HOLOCAUSTUL - DE CE AR TREBUI SĂ NE INTERESEZE?

 

HOLOCAUSTUL - DE CE AR TREBUI SĂ NE INTERESEZE?

 „A avut loc el în realitate? Este important să ştim acest lucru? De ce ar trebui să mă intereseze?” Mulţi îşi pun uneori astfel de întrebări în legătură cu Holocaustul. Omenirea ar trebui să se intereseze de Holocaust, printre altele, pentru a veghea ca istoria să nu se mai repete. Primo Levi, supravieţuitor al unui lagăr de concentrare, şi-a exprimat îndoielile cu privire la dispariţia reală a mentalităţii lagărelor de concentrare. „În ce proporţie este trecutul pe cale să reapară? În ce măsură a reapărut deja?” întreabă el. „În această lume plină de atâtea ameninţări, ce putem face în mod individual pentru ca cel puţin această ameninţare să dispară?” Prin aceste cuvinte, Primo Levi exprima îngrijorarea tuturor celor care se întreabă dacă ororile Holocaustului ar putea să se producă din nou. Ce răspuns oferă istoria recentă? Aşa cum o mărturisesc rapoartele din diferite ţări, începînd din 1945, existenţa atrocităţilor, genocidelor, torturilor, a escadroanelor morţii, precum şi a persoanelor „dispărute” sau „lichidate”, constituie dovada că mentalitatea care a justificat lagărele de concentrare este încă vie şi activă. De altfel, pentru supravieţuitori - copiii, rudele şi prietenii victimelor - realitatea istorică are mare importanţă. Istoria se bazează pe fapte dovedite şi persoane reale. Este important oare să ştim dacă Iisus este un personaj mitologic sau nu? Dacă Napoleon sau Mahomed, profetul Islamului, au existat cu adevărat? Bineînţeles, căci aceşti oameni au schimbat cursul istoriei. Tot astfel, Holocaustul constituie probabil cea mai teribilă lovitură adusă vreodată lumii civilizate. Aşa cum spune Primo Levi, „niciodată nu au fost distruse atâtea vieţi în aşa puţin timp şi cu o atât de lucidă combinaţie de ingeniozitate tehnologică, de fanatism şi cruzime”. Unii se îndoiesc însă că Holocaustul a avut loc în realitate, că este deci un fapt istoric.

1. Holocaustul - A avut loc în realitate?

 În mod surprinzător, există o minoritate de oameni care pretind că Holocaustul nu a existat aşa cum a fost el descris în istoria modernă. În cartea sa „Did Six Million Really Die? The Truth at Last” (Şase milioane de morţi? În sfîrşit adevărul), Richard Harwood scrie: „Afirmaţia potrivit căreia şase milioane de evrei ar fi murit în cursul celui de-al doilea război mondial, ca victime ale politicii oficiale de exterminare adoptate de Germania, este total lipsită de fundament”. Iată nişte cuvinte care ridică un oarecare număr de întrebări: Au ordonat naziştii exterminarea evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial? Este adevărat că patru până la şase milioane de evrei au murit în lagărele de concentrare? Au existat în realitate camerele de gazare? Sau toate acestea nu sunt decât o denaturare a istoriei Germaniei? Istoricii revizionişti pretind că aceste evenimente nu ar fi avut loc. După spusele lor, nu ar fi murit decât cel mult câteva mii de evrei, însă majoritatea celorlalţi au fost evacuaţi în alte ţări. Această controversă a fost scoasă în evidenţă, în urmă cu mai mulți ani, în Canada, unde a constituit obiectul unui proces. Potrivit cu „Globe and Mail” din Toronto, un emigrant german a fost învinuit în faţa instanţei pentru că negase Holocaustul şi „publicase în deplină cunoştinţă de cauză informaţii false, care puteau să atenteze la toleranţa socială sau rasială”. El a fost condamnat la 15 luni închisoare iar publicarea tezelor sale revizioniste a fost interzisă. În Germania, a fost modificată în 1995 o lege împotriva defăimării, pentru a le permite, chiar şi ne-evreilor, să depună plângere împotriva „oricărei persoane care insultă, defăimează, calomniază sau denigrează pe cei care şi-au pierdut viaţa ca victime ale naţional-socialismului sau ale oricărui alt regim tiranic sau despotic”. Potrivit cu „Hamburger Abendblatt”, această lege „a făcut pasibilă de condamnare negarea uciderii evreilor în lagărele de concentrare ale dictaturii naziste”. Dincolo de Rin, negarea Holocaustului este adesea numită „minciuna de la Auschwitz”. La Auschwitz (în prezent Oswiȩcim), în Polonia, se găsea odiosul lagăr de concentrare unde naziştii au comis execuţii în masă. Potrivit presei germane, extremiştii de dreapta încearcă să ascundă sau să conteste aceste evenimente, de unde şi expresia „minciuna de la Auschwitz”.

Emigrare sau exterminare:

 Existenţa în zilele noastre a milioane de evrei de origine europeană dovedeşte că naziştii nu au reuşit să distrugă populaţia evreiască din Europa. De fapt, numeroşi evrei au scăpat din lagărele de concentrare şi de la tentativa de exterminare. Acest fapt este confirmat de istoricul William Shirer în cartea sa „20th Century Journey - The Nightmare Years 1930-1940”: „Nu toţi evreii din Austria au murit în lagărele sau închisorile naziste. Multora dintre ei li s-a îngăduit să-şi răscumpere întoarcerea în ţara lor, în general cu preţul averii lor. (...). Aproape jumătate din cei 180 000 de evrei din Viena şi-au plătit în acest fel libertatea, înainte de începerea Holocaustului”. Acest trafic s-a derulat mai ales în timpul anilor ’30. A fost creat chiar şi Serviciul de emigrare a evreilor, condus de Reinhard Heydrich. Dar, aşa cum explică Shirer, „mai târziu, acesta va deveni un organism nu de emigrare, ci de exterminare, având misiunea să organizeze asasinarea a peste patru milioane de evrei”. Această „soluţie finală” a fost condusă de Adolf Eichmann, care a fost mai târziu executat în Israel pentru crimele de război. Naziştii dispuneau pe lângă lagărele de concentrare şi de alte mijloace pentru a-i elimina pe cei pe care îi considerau drept fiinţe de rasă inferioară, sub-umană. Înfricoşătoarele Einsatzgruppen (Grupuri speciale de acţiune) urmau îndeaproape armata invadatoare, „unicul lor obiectiv fiind masacrarea sistematică a evreilor. (...). Alipite de trupele din prima linie, pentru ca nimeni să nu le scape din plasă, Einsatzgruppen au ucis cu brutalitate, au împuns cu baioneta, au ars, au torturat, au bătut până au omorât sau au îngropat de vii aproximativ o jumătate de milion de evrei în cursul primelor şase luni de campanile”. – „Hitler’s Samurai - The Waffen-SS in Action” (Samuraii lui Hitler - Waffen-SS în acţiune) de Bruce Quarrie. Vi se par greu de crezut aceste cifre? În medie, acestea reprezintă mai puţin de un asasinat pe zi pentru fiecare din cei 3 000 de membri ai acestor unităţi speciale. Atunci când aceste grupuri speciale de acţiune au intrat pe teritoriul sovietic, un bilanţ incomplet se referea la „peste 900 000 de morţi, care nu reprezentau totuşi, decât două treimi din evreii care au fost victimele operaţiunilor mobile”. - „The Destruction of the European Jews” (Distrugerea evreilor europeni) de Raul Hilberg.

Declaraţia unui comandant:

 Ce mărturii furnizaseră chiar autorii execuţiilor săvârşite în lagăre? Rudolf Höss, fostul comandant al Auschwitz-ului, s-a plâns în aceşti termeni: „Credeţi-mă, nu era întotdeauna plăcut să vezi munţi de cadavre şi să simţi în permanenţă mirosul acesta de ars”. Totodată, el s-a arătat „neplăcut surprins că evreii aparţinând unor detaşamente speciale (Sonderkommandos) erau dispuşi ca, pentru a-şi prelungi puţin viaţa, să participe la gazarea celor de aceeaşi rasă cu ei”. („The Face of the Third Reich”, de Joachim Fest, pag. 285.). Scriitorul Joachim Fest adaugă: „Höss îşi dezvăluie o faţetă a aroganţei sale de expert perfecţionist atunci când spune că „potrivit voinţei lui Himmler /conducătorul SS/, Auschwitz-ul era destinat să devină cel mai mare lagăr de exterminare din toată istoria omenirii”, sau când, cu satisfacţia unui planificator care şi-a atins ţinta, subliniază că în lagărul său de concentrare, camerele de gazare aveau o capacitate de zece ori mai mare decât a celor de la Treblinka”. În autobiografia sa, Rudolf Höss a scris: „În mod conştient, eram o rotiţă a imensei maşini de exterminare a celui de-al Treilea Reich”. La invitaţia lui Himmler, numeroşi membri superiori ai partidului şi ofiţeri SS veneau la Auschwitz ca să asiste la exterminarea evreilor. Toţi erau profund impresionaţi de ceea ce vedeau” - scria același Rudolf. Totuşi, ei erau afectaţi, se pare, de contrastul dintre expresia „soluţia finală a problemei evreilor” şi realitatea înspăimântătoare a camerelor de gazare. Când a fost întrebat cum a putut suporta această situaţie, Höss a mărturisit: „Îmi repetam mereu că trebuia să înfrâng toate emoţiile, fiind pus în faţa durei obligaţii, de a executa cu o hotărâre de fier ordinele Führer-ului”. Astfel, Höss, această sadică paiaţă, a recunoscut în mod voluntar că Holocaustul a fost o realitate şi că el a participat la aceasta în calitate de comandant al Auschwitz-ului. În cartea „Valori şi violenţă la Auschwitz” (engl.) publicată iniţial în limba poloneză, o notă a traducătoarei Catherine Leach, arată că execuţiile în masă, tortura şi munca epuizantă din lagărele de concentrare au curmat viaţa a 3 200 000 de evrei polonezi. După opinia ei, „Holocaustul evreilor europeni s-a derulat pe teritoriul Poloniei”.

