independența, în 1878 (recunoașterea internațională), a avut loc unirea Dobrogei cu țara (1878) iar în 1881 România devine Regat. De asemenea, s-a intensificat sprijinul pentru lupta națională a românilor din provinciile aflate sub dominație străină.

 Cum am amintit mai sus, împrejurările istorice n-au permis relizarea Marii Uniri, în 1859, dar înfâptuirea Micii Uniri a impulsionat lupta națională a românilor din provinciile aflate sub ocupație străină. La vremea aceea cea mai importantă provincie aflată sub dominație stăină era Transilvania. Situația românilor transilvăneni a devenit dramatică odată cu încheierea Pactului Dualist din 1867. Transilvania a fost încorporată total în structura statală a Ungariei, în baza refacerii Regatului Sfântului Ștefan. În urma unei serii întregi de legi, ca Legea Uniunii, Legea oentru egala îndreptățire a naționalităților, Legea învățământului, Legea electorală etc., românilor le-au fost încălcate sistematic drepturile naționale. Înlăturarea Pactului Dualist și a consecințelor sale pentru români va fi obiectul prioritar al luptei naționale a românilor ardeleni. În contextul acestei lupte, se impun atenției noastre două fapte istorice foarte importante. Primul îl constituie Pronunciamentul de la Blaj, din 1868. Acesta a reprezentat prima acțiune majoră a românilor ardeleni contra Pactului. A fost redactat de către George Barițiu și publicat în numeroase ziare ale vremii, inclusiv din Vechiul Regat. Al doilea - Memorandumul și mișcarea memorandistă dintre 1881-1895. A fost vorba de cea mai puternică acțiune contra Pactului și, care, a avut un larg ecou internațional. Memorandumul a fost prezentat la Viena de către o delegație de 300 de români, în 1892. Liderii memeorandiștilor, în frunte cu Ioan Rațiu, aveau să fie condamnați la ani grei de temniță, în urma „procesului” de la Cluj. Reacția națională a  fost extrem de puternică atât în Transilvania, cât și în Vechiul Regat. Deosebit de importantă a fost reacția internațională - marii personalități ca W. Gladstone, G. Clemenceau, Emile Zola etc., au intervenit în favoarea memorandiștilor. Aceștia vor, în cele din urmă, eliberați. Între cele două fapte istorice avem o asemănare - ambele documente condamnau Pactul Dualist și cerea revenirea Transilvaniei la statutul juridic avut înaite de „unirea” cu Ungaria. Dar, între ecele două fapte există o deosebire evidentă - Pronunciamentul nu a avut un ecou puternic și nu a determinat o largă mișcare națională de susținere, în timp ce, Memorandumul a implicat susținerea întregii națiuni, însuși regale Carol I declarându-I împăratului Franz Joszef că „nu se poate opune dezideratelor firești ale românilor.” Să mai amintim de ecoul internațional? Acesta a fost ca și inexistent în cazul Pronunciamentului, dar cu totul remarcabil în cazul Memorandumului.

 În ceea ce privește viața politică din Vechiul Regat, aceasta cunoaște importante evoluții. Carol I a fost preocupat să asigure echilibrul politic și, astfel, în 1895, introduce rotativa guvernamentală prin care cele două partide politice importante, - PNL și PC -, se roteau la guvernare. Prin acest sistem, regele nu permitea vreunui partid din  cele două să acumuleze o putere politică prea mare. Pe lângă acest fapt istoric important din perioada 1891-1900, mai remarcăm un al doilea - apariția în 1893 a PSDM din România, ca rezultat al creșterii importanței lucrătorilor industriali. Din păcate, partidul se va destrăma în preajma anului 1900. Pentru perioada ulterioară, - 1901-1910 -, viața politică a fost influențată de alte două fapte istorice. Primul - unirea junimiștilor cu PC, în 1907, junimiștii afirmându-se ca unii dintre cei mai duri opozanți ai liberalilor, - de exemplu Mihai Eminescu îi considera pe liberali „dușmanii națiunii!” Al doilea - problema țărănească care s-a agravat puternic, ajungându-se la marea răscoală din 1907, înăbușită în sânge de guvernul liberal condus de D.A Sturdza.

 Analiza evoluției spațiului românesc din această perioadă ar fi incompletă dacă nu am aminti și rolul culturii. Cultura românească s-a integrat deplin în cea europeană și a contribuit major la pregătirea spiritelor pentru Marea Unire. În plan cultural Mica Românie a cunoscut mai multe curente, din care supunem atenției două, anume: primul - junimismul. Acesta a fost dezvoltat de Societatea Junimea de la Iași, condusă de Titu Maiorescu. Curentul junimist s-a caracterizat prin deschiderea spre cultura germană, considerată superioară celei franceze, și, prin promovarea marilor noștri scriitori clasici, - Mihai Eminesc, I.L. Caragiale și Ion Creangă -, care n-au fost acceptați în Academia Română în ciuda valorii operelor lor. Un al doilea curent a fost semănătorismul. El a fost promovat mai ales de către Constantin Stere dar acestuia i s-au alăturat, ulterior,  mari nume, cum ar fi: Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu etc.. În opoziție cu junimismul, acest curent punea acentul pe valorile tradiționale românești, mai ales cele ale satului. O a doua caracteristică o reprezenta latura naționalistă, dusă uneori la extreme. Pot fi citate numeroase pasaje din lucrările lui Nicolae Iorga unde românii par niște victime inocente ale străinilor veșnic răi!

 În finalul analizei noastre, subliniem faptul că, evoluția spațiului românesc din această perioadă a stat sub semnul dorințelor de modernizare și de realizare a idealului Marii Uniri.

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte):

Următoarele secvențe fac parte din programele școlare pentru disciplina istorie:

A. Competenţe specifice

4.2. Utilizarea resurselor multimedia în scopul învăţării.

Domenii de conţinut Conţinuturi şi studii de caz

8. Europa medievală - Viaţa cotidiană în Evul Mediu: familia, aşezările, alimentaţia,

sărbătorile, economia şi tehnologia, credinţa şi biserica, proprietatea,

libertatea şi dependenţa. (Programa școlară pentru disciplina Istorie, clasa a V-a, OMENCȘ nr. 3393 / 28.02.2017).

B. Competenţe specifice Conţinuturi

2.5 Examinarea consecinţelor directe şi indirecte ale acţiunii umane;

5.3 Plasarea evenimentelor şi proceselor istorice într-un context istoric mai larg românesc, european sau universal;

5.4 Realizarea de analize comparative şi sinteze referitoare la spaţii şi perioade istorice. 

RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

• Marile conflicte ale secolului XX

Probleme de atins: primul război mondial - un nou tip de război, tratatele de pace şi relaţiile internaţionale interbelice, al doilea război mondial, Holocaustul. (Programa școlară pentru clasa a X-a – Istorie, OMEC nr. 4598 / 31.08.2004).

1. Prezentați activitatea didactică desfășurată pentru formarea/dezvoltarea competenței specific din secvența A, având în vedere:

- precizarea unei metode interactive de predare-învățare;

- precizarea modului de organizare a clasei și menționarea a trei resurse didactice,

corespunzătoare metodei interactive de predare-învățare pentru care ați optat;

- exemplificarea a patru sarcini de lucru date elevilor în contextul utilizării acestei metode, folosind informație istorică din Conţinuturi. 

2. Evaluați competențele specifice din secvența B, având în vedere:

- proiectarea unui item cu alegere duală și a unui item cu răspuns scurt, precizând competența specifică evaluată și utilizând informație istorică din Conţinuturi;

- menționarea a două caracteristici ale referatului, ca metodă de evaluare;

- elaborarea a trei criterii de evaluare corespunzătoare unui referat. 

Notă: Se punctează şi corectitudinea ştiinţifică a informaţiei istorice utilizate la subpunctele 1. și 2., respectiv răspunsurile corespunzătoare itemilor. 

Rezolvare - Subiectul III. A:

 Pentru formarea competenței 4.2, din secvența didactică prezentată, profesorul de istorie poate utiliza metoda Cubului. Va avea în vedfere, în special, 4 sarcini dintre cele 6 ale metodei. Pentru o mai bună orientare, ar putea utiliza, ca procedeu didactic în cadrul acestei metode, metoda Cadranelor. Clasa va fi organizată în 4 grupe, fiecare grupă primind câte o sarcină. Pentru documentarea elevilor, profesorul poate indica următoarele resurse: platformele educaționale Prezi, Didactica, Digitaliada, Digitalpedia, Educație online. Aceste platforme conțin multe materiale informative deosebit de atractive. Ele prezintă și o mulțime de lectii care au și conținut video. Platformele indicate se pliază  exact pe competența avută în atenție. În afara acestor resurse, profesorul poate cere elevilor să utilizeze motoarele de căutare de tip Google prin care pot identifica o mulțime de surse de informare, cum ar fi enciclopediile online - exemplu: Cronica ilustrată a omenirii online. În context, profesorul va atrage atenția elevilor să utilizeze cu precauție enciclopedia Wikipedia deoarece multe materiale nu sunt verificate științific sau nu sunt asumate. Mai mult, există formularea „schimbare sursă” fără a se indica, în foarte multe cazuri, despre care sursă este vorba. Pentru acei elevi care doresc să cunoască informații de primă mână, atent documentate, profesorul le poate pune la dispoziție surse bibliografice de execepție - este vorba despre două mari sinteze de istorie universală de mare valoare, anume: „Ascensiunea Occidentului - o istorie a comunității umane și un eseu retrospectiv”, autor William H. McNaill, „Istoria  lumii”, autor J.M. Roberts. Bineînțeles, profesorul îi va orienta pe elevi spre capitolele care privesc secvența didactică „Viața cotidiană în Evul Mediu”.

 Sarcinile efective, în baza resurselor/surselor indicate: 

1. Descrieți viața unei familii de țărani dependenți din Evul Mediu.

2. Comparați nivelul de dezvoltare al tehnologiei în Evul Mediu cu cel din Antichitatea clasică greco-romană și emiteți concluzii, judecăți, referitoare la progresul sau regresul societății medievale față de Antichitate.

3. Analizați obiceiurile, tradițiile, sărbătorile și precizați dacă erau cu adevărat legate de creștinism sau prezentau influențe păgâne.

4. Aplicați cunoștințele voastre despre viața cotidiană din multe sate românești de astăzi la aspecet ale vieții cotidiene din Evul Mediu. Ce constatați?

5. Asociați obligațiile țărănimii față de feudali cu evoluția generală a șerbiei în diverse regiuni europene, și explicați de ce în Occident șerbia a fost desființată începând cu secolul XIII, pe când în Răsărit ea s-a întărit foarte mult.

6. Argumentați, pro sau contra, privitor la afirmația: „Superstițiile, sărbătorile de sorginte păgână, obiceiurile și tradițiile din societatea medievală au reprezentat o puternică frână în calea progresului.”

 Din aceste 6 sarcini profesorul va alege 4. Se poate axa, în cazul nostru, pe sarcinile  „Comparați!”, „Analizați!”, „Asociați!”, „Argumentați!”, deoarece prezintă un grad de dificultate mai mare față de cerințele de la celelalte două sarcini.

B. Pentru competența 2.5:

1.Item cu alegere duală - Notați cu A (adevărat) și cu F (fals) următoarele afirmații:

a) Al Doilea Război Mondial a fost rezultatul direct al Tratatelor de pace de la Paris-Versailles, unde învingătorii nu au ținut cont și de punctele de vedere ale învinșilor.

b) Pactul Briand-Kellogg, prin prevederile sale, a dorit să pregătească Conferința pentru dezarmare da la Geneva, organizată de Societatea Națiunilor.

c) Holocaustul a vizat nu doar nimicirea evreilor, ci și a slavilor, țiganilor.

d) Pactul Societății Națiunilor își propunea să respecte egalitatea în drepturi a tuturor statelor, mari sau mici.

 Răspunsurile așteptate: a - A; b - F; c - A;  d - A.  

2.Item cu răspus scurt - Cum a caracterizat George Clemenceau pacea de la Paris-Versailles?

 Răspunsul așteptat: A caracterizat-o ca fiind „dreaptă și ipocrită în același timp”. Tot el afirma: „Vai, noi trebuie să recunoaștem că am intrat în război cu un program de … eliberatori.”

 Pentru competența 5.3.:

1.Notați cu G (general) și cu P (particular) următoarele afirmații: 

a) Un episod important al politicii expansioniste italiene l-a constituit agresiunea contra Abisiniei/Etiopiei.

b) Pentru frontul din Pacific, o importanță morală deosebită a avut-o bătălia de la Midway.

c) Atacul Japoniei asupra Chinei a reprezentat o primă încălcare flagrantă a principiului „securității collective”.

d) Italia urmărea să edifice un nou Imperiu Roman.

e) Cele două războaie mondiale sunt considerate „al Doilea Război de 30 de ani”.

f) Hitler a fost influențat în ideile sale despre „rasa ariană superioară” de lucrările unor filosofi germani.

h) Într-un fel, al Doilea Război Mondial nu s-a încheiat nici în zilele noastre.

 Răspusurile așteptate: a - P; b - P; c - P; d - G; e - G; f - P; h - G.

2.Item cu răspuns scurt - Enumerați două acțiuni politico-diplomatice din preajma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. 

Răspusul așteptat: crearea Axei Berlin-Roma-Tokyo și Pactul Ribbentrop-Molotov.

 Pentru competența 5.4:

1.Item cu alegere duală - Notați cu A (adevărat) și cu F (fals) următoarele afirmații:

 a) Războiul din Pacific a fost mai puțin nimicitor decât cel din Europa.

b) Politica dusă de Kempeitaiul japonez în teritoriile ocupate din Asia a fost chiar mai barbară decât cea dusă de Gestapoul nazist în Europa.

c) Aristide Briand a fost inspiratorul „Convențiilor de definire a agresiunii” , semnate la Londra, în 1933.

d) În fața agresiunii Germaniei, Franța a încercat să aplice strategia din Primul Război Mondial. 

Răspunsurile așteptate: a - F; b - A; c - F; d - A. 

2. Item cu răspus scurt - Ce elemente au în comun bătăliile de la Stalingrad și Guadalcanal? 

Răspusul așteptat: Cele două bătălii au fost decisive pentru cel de-al Doilea Război Mondial și, în plus, au avut loc cam în aceeași perioadă. 

Referatul ca metodă de evaluare:

 Referatul este metodă de evaluare bazată pe acțiunea docimologică de cercetare.

2 caracteristici: poate fi referat de investigație științifică, independentă; are caracter sumativ, angrenând cunoștințe, priceperi, abilități și atitudini diverse, constituite pe parcursul unei perioade mai îndelungate de timp.

3 criterii de evaluare:

Primul - evidențierea capacităților de analiză și interpretare critică a informațiilor;

Al doilea - verificarea capacităților elevilor de a-și exprima opinii personale și concluzii;

Al treilea - succesiunea  logică a ideilor.

 Aceste criterii, ca și altele, necesită, în fapt, o evaluare de tip holistic a referatului.

TITULARIZARE ISTORIE 2022

SUBIECTUL I (30 de puncte):

A. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„Oficial, Augustus nu este decât Princeps, adică primul în Senat și în stat. În realitate, «Împăratul» dispune de toate puterile. Puterea militară, grație titlului de Imperator, și imperium-ului proconsular, care îi conferă comanda supremă a armatei și guvernarea provinciilor ocupate militar.Puterea civilă, prin exercitarea puterii tribuniciare și, când dorește, a fostelor magistraturi (consulatul, cenzura). În sfârșit, puterea religioasă, datorită funcțiilor sale de Mare Pontif și titlurilor divine de Caesar și Augustus. [...] În anul 2 î.e.n., Senatul îi decernează titlul de «Părinte al patriei». După el, toți succesorii vor lua aceleași titluri și vor putea, din această cauză, să-și exercite aceeași putere absolută.” (S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei).

Pornind de la sursa dată, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Scrieți o relație istorică de cauzalitate stabilită între două informaţii selectate din sursa dată, precizând rolul fiecăreia dintre aceste informații (cauză, respectiv efect). 1 punct

2. Menţionaţi o cauză și două consecințe ale Pax Romana. 3 puncte

3. Prezentați o asemănare și o deosebire dintre organizarea politică a Imperiului Roman în timpul lui Dioclețian, respectiv lui Constantin cel Mare. 4 puncte

4. Prezentați două consecințe politice ale evenimentelor istorice desfășurate în secolul al V-lea, în Europa Occidentală. 4 puncte

5. Analizați, prin prezentarea a două fapte istorice, rolul religiei creștine în evoluția lumii bizantine, în secolele al VII-lea - al XI-lea. 5 puncte

B. Citiţi afirmaţia următoare:

„În paralel cu Războiul Rece, decolonizarea va da naștere unui proces rapid de descompunere a imperiilor coloniale europene de peste mări.‟ (I. Geiss, Istoria lumii). 

Argumentaţi, în aproximativ două pagini, opinia dumneavoastră referitoare la afirmația dată, prin prezentarea a trei fapte istorice. 

Notă! Se punctează formularea opiniei, precizarea faptelor istorice şi menționarea a câte două caracteristici ale fiecăruia, utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia, utilizarea limbajului istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice/logice, structurarea argumentării și respectarea limitei de spaţiu. 13 puncte

Rezolvare:

SUBIECTUL I. A:

1. Relația de cauzalitate se poate stabili între următoarele informații:

Cauza: „Oficial, Augustus nu este decât Princeps, (…). În realitate, „Împăratul” dispune de toate puterile.”

Efectul: „După el, toți succesorii vor lua aceleași titluri și vor putea, din această cauză, să-și exercite aceeași putere absolută.”

 Rolul fiecăreia dintre aceste informații este: cauza selectată de noi pune în evidență statutul superior al lui Octavian față de ceilalți membrii ai Sanatului. Titlul de „Princeps” îl desemna pe primul dintre senatori, dar în cazul lui Octavian va duce la întărirea puterii sale. Știm că, Octavian „renunțase” la putere, declarând că „a restaurat libertatea Republicii. Eu mă retrag.” Senatul, pe o cale constituțională, îi acordă acest titlu, apoi, treptat, și pe celelalte, ca mulțumire pentru rolul său! Se va produce astfel o transformare radicală în privința exercitării puterii, a cărei semnificație reală scapă contemporanilor. Efectul arată cum această putere aproape absolută, - nu suntem de  acord cu formula din text -, se va transmite următorilor împărați, epoca Principatului fiind o succesiune de Dinastii.

2. O cauză importantă a „Pax Romana” a reprezentat-o dezvoltarea economică a provinciilor imperiului începând cu secolul II. Dezvoltarea a fost facilitată de politica fiscală a împăratului Hadrian care a redus datoriile acestora către Roma și a încurajat procesul de urbanizare, orașele devenind centre meșteșugărești foarte importante. De altfel, de la sfârșitul secolului I d.H., centrul vieții economice nu va mai fi Italia, ci provinciile, aspect subliniat de către Plinius cel Bătrân, citat de Stelian Brezeanu. „Pax Romana” va avea, printre altele, două consecințe foarte importante: prima: în această perioadă este facilitat procesul de romanizare, unele populații mergând până la abandonarea limbii materne în favoarea limbii latine; a doua: impriul devine o federație de cetăți în frunte cu Roma. Acest aspect arată, în realitate, slăbiciunea imperiului în timpul Principatului - el nu avea o conducere centralizată și niciun raport clar între Împărat și Senat. După anarhia militară, de altfel, în imperiu se va instaura o monarhie absolută numită Dominat.