Moarte prin înecare:

 În lagăre, moartea putea surveni în diferite moduri: subalimentaţie, boală, un glonţ în ceafă, gazare, bătaie, spânzurare, decapitare, înec. Această ultimă metodă era de o cruzime rafinată. Iată ce spune despre aceasta scriitorul Terrence Des Pres: „Fapt este că prizonierii erau supuşi în mod sistematic mizeriei. Ei erau lăsaţi în mod deliberat în contact cu excrementele. (...). În lagărele naziste, prizonierii se bălăceau literalmente în propriile lor dejecţii, şi nu era un lucru neobişnuit ca unii să moară înecaţi în excrementele lor. La Buchenwald, de exemplu, latrinele constau din gropi lungi de 8 metri, late de 4 metri. (...). Aceste gropi pline întotdeauna până la refuz, erau golite seara de prizonieri care nu dispuneau decât de nişte găleţi mici. Un martor ocular îşi aminteşte: „Locul era alunecos şi sumbru. În fiecare seară, din cei treizeci de oameni însărcinaţi cu această corvoadă, vreo zece în medie cădeau în gropi. Ceilalţi nu aveau dreptul să-i salveze. Când munca era terminată şi groapa era goală, atunci, şi numai atunci puteau scoate corpurile””. Am putea cita numeroase alte mărturii care atestă faptul că exterminarea a devenit o parte integrantă a politicii naziste, pe măsură ce au fost ocupate ţările din Europa. O infinitate de lucrări au fost consacrate acestui subiect; relatările martorilor oculari şi fotografiile sunt înspăimîntătoare. Totuşi, rămâne încă o problemă, şi anume: Evreii au fost oare singurele victime ale Holocaustului? Când naziştii au invadat Polonia, au căutat ei să-i distrugă numai pe evrei?

Suplimentar:

1. Recompensă pentru dovezi:

 „În urma unei decizii a justiţiei, avocatul unui supravieţuitor de la Auschwitz a obţinut dreptul ca să-i fie oferită clientului său suma de 50 000 dolari, sumă care reprezintă recompensa ce se oferă oricărei persoane care aduce „dovezi” că naziştii îi gazau pe evrei în lagărele de concentrare. „Robert Wenke, judecătorul curţii de apel/din Los Angeles/a aprobat decizia potrivit căreia Institutul de revizuire a istoriei este obligat să-l recompenseze pe Mel Mermelstein, supravieţuitor de la Auschwitz. (...). „Potrivit avocatului, Institutul, care declară că Holocaustul nu a existat niciodată, va trebui, pe de altă parte, să plătească 100 000 de dolari în mod suplimentar lui M. Mermelstein, pentru prejudiciul moral cauzat prin oferirea recompensei. (...).” „Aşa cum spune Gloria Allred, avocata lui Mermelstein, „această victorie judiciară, constituie un avertisment foarte clar dat tuturor celor din lume care încearcă să denatureze istoria şi să le cauzeze suferinţe evreilor: supravieţuitorii Holocaustului vor folosi metodele pe care le oferă Legea pentru a se proteja şi a face cunoscut adevărul despre trecutul lor””. - New York Times, 25 iulie 1999.

2. Sachsenhausen - „Un lagăr de detenţie”?

 Sachsenhausen a fost în realitate un lagăr de exterminare sau un simplu „lagăr de detenţie”? Iată răspunsul lui Max Liebster, evreu deportat, care a supravieţuit Holocaustului: „Mărturia mea se bazează pe ceea ce am trăit şi am văzut în acest lagăr. Nu am nevoie de niciun document confidenţial pentru a şti cu ce se aseamănă Sachsenhausen-ul. Sigur, mass-media şi guvernul nazist pretindeau că era vorba de un Schutzhaftlager, adică de un „lagăr de detenţie”, dar faptele următoare vorbesc de la sine: „În ianuarie 1940, în timp ce eram transferat din Pforzheim la închisoarea din Karlsruhe, agenţii Gestapoului (poliţia secretă a Statului) mi-au adus la cunoştinţă că eram în drum spre un lagăr de exterminare. M-au înjurat, urlând: „Du Stinkjude wirst dort verecken, kommst nicht mehr zurück!” (Tu, evreu împuţit, vei crăpa ca un animal. N-o să te mai întorci niciodată!) Tratamentul grosolan pe care ne-au făcut să-l îndurăm la sosirea noastră la Sachsenhausen, depăşeşte orice capacitate de înţelegere. Evreii erau grupaţi într-un lagăr separat, în interiorul incintei principale. Dintre toţi prizonierii, ei trăiau în cele mai rele condiţii. De exemplu, ei nu dispuneau de paturi pentru a dormi, ci doar de saltele de paie puse direct pe pământ. Barăcile erau atât de arhipline, încât eram obligaţi să dormim aşezaţi ca sardelele unul cu picioarele la capul celuilalt. Dimineaţa îi găseam pe cei ce muriseră peste noapte, lipiţi de cei vii. Evreii nu aveau dreptul la îngrijiri medicale. Am aflat că tatăl meu se găsea cu trei barăci mai departe. L-am descoperit întins pe spate în spatele unei grămezi de saltele de paie, cu picioarele în apă şi cu mâinile îngheţate. La moartea sa, am fost obligat să-l transport eu însumi pe umeri până la crematoriu. Acolo, am văzut îngrămădite atât de multe cadavre, încât abia reuşeau să le ardă. Mii de prizonieri au murit la Sachsenhausen din cauza tratamentului inuman. Pentru un mare număr dintre ei, ar fi fost mai acceptabil să moară în camerele de gazare de la Auschwitz”.

3. „Nu trebuie să rămână nicio urmă”:

 „În momentul în care a fost deschisă ultima groapă comună, mi-am recunoscut întreaga mea familie. Mama şi cele trei surori ale mele cu copiii lor. Erau toate acolo jos. (...). Stătuseră în pământ patru luni şi (...) era iarnă”. Şeful Gestapoului din Vilna/Vilnius ne-a spus: „Există nouăzeci de mii de persoane culcate acolo şi nu trebuie să rămână absolut nicio urmă din acestea””. - Mărturia a doi supravieţuitori evrei: Motke Zaïdl şi Itzhak Dugin. „Chiar în momentul în care treceam noi, ei deschideau uşile de la camera de gazare (...). În fiecare zi erau aleşi o sută de evrei pentru a târî cadavrele spre gropile comune. Seara, ucrainienii îi împingeau pe aceşti evrei în camerele de gazare sau îi împuşcau. În fiecare zi. (...). Soseau tot mai mulţi oameni, tot mai mulţi, pe care nu aveam mijloace cu care să-i ucidem. (...). Camerele de gazare aveau capacitate prea mică pentru toţi”. - Franz Suchomel, ofiţer SS (Unterscharführer); primele sale impresii despre lagărul de exterminare de la Treblinka.

2. Holocaustul - Victime uitate:

 „Politica de genocid urmărită de nazişti s-a soldat cu moartea a aproximativ tot atâţia neevrei polonezi cât şi evrei polonezi. Făcând din aceştia victime ale unui „holocaust uitat”.” – „The Forgotten Holocaust” (Holocaustul uitat), de Richard Lukas

 Ce se înțelege prin Holocaust? Potrivit unor dicţionare, este vorba de genocidul pe care naziştii l-au comis împotriva evreilor din Europa în cursul celui de-al doilea război mondial. O astfel de definiţie ne poate lăsa cu uşurinţă să credem că evreii au fost singurele victime care au suferit şi au murit de mâna naziştilor. Dar, slujim oare dreptatea şi adevărul dacă limităm aplicarea cuvântului holocaust numai la victimele în rândurile evreilor făcute de nazism? Scriitorul Richard Lukas declară: „Pentru majoritatea contemporanilor noştri, termenul Holocaust evocă drama evreilor striviţi sub cizma germană în timpul celui de-al doilea război mondial. Din punct de vedere psihologic, se înţelege că evreii preferă să vadă acest cuvânt utilizat numai în raport cu suferinţele impuse poporului lor. (...). Totuşi, prin excluderea celorlalte victime ale Holocaustului, s-ar ajunge uneori la trecerea sub tăcere, dacă nu chiar la completa uitare a atrocităţilor pe care naziştii le-au cauzat polonezilor, celorlalţi slavi şi rromilor”. El continuă: „Pentru ei, istoricii, Holocaustul nu i-a implicat decât pe evrei, fapt pentru care nu au spus nimic sau aproape nimic despre cele nouă milioane de neevrei, printre care trei milioane de polonezi care şi-au pierdut, la fel, viaţa în cea mai mare tragedie pe care a cunoscut-o vreodată lumea”.