3. O asemănare - puterea imperială este una absolută, aspect ilustrat și prin formula „Dominus et Deus” - „Stăpân absolut și Zeu”. De la termenul „dominus” provine denumirea Dominatului. O deosebire - în vremea lui Dioclețian se crează Tetrarhia, conducerea imperiului fiind împărțită între doi Auguști și doi Caesari - aceștia fiind locțiitorii celor doi Auguști. În schimb, Constantin cel Mare va pune capăt tetrarhiei și va conduce singur.

4. În secolul V au avut loc migrațiile popoarelor germanice și formarea regatelor barbare ale acestora. Aceste evenimente au avut importante consecințe. Iată două dintre ele: prima - Imperiul Roman de Apus s-a prăbușit în anul 476, când Odoacru/Odivacar a cucerit Roma, înlăturându-l pe Romulus Augustulus, un copil de 13 ani. A doua -  Imperiul Roman de Răsărit va supraviețui căderii celui de Apus și se va considera singurul continuator legitim al vechiului imperiu. Chiar și pentru conducătorii barbari din vestul Europei Constantinopolul va rămâne capitala singurului imperiu roman universal, „cetatea care împărățește”. În concepția elitelor barbare, autoritatea Constantinopolului se extindea și asupra regatelor din vestul Europei. De aceea, conducători barbari ca Odoacru și Theodoric cel Mare și-au luat titlul de regi, nu de împărați!

5. Spre deosebire de vechiul imperiu roman, Imperiul Roman de Răsărit/Imperiul Bizantin a fost de la început un imperiu creștin. Biserica a jucat un rol esențial în afirmarea ideologiei imperiale a acestui imperiu, puține state, de-a lungul istoriei, având o concepție mai absolutistă asupra puterii în stat față de acest imperiu. Un fapt istoric esențial demonstrează această realitate, astfel: odată cu grecizarea imperiului, la începutul secolului VII, împărații primesc titlul de „Basilei”, care, în concepția creștină a acestui imperiu, însemna că, împărații erau „unșii lui Dumnezeu pe pământ”, acest fapt fiind recunoscut ca atare de către Biserică. Reprezentările împăraților și împărăteselor în arta religioasă prezintă aurore în jurul capului întocmai ca apostolii și sfinții creștini. Un alt fapt istoric reliefează rolul creștinismului în evoluția lumii bizantine - de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin, Biserica a fost supusă autorității statului, luând naștere „cezaropapismul”, - termenul nu are legătură cu Papalitatea așa cum s-ar putea crede! Împărații își impun controlul asupra Bisericii. Această realitate istorică este pusă în evidență în timpul „luptelor hristologice” când împărații stabilesc ce este ortodoxie și ce este erezie, dar, mai eles, în timpul „mișcării iconoclaste”. Mișcarea iconoclastă a avut loc între secolele VIII-IX. La capătul ei, deși cultul icoanelor a fost reintrodus definitiv, puterea imperială și-a întărit și mai puternic controlul asupra Bisericii.

B: Decolonizarea: După cel de-al doilea război mondial rolul marilor puteri europene, - Marea Britanie și Franța, în special -, s-a redus dramatic. Au apărut două superputeri, - SUA și URSS -, care în fapt au împărțit Europa în două sfere de influență, între care se va desfășura războiul rece. Pe acest fond, popoarele din colonii și-au intensificat lupta pentru eliberare națională. Marile Imperii coloniale se vor descompune, aspect care va redimensiona geopolitic lumea postbelică. Această realitate istorică o putem evidenția prin prezentarea trei fapte istorice importante. Primul - intensificarea mișcărilor de eliberare din colonii a dus la apariția a două poziții în raport cu această mișcare. Astfel, Marea Britanie a acceptat independența fostelor colonii pe cale pașnică în timp ce Franța a încercat să-și mențină coloniile, implicându-se în războaie pustiitoare, ca în Indochina și Algeria, pe care le va pierde. Marea Britanie va reuși să creeze Commonwealthul/Comunitatea Britanică pe Națiuni, care va reuni aproape toate fostele colonii în timp ce în Franța războaiele din colonii vor duce la o gravă criză politică. Pe acest fond, apare „a Cincea Republică”, în frunte cu Charlles de Gaulle. Apariția Commonwealthului și a celei de-a Cincea Republicii Franceze le putem considera ca fiind o primă caracteristică acestui fapt. A doua caracteristică - în fostele colonii franceze, cu mici excepții, s-au instaurat regimuri dictatoriale, unele de-a dreptul absurde - cazul „Imperiului” din Republica Centrafricană! Unele regimuri au avut chiar trăsături comuniste. În fostele colonii britanice s-au instaurat regimuri democratice, este drept cu multe lipsuri și improvizații. Explicația acestei realității ar pute fi: reacția ostilă a popoarelor din coloniile franceze față de atitudinea Franței a dus la „căutarea” unor modele de dezvoltare diferite de cel al Franței, în timp ce, atitudinea britanică a dus, dimpotrivă, la o încercare a fostelor colonii de a deveni democratice după modelul fostei metropole. Al doilea fapt istoric: superputerile au sprijinit lupta de eliberare a coloniilor, dar în moduri diferite. Astfel, URSS dorea să exporte modelul comunist, în timp ce, SUA, de fapt, doreau să slăbească pozițiile puterilor coloniale europene, nu neapărat să exporte democrația! Aceasta este o primă caracteristică/trăsătură a acestui fapt istoric. O a doua trăsătură - în unele din fostele colonii cele două superputeri s-au confruntat militar indirect, sprijinind diverse grupări care le promovau interesele. Așa s-a întâmplat în Angola, Burundi, Nigeria, - conflictul cu regiunea separatistă Biafra -, Etiopia etc.. Al treilea fapt istoric: redimensionarea geopolitică a lumii postbelice, afirmată mai sus. Acest fapt a presupus: cele mai multe foste colonii au aderat la „Mișcarea de Nealiniere”, respingând împărțirea lumii în sfere de influență și blocuri politico-militare. „Mișcarea de Nealiniere”  a fost inițiată de Iugoslavia condusă de Tito, care respingea controlul sovietic. O altă caracteristică - statele postcoloniale s-au pronunțat pentru respectarea independenței și suveranității oricărui popor, sprijinind astfel continuarea luptei pentru decolonizare. Acest aspect a fost evidențiat în Conferința de la Bandung, în formarea Organizației Unității Africane, în sprijinirea adoptării de către ONU a Rezoluției 1514/1960 prin care s-a subliniat necesitatea absolută a abolirii colonialismului. Din cele prezentate, se poate ușor constata adevărul conținut în afirmația formulată de către istoricul Immanuel Geiss.

SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte):

Elaborați, în trei - cinci pagini, o sinteză referitoare la spațiul românesc în secolele al XVII-lea - prima jumătate a secolului al XIX-lea, având în vedere:

- menționarea a două fapte istorice referitoare la spațiul românesc, desfășurate în prima jumătate a secolului al XVII-lea și a câte două caracteristici ale fiecăruia dintre acestea;

- prezentarea vieții religioase din spațiul intracarpatic între anii 1661-1700, respectiv între anii 1731-1770, utilizând câte două fapte istorice pentru fiecare perioadă;

- precizarea a două evenimente istorice referitoare la spațiul românesc extracarpatic, desfășurate în perioada 1720-1800 și prezentarea unei deosebiri și a unei asemănări între acestea;

- menționarea a două fapte istorice desfășurate în spațiul românesc, în primele două decenii ale secolului al XIX-lea și a câte unei cauze specifice fiecăruia dintre acestea;

- menționarea a două acțiuni politice care au loc în Țara Românească, în deceniul cinci al secolului al XIX-lea și a câte unei consecințe a fiecăreia dintre acestea. 

Notă: Se punctează și evidenţierea relaţiei de cauzalitate, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice, utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea sintezei elaborate, respectarea limitei de spaţiu.

Rezolvare: Spațiul românesc între secolul XVII-prima jumătate a secolului XIX:

 În această prerioadă de timp, spațiul românesc a cunoscut afirmarea luptei de emancipare națională a românilor; de altfel, răstimpul cuprins între 1601-1821 reprezintă, în concepția multor istorici, Epoca Premodernă a românilor, ce se caracterizează prin apariția și dezvoltarea conștiinței naționale a acestora. Această realitate istorică poate fi susținită de multitudinea de evenimente, fapte și evoluții istorice care au marcat perioada. Astfel:

 În prima jumătate a secolului XVII se evidențiază două fapte istorice importante. Primul: lupta contra creșterii influenței elementelor grecești la conducerea Țării Românești și a Moldovei, influență încurajată de către Poarta Otomană. Această influență greacă începe în timpul domniei lui Radu Mihnea în Țara Românească, se accentuează în timpul domniilor lui Alexandru Iliaș și Leon Tomșa. Boierimea autohtonă declanșează lupta contra acestor elemente grecești și va reuși, în cele din urmă, să impună la domnie pe Matei Basarab în Țara Românească și pe Vasile Lupu în Moldova. În timpul acestor domnitori, printre altele, este introdusă limba română în serviciul religios al Bisericii Ortodoxe și se intensifică apariția de cărți în limba română. Al doilea fapt: Transilvania se bucura de o mai largă autonomie politică din partea otomanilor. Această situație s-a datorat dorinței Porții ca Transilvania să se implice în războiul de treizeci de ani contra Habsburgilor. Această autonomie a fost favorabilă, însă, pentru toate cele trei Țări Românești, deoarece în acest timp se vor încheia o serie de tratate sub oblăduirea principilor ardeleni Gheorghe Rakoczi I și Gheorghe Rakoczi al II-lea. Acești principi au încheiat tratate cu Matei Basarab, Vasile Lupu, dar și cu alți domnitori ulteriori - exemplu: Radu Mihnea al III-lea cel Mare. Prin intermediul respectivelor tratate, cele trei Țări Românești își consolidau autonomia față de Imperiul Otoman, dar, totodată, principii ardeleni doreau să unească aceste țări într-un Regat Dacic, considerându-se conducătorii legitimi ai acestui regat! Astfel, au contribuit, fără să vrea, la intensificarea legăturilor dintre cele trei țări și la afirmarea politică a românilor.

 În continuare, mișcarea de emancipare națională a românilor cunoaște evoluții importante în Transilvania, în special, pe plan religios. Astfel, după ocuparea habsburgică a Transilvaniei, înregistrăm o serie de aspecte. Pentru perioada 1661-1700 remarcăm două fapte istorice. Primul: prin „Diploma Leopoldină” din 1691 se recunoșteau patru religii recepte: catolicismul, lutheranismul, calvinismul, unitarianismul, ortodoxia fiind în continuare „tolerată”. Al doilea: Habsburgii, dorind să-și consolideze controlul asupra Transilvaniei și să învingă opoziția nobilimii maghiare, i-au încurajat pe românii ardeleni să adere la Biserica Greco-Catolică, cu promisiunea că „uniții” vor avea aceleași drepturi ca și națiunile privilegiate și religiile lor recepte. Uniatismul a fost acceptat de către mitropoliții Teofil și Atanasie Anghel în anii 1697-1698. De asemenea, și alți protopopi au acceptat uniatismul. Deși apariția Bisericii Greco-Catolice în Transilvania i-a divizat religios pe români, totuși greco-catolicismul va contribui decisiv la afirmarea națiunii române din Transilvania. Lupta națională se afirmă puternic în perioada 1731-1770. Au loc două fapte istorice importante. Primul: activitatea lui Innocențiu Micu Klein. Acesta, în calitate de Episcop Greco-catolic și de membru al Dietei, a formulat primul program politic național al românilor. El cerea egalitatea românilor, indiferent de confesiune, cu celelate națiuni din Transilvania. La baza revendicărilor sale a așezat argumentația originii latine, vechimii și continuității românilor pe aceste meleaguri. Cererile sale au fost expuse și într-un „Supplex Libellus” înaintat împărătesei Maria Tereza. Totuși, el va fi exilat la Roma, până la moarte. Al doilea fapt: în urma intensificării mișcprii naționale a românilor, va fi  numit un nou episcope ortodox în Transilvania - un sârb, Vasile Novacovici. Se restabilea, astfel, Episcopia Ortodoxă din Transilvania, desființată după apariția Bisericii Greco-Catolice. Mai târziu, va avea în frunte un român, pe Vasile Moga - 1809.

 În continuare, pentru lupta națională a românilor, remarcăm în spațiul extracarpatic, în perioada 1720-1800, două evenimente importante - participarea voluntarilor români la războaiele ruso-austro-ruse dintre 1736-1739 și 1768-1774. Primul: războiul dintre 1736-1739; în timpul acestui război, boierii din Țara Românească și Moldova au întrevăzut în Rusia un sprijin în lupta pentru înlăturarea dominației otomane. Mai mult, între Rusia și boierimea moldovenească s-a încheiat un acord prin care Rusia promitea independența Moldovei! La sfârșitul războiului, Oltenia a revenit Țării Românești - ea fusese ocupată de Habsburgi în 1718. Al doilea: războiul dintre 1768-1774; în urma acestui război s-a încheiat Tratatul de la Kuciuk-Kainardji. Acesta a prevăzut pentru cele două țări românești extracarpatice un început de edificare a statutului lor internaționl. Se prevedeau clar obligațiile față de Poartă, care nu mai puteau fi stabilite arbitrar. De asemenea, se prevedea deschiderea de consulate rusești la Iași și București. Prin intermediul consulilor, Rusia va prezenta planuri de unificare a celor două țări românești într-un Regat al Daciei condus de un prinț din familia imperială rusă. Astfel, Rusia va contribui, fără să dorească evident acest lucru, la întărirea legăturilor dintre cele două țări și la afirmare clară a idei de unire a acestora într-un singur stat - idee expusă limpede de marele boier muntean Mihail Cantacuzino într-un memoriu din 1772. Între cele războaie observăm o asemănare - Rusia se afirmă ca „protectoare” a creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman, susținând, sus și tare, drepturile acestora, deci și pe cele ale românilor din Principate. Există și o deosebire clară: războiul din 1768-1774 a contribuit prin tratatul de la Kuciuk-Kainardji la începutul edificării statutului internațional al Principatelor, în timp ce, războiul din 1736-1739 nu s-a încheiat cu așa ceva, având loc doar revenirea Olteniei înapoi la Țara Românească.

 Începutul secolului XIX a marcat o serie de evoluții negative pentru spațiul românesc. Cea mai gravă a fost reprezentată de anexarea Basarabiei de către Rusia în 1812. Chiar și în aceste condiții au continuat și s-au amplificat acțiunile pentru emanciparea națională a românilor. Acest aspect este pus în evidență de două fapte istorice importante. Primul: în cele două Principate se accentuează acțiunea boierimii autohtone de a trimite memorii marilor puteri. În aceste memorii se cereau, printer altele, înlăturarea domniilor fanariote și respectarea autonomiei Principatelor conform prevederilor din capitulațiile încheiate cu Poarta Otomană. Printre cele mai importante memorii se remarcă cel al lui Dimitrie I.Sturdza intitulat „Plan sau formă de oblăduire republicească-aristo-democraticească”. Boierimea autohtonă devenea tot mai conștientă de faptul că nu putea înlătura domniile fanariote decât prin ajutorul forțelor sociale de jos, ale „plebei”. În această direcție se va înscrie și încercarea de atragere în aceste acțiuni a „comandirului de panduri” Tudor Vladimirescu. Un al doilea fapt: în Transilvania înregistrăm apogeul activității reprezentanților „Școlii Ardelene”. La acest aspect a contribuit în special marea răscoală din 1784 care a impus intelectualilor români transilvăneni necesitatea absolută de a se implica total în lupta de emencipare a românilor. Important este și amănuntul că, în 1809 în fruntea Episcopiei Ortodoxe este numit un român, Vasile Moga, aspect amintit și mai sus.

 Spre sfârșitul perioadei de timp, ce constituie obiectul atenției noastre, remarcăm două acțiuni politice desfășurate în țara Românească, în deceniul V al secolului XIX. Prima: constituirea societății masonice „Frăția”, în 1843. Aceasta cuprindea reprezentanți ai românilor din toate țările românești, exemplu: Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Timotei Cipariu, George Barițiu, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu etc.. Societatea va elabora practic programul revoluției pașoptiste din Țara Românească, parțial și pe cel al revoluției din Moldova, - se pare că „Asociația patriotică” reprezenta filiala moldovenească a „Frăției”. De asemenea, în cadrul filialei de la Paris a „Frăției”, - „Societatea studenților români” -, Nicolae Bălcescu a formulat progarmul național al românilor: „Românismul este steagul nostru. Sub el trebuie să-i aducem pe toți românii.”. La baza activității „Frăției” a stat, așadar, îndeplinirea țelurilor fundamentale ale românilor: unirea și independența. Independența urma să fie obținută în etape, mai întâi, trebuind să fie înlăturat protectoratul Rusiei. A doua acțiune: activitatea guvernului provizoriu din timpul revoluției pașoptiste din Țara Românească. La baza activității guvernului provizoriu a stat „Proclamația de la Islaz” ale cărei obiective au fost inspirate, în mod evident, de programul „Frăției”. Printre altele, reprezentanții guvernului provizoriu au sprijinit ideea unirii tuturor românilor într-o singură țară. Mai mult, la propunerea revoluționarului ardelean Augst Treboniu Aurelian ar fi urmat să se desfășoare la București un „Congres general cu reprezentanți ai tuturor românilor”.

 Din toate cele prezentate se observă că, într-adevăr, perioada 1601-1850 a fost decisivă pentru apariția și afirmarea națiunii române, pentru apariția și afirmarea programului politic național, îndeplinit parțial în secolul XIX - Unirea Principatelor și Independența.

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte).

 Următoarele secvențe fac parte din programele școlare pentru disciplina istorie: 

A. Competenţe specifice

2.2. Argumentarea unei opinii referitoare la un fapt istoric prin utilizarea informaţiilor provenite din diferite surse

3.1. Valorificarea experiențelor istorice oferite de acțiunea personalităților/grupurilor în contexte istorice variate 

Domenii de conţinut Conţinuturi şi studii de caz

9. România secolelor XX-XXI

- România şi Primul Război Mondial. Marea Unire din 1918

(Programa școlară pentru disciplina Istorie, clasa a VIII-a, OMENCȘ nr. 3393 / 28.02.2017) 

B. Competenţe specifice Conţinuturi

2.3 Analizarea factorilor politici, sociali, economici, culturali care alcătuiesc imaginea unei societăţi

2.4 Recunoaşterea continuităţii, schimbării şi a cauzalităţii în evoluţia socială 

STATUL ŞI POLITICA

•Regimuri politice în perioada interbelică

Probleme de atins: regimuri democratice, fascismul, nazismul, comunismul (Programa școlară pentru clasa a X-a - Istorie, OMEC nr. 4598 / 31.08.2004)

1. Prezentați activitatea didactică desfășurată pentru secvența A, având în vedere:

- precizarea câte unei metode didactice adecvate pentru formarea/dezvoltarea fiecăreia dintre cele două competențe specifice;

- exemplificarea formării/dezvoltării uneia dintre competențele specifice prin metoda pentru care ați optat (menționarea a trei resurse didactice și a trei sarcini de lucru date elevilor, utilizând informație istorică din Conţinuturi şi studii de caz);

- menționarea a două avantaje și a două limite ale utilizării probelor orale ca metodă de evaluare. 

2. Evaluați competențele specifice din secvența B, având în vedere:

- proiectarea unui item obiectiv care evaluează una dintre competențele specifice, precizând tipul itemului și utilizând informație istorică din Conţinuturi;

- proiectarea unui item semiobiectiv care evaluează ambele competențe specifice, precizând tipul itemului și utilizând informație istorică din Conţinuturi, diferită de aceea de la itemul obiectiv.

Notă: Se punctează şi corectitudinea ştiinţifică a informaţiei istorice utilizate la subpunctele 1. și 2., respectiv răspunsurile corespunzătoare itemilor.

Rezolvare 1:

 Pentru formarea/dezvoltarea competenței specifice 2.2 din secvența A este foarte utilă metoda Cubului. Pentru competența 3.1 este utilă metoda SVA. Metoda Cubului este una dintre cele mai adecvate metode pentru formarea/dezvoltarea competențelor de argumentare și analiză. Astfel, pentru competența 2.2 se poate proceda în felul următor: profesorul prezintă, mai întâi, resursele didactice necesare. Acestea pot fi: bibliografice - exemple: „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, autor Neagu Djuvara, „O istorie sinceră a poporului român”, autor Florin Constantiniu, „România - 1866-1947”, autor Keith Hitchins; resurse digitale - lecții de istorie de pe platformele Prezi, Didactica.ro, Enciclopedia României.ro etc.; resurse bazate pe documente istorice - Documente privind istoria românilor/DIR. Va împărți, apoi, elevii în trei grupe, fiecărei grupe urmând să-i revină câte-o sarcină de lucru. Metoda Cubului pentru competența 2.2 poate fi formulată astfel:

1. Descrieți situația României în perioada anilor 1914-1916!

2. Comparați modul de operare al armatei române din 1916 cu cel din 1917!

3. Asociați următoarele noțiuni istorice/termeni și personalități: campanile militară, misiune militară franceză, Crucea Roșie, Regina Maria, Alexandru Averescu etc., într-un eseu cu tema: „Campania militară a anului 1917”!

4. Aplicați cunștințele de istorie universală privitoare la anul 1918 și explicați cum anume situația internațională  a favorizat Marea Unire!

5. Analizați documentele Marii Uniri!

6. Argumentați, pro sau contra, afirmația: „România Mare  a fost rezultatul bacșișului oferit de Antantă aliatului român”!

 Întrucât metoda Cubului prezintă 6 sarcini la fel de importante, acestea pot fi împărțite elevilor pe principiul o grupă-două sarcini. Sarcinile pot fi alese de către grupele de elevi sau pot fi distribuite aleatoriu de către profesor. Pentru rezolvarea lor, elevii vor consulta resursele indicare de profesor și vor realize referate, comunicări sau proiecte.

 În ceea ce privește competența specifică 3.1, formarea/dezvoltarea acesteia pein metoda SVA, iată o prezentare pe scurt: mai întâi, elevii vor nota în rubrica „Știu” tot ceea ce cred că știu despre personalitățile care au contribuit la înfăptuirea Marii Uniri - exemplu: acțiunile unor personalități ca Ion I.C. Brătianu, Regina Maria la Conferința de Pace etc.; apoi, vor scrie în rubrica „Vreau să știu” ce vor dori să cunoască/să știe - exemplu: Cum putem folosi experiența luptei oamenilor politici români la Conferința de Pace din 1919-1920 pentru promovarea și apărarea intereselor României astăzi? La final, în rubrica „Am învățat” vor scrie concluziile la care au ajuns în urma cercetării serselor istorice.

 În ceea ce privește probele orale ca metodă de evaluare - evaluarea orală este o formă a conversației didactice. Întrebările din cadrul conversației didactice pot fi de tip catehetic sau de tip euristic. Acest tip de probe pot avea atât avantaje cât și dezavantaje. Astfel, pot fi menționate două avantaje: primul - întrucât numărul de ore de istorie pe săptămână este redus, de regulă o oră pe săptămână, se pot face importante economii de timp. Probele de evaluare scrisă necesită ore în acest sens, astfel încât, există riscul ca profesorul să nu aibă suficiente ore rămase pentru parcurgerea întregii programe. Al doilea avantaj: elevii pot fi evaluați direct în ceea ce privește capacitățile lor de exprimare orală într-un limbaj științific specific istoriei. Prezentăm și două dezanataje serioase: primul: nu există bareme controlabile; evaluarea răspunsurilor oferite de elevi depinde mult de subiectivitatea profesorului. Al doilea: tipul de întrebări poate determina răspunsuri bazate pe „toceala mecanică”, specifică conversației catehetice, sau, răspunsuri care necesită descoperirea adevărului istoric, specifice conversației euristice.

2. Pentru evaluarea competenței specifice 2.3 din secvența B este foarte nimerit itemul de asociere/perechi. Acest item face parte din categoria itemilor obiectivi și pentru a fi mai concludent se vor utiliza asocieri pe trei coloane. Astfel:

A. comunismul                                   a. Benito Mussolini

B. statele democratice                       b. triumful rasei ariene

C. nazismul                                          c. New Deal

D. fascismul.                                        d. Stalin

                                                               e. Adolf Hitler

                                                               f. dușmanii poporului.

1. modelul suedez

2. gulag

3. marșul asupra Romei

4. legile de la Nuremberg.

 

Răspusul așteptat/corect + punctajul:

A-d,f-2  - 30 puncte;

B-c-1     - 15 puncte;

C-b,e-4  -30 puncte;

D-a-3     - 15 puncte.

Notă: se acordă 10 puncte din oficiu.

 Pentru evaluarea ambelor competențe specifice din secneța B este foarte util itemul întrebări structurate. Acest tip de item face parte din categoria itemilor semiobiectivi. În fapt, poate cuprinde atât întrebări cât și cerințe. În formularea itemului se pleacă de la un text-suport. Astfel:

 Citiți cu atenție textul următor:

 „Victoria marilor puteri democratice în primul război mondial și înfrângerea imperiilor cu regimuri politice autoritare sau absolutiste a determinat răspândirea democrației în multe state din Europa. În unele state democrația s-a consolidat, în altele aceasta a fost foarte slabă și sub influența unor factori interni și externi a sucombat cedând locul unor regimuri politice de tip autoritar sau totalitar.”

                         - Constantin Bușe, Mihai Sorin Rădulescu - manual de istorie, clasa a XI-a.

 Plecând de la text, răspundeți/rezolvați întrebările/cerințele:

1. Ce factori au facilitat instaurarea regimurilor totalitare în Italia și Germania? - 30               puncte;

2. Prezentați, pe scurt, soluțiile aplicate de unele state democratice pentru a ieși din Marea Criză. - 20 puncte;

3. Care au fost trăsăturile cele mai severe ale regimului sovietic în timpul lui Stalin?

 - 30 puncte;

4. Enumerați câteva trăsături ale anilor nebuni”. - 20 puncte.

Notă: se acordă 10 puncte din oficiu.

Răspunsurile așteptate:

1. Factori: în Italia - nemulțumirea majorității poporului italian pentru faptul că Italiei nu i se satisfăcuseră revendicările teritoriale din Balcani pe care Antanta i le promisese pentru a o convinge să intre în război pe partea ei; agravarea crizei economice post-război și incapacitatea guvernului de a găsi soluții; dorința fasciștilor dar și a majorității italienilor de a „reface” Imperiul Roman!

În Germania - cosecințele dramatice ale Marii Crize au permis naziștilor să ofere „soluții” pentru rezolvarea lor; sprijinul oferit de mari concerne industriale care a permis naziștilor să desfășoare o campanie electorală extrem de costisitoare; cercuri politice occidentale au sprijinit pe naziști să preia puterea deoarece au văzut în ei o stavilă în calea extinderii comunismului.

2. Printre soluții s-au remarcat: politica de „New Deal” în SUA, promovată de către președintele Franklin Delano Roosevelt. Această politică a permis intervenția statului în economie pe baza principiilor neoliberalismului. Printre măsurile din cadrul „New Deal” amintim: Legea de refacere a industriei, moratoriul național bancar, înființarea Administrației Lucrărilor Publice etc.. În Suedia, guvernul social-democrat a impus măsuri de protecție socială în paralel cu cele de încurajare a economiei; aceste măsuri au consacrat „modelul suedez” al statului social, ce s-a menținut decenii la rând, până relativ recent.

3. Printre cele mai severe aspecte/trăsături amintim: colectivizarea și foametea pe care a generat-o, mai ales în Ucraina - holodomorul, epurarea „dușmanilor poporului” - milioane de oameni au fost trimiși în gulag, cultul personalității lui Stalin care a luat proporții grotești etc..

4. Trăsături: politici sociale; consum de masă; răspândirea jazzului, charlestonului, tangoului; cumpărarea de acțiuni de către un număr foarte mare de cetățeni și speculațiile bursiere; avântul cinematografiei și al sportului profesionist; „febra” automobilului; comercializarea Crăciunului și răspândirea „cultului” lui Moș Crăciun etc.. 

TITULARIZARE ISTORIE 2023

SUBIECTUL I (30 de puncte): A. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„În momentul în care izbucnește războiul, toate guvernele consideră că acesta va fi scurt: câteva săptămâni cel mult. Marea capacitate de distrugere a armelor moderne, testate cu ocazia Războaielor Balcanice, alimentează ideea că este imposibil ca acest conflict să se prelungească. Ca urmare, fiecare dintre țările angajate își aruncă toate resursele în bătălie, cu aprobarea aproape unanimă a populației, care crede că luptă pentru o cauză dreaptă. În ceea ce privește imperiile centrale, aceeași stare de spirit animă atât pe conducători cât şi populația. Viața economică este subordonată practic exigențelor operațiunilor militare şi nimeni nu se gândește să o reorganizeze atâta timp cât se crede cu tărie că războiul va fi scurt.” (S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei).

 Pornind de la sursa dată, răspundeți următoarelor cerințe:

1. Scrieți o relație istorică de cauzalitate stabilită între două informații selectate din sursa dată, precizând rolul fiecăreia dintre aceste informații (cauză, respectiv efect).

2. Menţionaţi o cauză și două consecințe ale mișcării revoluționare spartakiste din Germania.

3. Prezentați o asemănare și o deosebire dintre două fapte istorice referitoare la Franța, desfășurate în primul deceniu după Primul Război Mondial.

4. Prezentați două consecințe politice ale declanșării Războiului Civil din Spania în 1936. 5. Analizați, prin prezentarea a două fapte istorice, rolul măsurilor adoptate în plan intern, în perioada 1922-1930, pentru evoluția URSS.

B. Citiţi afirmaţia următoare:

„Din 1789 până în 1791, revoluția franceză apare ca o concretizare [...] a ideilor popularizate de filosofi şi aplicate, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, de «revoluționarii din America».“ (S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei).

Argumentaţi, în aproximativ două pagini, opinia dumneavoastră referitoare la afirmația dată, prin prezentarea a trei fapte istorice.

Notă! Se punctează formularea opiniei, precizarea faptelor istorice şi menționarea a câte două caracteristici ale fiecăruia, utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia, utilizarea limbajului istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice/logice, structurarea argumentării și respectarea limitei de spaţiu. 13 puncte

Rezolvare:

Subiectul I. A:

1. Relația de cauzalitate se poate stabili înre următoarele informații: Cauza: „În momentul în care izbucnește războiul, toate guvernele consideră că acesta va fi scurt; câteva săptămâni cel mult.” Efectul: „Ca urmare, fiecare dintre țările angajate își aruncă toate resursele în bătălie, cu aprobarea aproape unanimă a populației, care crede că luptă pentru o cauză dreaptă.” Rolul acestor informații este: cauza aleasă de noi pune în evidență convingerea generală că, armele de distrugere moderne puteau anihila foarte rapid forțele inamice și, astfel, războiul nu ar fi avut cum să dureze prea mult. Efectul - pune în evidență faptul că, datorită convingerii că războiul va fi scurt, chiar și populația civilă a fost de acord, în marea-i majoritate, ca aproape toate resursele economice și  militare să fie folosite în război, populația acceptând sacrificiile necesare având certitudinea că nu va trebui să suporte pentru prea mult timp aceste sacrificii.

2. Cauza - radicalizarea aripii de stânga a Partidului Social Democrat German, sub influența revoluției bolșevice din Rusia. Spartakiștii, conduși de Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg, considerau măsurile luate de PSD în favoarea populației germane, puternic afectată de consecințele războiului, ca fiind prea moderate și ezitante. Consecințe: prima  - după înfrângerea spartakiștilor, ai căror conducători au fost lichidați, forțele democratice din Germania au hotărât să se coalizeze. Se remarcă mai ales PSD-ul și Centrul catolic. Aceste forțe hotărau coalizarea pentru a evita alte mișcări revoluționare radicale și pentru a instaura un regim democratic de tip republican parlamentar - „Republica de la Weimar”. A doua - aceste forțe politice coalizate au părut în ochii unei mari părți a poporului german ca fiind gata să accepte condițiile impuse de învingători, indiferent de costuri, doar pentru a fi la putere. Să nu uităm că vreme de multe decenii, deși fusese partidul cu cel mai mare număr de voturi, PSD-ul nu putuse influența prea mult politica germană, datorită faptului că Parlamentul avusese prerogative limitate.

3. Imediat după război Franța s-a confruntat cu mari dificultăți ale revenirii la o economie normală în timp de pace. Pierderea prosperității și a bunăstării de dinainte de război a alimentat mari nemulțumiri sociale. Se mai adăuga și existența unui număr important de „profitori” de război care se îmbogățiseră peste măsură, în vreme ce tinerii care luptaseră în război constatau că ei și familiile lor se confruntau cu mari lipsuri și privațiuni. Această situație a dus la declanșarea unor revolte sociale cu tentă radical-anarhistă. Aceste revolte au determinat vechile partide coalizate în „Blocul Național” să ia măsuri dure de represalii pentru a salva regimul parlamentar. Așadar, un prim fapt istoric - mișcările anarhiste au încercat să speculeze nemulțumirile sociale pentru a instaura un regim totalitar, neclar totuși ca orientare ideologică. Blocul Național a încercat să disipeze nemulțumirile sociale prin abaterea atenției populației spre Germania, care nu-și îndeplinea obligațiile financiare din Tratatul de la Versailles, și, astfel, Franța avea dificulțăți în depășirea crizei post-război. S-a trecut la ocuparea Ruhrului, inima industrială a Germaniei. Ulterior, pe parcursul perioadei 1924-1929, Franța cunoaște și ea o dezvoltare economică spectaculoasă, dezvoltare care a caracterizat cam toate statele occidentale. Însă, această dezvoltare economică nu a avut și o piață de desfacere pe măsură. În Franța această retaliate este cumva mai surprinzătoare deoarece țara a fost condusă începând cu anul 1924 de o coaliție de stânga - „Cartelul”. Acest Cartel a încercat să mărească puterea de cumpărare a francezilor, dar n-a „reușit” decât o creștere accelerată a inflației. Așadar, un alt fapt istoric - politica populistă a Cartelului. Pentru a-și justifica eșecul politicii sociale, și această coaliție a căutat vinovați externi, anume, politica SUA față de despăgubirile financiare care trebuiau plătite de către Germania, a căror reeșalonare afecta puternic economia Franței. Între cele două fapte istorice există o asemănare - clasa politică a găsit vinovatul pentru dificultățile Franței - Germania. Dar există și o deosebire: dacă Blocul Național avea o oarecare legitimitate în a acuza Germania, Cartelul de Stânga făcea același lucru pe fondul eșecului politicii sale populiste.

4. Războiul civil din Spania a izbucnit pe fondul evoluțiilor politice care au avut loc în această țară după căderea dictaturiii lui Primo de Rivera. Războiul s-a declanșat în 1936, opunând o coaliție republicană, în care intrau și comuniștii, unei coaliții fasciste dominată de „Falanga Spaniolă”. Războiul s-a încheiat în 1939 cu victoria forțelor fasciste conduse de generalul Franco. Războiul a avut o serie de consecințe: prima -  instaurarea puterii fasciste conduse de Franco. Acesta va reuși să-și mențină regimul dictatorial până la moartea sa, în 1975. O a doua consecință: având în vedere urmările dezastruase ale intervenției militare din partea Germaniei și a Italiei, Franco a hotărât adoptarea unei politici de neutralitate, surprinzând pe toată lumea. Această neutralitate a contribuit, în fapt, la menținerea regimului fascist franchist atât de mult timp la putere.

5. Regimul sovietic a adoptat o serie de măsuri în plan intern pentru a-și consolida puterea politică dictatorială. Remarcăm două fapte istorice importante prin urmările lor pentru consolidarea regimului. Primul - adoptarea Constituției din 1924. Aceasta consacra caracterul dictatorial al regimului. Se definea regimul ca reprezentând „dictatura proletariatului”. Comuniștii se considerau „avangarda” proletariatului, singurii în măsură să ia măsurile „obiective” în favoarea clasei muncitoare. Prin constituție se specifica în mod clar rolul conducător al Partidului Comunist-Bolșevic al Uniunii Sovietice. În acest fel, orice tip de opoziție la adresa regimului nu putea fi tolerată  pentru simpla rațiune că numai comuniștii cunoșteau „legile obiective ale evoluției istoriei” și doar ei le puteau aplica. Al doilea fapt: instaurarea dictaturii staliniste. I.V. Stalin a reușit să-i îndepărteze pe toți potențialii concurenți la conducerea PCUS după moartea lui Lenin. Printre aceștia îi putem aminti pe: Troțki, Kamenev, Zinoviev, Buharin. Pentru a-i îndepărta Stalin i-a acuzat c-ar fi „deviaționiști” de dreapta sau de stânga, complotiști și trădători ai „luptei de clasă”. Devenind stăpânul absolut al partidului și al statului, Stalia a declanșat programul de „construire a socialismului într-o singură țară”, abandonând ideea de revoluție proletară mondială. Programul urma să se bazeze pe industrializarea forțată cu accent pe industria grea și pe colectivizarea agriculturii. În numele acestor obiective au fost lichidați milioane de oameni considerați „dușmani ai poporului”.