Obsesia lui Hitler pentru spaţiu vital:

 Când armatele lui Hitler au invadat Polonia în septembrie 1939, ele aveau drept scop îndeplinirea politicii Führer-ului de a obţine pentru poporul german acel Lebensraum, adică spaţiul vital de care aveau nevoie. În legătură cu aceasta, Richard Lukas scrie: „Pentru nazişti, polonezii erau Untermenschen (sub-oameni) care ocupau o parte dintr-un Lebensraum (spaţiul vital) râvnit de rasa superioară germană”. În consecinţă, Hitler şi-a autorizat trupele să-i ucidă „fără milă pe toţi bărbaţii, femeile şi copiii de origine sau de limbă poloneză. Numai în acest fel vom putea obţine spaţiul vital de care avem nevoie””. Septembrie 1939 a marcat pentru poporul polonez începutul unui calvar îngrozitor. Hitler declarase: „Acest război trebuie să fie un război de exterminare”. Heinrich Himmler, mâna dreaptă a lui Hitler, a declarat la rândul lui: „Polonezii trebuie să dispară de pe pământ. (...). Este esenţial ca marele popor german să considere distrugerea tuturor polonezilor drept o misiune de importanţă majoră”. Astfel, Holocaustul nu a fost dirijat numai împotriva evreilor din Polonia, ci împotriva „tuturor polonezilor”. „Regimul de teroare era aplicat în toate teritoriile ocupate”, afirmă Catherine Leach, traducătoarea cărţii poloneze „Values and Violence in Auschwitz”. „Totuşi, în Polonia, brutalitatea se exercita împotriva fiecărui locuitor, şi execuţiile în masă, bazate pe pricipiul responsabilităţii colective, erau mult mai frecvente decât în alte părţi, deoarece toţi polonezii, fără deosebire de vârstă, de sex sau de starea sănătăţii, aparţineau unei naţiuni condamnate - condamnate de ideologii partidului şi guvernului nazist”. Catherine Leach mai arată că, Himmler îi considera pe polonezi drept o „rasă inferioară sortită sclaviei”. „Chiar şi după capitularea Poloniei/la 28 septembrie 1939/, soldaţii din Wehrmacht/armata germană/ au continuat să dea ascultare îndemnului lansat de Hitler la 22 august 1939, de a-i ucide „fără milă pe toţi bărbaţii, femeile şi copiii de origine sau limbă poloneză””. De unde şi-au putut extrage motivaţia soldaţii germani şi SS-işti pentru a executa aceste crime pline de cruzime? Din propaganda omniprezentă care ridica în slavă supremaţia rasei ariene şi inferioritatea tuturor celorlalte. Astfel, în lucrarea „Holocaustul uitat”, Richard Lukas concluzionează: „Teoria nazistă a unui imperiu colonial în Polonia era bazată pe negarea statutului de fiinţe umane al polonezilor, care erau, după evrei, poporul pentru care Hitler resimţea cea mai mare ură”.

„Politica de depopulare”:

 În introducerea cărţii „Commandant of Auschwitz”, Lord Russell din Liverpool, scrie: „În timpul războiului, germanii au ucis probabil nu mai puţin de douăsprezece milioane de bărbaţi, femei şi copiii în teritoriile cucerite şi ocupate. Se estimează că cel puţin opt milioane dintre ei au murit în lagărele de concentrare. Dintre toţi, cel puţin cinci-șase milioane au fost evrei. (...). Totuşi, numărul real nu va fi cunoscut niciodată”. Pe baza acestor informaţii, cel puţin șase-şapte milioane de victime nu au fost evrei. O altă mărturie este cea adusă de Catherine Leach, care scrie: „Polonia a fost prima ţară care a suferit „politica de depopulare” a lui Hitler, al cărui obiectiv era pregătirea vastelor teritorii „din Est” pentru recolonizarea germană. Dintre toate ţările ocupate, ea a plătit cel mai greu tribut în vieţi omeneşti: câte 220 de morţi la 1 000 de locuitori. Surse poloneze dezvăluie că cel puţin 6 028 000 de cetăţeni polonezi (...) şi-au pierdut viaţa”. Dintre aceştia, 3 200 000 au fost evrei. Aceasta înseamnă că aproape jumătate din victime au fost neevrei. În mod indiscutabil, a existat un „Holocaust uitat” care a afectat milioane de neevrei, în special de origine slavă. Printre aceştia figurează milioane de ruşi masacraţi de nazişti. Ei nu au avut de ales; doctrina rasială elaborată de nazişti îi condamna în mod sistematic la moarte. Aceste cifre însă omit să ia în considerare miile de germani neevrei care au suportat de asemenea Holocaustul pentru că au avut curajul de a se opune lui Hitler şi concepţiei sale referitoare la superioritatea rasială. În rândurile lor s-au aflat mii de Martori ai lui Iehova care au refuzat să sprijine ambiţiile militariste ale lui Hitler. Da, aceştia răspîndiţi în Germania şi în ţările ocupate, au luat în mod deliberat o poziţie care a avut ca urmare transportarea lor în lagărele de concentrare, şi pentru mulţi dintre ei, o moarte de martir. Acest fapt ridică o întrebare importantă: Care este diferenţa între cei care au fost victimele Holocaustului şi cei care au fost martirii acestuia?

3. Holocaustul - Victime sau martiri?

 De ce se face o distincţie între victime şi martiri? Deoarece toţi cei care au suferit din cauza Holocaustului au fost victimele acestuia, dar numai o minoritate dintre ei au fost martiri în sensul deplin al cuvântului. În ce constă deosebirea? O victimă este „o persoană care suferă chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a societăţii”. În general, victimele nu au posibilitate de alegere. Un martir este „o persoană care a avut de îndurat suferinţe, chinuri îngrozitoare sau moartea pentru ideile, convingerile sale”. („Dicţionarul explicativ al limbii române”) Deci, cineva poate deveni victimă în mod involuntar, dar martir poate fi numai în mod voluntar.

Trei tipuri de victime:

 Cu ocazia unei conferinţe, Gordon Zahn, de la universitatea din Massachusetts, a clasificat victimele nazismului în trei categorii: 1) cei care au suferit pentru ceea ce erau - evrei, slavi, rromi; 2) cei care au suferit pentru ceea ce făceau - homosexuali, militanţi politici, membri ai rezistenţei; 3) cei care au suferit pentru ceea ce refuzau să facă - obiectorii de conştiinţă, creștinii de diverse confesiuni şi alţii.

 Milioane de evrei au suferit şi au murit pentru simplul motiv că erau de rasă evreiască. Prea puţin îi interesa pe partizanii lui Hitler dacă aceştia fuseseră evrei ortodocşi sau atei. Ei erau cu toţii condamnaţi exterminării sau „soluţiei finale”, cum era denumită metoda prin care Hitler dorea să debaraseze Europa de toţi evreii. Tot la fel, slavii, în mod special polonezii, ruşii, bielorușii şi ucrainienii, au fost condamnaţi la moarte pentru singurul motiv că, în ochii lui Hitler, ei constituiau „o rasă inferioară în raport cu rasa ariană, care era superioară”. Cazul Martorilor lui Iehova din Europa a fost însă diferit. Ei erau de naţionalităţi diverse, dar poziţia lor de neutralitate creştină şi refuzul de a fi încorporaţi în sprijinul războiului, în oricare ţară, au fost interpretate de regimul naţional-socialist german drept o ameninţare pacifistă. Pentru Hitler, ei constituiau „o buruiană rea sortită exterminării”. Cât de extinsă era această „buruiană rea”, şi a fost ea efectiv exterminată?