B. Revoluția franceză din 1789 a constituit forma clasică a revoluțiilor burgheze. Societatea franceză a „Vechiului Regim” era caracterizată de existența marilor privilegii ale înaltului cler și ale nobilimii. Era o societate a privilegiului împotriva căreia s-a ridicat Starea a treia formată din burghezie, muncitorime și țărănime - 96% din populație după cum susținea abatele Sieyes în broșura „Ce este Starea a Treia?” În prima sa fază, 1789-1791, revoluția a concretizat ideile marilor filozofi iluminiști și, într-adevăr, s-a inspirit și din acțiunile revoluționarilor americani. De altfel, în revoluția americană/războiul de independență au participat și mulți voluntari francezi, exemplul cel mai cunoscut fiind cel al lui La Fayette. Așadar, suntem de acord cu opinia celor doi istorici, S. Bernstein și P. Milza. Vom argumenta această susținere prin prezentarea a trei fapte istorice concludente. Primul - adoptarea „Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului” de către Adunarea Națională Constituantă, la 26 august 1789. Aici sunt cuprinse și definite drepturile fundamentale/naturale ale omului: libertatea, proprietatea, siguranța persoanei, rezistența la opresiune etc. Aceste drepturi au fost formulate de marii filozofi iluminiști, mai ales de către J.J. Rousseau. În formulări asemănătoare, aceste drepturi au fost incluse și de revoluționarii americani în „Declarația de Independență” și apoi în Constituția SUA. Se cosfințea prin Declarație desfințarea privilegiilor feudale, - hotărâre deja luată de aceeiași Adunare la 4 august. Se proclama egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii. Al doilea fapt - secularizarea averilor Bisericii și „Constituția civilă a clerului”, - adoptată în 1790. Filozofii iluminiști, ca de pildă Voltaire, au formulat clar ideea separării Bisericii de stat și au susținut libertatea de conștiință a individului. La rândul lor, revoluționarii americani înscriseseră în Constituție o serie de amendamente. Primul se referea la interdicția pentru guvern de a impune locuitorilor SUA vreo religie obligatorie, deci se introdusese libertatea exercitării religiei. Secularizarea averilor Bisericii a favorizat burghezia iar „Constituția civilă a clerului” a prevăzut organizarea Bisericii ca o instituție națională, independentă  de Papalitate. Al treilea fapt - adoptarea Constituției din 1791. Adoptarea Constituției a fost opera principală a Adunării Constituante. Constituția avea ca preambul „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”. Stabilea suveranitatea poporului și separarea puterilor în stat. Principiul suveranității poporului a fost clar formulat de filozoful englez John Locke, iar separarea puterilor în stat a fost definită de către filozoful Montesquieu și fusese înscrisă și în Constituția SUA. Conform Constituției, puterile erau împărțite astfel: regele și guvernul exercitau puterea executivă, Adunarea Legislativă, - aleasă pe doi ani -, exercita puterea legislativă iar judecătorii aleși și tribunalele exercitau puterea judecătorească. Este clar, așadar, că în perioada 1789-1791 revoluția a concretizat principiile filozofiei iluministe. Această realitate a determinat o largă participare a cetățenilor la viața politică și solidarizarea lor cu Adunarea Națională Constituantă. Împotriva acestor acțiuni s-au îndreptat nobilimea, înaltul cler și, bineînțeles, regele Ludovic al XVI-lea, - acesta a și fost suspendat temporar din funcțiile sale. Pe fondul opoziției interne și a intervenției externe contra revoluției, regele va fi executat iar revoluția franceză va trece în faza ei radicală, - iacobină. Din acest moment, revoluția se va îndepărta tot mai mult de principiile iluministe, promovând teroarea ca formă de guvernare pentru îndepărtarea „suspecților”. Dar aste este o altă poveste.

SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte): Elaborați, în trei - cinci pagini, o sinteză referitoare la evoluția spațiului intra- și extracarpatic în secolele al II-lea – al XIV-lea, având în vedere:

- menționarea a două acțiuni politice din secolul al II-lea care vizează provincia Dacia și a câte unei cauze specifice fiecăreia dintre acestea;

- menționarea a două fapte istorice care au loc în spațiul dintre Carpați și Dunăre în secolele al IV-lea – al VIII-lea și a câte unei consecințe a fiecăruia dintre acestea;

- prezentarea evoluției spațiului intracarpatic în secolele al IX-lea – al XII-lea, respectiv a spațiului românesc extracarpatic în secolul al XIII-lea, utilizând câte două fapte istorice pentru fiecare spațiu;

- menționarea a două acțiuni referitoare la spațiul românesc est-carpatic, desfășurate în deceniile cinci - opt ale secolului al XIV-lea și a câte două caracteristici ale fiecăreia dintre acestea;

- precizarea a două fapte istorice referitoare la Țara Românească în a doua jumătate a secolului al XIV-lea și prezentarea unei asemănări și a unei deosebiri dintre acestea.

Notă: Se punctează și evidenţierea relaţiei de cauzalitate, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice, utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea sintezei elaborate, respectarea limitei de spaţiu.

Rezolvare: De la etnogeneză la apariția statelor medievale românești:

 Pentru istoria poporului român perioada cuprinsă între secolele II-XIV este foarte importantă deoarece aceasta cuprinde procesul de etnogeneză și apariția primelor formațiuni prestatale românești și, ulterior, a statelor medievale propriu-zise.

 În provincia romană Dacia, în secolul II. au loc două acțiuni politice foarte importante: prima - numirea guvernatorilor romani. S-a început cu Iulius Sabinus, s-a continuat cu Decimus Terentius Scaurianus. Aceștia au luat primele măsuri pentru organizarea stăpânirii romane și începuturile colonizării în provincie. Titlul oficial al guvernatorilor era legatus Augusti propaetore Daciarum trium, - un trimis al împăratului de rang consular. Capitala provinciei a fost Colonia Ulpia Traiana Augusta Sarmisegetuza. Organizarea relativ rapidă a administrației provinciei s-a datorat importanței strategice a acesteia pentru Imperiul Roman - era o provincie-frontieră care asigura întărirea stăpânirii romane în S-E Europei împotriva atacurilor barbare dar și a acelor daci ce nu fuseseră cuceriți. De remarcat că, provincia romană Dacia avea ca scut Carpații Orientali. Următorul guvernator a fost Caius Avidius Nigrinus, care a desăvârșit organizarea provinciei. O a doua acțiune politică foarte importantă a avut loc în timpul împăratului Hadrian, Astfel, pentru a apăra mai bine provincia dar și pentru a preîntâmpina răscoale ale populației autohtone, împăratul împarte provincia în Dacia Inferior și Dacia Superior. Această împărțire avea caracter strict administrativ și de apărare și nu punea în discuție unitatea politică a provinciei romane Dacia, condusă pe mai departe de un singur guvernator.

 În procesul de etnogeneză românească remarcăm două fapte istorice din perioada secolelor IV-VIII. Primul - răspândirea creștinismului în limba latină. Cea mai importantă parte a vocabularului care desemnează termeni creștini din limba română provine din limba latină. În acest sens, o deosebită importanță o are păstrarea în limba română a latinescului „basillica” sub forma „biserică”. Termenul nu s-a păstrat în limbile neoletine apusene, cu excepția limbii retroromane vorbite de un mic grup de oameni din Elveția. Răspândirea creștinismului în limba latină a contribuit din plin la continuarea romanizării la nord de Dunăre, după retragerea aureliană, aspect care a constituit una dintre cele mai importante consecințe ale sale. Al doilea - apariția slavilor la nord de Dunăre. Aceștia au zăbovit timp îndelungat în spațiul nostru, astfel încât, influența limbii slave vechi asupra viitoarei limbii române va fi importantă, acest aspect reprezentând cea mai importantă consecință a prezenței slavilor. Limba română are un bogat repertoriu de cuvine slavice - dragoste, prieten, nădejde, vreme, ceas, duh, maică taică, nevastă, bucurie, biruință, popă etc.

 Pentru evoluția istorică a spațiului nostru, remarcăm constituirea în Transilvania a primelor formațiuni prestatale și, apoi, apariția ungurilor și cucerirea spațiului transilvan de către aceștia, - evoluții din secolele IX-XII. Așadar, primul fapt istoric important l-a reprezentat apariția primelor formațiuni prestatale. Cele mai importante sunt pomenite în cronica lui Annonymus - „Gesta Hungarorum”: voievodatele conduse de Menumorut, Glad și Gelu/Gelou. Cel din urmă este prezentat explicit ca fiind „un oarecare blach/român”. Aceste voievodate vor fi cucerite, rând pe rând, de către maghiari. De exemplu, după înfrângerea lui Gelu, voievodatul acestuia trece sub conducerea căpeteniei maghiare Tuhutum. Al doilea fapt istoric - îl reprezintă chiar apariția ungurilor și cucerirea spațiului transilvan de către aceștia. Odată cucerită Transilvania va fi organizată, la început, ca Principat iar, ulterior, ca Voievodat care dispunea de o largă autonomie în cadrul Regatului Ungariei.

 În secolul XIII au loc importante evoluții și-n spațiul extracarpatic. Un prim fapt istoric - invazia mongolă și consecințele ei dezasturoase, - 1241. În ciuda urmărilor negative, totuși această invazie și prezența mongolilor în zonă au împiedicat sate ca Ungaria, Halici-Wolhinya și Imperiul Bizantin să-și impună controlul politic în regiune. Al doilea fapt - consolidarea formațiunilor prestatale existente. Unele dintre acestea sunt menționate în „Diploma cavalerilor ioaniți” din 1247. Avem astfel: Țara Severinului, voievodatele lui Litovoi și Seneslau, cnezatele lui Farcaș și Ioan. Pe teritoriul viitoarei Moldove existau, printre altele, Țara Bolohovenilor și Țara Brodnicilor, amintite în vechea cronică rusească a lui Nestorie de Kiev, - „Povestea vremurilor de demult”.

 În continuarea evoluției istorice a spațiului românesc remarcăm două acțiuni politice, care au avut loc pe teritoriul est-carpatic, desfășurate în deceniile cinci-opt ale secolului XIV. Prima - în urma campaniilor antitătărești ale regelui maghiar Ludovic I de Anjou, - 1245-1256 -, s-a creat o marcă de apărare în nordul teritoriului condusă de Dragoș de Bedeu/Baden. Această marcă trebuia să faciliteze extinderea dominației maghiare în întregul spațiu carpato-nistrian și să permită Ungariei să controleze gurile Dunării, - foarte importante pentru dezvoltarea comerțului cu porturile genoveze din nordul Mării Negre. A doua acțiune - voievodul maramureșan Bogdan I pleacă din Maramureș  datorită presiunilor coroanei maghiare și, împreună cu oamenii săi, ocupă marca de apărare ungară. Astfel se formează statul medieval al Modovei. Bogdan I a fost cel care a eliminat prezența maghiară în zonă și a reușit să-și întindă stăpânirea până la Nistru. Totuși partea de S-E a teritoriului era ocupată în continuare de către mongoli. Deplina unitate a teritoriului carpato-nistrian va fi realizată de către voievodul Roman I.

 Și pe teritoriul dintre Carpați și Dunăre cunoaștem importante evoluții în a doua jumătate a secolului XIV.  Se remarcă, în mod deosebit, două fapte istorice. Primul - întărirea organizării independente a Țării Românești, după domnia lui Basarab I. Acesta reușise să unifice teritoriul dintre Carpați și Dunăre și să obțină independența țării față de Ungaria. Politica de consolidare a statului va fi continuată de domnitorii Nicolae Alexandru Basarab și Vladislav Vlaicu. Al doilea fapt - domnia lui Mircea cel Bătrân. În perioada de timp care ne interesează, el desăvârșește unitatea teritorială a țării, ajungând la gurile Dunării. De asemena, unește Dobrogea/Podunavia cu Țara Românească. Între cele două fapte istorice există o asemănare - acținile de întărire și organizare ale Țării Românești. Dar avem și o deosebire - Basarab I, Nicolae Alexandru, Vladislav Vlaicu și antecesorii imediați ai lui Mircea au avut relații foarte reci cu Ungaria, în timp ce, datorită primejdiei otomane, Mircea cel Bătrân s-a văzut nevoit să încheie un tratat de alianță cu regele maghiar Sigismund de Luxemburg.

 După cum se poate observa, și din această prezentare succintă, perioada secolelor II-XIV este foarte bogată în fapte istorice și acțiuni politice determinante pentru istoria noastră națională.

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte):

 Următoarele secvențe fac parte din programele școlare pentru disciplina istorie:

A. Competenţe specifice 4.2. Aprecierea valorilor trecutului prin raportarea la actualitate

OAMENII, SOCIETATEA ŞI LUMEA IDEILOR: Umanismul. Renaşterea artistică (Programa școlară pentru clasa a IX-a – Istorie, OMECT nr. 3458/ 09.03.2004)

B. Competenţe specifice 2.1. Folosirea surselor istorice în vederea descoperirii elementelor de continuitate şi schimbare în procesele istorice;

3.1. Determinarea relaţiilor dintre personalităţile şi grupurile umane în desfăşurarea faptelor istorice.

 Domenii de conţinut: Conţinuturi şi studii de caz: 3. Lumea în război - Al Doilea Război Mondial: [...] fronturile de luptă (1939-1945), România şi Al Doilea Război Mondial, Conferinţa de pace Studii de caz:  Noile mijloace de distrugere în mas㧠 Viaţa pe front şi în frontul de acas㧠 Holocaustul§ (Programa școlară pentru disciplina Istorie, clasa a VII-a, OMENCȘ nr. 3393 / 28.02.2017)

1. Prezentați activitatea didactică desfășurată pentru secvența A, având în vedere:

- precizarea a două metode didactice pe care le considerați adecvate pentru această secvență și a câte unui motiv al opțiunii pentru fiecare dintre aceste metode;

- exemplificarea formării/dezvoltării competenței specifice prin una dintre metodele pentru care ați optat (menționarea modului de organizare a clasei, a două resurse didactice și a trei sarcini de lucru date elevilor, utilizând informație istorică din Conţinuturi);

- menționarea a două avantaje ale utilizării probei scrise ca metodă de evaluare.

2. Evaluați competențele specifice din secvența B, având în vedere:

- proiectarea unui item semiobiectiv care evaluează ambele competențe specifice, precizând tipul itemului din această categorie și utilizând informație istorică din Conţinuturi şi studii de caz;

- proiectarea unui item subiectiv care evaluează ambele competențe specifice, precizând tipul itemului din această categorie și utilizând informație istorică (diferită față de aceea folosită la itemul anterior) din Conţinuturi şi studii de caz;

- menționarea a câte unui avantaj și a câte unei limite ale utilizării fiecărui tip de item proiectat. Notă: Se punctează şi corectitudinea ştiinţifică a informaţiei istorice utilizate la subpunctele 1. și 2., respectiv răspunsurile corespunzătoare itemilor.

Rezolvare: 1. Pentru secvența A considerăm a fi adecvate două metode: metoda celor patru cadrane și metoda cubului. Metoda Cadranelor permite esențializarea și înțelegerea unui conținut prin patru sarcini. În cazul de față, aceste patru sarcini pot fi:

1. Apreciați valorile estetice ale Renașterii prin raportarea la cultura zilelor noastre;

2. Alcătuiți o sinteză cu titlul „Antichitatea clasică greco-romană - model demn de urmat pentru umaniști”;

3. Evidențiați câteva valori ale culturii renascentiste care sunt valabile și astăzi;

4. Alcătuiți un eseu cu titlul „Perenitatea culturii renascentiste.

 Metoda Cubului este una dintre metodele cele mai clar orientate spre dezvoltarea gândirii critice. Prin cele șase sarcini, corespunzătoare celor șase fețe ale cubului, se analizează și se înțelege în mod global orice conținut și orice competență din programa școlară la Istorie.

 Pentru formarea/dezvoltarea competenței specifice 4.2 putem utiliza, așadar, metoda Cubului. Mai întâi, profesorul împarte clasa în trei grupe de elevi cărora la va solicita să rezolve câte două sarcini din cele șase. Le prezintă elevilor două categorii de resurse didactice, anume: resurse bibliografice cum sunt: „Ascensiunea Occidentului - 5000 de ani de istorie a comunității umane și un eseu retrospectiv”, autor William H McNeill, „Istoria Europei”, autori S.Bernstein și P. Milza, „Istoria lumii”, autor J.M. Roberts; resurse on-line - lecții despre Renaștere de pe Didactica.ro și platformele E-Learning și  Prezi, Wikipedia, documentare despre Renaștere etc. Le poate sugera elevilor să folosească și Chat GPT. Cele șase sarcini pot fi formulate astfel:

1. Descrieți trăsăturile principale ale artei renascentiste!

2. Comparați valorile estetice ale Renașteriii cu cele ale culturii contemporane!

3. Asociați cunoștințele despre Renaștere și Umanism într-un eseu cu tema „Valorile Umanismului și ale Renașterii - valori perene ale civilizației umane”!

4. Aplicați cunoștințele despre Antichitatea clasică greco-romană asupra Renașterii și apreciați constatările desprinse!

5. Argumentați, - pro sau contra -, afirmația: „Subcultura de azi ne îndeamnă să ne reîntoarcem la valorile clasice ale Renașterii”!

6. Analizați trăsăturile științei umaniste! - exemplu: folosirea metodei experimentale, observarea, analiza matematică a diverselor fenomene etc.

 Grupele de elevi pot alege liber două sarcini din cele șase sau aceste sarcini pot fi distribuite de către profesor.

 Proba scrisă, ca metodă de evaluare, prezintă diverse avantaje. Iată două dintre ele: primul - evaluează un număr mare de elevi/întreaga clasă într-un interval relativ  convenabil de timp, obținându-se, astfel, importante economii de timp, mai ales în situația în care Istoria are la dispoziție, în cele mai multe cazuri, 1h/săptămână. Al doilea - conține diverse tipuri de itemi care pun în evidență capacitățile de sinteză, gândire și creativitate ale elevilor. Pentru stabilirea clară a tipurilor de itemi utilizați și a eficienței acestora este bine ca profesorul să aibă în vedere o matrice de specificație detaliată și descriptori de performanță, - aceștia sunt formulări calitative ale capacităților elevilor în raport cu competențele specifice din programa școlară la Istorie.

2. Pentru evaluarea ambelor competențe din secvența B putem utiliza, ca tip de item semiobiectiv, itemul întrebări structurate. Astfel:

Citiți următorul text:

„Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial nu a fost o surpriză pentru nimeni. El fusese pregătit intens de gruparea statelor agresoare, - Japonia, Italia, Germania -, printr-o serie de acțiuni agresive contra Chinei, Etiopiei/Abisiniei, Spaniei, Cehoslovaciei. Față de aceste acțiuni, Marea Britanie și Franța s-au complăcut în nafasta politică de conciliatorism, iar SUA erau departe în izolarea lor. În ceeea ce privește Uniunea Sovietică, aceasta nu prezenta încredere și, mai mult, va încheia un pact de neagresiune cu Germania.”

Rezolvați următoarele cerințe:

1. În ce a constat politica de conciliatorism dusă de Marea britanie și Franța? - 10 puncte;

2. Pe baza diverselor surse, - exemplu: „Ascensiunea și căderea puterilor globale”, autor John Darwin -, desprindeți câteva caracteristici ale politicii externe americane și sovietice din perioada interbelică. - 20 puncte;

3. Caracterizați activitatea unora dintre politicienii din tabăra conciliatoristă, - exemplu: Neville Chamberlain -, și emiteți aprecieri asupra acestei actiivtăți. - 20 puncte;

4. Plecând de la afirmația „Al Doilea Război Mondial este fantoma care ne bântuie și astăzi!”, analizați aspecte din acest război care au implicații până în zilele noastre. - 20 puncte;

5. Analizați afirmația „Al Doilea Război Mondial a fost mai mult decât un război total!” și exprimați-vă opinii asupra ei. - 20 puncte.

Total - 100 de puncte. Se acordă 10 puncte din oficiu.

 Pentru a evalua cele două competențe din secvența B se poate utiliza, ca item subiectiv, itemul eseu-structurat. Astfel:

Alcătuiți un eseu, în maxim două pagini, cu titlul „Al Doilea Război Mondial - falimentul moral absolut al civilizației umane”, având în vedere următoarele cerințe:

1. Prezentarea caracterului războiului. - 10 puncte;

2. Impactul utilizării diverselor mijloace de distrugere în masă. - 20 puncte;

3. Evidențierea aspectelor care au contribuit la „falimentul moral absolut al civilizației umane”. - 30 puncte;

4. Prezentarea participării României la război. - 20 puncte;

5. Politica „sferelor de influență” și impactul ei asupra evoluției ulterioare a lumii. - 10 puncte.

Total - 100 de puncte. Se acordă 10 puncte din oficiu.