O „sectă minusculă” dar o ameninţare pentru nazişti:

 La conferinţa menţionată deja, doamna Christine Kinga a prezentat nişte date referitoare la Martorii lui Iehova în Germania nazistă. Ea a declarat: „Faptul că această grupare minusculă formată din 20 000 de membri, înecată într-o populaţie de 65 milioane de germani - dintre care 20 milioane catolici şi 40 milioane protestanţi - a putut reţine atenţia autorităţilor, pare, la prima vedere, ceva surprinzător. Dar când luăm în considerare legăturile lor strânse cu Statele Unite, aspiraţiile lor internaţionale şi simpatia lor vădită pentru comunişti şi sionişti, devine imediat evident faptul că regimul nu putea să-i tolereze”. Desigur, Martorii lui Iehova nu erau nici comunişti, nici sionişti, dar adoptau o poziţie de neutralitate, atât pe plan politic cât şi rasial. Totuşi, nu aşa au interpretat naziştii poziţia lor. Campania nazistă împotriva Martorilor a început în 1933, când Hitler a venit la putere. În 1934, după primirea telegramelor de protest din partea Martorilor din lumea întreagă, Hitler înnebunit de furie, a strigat: „Această buruiană rea va fi exterminată din Germania!” Persecuţia împotriva Martorilor s-a intensificat. În cartea lor „Anatomy of the SS State” (Anatomia statului SS-ist), Helmut Krausnick şi Martin Broszat scriu: „Începând din 1935, o nouă categorie de deţinuţi, aflaţi în arest preventiv, formau un grup substanţial în lagărele de concentrare: era vorba despre membrii organizaţiei Internationale Vereinigung der Ernsten Bibelforscher/Martorii lui Iehova/. Această organizaţie fusese dizolvată de cel de-al Treilea Reich în 1933 şi orice activitate de recrutare sau de propagandă în favoarea Martorilor lui Iehova era interzisă prin lege, pentru că autorităţile considerau această organizaţie, în primul rând, un instrument de activitate pacifist”. „În februarie 1936, s-a dat ordin să fie puşi sub detenţie preventivă - „pentru o perioadă care se putea prelungi până la două luni” - toţi cei care se aflaseră la conducerea organizaţiei Internationale Bibelforschervereinigung (IBV)/Martorii lui Iehova/. La jumătatea lunii mai 1937, Gestapo-ul a întreprins noi măsuri, şi anume: oricine promova, într-un fel sau altul, interesele organizaţiei I.B.V. sau unitatea membrilor săi, avea să fie pus sub detenţie preventivă şi deferit imediat unui tribunal pentru a se obţine o împuternicire legală de arestare”. În majoritatea cazurilor, această „detenţie preventivă” a avut ca urmare transferarea într-un lagăr de concentrare. Krausnick şi Broszat adaugă: „În 1937-1938, marea majoritate a deţinuţilor din Dachau erau prizonieri politici, în timp ce la Sachsenhausen existau deja, în număr la fel de mare, elemente aşa-zise antisociale, precum homosexualii, Martorii lui Iehova, creștini de diverse confesiuni şi criminalii”.

Creștini de diverse confesiuni care s-au opus nazismului și Holocaustului:

 Declanşarea în 1939 a războiului între Germania şi Aliaţi (Franţa şi Marea Britanie) le-a provocat mari dificultăţi unora dintre creștini. Ce s-a întâmplat? August Dickmann, un tânăr german de 23 de ani originar din Dinslaken era unul din cei 600 de protestanți deţinuţi la Sachsenhausen în 1939. În septembrie când a izbucnit războiul, comandantul lagărului, numit Baranowsky, a văzut în aceasta posibilitatea de a zdrobi voinţa de rezistență a creștinilor oponenți. Pentru că August refuzase să fie încorporat în armată, Baranowsky i-a cerut lui Himmler permisiunea de a-l executa pe tânăr în faţa tuturor deţinuţilor din lagăr. El era convins că acest spectacol îi va determina pe mulţi creștini să renunţe la credinţa lor. Dickmann a fost împuşcat pe la spate de trei SS-işti, iar apoi, un ofiţer SS i-a dat lovitura de graţie trăgându-i un glonţ în cap. Un maror ocular, Gustav Auschner, povesteşte ce s-a întâmplat în continuare: „Ei l-au omorât pe Dickmann şi apoi ne-au avertizat că vom fi cu toţii împuşcaţi dacă nu semnăm declaraţia de renunţare la credinţă și nu jurăm credință noului Mesia - Hitler. Urma să fim duşi la carieră câte 30-40 odată şi să fim împuşcaţi toţi. În dimineaţa următoare, SS-iştii ne-au dat la fiecare o foaie pe care să o semnăm, în caz contrar aveam să fim împuşcaţi. Să fi văzut feţele lor dezamăgite atunci când s-au întors fără nicio semnătură. Ei speraseră că execuţia publică ne va îngrozi, dar teama de a-i displăcea lui Iisus era mult mai puternică decât teama de gloanţele lor. Ei nu au mai împuşcat niciodată pe vreunul dintre noi în public”. O întâmplare similară a avut loc în lagărul de la Buchenwald, la 6 septembrie 1939. Ofiţerul nazist Rödl s-a adresat creștinilor-oponenți astfel: „Dacă vreunul dintre voi refuză să lupte împotriva Franţei sau Angliei toţi veţi muri!” Momentul era critic. Două companii de SS-işti complet echipate aşteptau lângă poarta principală. Totuşi, „niciun singur creștin nu a răspuns apelului lansat de ofiţer, de a lupta pentru Germania. După un moment de linişte, a venit următorul ordin: „Mâinile sus! Goliţi-le buzunarele!””, relatează Eugen Kogon, în cartea sa „Theory and Practice of Hell” (Teoria şi practica infernului). Aveau să fie oare împuşcaţi? „Nu, au fost atacaţi şi jefuiţi de SS-işti şi apoi repartizaţi la chinuitoarele munci de la cariere. În această perioadă, orice îngrijiri medicale spitaliceşti le-au fost interzise. Totuşi, spre marea lor surpriză, naziştii nu au reuşit să-i elimine pe creștinii de diverse confesiuni care se opuneau cu îndârjire. Cu cât îi presau mai mult, cu atât ei îşi consolidau şi mai mult rândurile, formând un nucleu de rezistenţă tare ca diamantul. Hitler îi aruncase într-un război escatologic (care să-i ducă la un sfârşit total), dar ei şi-au menţinut credinţa. Acești creștini, împreună cu Martorii lui Iehova, formau, în lagăre, reţele foarte sudate, în care nu mai contau deosebirile confesionale. Pentru toţi sociologii care studiază fenomenul de supravieţuire în condiţii de tensiune extremă, experienţa acestor creștini constituie o sursă preţioasă de informare; căci, dacă este vorba de supravieţuire, ei au supravieţuit!”, conchide Eugen Kogon.

 Familia Kusserow din Bad Lippspringe (Germania) oferă în această privinţă un exemplu remarcabil de opoziție creștină. Franz şi Hilda aveau 11 copii, 6 băieţi şi 5 fete. Sub regimul nazist, 12 din cei 13 membri ai familiei au fost condamnaţi la închisoare sau lagăre de concentrare pentru o perioadă de 65 de ani, în total. În 1940, Wilhelm, în vârstă de 25 de ani, a fost împuşcat ca obiector de conştiinţă. Doi ani mai târziu, fratele său în vârstă de 20 de ani, Wolfgang, a fost decapitat în închisoarea din Brandenburg pentru acelaşi motiv. În 1946, întors bolnav de la Dachau, Karl-Heinz a murit de tuberculoză, avînd vârsta de 28 de ani. Părinţii şi fetele au ştiut cu toţii ce înseamnă închisoarea şi lagărele.

 În cartea amintită mai sus, Eugen Kogon comentează: „Nu ne putem abţine să gândim că, din punct de vedere psihologic, SS-iştii nu au fost niciodată la înălţimea problemelor create de cei care au vrut să rămână creștini adevărați”.

 Dacă acest grup mic de creştini, ca și de Martori ai lui Iehova, bazându-se pe convingerile lor biblice, au fost capabili să-i ţină piept lui Hitler, suntem tentaţi să întrebăm de ce milioane de catolici şi protestanţi nu au făcut acest lucru? O îndrumare religioasă clară, fără echivoc, bazată pe principiile creştine ar fi putut priva nazismul de sprijinul a 60 de milioane de germani. De ce nu s-a făcut aceasta simţită?

Ce anume i-a susţinut?

 În cartea sa „The Drowned and the Saved” (Cei care s-au scufundat, cei care au supravieţuit), Primo Levi scrie: „Cei care aveau convingeri/religioase sau politice/ treceau mai bine peste opresiunea vieţii cotidiene /din lagărele de concentrare/. (...). Toţi extrăgeau din credinţa lor o forţă salvatoare”. El adaugă: „Universul lor era mai vast decât al nostru, mai extins în spaţiu şi în timp, şi pe deasupra, mai uşor de înţeles; ei aveau (...) o zi de mâine de o mie de ani, în Împărăția Mesianică (...), un loc în cer sau pe pământul mesianic unde dreptatea şi compasiunea au învins deja, sau urmau să învingă într-un viitor, probabil îndepărtat, dar sigur”.

 Credinţa de neclintit a acestor creștini într-un Mileniu Mesianic viitor reiese foarte bine din conţinutul următoarelor scrisori, ai căror autori erau creștini germani condamnaţi la moarte:

„Dragul meu frate, cumnată, părinţi şi toţi ceilalţi, mă văd obligat să vă scriu o veste dureroasă: atunci când veţi primi această scrisoare, eu nu voi mai fi în viaţă. Vă rog, nu vă întristaţi peste măsură. Nu uitaţi că Dumnezeul Atotputernic va putea cu uşurinţă să mă învieze dintre cei morţi. (...). Doresc să ştiţi că m-am străduit să-l slujesc în slăbiciunea mea, şi sunt convins că El a fost lângă mine până la sfârşit. Mă încredinţez în mâinile lui. (...). Şi acum, draga mea mamă şi dragul meu tată, vreau să vă mulţumesc la amândoi pentru toate lucrurile bune pe care le-aţi făcut pentru mine. (...). Fie ca Domnul să vă recompenseze toate eforturile voastre” Semnez: Ludwig Cyranek” Vinovat pentru că era protestant luteran, Ludwig Cyranek a fost executat la Dresda.