Eseul de control: Al Doilea Război Mondial a avut caracter de război total, folosind pe o scară cu mult superioară Primului Război Mondial toate mijloacele umane și materiale  ale participanților. A depășit chiar definiția de „război total”, devenind război de nimicire în masă! Se pot cita, în acest sens, ca exemple: distrugerea completă a unei lungi liste de orașe, exterminarea unor grupuri întregi de oameni, bombardamentele nucleare. Utilizarea mijloacelor de distrugere în masă a căpătat proporții apocaliptice - sute de mii de bombe aruncate asupra orașelor Varșovia, Manila, Dresda, Tokyo, utilizarea diverselor tipuri de arme chimice fără opreliști „morale”, asasinarea în masă a civililor și, bineînțeles, bombele atomice aruncate asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Războiul este considerat, pe drept cuvânt, „falimentul moral absolut al civilizației umane”. Iată câteva argumente în acest sens: conciliatorismul rușinos al Marii Britanii și al Franței, - de exemplu, premierul britanic Neville Chamberlain declara după încheierea „Pactului de la Munchen” că „de acum încolo, pacea este garantată pentru o întreagă generație” -, care a înlesnit politica agresivă a Germaniei naziste, holocaustul evreilor în care au fost cuprinși și 1,5 milioane de copii, colaboraționismul multor grupuri de oameni cu forțele Axei, utilizarea tuturor cuceririlor științei și tehnologiei pentru distrugere. Lumea a fost zguduită din temelii de război, unele consecințe simțindu-se până astăzi, - în multe țări nu se acceptă în totalitate colaborarea cu Axa, participarea la holocaust. Mulți lideri din timpul războiului sunt considerați în diverse țări eroi naționali, deși comunitatea internațională i-a condamnat ca fiind creiminali de război. În aceste împrejurări, unii se și întreabă, - mai în glumă, mai în serios -, dacă acest război s-a încheiat cu adevărat! În ceea ce privește România considerăm că, după cedările teritoriale teribile din anul 1940, când nu s-a încercat niciun fel de rezistență militară, fie ea chiar și simbolică, totul a mers prost și catastrofal, - implicarea în conflictul contra Uniunii Sovietice a determinat ca, în cele din urmă, în ciuda participării după 23 august 1944 la războiul contra Axei, țara noastră să fie declarată stat învins. Războiul a însemnat și împărțirea sferelor de influență între învingători, unul dintre aspectele extrem de controversate ale războiului. Ideea împărțirii și reîmpărțiririi sferelor de influență domină, din păcate, și azi, politica Marilor Puteri!

 Ambele tipuri de itemi prezintă atât avantaje cât și dezavantaje. Astfel:

- itemul întrebări-structurate prezintă ca avantaj cert dezvoltarea gândirii divergente, în situația în care cuprinde și sarcini de tip rezolvare de probleme. Astfel, elevii deprind tehnici euristice și algoritmice necesare rezolvării problemelor. Dezavantajul - itemul poate cuprinde cerințe care nu au legătură cu textul/textele support iar libertatea de exprimare și gândire a elevilor nu este deplină.

- itemul eseu-structurat - avantaj: este tipul de item cel mai clar orientat spre evaluarea competențelor elevilor de a-și structura logic ideile în conformitate cu cerințele formulate, de a utiliza limbajul de specialitate al Istoriei, de a-și afirma gândirea critică, imaginația, creativitatea. Dezavantajul - subiectivitatea profesorului este foarte ridicată, de aceea elevilor trebuie să le fie clar formulate cerințele de atins pentru a se evita divagațiile; de asemenea, li se poate impune o limită de spațiu, - 2 pagini, de exemplu -, care îi poate forța, însă, pe elevi să fie prea generaliști, chiar reducționiști în elborarea eseului. Li se poate prezenta elevilor din partea profesorului, la finalul elborării eseurilor, un eseu de control ca bază pentru evaluarea acestora pentru ca elevii să vadă cum ar fi trebuit să elaboreze un eseu de nota 10.

TITULARIZARE ISTORIE 2024

SUBIECTUL I (30 de puncte):

A. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„La sfârșitul secolului al VI-lea [î.Hr.], lumea greacă și-a încetat expansiunea colonială și se găsește, în multe privințe, în poziție de apărare. La vest, cartaginezii și etruscii amenință sudul Italiei și Sicilia. [...] La est, situația este și mai gravă. Spre 550 [î.Hr.], Imperiul med a trecut, odată cu Cirus,fondatorul dinastiei Ahemenizilor, sub dominația perșilor, care nu au încetat de atunci să se întindă spre est și sud, până la Indus și Egipt, și spre vest, impunând autoritatea «Marelui Rege» grecilor din Asia Mică.” (Istoria Universală) 

Pornind de la sursa dată, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Scrieți o relație istorică de cauzalitate stabilită între două informaţii selectate din sursa dată,

precizând rolul fiecăreia dintre aceste informații (cauză, respectiv efect). 1 punct

2. Menţionaţi o cauză și două consecințe ale bătăliei de la Salamina (480 î. Hr.). 3 puncte

3. Prezentați o asemănare și o deosebire dintre civilizația Egiptului și cea a Mesopotamiei în mileniile al IV-lea - al III-lea î.Hr. 4 puncte

4. Prezentați două aspecte politice referitoare la Războiul peloponesiac. 4 puncte

5. Analizați, prin prezentarea a două fapte istorice, rolul culturii în lumea greacă din secolele al VI-lea - al IV-lea î. Hr. 5 puncte

B. Citiţi afirmaţia următoare:

„În timp ce Sfântul Imperiu, principala putere în Occident în secolele al XI-lea și al XII-lea, își consumă ultimele forțe în lupta împotriva Papalității, […] două state, Franța și Anglia, renasc încet pe ruinele fostului Imperiu carolingian […].” (S. Bernstein, P. Milza, Istoria Europei)

Argumentaţi, în una-două pagini, opinia dumneavoastră referitoare la afirmația dată, prin prezentarea a trei fapte istorice.

Notă! Se punctează formularea opiniei, precizarea faptelor istorice şi menționarea a câte două caracteristici ale fiecăruia, utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia, utilizarea limbajului istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice/logice, structurarea argumentării și respectarea limitei de spaţiu. 13 puncte

SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte):

Elaborați, în trei - cinci pagini, o sinteză referitoare la evoluția statului român în prima jumătate a secolului al XX-lea, având în vedere:

- menționarea a două acțiuni desfășurate de statul român în perioada 1910-1914 și a câte unei consecințe a fiecăreia;

- menționarea a două fapte istorice prin care statul român participă la relațiile internaționale în anul 1916 și a câte unei cauze specifice fiecăruia dintre acestea;

- precizarea câte unui fapt istoric la care participă românii din Bucovina, respectiv din Transilvania în anul 1918 și prezentarea unei deosebiri și a unei asemănări între acestea;

- prezentarea politicii externe a României între anii 1921-1930, respectiv 1933-1939, utilizând câte două fapte istorice pentru fiecare perioadă;

- menționarea a două curente culturale existente în România, în perioada interbelică și a câte două caracteristici ale fiecăruia dintre acestea.

Notă: Se punctează și evidenţierea relaţiei de cauzalitate, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice, utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea sintezei elaborate, respectarea limitei de spaţiu.

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte):

Următoarele secvențe fac parte din programele școlare pentru disciplina istorie:

A. Competenţe specifice Conţinuturi

2.5 Examinarea consecinţelor directe şi indirecte ale acţiunii umane

5.2 Încadrarea unui eveniment sau a unei serii de evenimente într-un context cronologic 

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

· Relaţiile internaţionale postbelice

Probleme de atins: organizaţii internaţionale, războiul rece, prăbuşirea comunismului în Europa

(Programa școlară pentru clasa a X-a - Istorie, OMECT nr. 4598 / 31.08.2004)

B. Competenţe specifice

1.1. Utilizarea coordonatelor de timp şi spaţiu în rezolvarea unor situaţii-problemă

3.1. Valorificarea experienţelor istorice oferite de acţiunea personalităţilor/grupurilor în contexte istorice variate

Domenii de conţinut Conţinuturi şi studii de caz

7. Lumea românească până la jumătatea secolului al XIX-lea

- Românii între Orient şi Occident. Conservatorism şi modernizare

Studii de caz:

· Tudor Vladimirescu

· Generaţia paşoptistă. Programe şi consecinţe ale revoluţiei

(Programa școlară pentru disciplina Istorie, clasa a VIII-a, OMENC nr. 3393 / 28.02.2017)

1. Prezentați activitatea didactică desfășurată pentru secvența A, având în vedere:

- exemplificarea formării/dezvoltării uneia dintre competențele specifice din această secvență (menționarea unei metode didactice interactive, a modului de organizare a clasei, a două resurse didactice și a două sarcini de lucru date elevilor, utilizând informație istorică din Conţinuturi);

- menționarea a două caracteristici ale matricei de specificații;

- menționarea unei metode complementare/alternative de evaluare pe care o considerați adecvată acestei secvențe și a două avantaje ale utilizării acesteia.

2. Evaluați competențele specifice din secvența B, având în vedere:

- menționarea a două avantaje și a două limite ale itemilor cu răspuns scurt;

- proiectarea unui item cu răspuns scurt, precizând competența specifică evaluată și utilizând informație istorică din Conţinuturi şi studii de caz;

- menționarea a trei aspecte referitoare la itemii de tip eseu structurat;

- proiectarea unui item de tip eseu structurat care evaluează ambele competențe specifice, utilizând informație istorică (diferită față de aceea folosită la itemul anterior) din Conţinuturi şi studii de caz.

Notă: Se punctează şi corectitudinea ştiinţifică a informaţiei istorice utilizate la subpunctele 1. și 2., respectiv răspunsurile corespunzătoare itemilor.

REZOLVARE:

SUBIECTUL I. A:

1. Relația istorică de cauzalitate poate fi stabilită între următoarele două informații: Cauza - „La sfârșitul secolului VI î.H., lumea greacă și-a încetinit expansiunea colonială și se găsește (…) în poziție de apărare.”; Efectul: „Spre 550 î.H., Imperiul Med a trecut, odată cu Cirus (…), sub dominația perșilor, care nu au încetat să se întindă (…), impunând autoritatea „Marelui Rege” grecilor din Asia Mică.” Rolul acestor informații: Lumea greacă se caracteriza, în general, printr-o luptă permanentă între polisuri, mai ales între Atena și Sparta. Tucidide afirma: „Starea de normalitate în lumea greacă este războiul; pacea este accidentul care întrerupe normalitatea.” Cauza aleasă de noi pune în evidență faptul că, luptele dintre polisuri îi orbeau, ca să spunem așa, pe greci, care nu mai aveau timpul necesar de a observa adevăratele amenințări la adresa lor. Efectul demonstrează cum, profitând de luptele dintre greci, Imperiul Persan cucerește polisurile grecești din vestul Asiei Mici - exemplu: Miletul.

2. O cauză esențială a bătăliei de la Salamina a fost convingerea conducătorului flotei grecești, atenianul Temistocle, că, strâmtoarea Salamina era cea mai potrivită pentru înfruntarea flotei persane. Era deosebit de strâmtă prezenta foarte multe stânci, nefiind favorabilă deplasării uriașelor corăbii persane. În schimb, triremele grecești se puteau deplasa în voie, fiind construite ținându-se cont de problemele pe care le creea navigația în lungul țărmurilor Greciei. Bătălia de la Salamina a avut, printre altele, următoarele două consecințe: prima - flota persană a fost nimicită, obligându-l pe Xerxes - „Marele rege” -, să ordone retragerea. Restul flotei persane a fost distrusă complet în promontoriul Mycale. A doua consecință: temându-se în continuare de perși, multe polisuri vor încheia cu Atena o alianță militar-maritimă, - Liga de la Delos. În baza alianței, se uneau flotele acestor polisuri sub autoritaea Atenei. În fapt, Atena va profita de această alianță pentru a-și impune modelul său politic democratic în toate polisurile aliate.

3. Asemănarea: atât în Egipt cât și în Mesopotamia forma de guvernământ este monarhia. Monarhul era considerat zeu sau fiu de zeu. Această concepție a influențat total civilizațiile respective - modul lor de organizare economică, socială cât și arta; arhitectura era subordonată monarhului zeificat și construcțiile aveau proporții grandioase pentru a sublinia astfel superioritatea monarhului asupra restului membrilor societății, de la aristocrați la cei mai umili și neînsemnați oameni. Deosebirea: civilizația egipteană este creația unui singur popor pe când civilizația mesopotamiană este, în fapt, o sinteză a mai multor civilizații, - sumeriană, akkadiană, asiriană, chaldeeană etc.. Termenul „Mesopotamia” nu a fost folosit de aceste civilizații, ci a fost introdus de greci pentru a desemna „țara dintre cele două fluvii”, - Tigru și Eufrat.

4. Războiul peloponesiac, - 431-404 î.H. -, a reprezentat, în esență, o confruntare de mari proporții între Atena și Liga de la Delos pe de o parte și Sparta și Liga peloponesiacă pe de altă parte. Remarcăm două aspecte politice importante. Primul - spartanii nu vor ezita să se alieze chiar cu Imperiul Persan pentru a înfrânge Atena, recunoscând, în schimb, autoritatea „Marelui Rege” asupra polisurilor grecești din vestul Asiei Mici, era marea trădare: grecii îi chemau pe barbarii perși pentru a lupta contra altor greci. Al doilea aspect: Atena a fost înfrântă și în locul regimului democratic s-a instaurat, cu sprijinul Spartei, un regim intitulat „guveranarea celor treizeci de tirani”. S-a impus în lumea greacă supremația Spartei.

5. Cultura greacă este considerată unanim drept prima manifestare spirituală de mari proporții din istoria omenirii. În veacurile afirmării sale, inclusiv secolele VI-IV î.H., ea a elaborat o serie de idei, concept și noțiuni folosite și astăzi de mulți dintre noi. În secolele VI-IV î. H., rolul culturii în lumea greacă devine excepțional. Ilustră m această afirmație prin două fapte istorice. Primul: separarea științei de filozofie. Grecii au fost primii care au separat știința de filozofie, precizând regurile, principiile și legile raționale, logice pe care știința se fundamentează. Până la greci nicio civilizație antică nu a realizat așa ceva și nici măcar nu există minime dovezi din care să  rezulte că s-ar fi gândit la această separare. În Grecia, în mod concret, cei care au realizat această separare au fost sofiștii și Socrate. Ei au pus bazele, totodată, tehnicilor de comunicare, argumentare logică, rațională, adică, au fundamentat dialectica. Dialectica a influențat viața politică, - cei care voiau să se impună în Adunarea Poporului trebuiau să convingă oamenii de justețea argumentelor lor. Al doilea fapt: formarea și afirmarea idealului kalokagathiei. Platon și Aristotel au dezvoltat concepția conform căreia în educația omului ca „zon politikon-ființă socială” trebuie îmbinată armonios dezvoltarea fizică a trupului, conform idealului de forță fizică din poemele homerice și din miturile despre viața și faptele marilor eroi, ca de pildă Prometeu și Xerxules, cu idealul frumuseții sufletului, manifestat în educația artistică, intelectuală și civică. Astfel, se forma un om liber, bun și pe deplin responsabil de faptele sale. Aristotel, în particular, a dezvoltat și ideea echilibrului în toate, a căutării căii de mijloc pentru a se evita extremele și a gândi și acționa conform logicii. El a pus, de fapt, bazele logicii ca știință. În concluzie, cultura greacă își propunea formarea omului armonios, cu capacitatea de a gândi la nivel înalt conform regurilor dialecticii, urmând calea demonstrațiilor logice - prin kalokaghatie spre dialectică și încheind cu logica!

B. Statul medieval în Apusul Europei - Franța și Anglia:

 Începând cu secolul XI, centrul vieții politice în Occident se mută de la ideea de Imperiu, la noile realității politice în ascensiune - republicile urba ne italiene și monarhiile centralizate. Această evoluție a fost favorizată de slăbirea considerabilă a puterii Imperiului Romano-German în urma confruntării îndelungate cu Papalitatea, dar și de slăbirea Papalității însăși care începuse să utilizeze ideea de cruciadă pentru propriile ei scopuri. Argumentăm cele afirmate prin prezentarea a 3 fapte istorice relevante. Primul - redescoperirea ideei romane de stat; datorită dezvoltării Universităților, în Facultățile de Drept din Occident se studia de mai mult timp dreptul roman păstrat în Codul lui Iustinian, - Corpus Iuris Civilis. În această împrejurare este redescoperită ideea de stat romană așa cum fusese păstrată în Imperiul Bizantin. Această idee concepea statul ca pe o instituție de drept public, și nu ca o instituție aflată la cheremul Bisericii Romano-Catolice prin Papalitate. Din această concepție se vor inspira atât împărații romano-germani în lupta lor contra Papalității, - Frederic I Barbarossa fiind printre cei mai cunoscuți -, dar și regii Franței care au declanșat procesul centralizării și unificării statului francez. La capătul acestui process, regii Franței din Dinastia Capețiană au recuperate toate prerogativele specifice puterii unor adevărați suverani, putându-se afirma, pe drept cuvânt, că-n Franța „regele este împărat în regatul său”. Al doilea fapt - în acest proces de centralizare, regii Capețieni au păstrat și întărit sistemul ierarhic feudo-vasalic, dezvoltat în timpul Imperiului Carolingian. Dar, regele era acum suzeran al tuturor, ne mai existând situația din timpul monarhiei senioriale când primii Capețieni, deși formal regi, în realitate erau la cheremul marilor vasali din Regat. Amintim că, situația primilor Capețieni se îngreunase considerabil în momentul când unul dintre cei mai importanți vasali, ducele Normandiei Wilhelm-William, a devenit și rege al Angliei. Aici trebuie să subliniem că, Anglia a avut cu totul altă evoluție. Ea nu a renăscut ca Franța pe ruinele Imperiului Carolingian. Unificarea regatelor anglo-saxone se realizase cu mult înainte de începerea procesului de centralizare din Franța, de către regele Alfred cel Mare, iar ducele William a cucerit Regatul Angliei, fiind supranumit „Cuceritorul”, și a avut intuiția să introducă instituția vasalității preluată de pe continent pentru a-i aduce la ascultare pe toți nobilii englezi dar și pe cei normanzi deopotrivă. Astfel, Anglia a preluat vasaliatea, nu a moștenit-o ca în cazul Franței. Pentru regii Franței Anglia a fost un obstacol foarte puternic în calea procesului de unificare, deoarece regii englezi erau duci ai Normandiei, și, în principiu, erau vasali ai regilor Franței. În realitate, această vasalitate era mai mult decât teoretică, iar regii englezi au ajuns să stăpânească și alte principate de pe teritoriul Franței medieval, exemplu: ducatul Aquitaniei. Franța va trebui să poarte celebrul război de o sută de ani, 1337-1453, pentru a elimina prezența engleză și a-și desăvârși unitatea statală. Al treilea fapt - în procesul acesta de refacere și întărire a statelor lor, principia apuseni au profitat și de slăbirea puterii Papalității. papalitatea își disputase vreme îndelungată supremația în plan politic, nu doar religios, cu Imperiul Romano-German, dar ajunsese să utilizeze ideea de cruciadă ca pretext pentru a-i elimina pe toți cei care, într-un fel sau altul, îi contestau pretenția de a fi principalul factor de putere politică în  Occident. De fapt, încă de la sfârșitul secolului X, Biserica Romano-Catolică începuse să se confrunte cu o profundă criză morală iar Papaliatea a fost incapabilă să îndrepte situația. De asemenea, mase importante de oameni nu mai doreau cruciade în care lupta contra Islamului nu mai era deloc clară, în schimb, ambițiile politice ale Papalității erau tot mai evidente. În aceste împrejurări, regii Franței, în special, n-au mai avut de întâmpinat opoziția dură din partea Papalității, ne mai existând pericolul să se confrunte de o situație de înfrângere umilitoare, asemeni celei prin care trecuse Imperiul Romano-German în timpul lui Henric al IV-lea. Mai mult, Papii vor ajunge, mai târziu, să cunoască „captivitatea babilonică a Bisericii” de la Avignon. Din prezentarea acestor 3 fapte istorice, considerăm că istoricii S. Bernstein și P. Milza au dreptate parțial atunci când afirmă că Franța și Anglia „au renăscut”, dar, în același timp, nu au dreptate când consideră că și Anglia a renăscut pe ruinele Imperiului Carolingian. Avem de-a face cu o concluzie forțată, datorată, credem, nevoii de a sintetiza. Cel puțin așa dorim să credem. Sperăm că nu este vorba de … necunoaștere!

SUBIECTUL II: Aspecte ale evoluției statului român între anii 1910-1939:

 În această perioadă statul român și-a desăvârșit unitatea națională, a cunoscut  importante evoluții interne, - în plan economic, social, politic -, și se va manifesta ca un factor important în relațiile internaționale, - participând, printre altele, la Primul Război Mondial. Întărim aceste considerații printr-o serie de argumente. Astfel, în perioada cuprinsă între anii 1910-1914 România a întreprins o seria de acțiuni care i-au consolidat statutul de factor important de putere în Sud-Estul Europei. O primă acțiune a constituit-o intervenția în Războaiele Balcanice. Acestea au izbucnit în 1912, când Serbia, Bulgaria, Grecia și Muntenegru au pus bazele unei coaliții antiotomane, declarând război Porții. Față de Primul Război Balcanic România a păstrat neutralitatea. În fața pretențiilor Bulgariei de a controla, de facto, pozițiile strategice din Balcani prin ocuparea întregii Macedonii cu orașul-port Salonic, România va intra în cel de-al Doilea Război Balcanic. Intrarea era cu atât mai necesară în contextul în care Austro-Ungaria sprijinea fățiș politica Bulgariei. În urma intervenției românești, Bulgaria  a cerut pacea. Aceasta s-a încheiat la București, în august 1913. Prin pacea de la București România a obținut Sudul Dobrogei - Cadrilaterul. O altă acțiune importantă a avut loc la scurt timp după declanșarea Primului Război Mondial. Deși țara noastră încheiase o alianță cu Puterile Centrale, la Consiliul de Coroană de la Sinaia din august 1914 s-a hotărât ca România să adopte o politică de neutralitate. În declarația oficială se spunea că România nu a fost informată despre declanșarea războiului Austro-Ungariei contra Serbiei și că, țara noastră „nu poate invoca niciun motiv de război”. Astfel, între anii 1914-1916 România a fost neutră față de conflictul mondial. În această perioadă se vor duce tratative cu reprezentanți ai Antantei pentru intrarea în război de partea acestei alianțe de forțe. În schimb, Antanta trebuia să recunoască drepturile istorice ale României asupra provinciilor istorice românești din cadrul Austro-Ungariei: Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovia.

 În continuarea argumentării noastre, prezentăm două fapte istorice privitoare la relațiile internaționale la care a participat România în anul 1916. Un prim fapt istoric - în urma tratativelor cu Antanta, dar și a presiunilor acesteia, în august 1916 s-au încheiat documentele colaborării României cu Antanta - o convenție politică și una militară. În convenția politică Antanta recunoștea drepturile României asupra teritoriilor românești din Austro-Ungaria iar în convenția militară se prevedea ajutor militar pentru România. Astfel, România a declarat război Puterilor Centrale, în mod special, Austro-Ungariei. Al doilea fapt istoric - campania militară a anului 1916. Intrarea în război a României a fost impusă, în special, datorită situației nafavorabile cu care se confrunta Antanta pe principalele fronturi. Foarte rapid s-a dovedit că armata română n-a fost pregătită pentru un război de o asemenea amploare. Mai mult, Antanta nu și-a respectat obligațiile militare față de România, - ofensiva românească în Transilvania nefiind susținută nici în Bucovia și nici de operațiunile militare ale frontului anglo-francez de la Salonic contra Imperiului Otoman și Bulgariei. Astfel, forțele Puterilor Centrale au declanșat două contraofensive, - una germană și austro-ungară în Transilvania și alta germano-bulgaro-turcă în Sudul Dobrogei. Campania militară a anului 1916 s-a terminat dezastruos pentru România și a urmat retragerea autorităților, armatei și a unei părți bune din populație în Moldova. Oltenia, Muntenia și Dobrogea au fost ocupate de Puterile Centrale. Totuși, evoluția Primului Război Mondial a mers în favoarea Antantei. Mai mult, deși România a trebuit să încheie umilitoarea pace de la Buftea-București, din mai 1918, în cele din urmă a reintrat în război, participând la victoria finală contra Germaniei. Prin participarea la război România și-a câștigat dreptul la deplina unitatea națională. Aceasta a fost realizată în 1918.

 Anul 1918 a adus, așadar, împlinirea dezideratelor poporului român de atrăi în limitele aceluiași stat național. Prima provincie ce s-a unit cu țara a fost Basarabia. Au urmat apoi Bucovina și Transilvania, - în înțelesul extins. În privința unirii Bucovinei și a Transilvaniei observăm un fapt istoric important, anume: conducerea luptei pentru unire a fost preluată în ambele provincii de câte un organism reprezentativ, în cazul Bucovinei acesta s-a numit Consiliul Național, în conducerea căruia s-au impus Iancu Flondor și Sextil Pușcariu, iar în Transilvania s-a înființat Consiliul Național Român Central cu sediul la Arad, în conducerea căruia s-au impus Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Ștefan Cicio-Pop, Basil Surdu, Iosif Jumanca etc.. Așadar, lupta pentru unire a avut în frunte câte un Consiliu Național. Există și o importantă deosebire - hotărârea de unire a Bucovinei a fost luată de Congresul General al Bucovinei, în vreme ce, Consiliul Național Român Central a organizat Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde au participat peste 100000 de români, și care a hotărât unirea Transilvaniei și a Banatului cu România.

 De-a lungul perioadei interbelice România s-a manifestat în relațiile internaționale încercând să-și apere integritatea și unitatea teritorială, noile hotare recunoscute în cadrul sistemului Paris-Versailles. Între 1921-1930, în politica externă a României remarcăm două fapte istorice importante. Primul - participarea României la fondarea Micii Înțelegeri alături de Cehoslovacia și Iugoslavia, - pe atunci Regatul Sârbilor-Croaților și Slovenilor. Această alianță trebuia să se opună tentativelor revizioniste ale Ungariei. Al doilea fapt istoric - tratatele încheiate de România în 1926: tratatul cu Polonia prin care cele două țări se angajau să-și apere cu toate forțele independența, tratatul cu Franța prin care ni se promitea ajutor militar în cazul unei conflagrații generale, tratatul cu Italia prin care cele două țări își ofereau ajutor în cazul în care securitatea uneia dintre ele era primejduită. Pentru anii 1933-1939 politica externă românească a cunoscut alte evoluții importante. Prezentăm, în acest sens, două fapte istorice relevante. Primul -  participarea României la Conferința pentru Dezarmare de la Geneva organizată de Societatea Națiunilor. Această conferință a reușit un singur rezultat notabil - semnarea Convenției pentru Definirea Agresiunii de la Londra pe baza unui text inspirit de Nicolae Titulescu, diplomatul român care a fost secretar general al Societății Națiunilor pe care a condus-o cu autoritate și credibilitate. Al doilea fapt important - încercarea României de a apăra integritatea teritorială a Cehoslovaciei în fața tendințelor revizioniste ale Ungariei și Germaniei dar și a politicii conciliatoriste duse de Marea Britanie și Franța față de Germania. În cele din urmă, cele două puteri occidentale au acceptat în cadrul Conferinței de la Munchen, din septembrie 1938, sacrificarea integrității teritoriale a Cehoslovaciei în fața pretențiilor lui Adolf Hitler. Astfel, Regiunea Sudetă a fost luată de la Cehoslovacia, fără consultarea acestei țări, și atribuită Germaniei naziste.

 În plan cultural perioada interbelică este considerată, pe drept cuvânt, ca fiind „epoca de aur” a culturii române. S-a vorbit de afirmarea unei adevărate viziunii culturale românești în Europa. Această viziune culturală s-a caracterizat prin afirmarea și confruntarea de idei între două curente cultural fundamentale. Primul - descoperirea și punerea în valoare a specificului național românesc. Acest curent a avut la bază două caracteristici: prima - afirmarea faptului că civilizația românească este continuatoarea legitimă a civilizației bizantine, așa cum au susținut, printre alții, Nicolae Iorga - istoric, Nicolae Bănescu - bizantinolog și compozitorul Paul Constantinescu. A doua caracteristică - evidențierea importanței artei populare ca fiind reprezentanta cea mai fidelă a specificului național - Dimitrie Gusti, Liviu Rebreanu, Romulus Vulcănescu și compozitorul George Enescu cu „Rapsodia Română” și „Suitele sătești” se numără printre cei mai străluciți oameni de cultură aplecați asupra artei și creației populare. Al doilea curent - deschiderea spre cultura europeană. Promotorii acestuia doreau promovarea avangardismului cultural european și desprinderea de tradiționalul ancestral românesc. O primă caracteristică a acestui curent - marii personalități s-au înscris în cadrul lui: Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat Bengescu, Panait Istrati, Tristan Tzara, Horia Creangă etc.. Unii dintre acești creatori au scris și în limbi străine pentru o mai rapidă receptarea a culturii românești în Europa. A doua caracteristică -  afirmarea foarte clară a realității conform căreia cultura românească era parte integrantă din cea europeană, depășindu-se complexul anterior al „integrării în Europa”. Acești mari reprezentanți ai culturii interbelice au afirmat, contrar tradiționaliștilor, că România și cultura ei sunt europene prin definiție, opunându-se și unor păreri extremiste exprimate, printre alții, de filozoful Nae Ionescu, conform cărora cultura română ar aparține unui spațiu ortodox ideal ce nu ar avea nimic în comun cu Occidentul catolic și protestant.

SUBIECTUL III.1:

 Pentru formarea competenței specifice 2.5 din secvența didactică A considerăm că este adecvată metoda Cubului. Această metodă, prin cele 6 sarcini, permite înțelegerea de ansamblu, globală a oricărui conținut, formarea oricărei competențe care presupune analiză, argumentare etc.. Prin cele 6 sarcini elevii parcurg toate nivelurile cognitive ale taxonomiei lui Benjamin Bloom. Mai întâi profesorul va indica elevilor două categorii de resurse didactice. Prima - resurse bibliografice: „Cronica Ilustrată a Omenirii”, apărută la Editura Litera, „Ascensiunea Occidentului” - autor William H. Mc Neill, „Istoria Lumii” - autor J.P. Roberts. A doua categorie - resurse multimedia diverse, ca de exemplu: bloguri de istorie, lecții și referate de pe siteuri ca historia.ro, historice.ro etc., sau lecții și tematici de istorie de pe platform educaționale - prezi, de exemplu. Apoi, profesorul stabilește sarcinile pe care le scrie pe suprafețele unui cub:

1. Descrieți principalele organisme ale ONU și rolul acestora în cadrul relațiilor internaționale postbelice, exemplu: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate;

2. Comparați regimul comunist neostalinist ceușist cu regimurile comuniste din Polonia și Iugoslavia;

3. Aplicați cunoștințele despre rolul unor personalități ca H. Truman, N. Hrușciov etc. în Războiul Rece și explicați de ce Războiul Rece nu s-a transformat într-un nou război mondial;

4. Asociați următoarele noțiuni și concepte istorice - revoluția din Ungaria, sindicatul Solidaritatea, titoism, neostalinism - într-un eseu cu tema „Trăsături specifice ale regimurilor comuniste est-europene”;

5. Analizați factorii care au determinat eșecul economic al regimurilor comuniste est-europene;

6. Argumentați, pro sau contra, dacă Actul Final de la Helsinki, din 1075, a contribuit la slăbirea și, ulterior, căderea regimurilor comuniste din Europa de Est.

 Elevii vor fi împărțiți în 6 grupe, fiecărei grupe revenindu-I căte0o sarcină. Organizarea elevilor se poate face și pe două grupe mari, fiecărei grupe revenindu-i 3 sarcini din 3. După ce fiecare grupă își prezintă produsul final în conformitate cu sarcina primită, elevii pot fi reîmpărțiți în două grupe mari care vor trebui să resolve următoarele două sarcini:

1. Pe baza celor studiate, analizați eficiența acțiunilor ONU în perioada postbelică și în zilele noastre;

2. Analizați consecințele prăbușirii comunismului în țările est-europene având în vedere greutățile tranziției la economia de piață, mentalitățile oamenilor, și explicați de ce în unele țări foste comuniste o bună parte a populației regretă aceste regimuri.

 Matricea de specificație asigură validitate și obiectivitate ridicată evaluării. Ea se stabilește având în vedere unele aspecte: selectarea conținuturilor de evaluat, stabilirea nivelului de performanță avut în vedere de profesor în funcție de nivelul clasei, - minimal, mijlociu, maximal -, stabilirea numărului de itemi în funcție de competențele specifice și conținuturile de evaluat, - itemii trebuie să fie formulați în așa fel încât să favorizeze gândirea, creativitatea elevilor și personalizarea răspunsurilor acestora. Matricea poate fi de două feluri: matrice generală, în care se bifează cu x competențele și conținuturile evaluate, și matrice detaliată în care se stabilește ponderea în procente a fiecărei competențe specifice și a fiecărui conținut ce trebuie evaluat; în funcție de ponderea acestora se calculează numărul de itemi pentru aceste competențe și conținuturi. Matricea prezintă, printre altele, două caracteristici. Prima - este utilă în cazul testelor sumative-finale în care se evaluează mai multe competențe specifice și conținuturi în conformitate cu standardul de performanță avut în vedere. A doua - rolul profesorului evaluator în alcătuirea matricei este esențial; de pildă, pentru matricea detaliată el este cel care atribuie procentele ce urmează a fi evaluate din fiecare competență specifică, pe fiecare domeniu-temă-conținut. Astfel, matricea de specificație ajută la personalizarea evaluării și la adaptarea acesteia la nivelui clasei de elevi.

 O metodă complementară-alternativă de evaluare adecvată pentru secvența didactică A este portofoliul. Portofoliul este o metodă de evaluare longitudinală, potrivită pentru evaluarea sumativă-finală. Pune în evidență capacitatea elevilor de a se exprima într-un limbaj adecvat Istoriei și capacitatea de învățare pe o perioadă mai lungă de timp. Portofoliul evaluează global, holistic capacitățile elevilor raportate la competențele generale și specifice din programa școlară. Capacitățile elevilor se evaluează diferențiat, pe niveluri de performanță. Utilizarea portofoliului pentru secvența didactică A prezintă multiple avantaje. Iată dintre ele: primul - sarcinile de învățare enunțate mai sus în cadrul metodei Cubului pot fi rezolvate prin portofoliu.  În fiecare grupă, elevii își coordonează eforturile în realizarea portofoliului. Întrucât majoritatea metodelor moderne sunt cronofage, portofoliul permite economii importante de timp și o realizare a sarcinilor într-un mod optim. Al doilea avantaj, amintit mai sus deja, - permite evaluarea globală, holistică a elevilor pe niveluri de performanță. Din păcate, marele dezavantaj al acestei metode este acela că o serie de sarcini din cadrul său se realizează de către … părinți.

2. Itemii cu răspuns scurt prezintă atât avantaje cât și dezavantaje. Printre avantaje se numără: evaluarea unui mare număr de competențe operaționale-derivate dacă sunt numeroși în cadrul probei de evaluare, răspunsurile pot fi ușor verificabile și cuantificabile, - necesitând formularea unor definiții, recunoașterea unor relații cauză-efect, definirea unor noțiuni și concepte -, nepermițând divagații în jurul răspunsurilor. Printre dezavantaje menționăm: evaluează doar niveluri inferioare ale taxonomiei lui Benjamin Bloom, - definiții, recunoașterea relațiilor cauză-efct, cunoașterea unor concepte și noțiuni -, favorizează memorarea mecanică întrucât răspunsurile au fost formulate de către profesor, anterior evaluării, în predare și, astfel, nu pun în caloare gândirea și creativitatea elevilor.

 Pentru evaluarea competenței specifice 3.1 din secvanța didactică B se poate proiecta următorul item cu răspuns scurt: Menționați-precizați în ce fel a contribuit Tudor Vladimirescu la afirmarea ideii de unire a Principatelor Române? Răspunsul așteptat - A făcut apel la uniatea de acțiune cu moldovenii „ca unii ce suntem de un neam, de o lege și sub autoritatea aceleiași puteri protectoare, pentru ca la un gând și acțiune să câștigăm libertățile acestor două Prințipaturi.” 

 Itemii de tip eseu structurat prezintă numeroase aspecte specifice. Iată 3 dintre ele: primul - evaluează în mod global și valid competențe specifice și conținuturi care nu pot fi evaluate concludent prin itemi obiectivi și semiobiectivi; al doilea - permit personalizarea răspunsurilor, facilitând gândirea și creativitatea elevilor; al treilea - în cerințele formulate se pot găsi situații-problemă care favorizează dezvoltarea gândirii divergente, dezvoltă la elevii strategii euristice sau algoritmice pentru rezolvarea acestora.

 Pentru evaluarea ambelor copetențe specifice din secvența didactică B se poate proiecta următorul item eseu structurat: Realizați în maxim 1-2 pagini un eseu cu tema „Românii între două revoluții”, având în vedere următoarele cerințe:

1. Argumentarea rolului Revoluției din 1821 în afirmarea ideii unirii Principatelor Române - 20 de puncte;

2. Prezentarea formelor de luptă ale românilor utilizate între 1822-1848 - 30 de puncte;

3. Argumentați afirmația: „Generația Pașoptistă - Generație europeană!” - 40 de puncte.

Notă: se acordă 10 puncte din oficiu.