 După ce fusese condamnat la moarte prin ghilotină, lui Johannes Harms i s-a oferit de şapte ori posibilitatea de a-şi renega credinţa (baptistă), pentru a-şi salva viaţa. Cu puţin timp înainte de execuţia sa, survenită în 1940, el i-a scris următoarea scrisoare tatălui său Martin, întemniţat, de asemenea, pentru că era baptist:

„Dragul meu tată, peste trei săptămîni va fi 3 decembrie, zi în care se împlinesc doi ani de când ne-am văzut ultima dată. Încă mai văd surâsul tău drag pe care-l aveai în timp ce lucrai în subsolul închisorii şi eu am ieşit în curte. (...). În această perioadă, am fost mândru de tine şi totodată uimit de modul în care ţi-ai purtat povara, în fidelitate faţă de Domnul. Acum, mi-a fost oferită şi mie posibilitatea de a-mi dovedi fidelitatea faţă de Domnul până la moarte; da! În fidelitate nu numai până la moarte, dar chiar şi în moarte. Condamnarea mea la moarte a fost pronunţată deja şi sunt ţinut în lanţuri zi şi noapte - semnele (de pe hârtie) sunt de la cătuşe -, totuşi încă nu am învins pe deplin. (...). Mai am încă posibilitatea de a-mi salva viaţa terestră, dar făcând aceasta, aş pierde viaţa reală. (...). Dragă tată, atunci când vei fi din nou acasă, vei avea desigur o grijă deosebită faţă de soţia mea iubită Lieschen, căci pentru ea va fi foarte greu să ştie că soţul ei nu se va întoarce. Sunt sigur că vei face acest lucru şi îţi mulţumesc anticipat. Dragul meu tată, în duh te rog să rămâi fidel, aşa cum şi eu mă voi strădui să rămân fidel, căci atunci ne vom revedea în Cer. Mă voi gîndi la tine până în ultima clipă. Fiul tău Johannes”.

 Aceştia nu sunt decât doi dintre sutele de creștini-martiri, care au murit pentru că s-au opus, ca obiectori de conştiinţă, unui regim absolut diabolic. Un articol de blog nu este suficient pentru a cuprinde relatarea completă a acestui martiriu colectiv.

Suplimentar: Martorii lui Iehova, victime ale lui Hitler:

 Extras din „New York Times”, 14 mai 1995: „Eu şi soţia mea suntem germani. Împreună am petrecut 17 ani în lagărele de concentrare naziste - eu la Dachau şi la Mauthausen, iar soţia mea Gertrud la Ravensbrück. Am făcut parte dintre miile de germani neevrei care au suferit pentru că făceau ceea ce criminalii nazişti n-au făcut - am fost obiectori de conştiinţă, refuzând să cedăm în faţa cultului şi militarismului lui Hitler. Chiar dacă mai multe mii dintre noi au supravieţuit lagărelor, totuşi, mulţi nu s-au mai întors de acolo. Aţi publicat recent nişte scrisori (la 25 aprilie, pe cea a Annei Reisgies) în care se făcea referire la suferinţele pe care le-au avut de îndurat unii germani sub regimul nazist. Iată ce mă determină să vă atrag atenţia asupra unei minorităţi, în general ignorată, dar care a fost persecutată cu sălbăticie de către Gestapo. Acest grup era cunoscut sub numele de Ernste Bibelforscher (Studenţii Bibliei) sau Jehovas Zeugen (Martorii lui Iehova). Imediat după venirea sa la putere, în 1933, Hitler a început persecutarea sistematică a Martorilor lui Iehova, datorită poziţiei lor de neutralitate faţă de politica de război. Iată motivul pentru care mii de Martori germani, dintre care mulţi mi-au fost prieteni, au devenit nu numai victimele Holocaustului, ci totodată martirii acestuia. De ce fac această diferenţă? Pentru că noi aveam posibilitatea de a fi eliberaţi din lagărele de concentrare în orice moment numai cu condiţia să semnăm o declaraţie prin care să renunţăm la convingerile noastre religioase.”

ROMÂNII ȘI UNGURII ÎN SECOLELE IX-XIII.

 