 Răspunsul așteptat - de control: „Revoluția din 1821 a strigat Unitate!”, după cum afirma, pe drept cuvânt, Nicolae Bălcescu. Într-adevăr, această revoluție a deschis drumul afirmării ideii de unire a Principatelor. Mai mult, a pus în lumină, prin ecourile ei, și manifestarea conștiinței naționale și a voinței de unire ale românilor transilvăneni, care-l așteptau pe „crăiuțul Todoruț” să vină să-i elibereze. Lupta pentru afirmarea drepturilor românilor la libertate și unitate națională va continua în perioada ulterioară, până la Revoluția din 1848, mai ales în forma societăților secrete de tip masonic. Printre acestea amintim rolul deosebit de important a societății conduse de Ion Câmpineanu, societate cunoscută sub numele de „Partida Națională”. Această societate masonică a dezvoltat clar ideea unirii românilor și a independenței lor în două programe: „Actul de Unire și Independență” și „Osăbitul Act de numire al suveranului românilor”. Ideile acestea vor fi dezvoltate la o scară mult superioară de către conducătorii Revoluției Pașoptiste. Ideile de unitate și independență s-au regăsit într-o serie de programe revoluționare. Amintim, printre altele: „Dorințele Partidei Naționale din Moldova”, „Memoriul națiunii române din Marele Principat al Ardealului, Banat, părțile vecine Ungariei și Bucovina” etc.. Pe lângă cerințele privind emenciparea națională, pașoptiștii au formulat și revendicări în spiritul modernizării societății după modelul impus de Marea Revoluție Franceză din 1789. Enumerăm câteva dintre aceste revendicări: separația puetrilor în stat, liberate de conștiință, drepturile naturale ale omului, desființarea clăcii-iobăgiei, vot universal etc.. Chiar dacă Revoluția Pașoptistă a fost înfrântă prin intervenția militară a Rusiei, a Imperiului Otoman și a Austriei, pașoptiștii, - în mare parte exilați -, vor continua lupta lor și vor contribui la impunerea problemei unirii Principatelor ca o problem europeană. De asemenea, vor integra cerințele luptei românilor în ansamblul desfășurărilor din Europa, - exemplu: pregătirea unei noi revoluții europene. Prin aceste acțiuni, pașoptiștii au demonstrat aderarea lor deplină la concepțiile modernizatoare europene, putându-se afirma, fără nicio reținere, că: „Generația pașoptistă - (a fost) Generație europeană!” 

TITULARIZARE ISTORIE 2025

SUBIECTUL I (30 de puncte):

A. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„Miza primului război punic este Sicilia. În 264 î.e.n, neliniștiți de progresele cartagineze în Sicilia, romanii hotărăsc să trimită trupe în insulă pentru a susține [...] pe mercenarii italioți (mamertinii) [...]. Riscul unei înfruntări directe cu Cartagina este mare, dar, la Roma, Senatul este supus presiunii tuturor celor ce au de gând să cucerească Sicilia: marii proprietari funciari care aspiră să cucerească noi pământuri şi sclavi, cei ce sprijină armata, antreprenorii diverselor lucrări publice, dar şi muncitorii şi meșteșugarii care trăiesc de pe urma expedițiilor militare. [...] «Opțiunea pentru război» câștigând, lupta se angajează între cele două puteri mediteraneene.”

                                                                                     (S. Bernstein, P. Milza, Istoria Europei)

Pornind de la sursa dată, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Scrieți o relație istorică de cauzalitate stabilită între două informaţii selectate din sursa dată, precizând rolul fiecăreia dintre aceste informații (cauză, respectiv efect). 1 punct;

2. Menţionaţi o cauză și două consecințe ale triumviratului constituit în anul 60 î. Hr., în Republica romană. 3 puncte;

3. Prezentați o consecință militară și una diplomatică ale ascensiunii Macedoniei în lumea greacă, în secolul al IV-lea î. Hr. 4 puncte;

4. Prezentați o asemănare și o deosebire dintre lumea greacă din secolele al VI-lea – al V-lea î.Hr. și statul roman din secolele al V-lea – IV-lea î. Hr. 4 puncte;

5. Analizați, prin prezentarea a două fapte istorice, rolul lui Carol cel Mare în evoluția politică a Europei medievale. 5 puncte.

B. Citiţi afirmaţia următoare: „În întreaga Europă, cele patru decenii postbelice au adus la vest de Cortina de Fier o spectaculoasă îmbunătățire economică și socială, care a avut loc pe un fundal de legalitate constituțională și pace politică.”

                                                              (P. Johnson, O istorie a lumii moderne 1920-2000)

Argumentaţi, în una-două pagini, opinia dumneavoastră referitoare la afirmația dată, prin prezentarea a trei fapte istorice.

Notă! Se punctează formularea opiniei, precizarea faptelor istorice şi menționarea a câte două caracteristici ale fiecăruia, utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia, utilizarea limbajului istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice/logice, structurarea argumentării și respectarea limitei de spaţiu. 13 puncte.

Rezolvare:

1. Relația istorică de cauzalitate se poate stabili între următoarele două informații: cauza - „Miza primului război punic este Sicilia. În 264 î.e.n. (…), romanii hotărăsc să trimită trupe în insulă pentru a susține (…) pe mercenarii italioți (mamertini).”; efectul - „ (…), Senatul este supus presiunii tuturor celor ce au de gând să cucerească Sicilia: marii proprietarii funciari (…), cei care sprijină armata, antreprenorii (…), muncitorii și meșteșugarii (…)” Rolul acestor informații: cauza, aleasă de noi, pune în evidență miza pe care o avea Sicilia pentru Roma. Printre altele, oferea posibilitatea controlării Mediteranei apusene și reprezenta o punte importantă pentru atacarea directă chiar a Cartaginei. Efectul, selectat de noi, pune în evidență posibilitățile pe care Sicilia le oferea diverselor categorii sociale din Roma, - exemplu: marilor proprietari funciari aspirau să cucerească noi pământuri și sclavi.

2. O cauză importantă ce a determinat încheierea așa-numitului prim triumvirat în anul 60 î.H. a fost reprezentată de necesitatea de a controla aristocrația senatorială care dobândise largi privilegii și bogății în urma expansiunii teritoriale a Republicii Romane. Triumviratul a fost încheiat între Pompei, Caesar și Crassus. Nu a fost un triumvirat încheiat în condițiile legii, fiind vorba, mai degrabă, de o înțelegere între cei trei generali și oameni politici pentru exercitarea puterii și pentru a acționa contra nobilimii senatoriale. Dintre consecințele triumviratului menționăm două. Prima: accentuarea rolului exercitat în viața politică de generalii care se comportau ca niște adevărați monarhi. A doua: a accentuat criza politică a Republicii Romane. Astfel, după moartea lui Crassus din anul 56 î.H., în războiul cu parții,  între Caesar și Pompei a izbucnit un război civil pentru controlul deplin al puterii politice, război care va duce la înfrângerea lui Pompei și la instaurarea dictaturii lui Caesar.

3. Consecința militară: Macedonia, condusă de regele Filip al II-lea, a învins rezistența polisurilor grecești, și Filip al II-lea se va proclama hegemon al Greciei. Consecința diplomatică: Filip al II-lea a încheiat cu polisurile grecești „Liga de la Corint”, o alianță politico-militară, în urma căreia el a devenit hegemon al Greciei, după cum am amintit, și s-a proclamat „campion al luptei grecilor contra barbarilor perși”. Pe baza pretenției că Macedonia conduce, de fapt, lupta contra „barbariei persane”, Alexandru Macedon/Alexandru cel Mare, fiul lui Filip al II-lea, va fi primit în Egipt ca un adevărat eliberator și continuator legitim al faraonilor.

4. Asemănarea: și în lumea greacă a secolelor VI-V î.H., și în statul roman din secolele V-IV î.H., au avut loc importante frământări și reforme. La Atena, printre altele, au avut loc reformele lui Clistene și Pericle, iar la Roma se instaurase, în urma revoltei din anul 509 î.H., împotriva ultimului rege etrusc Tarquinus Superbus, Republica romană, un regim politic dominat de patricieni în primii 200 de ani, un regim oligarhic. În urma reformelor Atena a devenit un polis democratic, în timp ce, Republica Romană va cunoaște clivajul social foarte puternic dintre patricieni și plebei. Deosebirea: în Atena, așadar, se instaurează democrația - în secolul V î.H., Atena va deveni „școala întregii Elade”, după cum afirma Pericle, modelul politic atenian răspândindu-se în foarte multe polisuri grecești. În schimb, la Roma, luptele dintre patricieni și plebei vor duce la o serie de reforme de care va beneficia pătura bogată a plebeilor. Aceasta va fuziona cu patricienii, formându-se o nouă elită socială și politică - nobilimea. Restul pelbei va deveni o pătură socială parazitară, întreținută gratuit de către autorități prin „pâine și circ”.

5. Pentru evoluția politică a Europei medievale rolul lui Carol cel Mare a fost determinant. Ilustrăm această afirmație prin două fapte istorice fundamentale. Primul - renașterea ideii de Imperiu Roman în Occident. Carol cel Mare, - 768-814 -, a lansat ample campanii de cuceriri militare. Printre altele, a cucerit o însemnată parte a Italiei, inclusiv Roma. Astfel, el a pretins că a restaurat Imperiul Roman de Apus. Inițiativa încoronării sale, la 25 decembrie 800, ca împărat roman, a aparținut Papei Leon al III-lea. În viziunea Papei, Carol cel Mare trebuia să ia locul împăratului de la Constantinopol, căzut în erezia iconoclastă. Carol cel Mare, însă, se considera „un nou David”, împărat și preot în creștinătatea apuseană, rol care nu împieta asupra autorității împăraților din Constantinopol în imperiul lor răsăritean. Aceasta era o viziune politică realistă pentru că imperiul lui Carol cel Mare avea prea puține în comun cu fostul Imperiu Roman. Printre altele, capitala Imperiului Carolingian se afla al Aachen, nu la Roma. Chiar și așa, perioada domniei lui Carol cel Mare a fost esențială pentru nașterea a două Europe politice cu două centre - Aachen și Constantinopol. Aceste două Europe se vor despărți, mai târziu, și în plan religios, în catolici și ortodocși. Al doilea fapt istoric - generalizarea instituției vasalității. Carol cel Mare și-a dat seama de fragilitatea raporturilor politice de supunere ale nobililor din imperiu față de împărat. Astfel, a avut ideea de a generaliza relațiile de vasalitate la nivelul întregii structuri nobiliare din imperiu. În aceste condiții, împăratul a legat relații de vasalitate cu toți marii nobili și i-a detrminat și pe aceștia să facă același lucru cu nobilii aflați în slujba lor. A apărut, în final, o ierarhie vasalică ce laga întreaga nobilime din imperiu, de la marii la micii nobili, și în care împăratul era suzeranul tuturor. Practic, Carol cel Mare poate fi considerat, pe drept cuvânt, fondatorul oficial al regimului feudal. Acest regim va caracteriza, ulterior, statele succesoare ale Imperiului Carolingian - Franța, Italia, Germania.

B. Citiţi afirmaţia următoare: „În întreaga Europă, cele patru decenii postbelice au adus la vest de Cortina de Fier o spectaculoasă îmbunătățire economică și socială, care a avut loc pe un fundal de legalitate constituțională și pace politică.”

                                                              (P. Johnson, O istorie a lumii moderne 1920-2000)

 Argumentaţi, în una-două pagini, opinia dumneavoastră referitoare la afirmația dată, prin prezentarea a trei fapte istorice.

Notă! Se punctează formularea opiniei, precizarea faptelor istorice şi menționarea a câte două caracteristici ale fiecăruia, utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia, utilizarea limbajului istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice/logice, structurarea argumentării și respectarea limitei de spaţiu. 13 puncte.

Rezolvare: Europa Occidentală în perioada postbelică:

 După cel de-al Doilea Război Mondial, statele din vestul Europei au cunoscut o mare dezvoltare economică, fapt care a demonstrat că valorile promovate de aceste state, - economia de piață, democrația parlamentară, drepturile și libertățile fundamentale ale omului -, erau cele mai avansate și asigurau dezvoltare economică și bunăstarea socială a cetățenilor. Vom argumenta această afirmație prin prezentarea a trei fapte istorice determinante. Primul - Planul Marshall. Pentru refacerea economică a acestor state, și chiar a celor din estul Europei, S.U.A. au lansat Planul Marshall. Planul a fost respins de statele comuniste aflate în sfera de influență a U.R.S.S.. Astfel, Planul Marshall s-a limitat la statele vest-europene. El a asigurat refacerea rapidă a acestor state. Planul a prezentat, printre altele, două caracteristici. Prima - a asigurat resursele financiare de care aveau nare nevoie statele vest-europene, circa 16 miliarde de dolari. Astfel, aceste state au reușit să-și reconstruiască economiile distruse de război. Totodată, Planul a permis înlăturarea primejdiei ca Partidele Comuniste să profite de situația economică și socială precară și să preia puterea politică în țări ca Franța și Italia, unde erau foarte puternice și foarte influente în societate. A doua caracteristică - pentru a fi bine dirijat și orientat, Planul Marshall a contribuit la declanșarea procesului de integrare europeană. S-a fosrmat Organizația de Cooperare Economică și Dezvoltare/O.C.E.D.. Această organizație a dirijat procesul de reconstrucție în mod unitar. Al doilea fapt istoric - declanșarea procesului de integrare europeană. Statele vest-europene și-au însușit lecțiile severe ale celui de-al Doilea Război Mondial și dorind să evite pe viitor noi conflicte distrugătoare între ele, au declanșat procesul de integrare europeană. Integrarea europeană prezintă o serie de carcteristici. Iată două dintre ele. Prima - prin această integrare, statele participante, - la început 12, iar, odată cu trecerea anilor, tot mai multe -, doreau să constituie o piață economică comună bazată pe libertatea circulației bunurilor și a persoanelor. Prin crearea acestei piețe unice, statele vest-europene puteau face față cu succes concurenței cu puternicele forțe economice ale lumii: S.U.A., Canada, Japonia, China, India. A doua caracteristică - integrarea europeană a contribuit la dezvoltarea economică a statelor și la bunăstarea socială a cetățenilor. Al treilea fapt istoric - „cei 30 de ani glorioși”. Planul Marshall și integrarea europeană au stat, așadar, la baza unei puternice dezvoltării economice a statelor vest-europene. Toate statele vest-europene, nu doar cele care erau angrenate în procesul integrării europene, au cunoscut acești „39 de ani glorioși”. Acest fapt are și el o serie întreagă de trăsături caracteristice. Menționăm două. Prima - apariția „statului bunăstării sociale”, a „statului providență”. Dezvolatrea economică puternică a permis alocarea unor mari sume de bani din bugetele naționale pentru construcția de locuințe, pentru educație, sănătate, turism, sport, cercetare științifică. În fruntea dezvoltării economice s-a aflat R.F. Germană - s-a vorbit, în epocă, despre „miracolul economic vest-german”. A doua trăsătură - dezvoltarea economică a declanșat, oarecum paradoxal, mari frământări și revolte, mai ales ale tineretului. În 1968, tinerii din mai multe state vest-europene au declanșat ample mișcări de protest. Acestea au forțat statele respective să întreprindă mari reforme care au dus la perfecționarea cadrului politic instituțional care stătea la baza dezvoltării acestor state. Din prezentarea, pe scurt, a acestor fapte istorice, putem constata că, într-adevăr, statele vest-europene au cunoscut în deceniile postbelice, după cum afirmă istoricul Paul Johnson, „o spectaculoasă îmbunătățire economică și socială, care a avut loc pe un fundal de legalitate constituțională și pace politică.” Suntem, așadar, de acord cu opinia exprimată de acest istoric, după cum am încercat să demonstrăm în scurta noastră argumentare.

SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte):

 Elaborați, în trei - cinci pagini, o sinteză referitoare la evoluția spațiului intracarpatic și a spațiului românesc extracarpatic în secolul al XIX-lea, având în vedere:

- menționarea a două acțiuni din domeniul cultural, desfășurate în spațiul românesc, în prima jumătate a secolului al XIX-lea și a câte unei consecințe a fiecăreia;

- precizarea a doua fapte istorice desfășurate în Transilvania, în anul 1848 și prezentarea unei deosebiri și a unei asemănări între acestea;

-menționarea a două fapte istorice din perioada 1856-1857 referitoare la spațiul românesc extracarpatic și a câte două caracteristici ale fiecăruia dintre acestea;

- prezentarea politicii interne din statul român în anii 1860-1863, respectiv 1880-1884, utilizând câte două fapte istorice pentru fiecare perioadă;

-menționarea a două fapte istorice prin care statul român participă la relațiile internaționale în deceniul opt al secolului al XIX-lea și a câte unei cauze specifice fiecăruia dintre acestea.

Notă: Se punctează și evidenţierea relaţiei de cauzalitate, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice, utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea sintezei elaborate, respectarea limitei de spaţiu.

Rezolvare: Spațiul românesc în secolul XIX:            

 Secolul XIX a fost numit, pe drept cuvânt, secolul naționalităților. Acest aspect definitoriu s-a evidențiat și în spațiul românesc. Secolul a fost apreciat de către Ion Ghica, importantă personalitate a secolului, ca fiind „cel mai luminos din istoria multiseculară a poporului român”. În acest secol s-a afirmat și s-a îndeplinit o parte însemnată a programului politic național - unirea Principatelor și independența. De asemenea a avut loc un amplu proces de adaptarea a modelului de dezvoltare vest-european la particularitățile societății românești, societate care a cunoscut, pe întreg parcursul secolului, mari transformări politice, economice, sociale și culturale.

 În plan cultural, în prima jumătate a secolului XIX, putem remarca două acțiuni foarte importante pentru afirmarea ideilor de unitate națională ale românilor. O primă acțiune a fost reprezentată de deschiderea cursului de istorie națională la Iași de către Mihail Kogălniceanu. A doua acțiune - Nicolae Bălcescu a elaborat lucrarea „Românii supt Mihai Voievod Vitaezul”, în care Mihai Viteazul apare ca exemplu de acțiune hotărâtă pentru unitatea Țărilor Române, exemplu demn de urmat de către contemporanii lui Bălcescu. De altfel, cultura națională, prin progresele ei, a contribuit esențial la edificarea programului național al românilor.

 Acest programul politic național a fost amplu afirmat în Revoluția Pașoptistă. Între altele, în Transilvania, pe parcursul anului 1848, s-au remarcat două fapte istorice importante. Primul - Marea Adunare Națională de la Blaj, 3-5 mai 1848. În cadrul Adunării s-a adat citire „Petiției Națiunii Române” sau „Petiției Țării” (cum mai este cunoscută). Aceasta afirma măzuința națiunii rpmâne de a fi națiune independentă față de celelalte națiuni din Transilvania și dreptul națiunii române de a se pronunța în mod decisiv în chestiunea unirii Transilvaniei cu Ungaria. Ideea independenței națiunii române implica dreptul românilor de a fi numiți în documentele oficiale ale celorlalte națiuni din Transilvania cu numele de „români”, nu de „olahi”, „blachi”, „valahi”. Al doilea fapt istoric important - Adunarea Națională de la Sibiu, din septembrie 1848. În cadrul acesteia s-a reafirmat programul revoluției române și a fost condamnată politica de teroare a autorităților revoluționare maghiare conduse de Lajos Kossuth. Între aceste două fapte istorice observăm o asemănare - afirmarea programului politic național. Observăm și o deosebire - Adunarea Națională de la Blaj a încercat să prevină unirea Transilvaniei cu Ungaria, în timp ce, Adunarea de la Sibiu a argumentat opțiunea românilor de a coopera cu Austria, văzută ca o țară liberală, și de a respinge cooperarea cu revoluționarii maghiari, mai ales în contextual ultimatumului adresat de Kossuth românilor de a reveni „la supunere față de patria ungară, altfel, vor fi șterși de pa fața Pământului!”