ROMÂNII ȘI UNGURII ÎN SECOLELE IX-XIII

 După ce au fost alungați de către  pecenegi din Atelkuzu (regiune din Nordul Mării Negre), ungurii au ajuns la Dunărea de Jos prin anul 837 când i-au ajutat pe bulgari să împiedice prizonierii bizantini luați de Krum (803-814) cu câteva decenii înainte, să se repatrieze. Pe la 882 creștinătorul slavilor Metodiu (820-885) îi amintește în același teritoriu. Primele contacte cu vlahii le-au avut încă din secolul IX în spațiul extracarpatic. Ungurii îi numeau pe români olah spre a-i deosebi de italieni numiți olasz. Anonimus Belae regis notarius (notarul anonim al regelui Bela a scris „Gesta Hungarorum”, probabil în timpul regelui Bela al III-lea, 1172-1196) îi numea blaci, blasi, blahi după fonetica bizantină vlahoi (diftongul oi se pronunță i). Ulterior b a devenit v și blahii, vlahi au fost numiți astfel în Peninsula Balcanică. Anonimus era un cleric erudit care învățase în Francia, probabil student la Paris. Despre intrarea ungurilor în Panonia scria: „Acolo curg renumite izvoare de apă Dunărea și Tisa … această țară o locuiesc slavii, bulgarii și păstorii romanilor (pastores romanorum) adică vlahii.” Un geograf din secolul XIV a editat „Descrierea Europei Orientale” în care afirma că „între Macedonia, Ahaia și Tesalonic este un popor foarte mare și răspândit care se numesc români, odinioară au fost păstori ai romanilor. Din cauza pământului roditor și plin de verdeață, trăiau în Ungaria unde se aflau pășunile românilor (pascua romanorum). Au fost alungați de unguri …” Cronicarul armean Moise Horenați scria despre „țara necunoscută căreia îi zic Balak.” Cronica lui Nestor din secolul XI scrisă la Kiev afirma: „Ungurii venind din răsărit mergeau prin munți înalți care s-au numit ungurești (Carpații păduroși) și au luptat cu cei care trăiau acolo vlahii și sloveanii. Înlăturară pe vlahi … și de atunci țara se numește Ungaria.” Ungurii au ocupat Câmpia Panoniei. Provincia romană Panonnia, după plecarea romanilor era locuită de triburi celtice, ilire, trace, iar apoi au trecut pe aici uniunile tribale ale hunilor, gepizilor și avarilor. Între anii 896-900 s-au așezat triburile fino-ugrice conduse de Arpad fiul lui Alamus/Alamos sosite din regiunea fluviului Volga. Căpeteniile supreme succesive ale celor șapte triburi ungurești au fost: Arpad (889-907), Zsolt (Zsulto, Zoltan 907-cca.947), Taksony (cca.947-970). Geza (970-997), Ștefan (Vayk, Istvan, creștinat devine Ștefan cel Sfânt 997-1038, rege din 25 decembrie 1001). Ungurii în Panonia au ucis locuitorii, iar o mică parte i-au făcut sclavi. S-au așezat pe pășunile romanilor, iar un timp regatul maghiar era numit pascua romanorum. Trecerea ungurilor în spațiul intracarpatic a fost la început cu păstori, vara, prin secolul X. Călăreții nomazi nu aveau legături statornice cu autohtonii. Apoi au venit ca oșteni ai căpeteniilor, ulterior regilor maghiari, și au întâlnit vlahii în Banat și pe Crișuri. De Transilvania, ungurii din Câmpia Panonică s-au apropiat treptat. Ardealul, cuvânt numit astfel de unguri, are mai multe origini: regii ungari numeau pădurea lor de vânătoare din interiorul arcului carpatic erdo, de unde s-a împământenit termenul; Ioan Thuroczi, cronicar maghiar din secolul XV pretindea că Zoltan, după ce a moștenit voievodatul lui Menumorut, și-a numit țara Erdely Zoltan. Teritoriul ocupat era numit inițial în latinește Ultrasilvana (mai departe de păduri), iar din secolul XII s-a generalizat Transilvania (dincolo de păduri). Ardealul, după retragerea romană a lui Aurelian (271-275) își păstrase organizarea romană a celor trei Dacii: Porolissensis, Apulensis, Malvensis care formau trei entități politice, devenite trei voievodate a căror populație era alcătuită din daco-romani băștinași și câteva neamuri slavone. Pentru cucerirea Daciei Malvensis, după cucerirea Daciei Bihorene, Arpad l-a numit pe Tuhutum una din cele șapte căpetenii ale ungurilor. Acesta a întâmpinat împotrivirea voievodului Gelu sprijinit de nuclee politice românești: scaune, cnezate, voievodate, care se luptau cu invadatorii. La venirea ungurilor în Transilvania, românii erau grupați în jurul vechilor cetăți, unele de veche origine romană care în Ardeal formau un lanț, o încrengătură de cetăți, absolut toate anterioare invaziei călăreților asiatici. Vlahii trăiau pe aceste meleaguri. N-au fost nici diminuați, nici anihilați de cucerirea străină. Dislocarea elementului românesc din interiorul arcului carpatic a fost de mică amploare, mai ales pe văile râurilor mari. Autohtonii au cedat silit locul noilor veniți, nomazi crescători de animale. S-au retras și s-au relocat în zonele colinare sau montane din apropierea apelor. Românii constituiau elementul majoritar al populației, așezați în cătune, sate și târguri. Dovadă sunt mormintele izolate ungare existente în Transilvania, pe văile râurilor, comparativ cu numeroasele necropole funerare din Câmpia Panonică. Regii maghiari s-au prevalat de un neadevăr, afirmând că i-au colonizat pe sași in desertum, cu toate că populația românească nu era absentă. „Sașii veniseră în Ardeal din Franconia renană și au întâlnit o populație românească, fie ea mai rar răspândită … O națiune de plugari după vechea tradiție a strămoșilor și de păstori.” (N. Iorga). Până la venirea sașilor, aceștia au recunoscut că apărătorii frontierei erau secuii și, înaintea acestora, românii și pecenegii. Invadatorii au găsit în Ardeal o populație slavă, slavo-românească sau curat românească. Un savant german remarca în 1863 că munții Ardealului au nume românești: Retezat, Parâng, Găina, Surul, Subcunună, Buceciul. Târgurile erau numite după ziua săptămânii în care se organiza piața: Miercurea Sibiului, Sâmbăta. După părăsirea Daciei, populația urbană și-a continuat existența în spațiul rural. Nicolae Iorga scria: „Satul a devenit pentru mult timp forma firească de organizare a strămoșilor noștri. Erau agricultori, păstori, meșteșugari, oșteni. Mai multe familii formau obștea satului. Teritoriul obștii era satul (din latinul fossatum - spațiu întărit cu un șanț).” Obștea formată din oameni liberi avea în proprietate comună: imașuri, ape, păduri, lunci. Era condusă de sfatul bătrânilor, acei oameni buni și bătrâni (homini boni et veteri). Judele (judex) era numit după uzanța slavă, cneaz. Cronicarul ardelean N. Bethlen scria în secolul XVII: „Românii din timpuri imemoriale trăiesc în Transilvania în mici republici, fiecare dintre ele pe o vale.” Dimitrie Cantemir amintea republicile din Moldova: Vrancea, Tigheciul, Câmpulungul. N. Iorga cu geniu și inspirație le-a numit romanii populare. Vlahiile din Muntenia erau numite Vlăsia, Vlașca, Romanați, iar în Transilvania Terra Blachorum, Silva Blachorum (care sugerează acel Codru al Vlăsiei din Muntenia). Prin secolele VIII-IX romaniile s-au unit și au închegat formații politice mai mari conduse de potentați care încercau să-și perpetueze politica ereditară. Conducătorii protostatelor românești, voievozii, purtau o denumire slavă din cuvintele voda 0 conducător, voi, voina - război, voiavoda - conducător de război. Tot de origine slavă era numele cneazului și slavo-bulgară boier din boliar, boliarin - nobil. Vechile izvoare narative ungurești ne-au dat informații pertinente despre locuitorii Transilvaniei care s-au împotrivit cuceririi maghiare, amintind câteva structuri politice incipiente românești, voievodate din Vestul Tisei. În secolul X la nord-vest de Carpați era voievodatul bihorean al lui Menumorut, numit Crișana sau Țara Crișurilor sau Bihor, nume luat de la munții din Est. Printre posesiunile sale erau Țara Beiușului pe Crișul Negru (cursul de mijloc medium Crisium) și Țara Zarandului pe Crișul Alb. Cele trei Crișuri: Repede, Alb și Negru, după unire au format un singur șuvoi care se vărsa în Tisa la Vadul de la Muntele Cerbului (Mons Cervinus). Anonymus afirma că stăpânul cetății Biharea, la aflarea invaziei ungare, s-a retras în pădurea Igfon, probabil într-o fortificație. Bazinul hidrografic al stăpânirii ducelui român, afară de Crișuri (numite în latină Crisium, latino-romană fluvium Cris, latino-maghiară Keres), mai cuprindea Barcăul, Erul, numeroase pârâuri și afluenți ai acestora. Anonymus amintea de fruntariile voievodatului român: „Țara care este între Tisa și Pădurea Igfon, a ocupat-o pentru sine ducele Morut al cărui nepot a fost numit de unguri Menumorut.” N. Iorga amintea de „confuzia făcută între ducele vlah și ducele Moimorus al moravilor (dux Moravorum) în Analele Carintiei.” Din cele aflate de la notar rezultă că structura politică bihoreană avea o conducere ereditară. Tisa era granița de Vest. Pe fluviu exista o trecere numită Vadul grecilor unde oștenii lui Salanus (Szalankemen), copleșiți de unguri, s-au aruncat în Tisa să scape. Numele îi vine de la aliații bizantini ai ducelui și de la faptul că în apropiere se găsea o mănăstire ortodoxă de rit grecesc. Țara Vlahului se întindea de la Tisa și Porțile Meseșului până la Someș. Cam două treimi era străjuită de păduri. Codrul Igfon ocupa crestele munților Apuseni și Pădurea Craiului. Simon de Keza în „Gesta Hunorum et Hungarorum” (scrisă între 1282-1285) nota că „ungurii au atacat pe românii și slavii din Câmpia Tisei. Autohtonii n-au părăsit satele și s-au așezat în Sud.” Aveau legături, chiar alianțe cu vecinii (Imperiul bizantin, țaratul bulgar). Tăvălugul maghiar înainta. A ajuns la Tisa și afluenții Bodrog și Sajo. Arpad a trimis emisari la stăpânul locurilor ducele Salanus cerându-i teritoriul riveran. Metaforic i-a cerut două ulcioare cu apă din Tisa și un snop de iarbă. Împotrivirea de la Vadul Grecilor a fost nefastă oștirii lui Salanus. Arpad era comandantul suprem al celor șapte triburi. Împăratul bizantin Constantin VII Porfirogentul (945-959) în „Administrando Imperio” scria că„ puterea o dețin cele șapte triburi iar căpeteniile lor au jurat lui Almos (Almus la Anonymus) tatăl lui Arpad că vor alege căpetenii numai din neamul lui.” Așa a ajuns Arpad căpetenie (fejedelem). Dinastia arpadiană a durat până în 1301 (ultimul rege Andrei III). Ocuparea câmpiei panonice a fost dificilă datorită împotrivirii înverșunate a bulgarilor, slavilor, românilor, după cum scria Anonimul. Stăpânirea a început sub semnul violenței și al sângelui. Ungurii au purtat lupte crunte cu statul morav (905-921) pe care l-au distrus. Arpad s-a îndreptat spre sud-est și a trimis soli la Cetatea Byhor (azi Biharea la câțiva kilometri de Oradea). Cei doi soli se numeau Usubun, tatăl lui Zolucu și Velec. Solii cer teritoriul de la Someș până la Porțile Meseșului, oferind daruri, cum procedaseră și cu Salanus. Menumorut le-a oferit daruri, i-a ospețit câteva zile și le-a cuvântat: „Suntem datori lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru ca un prieten, unui prieten cu toate cele necesare, că e străin și duce lipsă. Pământul nu îl vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viață … Nici din dragoste, nici din frică nu-i dăm pământ nici cât un deget.” Esența celor spuse de român confirmă că timp de secole (sec. V, 453 când a murit Attila, până în secolul X, 907 când a murit Arpad) acele pământuri au fost ale strămoșilor lui Menumorut, adevăr de care era conștient și Anonymus. Cu toate că istoricii maghiari neagă existența voievodatului român din Crișana, Anonymus se referă la ea. Biharia era dreptunghiulară, apărată de valuri de pământ de peste 30 de metri și șanțuri cu apă de cca. 20 de metri. Cetatea cucerită a renăscut prin orașul Oradea. În Nord se afla cetatea Sătmar (castrum Zotmar). Pe Crișul Repede erau câteva cetăți de pământ. Țara Crișurilor era serios fortificată. Arpad a hotărât ocuparea voievodatului din Nord. A numit trei comandanți militari (doi șefi de ginte și unul de trib). Au trecut Tisa fără opoziție. Vlahul cu o oaste numeric inferioară, a evitat lupta în câmp și a preferat sistemul defensiv al fortificațiilor și strategia strămoșească de retragere treptată până la un loc avantajos de ripostă. Ungurii au atacat pe două direcții. O ceată avansa pe Someș spre cetatea Sătmar și ajungea la Porțile Meseșului, cealaltă spre Zalău. Sătmarul opune rezistență, ungurii o asediază și o ocupă după trei zile de lupte crâncene. Cetele ungurești se unesc și sărbătoresc victoria printr-un ospăț. Aici va fi hotarul stăpânirii lui Arpad. Porțile Meseșului sunt fortificate prin efortul captivilor autohtoni, vlahi și pecenegi. Ungurii se temeau de voievodatul lui Gelu aflat dincolo de porți. Căpetenia Tuhutum, șeful unuia din cele șapte triburi, a trimis spioni să afle bogățiile țării de dincolo de pădure (terra Ultrasilvana). Lacom cere acceptul lui Arpad să atace pe români și trece Meseșul. Reluarea războiului ungurilor cu Menumorut este în anul când s-a născut Zoltan, fiul lui Arpad. Pe malul Tisei secuii se supun ungurilor și primesc teritorii românești. După unele opinii, secuii ar fi fost triburi înrudite cu ungurii pe care aceștia îi puneau în avangarda șuvoiului nomad cu rolul de a suporta șocul ripostei populațiilor sedentare ale căror teritorii le invadau. După părerea istoricului P. Hunfalvy, (Românii și dreptul lor - 1885) secuii fuseseră așezați în Transilvania spre apărarea țării, iar Simon de Keza scria: „secuii sunt rămășițe ale hunilor.” Identitatea limbii maghiare cu cea a secuilor infirmă afirmația, deoarece limba hunilor, cu 500 de ani mai veche, trebuia să se deosebească evident de limba ungurilor. La asediul Biharei secuii au fost folosiți ca oaste de sacrificiu. Menumorut cu fiica și soția s-au retras într-o cetățuie în pădurea Igfon. După Anonymus, la asediul Biharei au murit 125 de bihoreni, 20 de unguri, 15 secui. Oștile erau alcătuite din câteva sute de războinici. Știind că ungurii făceau parte din 52 de ginți și fiecare șef gentilic trebuia să aducă 400 de călăreți, numeric armata maghiară avea circa 20.000 de oșteni, dintre care numai 1.000 participau la lupte, restul în raiduri de pradă în țările învecinate. Biharea a fost cucerită după 12 zile. Ungurii învingători erau sătui de lupte și s-a ajuns la o înțelegere echivocă. Menumorut recunoștea suveranitatea lui Arpad și accepta căsătoria fiicei sale cu fiul său minor, Zoltan. Biharea și o parte din voievodat rămâneau în posesia lui Menumorut, iar după moartea sa revenea fiicei sale, implicit lui Zoltan. Comandanții maghiar victorioși au primit: Velec - Zarandul și Usubun o cetate în apropierea lacului Balaton. Alte două voievodate amintite de Anonymus în estul Tisei au fost ale lui Gelu și Glad. Gelu, dux Blacorum (ducele românilor) era în Transilvania (terra Ultrasilvana, Regnum Ultrasilvana) și avea posesiuni la Est în apropierea pământurilor lui Menumorut. Gelu era român (quidam Blacus) și avea supuși români și slavi (Blasii et sclavii). Țara sa de dincolo de păduri avea râuri cu nisip de aur (Anonimul) și saline. Reședința sa era probabil la Dăbâca, la vărsarea Lonei în Someșul Mic, cetate care avea patru incinte fortificate, sau la Cluj Mănăștur. Oștenii săi (după Anonimus) erau slabi, înarmați numai cu arcuri și săgeți. Prin desconsiderarea armelor române, autorul îi lăuda pe unguri. Tuhutum l-a învins pe Gelu care a murit în luptă și locuitorii țării l-au ales pe ungur stăpân (?!) prin jurământ. Tuhutum a păstrat autonomia voievodatului. Glad (numele este asemănător cu latinul gladius 0 sabie) era originar din Vidin. Stăpânea teritoriul de la Mureș până la Orșova, între Mureș, Tisa, Dunăre și Carpați. Avea armată puternică formată din români, cumani și slavi (bulgari). Reședința la Orșova pe Mureș (a fluvio Morus asque ad castrum Urscia). După afirmația notarului, urmașul său Ahtum, botezat în orașul Vidin după legea grecilor, îndrăznise să vămuiască sarea regală venită cu plutele pe Mureș. Îl întrecea pe rege prin mulțimea oștenilor și nu prea îl lua în seamă. În „Legenda Sancti Bernardi” se precizează că Ahtum și-a întins dominația spre nord pe Mureș, până la Crișul Alb și a ocupat Zarandul care fusese atribuit lui Velec de Arpad. Tot în legendă se face apropiere sau confuzie între Ahtum și Tuhutum. Autonomia Crișanei, Banatului și Transilvaniei a fost facilitată de luptele pentru putere după moartea lui Arpad (907) și stăpânirea fiului minor Zoltan. Căpeteniile maghiare Bulcsu și Gyula s-au creștinat fiind botezați la Constantinopol în ritul grecesc (ortodox), pe la 950-960. Turbulenții călăreți nomazi au pornit asaltul asupra Occidentului. Învinși de germani în 933 și 955, șeful maghiar Bulcsu a fost prins și spânzurat. Ungurii au încetat raidurile de pradă și s-au sedentarizat. Fostul păgân Vayk (apropierea cu Voicu este evidentă) s-a creștinat în confesiunea catolică. Voievozii români după afirmațiile cronicarilor, erau creștini de rit ortodox, prin filieră bulgară. Dacă ungurii lui Bulcsu și Gyula ar fi rămas ortodocși, poate că apropierea între români și unguri ar fi fost benefică ambelor etnii. În concluzie, voievodatele lui Menumorut și Glad au rămas sub stăpânirea românească, cel al lui Gelu a fost autonom sub unguri până la Ștefan cel Sfânt (997-1038) când a devenit stăpânul Transilvaniei. Sudul Ardealului a rămas mult timp independent față de unguri. A urmat deposedarea de pământ a românilor. Abia prin secolul XIII s-au înființat așezări ungurești în Transilvania. În zonele cu populație românească mai compactă (Hunedoara, Făgăraș, Someșul Superior, Banat, Oaș) românii au rezistat în satele lor. S-a accentuat procesul de diminuare și dispariție a nobilimii române, uneori prin schimbarea numelor. Terminația ffy înseamna fiul lui și s-a aplicat urmașilor lui Drag (Dragffy), Ban (Banffy), Cândea (Kendeffy). Paul Hunfalvy contesta existența unei nobilimi autohtone la români, negând litera „Diplomei Ioaniților” din 1247 (majores terrae) și înnobilările numeroșilor români făcute de regii maghiari. Juzii, cnezii, voievozii români erau nobili uneori ereditari. Mulți proprietari români de pământuri, au fost condamnați pentru fapte inexistente la confiscarea terenurilor. Procedeul se aplica și micilor nobili unguri (spani, nemeși) ale căror pământuri erau luate de magnați și grofi (din germanul Graf - conte), marea nobilime ungară. Reacția românilor a durat până în 1437, când ungurii care numeric erau a treia națiune politică a Transilvaniei, au încheiat pact cu sașii și secuii și au substituit prin abuz pe români, populația autohtonă, cea mai numeroasă a Transilvaniei.

ASERVIREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ISTORIC DIN URSS INTERESELOR POLITICE (1944-1964).

 

ASERVIREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ISTORIC SUPERIOR DIN URSS INTERESELOR POLITICE (1944-1964)

 Sistemul de învăţământ în URSS, sub lozinca slujirii cauzei socialismului şi comunismului, pe parcursul a şapte decenii de „construcţie a socialismului”  a fost utilizat în calitate de instrument al propagandei şi realizării liniei generale a partidului. În Uniunea Sovietică scopul învăţământului reieşea nu din interesele societăţii ci din cele ale partidului-stat - de a educa cetăţeni credincioşi partidului şi ideologiei marxist-leniniste. În acelaşi timp învăţământului istoric i se rezerva un rol special: istoria şi exemplele din istorie trebuie să „înarmeze” studenţii cu înţelegerea legilor dezvoltării sociale, să educe în tradiţiile revoluţionare şi muncitoare poporul sovietic, să le educe „un sentiment înalt al patriotismului sovietic”, să educe dorinţa de a apăra patria socialistă, să lupte cu pătrunderea „ideologiei burgheze” în conştiinţa elevilor” etc.. Prin urmare, cunoştinţele istorice stăteau la baza ideologiei de stat, iar învăţământul istoric în această perioadă purta un caracter de clasă. Un rol important în mecanismul de influenţă a sistemului administrativ de comandă asupra şcolii superioare îl juca Ministerul Învăţământului Superior din URSS (creat în 1946). Ministerul reprezenta organul, care determina structura, conţinutul, forma de învăţământ, contingentul de studenţi, condiţiile de angajare în câmpul muncii a absolvenţilor. De asemenea controla activitatea didactico-ştiinţifică a cadrelor didactice. În aceste condiţii procesul restabilirii învăţământului istoric superior a însemnat nu doar restaurarea construcţiilor ce-au suferit în urma războiului sau edificarea altora noi, ci şi refacerea procesului de pregătire a cadrelor în ansamblu, instituirea unui control dur aspra procesului didactic, planificarea şi ideologizarea conţinutului învăţământului istoric superior. În URSS existau trei nivele ale conţinutului învăţământului, reprezentând în sine o anumită ierarhie de proiectare a sa: a) Nivelul general al structurii teoretice (planul de învăţământ); b) nivelul disciplinei de studiu (disciplina şi programul de studiu); c) nivelul materialului didactic (literatura didactico-ştiinţifică).  În prezentul articol ne-am propus să analizăm conţinutul învăţământului istoric superior după aceste nivele în anii 1944-1964, ceea ce ne va permite să elucidăm procesul de aservire a învăţământului istoric superior intereselor politice.