 După Revoluția Pașoptistă, s-a intensificat lupta românilor pentru unire. În contextual epocii, unirea va fi posibilă doar parțial, sub forma unirii Principatelor Moldova și Țara Românească. Lupta pentru realizarea unirii a fost favorizată de înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei. Acțiuni decisive pentru unire se realizează în anii 1856-1857. Ilustrăm această afirmație prin prezentarea a două fapte istorice. Primul - Congresul de Pace de la Paris și Tratatul încheiat la sfârșitul acestui Congres. Tratatul de la Paris, din 18/30 martie 1856, nu aproba explicit unirea Principatelor dar, nici nu o descuraja. Tratatul prezintă, printre altele, două caracteristici. Prima - impunerea garanției colective a Marilor Puteri asupra Principatelor, garanție ce înlocuia protectoratul Rusiei. În contextul de atunci, nu se putea cere independența, dar garanția colectivă însemna că nicio putere nu mai putea interveni militar în Principate fără acordul celorlalte, lucru imposibil de realizat datorită intereselor foarte diferite pe care le aveau aceste Mari Puteri. Astfel, Principatele puteau fi ferite de noi intervenții militare, mai ales din partea Turciei și a Rusiei. A doua caracteristică - Tratatul de la Paris a impus organizarea de Adunări ad-hoc care să exprime voința românilor asupra unirii. Al doilea fapt istoric - Adunările ad-hoc. Acestea și-au desfășurat activitatea în 1857. Și pentru acest fapt istoric evidențiem două caracteristici. Prima - pentru prima dată în istoria Principatelor, reprezentanții tuturor stărilor sociale și-au exprimat puctele de vedere într-o chestiune esențială pentru viitorul Principatelor - Unirea. A doua - Adunările ad-hoc au dat glas „celor dintâi, celor mai generale, mai naționale dorințe ale Țării”. Printre altele, „alegerea unui domn străin ereditar dintr-o familie domnitoare din Europa ai cărui urmași să fie crescuți în religia Țării”.

 După înfăptuirea unirii, trebuia să se treacă la realizarea unor mari reforme necesare dezvoltării României. Astfel, pentru anii 1860-1863 remarcăm două fapte istorice esențiale în această direcție. Primul - acțiunea hotărâtă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în direcția unificării administrative și politice depline a Principatelor. Se  remediau, astfel, din mers, consecințele negative ale Convenției de la Paris din 1858. Au fost unificate, de pildă, serviciile de telegraf, a fost unificată armata etc.. Reprezentanțele diplomatice ale Principatelor au fost, de asemenea, unificate. Al doilea fapt istoric - adoptarea unor legi fundamentale pentru dezvoltarea România. De pildă, Legea secularizării averilor mănăstirești. Aceasta făcea referire, în special, la averile mănăstirilor închinate care dețineau circa 25% din pământul țării. Acțiunea reformatoare a lui A.T. Cuza se va intensifica după lovitura de stat din 2/14 mai 1864.

 Unirea Principatelor și reformele lui Cuza au constituit temelia luptei pentru independență a României. Această luptă pentru independență se intensifică odată cu aducerea prințului străin, în persoana prințului german Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Lupta pentru independență a intrat în linie dreaptă în urma redeschiderii „problemei orientale”, prin răscoalele antiotomane din Bosnia-Herțegovina și Bulgaria. Remarcăm astfel, pentru deceniul 8 al secolului XIX, două fapte istorice importante. Primul - participarea României la războiul antiotoman din 1877-1878, alături de Rusia. Cauza imediată, a acestei participării, a fost reprezentată de constituția otomană din 1876 care proclama România drept „provincie privilegiată” a Imperiului Otoman, aspect care însemna, practic, desființarea statului național român. România își va declara independența la 9-10 mai 1877 și se va alătura Rusiei la război. Al doilea fapt istoric - în 1878, prințul Carol a primit titlul de „Alteță Regală”. Astfel, după obținerea independenței, era necesar ca România să-și ilustreze noul său statut internațional și printr-o nouă formă de organizare politică a statului. România a inițiat demersuri diplomatice pentru declararea ei ca Regat. Prima etapă - în septembrie 1878, Carol a primit titlul, amintit mai sus, de „Alteță Regală”.

 După recunoașterea internațională a independenței, în cadrul Congresului de la Berlin, din 1878, era necesar ca România să se consolideze ca stat independent prin acțiuni politice hotărâte. În această direcție, remarcăm, pentru perioada anilor 1880-1884, două fapte istorice foarte importante. Primul - proclamarea României, în mod oficial, ca Regat, în 1881. Aceasta s-a realizat prin votul din Parlamant din 14 martie 1881. Apoi, la 10/22 mai 1881, Carol I și Elisabeta de Wied au fost încoronați solemn ca suverani ai României. Ulterior, s-a rezolvat și problema succesiunii la tron, stabilindu-se ca în lipsa unor moștenitori direcți, succesor să fie Ferdinand de Hohenzollern, nepot de frate al lui Carol I, care a sosit în România. Al doilea fapt istoric - înființarea Domeniilor Coroanei/Regale. Astfel în 1884, Parlamentul a adoptat Legea Domeniilor Regale, prin care familia regală a fost înzestrată cu 12 proprietăți care aveau peste 118 000 de hectare de teren arabil și de păduri. Se consolida și în acest mod monarhia constituțională, deși legea a fost amplu criticată, în special de către liberalii radicali conduși de C.A. Rosetti și de către oameni politici cu vederi antimonarhiste, ca de exemplu: Anton Bacalbașa, Gheorghe Panu etc..

 Către sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, România se consolidase destul de mult și devenise centrul spre care convergeau forțele politice și sociale și din provonciile aflate sub dominații străine, aspect care pregătea, încet dar sigur, marele act politic al anului 1918 - realizarea deplinei unități naționale a românilor.

 SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte):

Următoarele secvențe fac parte din programele școlare pentru disciplina istorie:

A. Competenţe specifice:

1.1. Utilizarea coordonatelor de timp şi spaţiu în prezentarea faptelor şi proceselor istorice;

2.2. Explorarea surselor istorice prin utilizarea instrumentelor specifice gândirii critice.

Domenii de conţinut - Conţinuturi şi studii de caz:

1. Lumea la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

- Primul Război Mondial. Evoluţia alianţelor. Fronturile de luptă Studii de caz:  Revoluţia industrială şi războiul. Noul armament şi victimele lui§  Viaţa în tranşee şi frontul de acas㧠 România şi Primul Război Mondial§ - Tratatele de pace. Noua hartă a Europei (Programa școlară pentru disciplina Istorie, clasa a VII-a, OMENCȘ nr. 3393 / 28.02.2017)

B. Competenţe specifice:

1.2. Evidenţierea relaţiei cauză - efect într-o succesiune de evenimente sau procese istorice;

2.4. Analiza critică a acţiunii personalităţilor şi grupurilor umane in diverse contexte.

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE - Expansiunea europeană • Probleme de atins: Călătorii şi descoperirea noilor lumi, imperii coloniale în secolele XVI-XVII (Programa școlară pentru clasa a IX-a - Istorie, OMECT nr. 3458/09.03.2004)

1. Prezentați formarea/dezvoltarea competențelor specifice din secvențele A și B, având în vedere:

- exemplificarea formării/dezvoltării unei competențe specifice din secvența A (menționarea competenței vizate, a metodei didactice, a modului de organizare a clasei și a trei sarcini de lucru date elevilor, utilizând informație istorică din Conţinuturi şi studii de caz);

- exemplificarea formării/dezvoltării unei competențe specifice din secvența B (menționarea competenței vizate, a metodei didactice, diferite de aceea de la secvența A, a două resurse didactice și a trei sarcini de lucru date elevilor, utilizând informație istorică din Conţinuturi).

2. Evaluați competențele specifice din secvențele A și B, având în vedere:

- menționarea unui avantaj al utilizării itemilor semiobiectivi;

- proiectarea unui item semiobiectiv, adecvat evaluării unei competențe specifice din secvența A, precizând competența evaluată, tipul de item din această categorie și utilizând informație istorică din Conţinuturi şi studii de caz;

- proiectarea unui item subiectiv prin care să evaluați o competență specifică din secvența B, precizând competența evaluată, tipul de item din această categorie și utilizând informație istorică din Conţinuturi.

Notă: Se punctează şi corectitudinea ştiinţifică a informaţiei istorice utilizate la subpunctele 1. și 2., respectiv răspunsurile corespunzătoare itemilor.

Rezolvare:

1. Pentru formarea/dezvoltarea competenței specifice 2.2 din secvența A, profesorul de istorie poate utiliza metoda cadranelor. Metoda conține 4 sarcini. Elevii vor fi împărțiți în 3 grupe, fiecărei grupe revenindu-i o sartcină de rezolvat. A patra sarcină va fi rezolvată în clasă de către toți elevii, ca o concluzie după modelul/procedeul „analiză finală”. Cele 4 sarcini pot fi formulate astfel:

Cadran 1 - Analizați impactul Revoluției industriale asupra armamentelor;

Cadran 2 - Realizați un eseu cu tema „Viața cotidiană și frontul de acasă”;

Cadran 3 - Alcătuiți o investigație privitoare la cauzele eșecului campaniei armate române din 1916;

Cadran 4 - Argumentați că Primul Război Mondial a fost primul război total din istorie.

 Pentru realizarea acestor sarcini, profesorul va indica câteva surse bibliografice ce vor putea fi folosite de către elevi, anume: „Ascensiunea Occidentului - o istorie a comunității umane și un eseu retrospectiv”, autor William H. Mc Neill; „Istoria lumii”, autor J.P. Roberts; „Istoria Europei”, volumul V, autori Serge Bernstein, Pierre Milza. Desigur pot fi utilizate și alte surse bibliografice dar, considerăm că lucrările indicate mai sus, aparținând unor istorici renumiți, conțin judecăți și analize pertinente care-i vor ajuta mult pe elevi în realizarea sarcinilor. Grupele de elevi își vor prezenta analizele în cadrul unei lecții-bilanț. După îndeplinirea primelor 3 sarcini, cea de-a patra sarcină va fi realizată, cum am precizat mai sus, de către toți elevii, în cadrul procedeului „analiză finală”.

 Pentru formarea /dezvoltarea competenței specifice 2.4 din secvența B, profesorul de istorie va utiliza metoda cubului. Această metodă este foarte clar orientată spre dezvoltarea gândirii critice a elevilor. Prin cele 6 sarcini înscrise pe cele 6 fețe ale cubului, metoda îi introduce pe elevi în toate cele 6 nivele ale taxonomiei cognitive a lui Benjamin Blum. Metoda se aplică cu succes pentru aproape toate conținuturile istorice și pe aproape orice colectiv de elevi. Cele 6 sarcini trebuie, în principiu, distribuite unor elevi organizați în 6 grupe, dar, pot fi distribuite și câte 2 sarcini unor elevi organizați în 3 grupe. Așadar, profesorul organizează colectivul de elevi în 3 grupe, distribuindu-le câte 2 sarcini din cele 6. Sarcinile pot fi formulate astfel:

1. Descrieți principalele călătorii care au dus la noile descoperiri geografice!

2. Comparați nivelul de dezvoltare al societăților europene cu cel al civilizaților asiatice - Japonia, China, India!

3. Aplicați cunoștințele pe care le dețineți despre bogățiile și noile plante de cultură din Americi și stabiliți impactul acestora asupra dezvoltării Europei!

4. Asociați următorii termeni istorici și următoarele noțiuni istorice: imaginea celuilalt, ozmoză, imperii coloniale, viceregat, Casa de Indias, misiuni creștine, într-un eseu cu tema: „Consecințele expansiunii europene”!

5. Analizați consecințele „revoluției prețurilor” asupra țărilor europene!

6. Argumentați, pro și contra, cu privire la imapctul expansiunii europene asupra apariției „istoriei globale” a societăților umane!

 Pentru documentarea elevilor, profesorul le poate indica două tipuri de resurse didactice. Prima - resurse digitale: Wikipedia, Didcatica.ro, Școala 9.ro, Historia.ro etc.; a doua - resurse bibliografice: „Ascensiunea Occidentului … ”, autor W.H.Mc Neill, amintită și mai sus; „Istoria lumii”, autor J.P. Roberts, de asemenea, amintită mai sus; „Visul imperial - ascensiunea și căderea puterilor coloniale, 1400-2000”, autor John Darwin. Sigur, pot fi folosite și alte lucrări.

2. Itemii semiobiectivi prezintă avantajul că permit nu doar simpla recumoaștere a unor răspunsuri ca fiind adevărate sau false, ci evaluează și capacitățile elevilor de a utiliza limbajul științific adecvat istoriei, de afirmare și utilizare a gândirii critice.

 Pentru evaluarea competenței 2.2 din secvența A, se poate utiliza, ca tip de item semiobiectiv, itemul întrebări structurate. Aplicație-model:

Citiți cu atenție următorul text:

„La începutul războiului mondial, conflictul a fost întâmpinat de populația dintr-o serie întreagă de state cu mult entuziam. Se credea că războiul va fi scurt și că, de Crăciun, soldații se vor întoarce la casele lor. Totuși, războiul va dura vreme de patru ani și va deveni foarte repede un adevărat șoc pentru milioane de oameni.”

Rezolvați cerințele:

1. Cum explicați entuziasmul oamenilor la începutul războiului? - 10 puncte;

2. Precizați două motive pentru care războiul va deveni, în scurt timp, „un adevărat șoc pentru milioane de oameni”. - 10 puncte;

3. Care au fost principalele fronturi de luptă și principalele bătălii? - 20 de puncte;

4. Analizați impactul Revoluției industriale asupra armamentelor. - 20 puncte;

5. Precizați 3 motive pentru care Primul Război Mondial poate fi considerat „război total”. - 20 puncte;

6. Ce au reușit să realizeze românii în urma războiului? - 10 puncte.

Notă: se acordă 10 puncte din oficiu.

Răspunsurile așteptate din partea elevilor:

1. Entuziasmul populației a fost provocat, în mare parte, de exacerbarea naționalismului în toate statele implicate. De mai multe decenii se considera că extinderea teritoriilor și a coloniilor reprezenta o modalitate de evidențiere a mândriei naționale, mai ales în statele care doreau să devină și ele puteri coloniale, - Italia, Germania.

2. Primul - înrolarea masivă a bărbaților în război a determinat conștientizarea faptului că o asemenea înrolare nu putea fi justificată de un război scurt.

Al doilea - războiul s-a transformat, destul de repede, într-un „război de poziții”, „război de tranșee”, „război de uzură”. Acest tip de război se deosebea total de războaiele clasice „de mișcare”. Un astfel de război putea dura mult timp, până în momentul când unii dintre combatanți și ar fi consumat toate resursele umane și materiale disponibile.

3. Principalele fronturi și bătlii:

Frontul de Vest - aici se înfruntau armatele germane cu cele engleze și franceze; principalele bătălii: Marna - 1914, Verdun - 1916;

Frontul de Est - aici se înfruntau armatele ruse cu cele germane și austro-ungare; principalele bătălii: Lacurile Mazuriene, Tannenberg.

4. În urma Revoluției industriale, industria de armament a produs arme cu o putere de foc și de distrugere nemaicunoscută în istorie - gazele toxice, tancurile, mitralierele, avioanele de luptă etc.. Producătorii de armament s-au îmbogățit considerabil în timpul războiului, fiind printre principalii „profitori de război”.

5. Primul - a folosit toate resursele economice și materiale ale combatanților;

Al doilea - a mobilizat milioane de bărbați pe front;

Al treilea - milioane de femei i-au înlocuit pe bărbați în industrie.

6. În urma războiului, imperiile multinaționale țarist, german, austro-ungar, otoman s-au prăbușit. În aceste condiții, și pentru românii s-a creat o conjunctură favorabilă realizării deplinei unității naționale. Astfel, în 1918 s-au unit cu România: Basarabia la 27 martie/9 aprilie, Bucovina la 15/28 noiembrie, Transilvania, Crișana, Maramureșul și Banatul la 19 noiembrie/1 decembrie.

 Pentru evaluarea competenței specifice 1.2 din secvența B, se poate utiliza ca tip de item subiectiv itemul eseu structurat. Acest tip de item considerăm că este cel mai adecvat pentru evaluarea competenței respective deoarece îi ghidează pe elevi în alcătuirea eseului, oferindu-le cadrul necesar, prin cerințele care trebuie atinse și prin intermediul cărora le este oferită o bază clară pentru evaluarea eseului.

Aplicație-model: Alcătuiți un eseu structurat, în 1-2 pagini, cu tema „Expansiunea europeană - lumini și umbre”, respectând următoarele cerințe:

1. Șocul pentru Europa al descoperirii unor noi civilizații. - 20 puncte;

2. „Imaginea celuilalt” și consecințele asupra amerindienilor ale expansiunii europene. - 20 puncte;

3. Situația Europei în raport cu marile civilizații asiatice. - 20 puncte;

4. Impactul „revoluției prețurilor” asupra țărilor europene. - 10 puncte;

5. Formularea unei judecăți/aprecieri proprii asupra expansiunii europene. - 20 puncte.

Notă: se acordă 10 puncte din oficiu.

Răspunsul așteptat din partea elevilor/eseul de control:

 Marile descoperiri geografice au avut un impact enorm asupra europenilor. Aceștia aflau că nu erau singuri, că civilizația creștină nu era singurul mod de existență al indivizilor socializați. Ei au descoperit fațete noi, originale, de existență ale civilizației umane. În Asia au intrat în contact cu India Marilor Moghuli, cu China Dinastiei Ming, cu Japonia shogunilor. Au descoperit în hinduism, budism, confucianism, religii mai vechi decât creștinismul, cu milioane de adepți fiecare. Pe de altă parte, civilizațiile amerindiene din Americi puneau în discuției credibilitatea Bibliei care nu preciza originea acestor civilizații și, mai mult chiar, nici măcar nu le amintea.

 Și de o parte și de alta, atât europenii, cât și amerindienii și-au format diverse „imagini ale celuilalt”. Europenii au ajuns să dezbată probleme cum ar fi: „dacă indienii au suflet”, „dacă pot fi considerați ființe umane” etc.. Astfel de „idei” preocupau și mințile unor umaniști ca de pildă Juan Gines de Sepulveda. Amerindienii, la rândul lor, i-au considerat pe europeni, la început, un fel de zei. Mai ales aztecii au crezut că europenii sunt zeul Quetzalcoatl și suita lui! Această imagine a paralizat spiritul de luptă recunoscut al aztecilor. De altfel, pentru amerindieni consecințele marilor descoperiri geografice au fost catastrofale. Milioane și milioane de amerindieni au fost puși la munci supraomenești în minele de cupru și aur. De exemplu, în minele de aur de la Potosi, - azi, în Bolivia -, au murit în 50 de ani circa 25 de milioane!

 În ceea ce privește Asia, aici europeni au dat peste civilizații mult superioare, - India, China, Japonia. Era evident pentru ei că orice încercare de cucerire era sortită eșecului. Astfel, pentru o lungă perioadă de timp, europenii s-au mulțumit să facă comerț cu aceste civilizații și să încerce răspândirea creștinismului.

 Enormele cantități de aur extrase din Americi și aduse în Europa au declanșat un fenomen nemaicunoscut până atunci - „revoluția prețurilor”. Aceasta a provocat inflație și dezorganizare economică și socială. Unii negustori au devenit extreme de bogați în timp ce mase întregi de oameni s-au trezit într-o sărăcie extremă. De altfel, în epocă se afirmase mercantilismul, o concepție care susținea că bogăția unui stat este dată de cantitatea de metale prețioase pe care o deține. Această concepție a însprit la maxim conflictele dintre Marile Puteri pentru colonii.

 Per ansamblu, cu toate umbrele sale, expansiunea europeană a avut rolul determinant în apariția și dezvoltarea economiei globale și a pieței mondiale unice. A pus în contact direct civilizații umane aflate până atunci relativ sau total izolate unele de altele. I-a făcut pe oameni să conștientizeze că, până la urmă, alcătuiesc o singură civilizație umană mondială.