a) Nivelul general al structurii teoretice (planul de învăţământ). Conţinutul şi formele învăţământului istoric superior din URSS de la sfârşitul anilor '40 - începutul anilor '50 era determinat de planurile de învăţământ din anii 1943, 1947, 1954 la specialitatea Istoria pentru institutele pedagogice cu 4 ani de studii (planul universităţilor era alcătuit pentru 5 ani de studii). Un exemplu al unui astfel de plan ne serveşte cel al Institutului Pedagogic din Chişinău pentru anul 1948/1949 şi al Universităţii de stat din Moldova pentru anul de studii 1948/1949. În plan sunt fixate câteva blocuri de discipline: disciplinele social-politice, psiho-pedagogice, cursuri istorice, cursuri şi seminare speciale, de asemenea şi cursuri opţionale. Conţinutul învăţământului, prezentat spre conceptualizare teoretică în planurile de învăţământ, obţinea concretizare în planurile şi conţinuturile disciplinelor de studiu. În planul institutelor pedagogice, blocul disciplinelor social-politice includea Bazele Marxism-leninismului (250 ore), Economia politică (140 ore), Materialismul dialectic (44 ore), Materialismul istoric (96 ore). Blocul ideologic constituia în total 530 ore. În predarea ştiinţelor sociale planul prevedea succesiunea: Bazele marxism-leninismului se studia pe parcursul semestrelor I-IV, apoi Economia politică - în semestrele V-VII şi disciplinele filosofice în semestrele VI-VIII. Prin Ordinul Ministrului Învăţământului Superior din URSS din 31 decembrie 1947 se introduceau 2 examene la disciplina Bazele marxism-leninismului, unul la finele anului întâi de studii (semestrul II), al doilea la finele anului doi de studii (semestrul IV), iar la sfârşitul semestrelor I şi III se susţinea câte un colocviu la disciplina nominalizată. La sfârşitul studiilor studenţii susţineau examenul de stat - Bazele marxism-leninismului. Astfel, prin blocul disciplinelor social-politice şi prin intermediul studierii obligatorii a disciplinelor marxiste, puterea promova o politică de ideologizare şi politizare a societăţii. Prin aceasta se atingea scopul educării personalităţii, credincioase idealurilor comuniste, formării istoricilor, capabili să abordeze istoria prin prisma unei singure metodologii - marxist-leniniste. Din blocul disciplinelor istorice studenţii institutelor pedagogice studiau Istoria lumii antice (186 ore), Istoria evului mediu (212 ore), Istoria modernă (486 ore) şi Istoria URSS (612 ore), Istoria slavilor de sud şi de vest (40 ore), Studiul izvoarelor istoriei URSS (102 ore), Istoria relaţiilor internaţionale (36 ore), cursuri şi seminare speciale în volum de 118 ore. Disciplinele istorice constituiau 1792 ore; Blocul ştiinţelor psiho-pedagogice, era alcătuit din cursurile Psihologia (85 ore), Pedagogia (104 ore), Istoria pedagogiei (98 ore), şi Igiena şcolară (36 ore), de asemenea se mai studia Metodica predării istoriei (24 ore) şi un seminar special la pedagogie (36 ore). Disciplinele pedagogice constituiau 383 de ore; Un accent deosebit de mare, în cadrul Institutului Pedagogic se punea pe studierea unui ştir de discipline filologice: Limba străină (68 ore), Literatura universală (282 ore), Limba rusă (350 ore), Limba moldovenească (42 ore), Literatura rusă (190 ore), Literatura moldovenească (132 ore). Disciplinele filologice constituiau în total 1064 ore. Alte discipline ca Bazele dreptului sovietic (104 ore), Educaţia fizică (176 ore). Numărul total de ore la patru ani de studii constituiau 4049 ore, din care 13% o constituiau disciplinele sociale, disciplinele pedagogice 9,5%, disciplinele istorice 44,2%, disciplinele filologice 26,3%, alte discipline o constituiau 20%. Comparând planul de învăţământ de la facultăţile de istorie a institutelor pedagogice cu cel de la facultăţile universităţilor observăm că blocul disciplinelor sociale includea Bazele Marxism-leninismului (250 ore), Economia politică (143 ore), Materialismul istoric (76 ore). Blocului disciplinelor ideologice oferindui-se mai puţine ore de cât în institutele pedagogice (469 ore). Dintre ştiinţele psihopedagogice, la universităţi se studia Pedagogia (122 ore), Psihologia (84 ore) şi Metodica predării istoriei (126 ore), Istoria pedagogiei (98 ore) în total 430 ore. O altă deosebire a procesului de studiu de la universităţi este că în cadrul acestor instituţii studenţii studiau limbile clasice: Limba latină (108 ore); limba rusă veche (60 ore). De asemenea se studia o limbă străină (216 ore), şi limba de stat a republicii respective (în RSSM Limba moldovenească - 172 ore). În cadrul universităţilor în blocul disciplinelor istorice erau incluse mai multe discipline, fiecărui curs acordându-se un număr diferit de ore. Se studia Istoria lumii antice (188 ore), Arheologia (50 ore), Istoria evului mediu (240 ore), Istoria ţărilor din Orient (140 ore), Istoria modernă (321 ore), Istoria URSS (162 ore), Istoria slavilor de vest şi de sud (36 ore), Arhivistica (36 ore); Istoria unui popor din URSS (102 ore). De remarcat că în plan acest curs se menţiona anume aşa, deoarece planul era destinat tuturor republicilor unionale, şi prin acest curs se prevedea studierea istoriei poporului autohton, în cazul RSSM se prevedea studierea istoriei „poporului moldovenesc”, însă cum arată „Raportul de activitate pentru anii de studii 1948/1949 a Facultăţii de Istorie şi Filologie” acest curs nu s-a studiat în cadrul Universităţii de stat din Moldova. În anul de studii 1950/1951 a fost studiat cursul Istoria Moldovei. La universitate se studiau cursuri şi seminare speciale cu un volum de 262 ore. În total numărul de ore la cursuri normative şi speciale predate la facultăţile de istorie din universităţi îl constituiau 1537 ore. Numărul total de ore la patru ani de studii (întrucât USM a fost creată abia în anul 1946) o constituiau 2992 ore, din care 15,6% o constituiau disciplinele sociale, disciplinele pedagogice 14,4%, disciplinele istorice 51,4%, alte discipline constituiau 18,6%. Disciplinele istorice studiate în cadrul universităţilor erau mai diverse şi numeroase, deşi li se oferea un număr mai mic de ore. În ceea ce priveşte disciplinele ideologice, în cadrul institutelor pedagogice li se oferea un număr mai mare de ore. În cadrul universităţilor studenţii parcurgeau specializarea mai mult în domeniul ştiinţelor istorice şi a ideologiei, punându-se accent pe pregătirea cadrelor ştiinţifice, de partid şi propagandistice, iar în cadrul institutelor pedagogice se pune accent pe pregătirea cadrelor didactice pentru şcoli şi a celor propagandistice. Conform obiectivelor sistemului de învăţământ, anume institutele pedagogice şi de învăţători trebuiau să educe o generaţie de cetăţeni, credincioase partidului şi conducătorului, maximal executoare în condiţiile unui minim de cunoştinţe. În ce priveşte învăţământul universitar, planurile de învăţământ al universităţilor conţineau un număr mai mic de discipline pedagogice, în schimb acordau mai mult timp pregătirii profesionale speciale. La 30 octombrie 1946, Consiliul de Miniştri al URSS a aprobat Hotărârea „Cu privire la studiile la facultăţile de istorie a universităţilor de stat”. În conformitate cu această hotărâre în universităţi a fost restabilit termenul de studii de cinci ani. Documentul mai prevedea lărgirea şi aprofundarea pregătirii teoretice a istoricilor, introducerea predării disciplinelor: istoria literaturii universale, teoria şi istoria dreptului, istoria filozofiei şi geografia istorică. Disciplinele planului de învăţământ se împărţeau în cursuri teoretice şi practice, iar unele cursuri se predau doar în formă teoretică (Istoria ţărilor din Asia şi Africa). Cursurile speciale în cadrul institutelor pedagogice erau orientate să îmbogăţească cultura generală a studenţilor iar în cadrul universităţilor să ofere specializări înguste în diverse probleme. În luna iulie 1954, Ministerul Învăţământului Superior din URSS a aprobat un nou plan de învăţământ pentru institutele pedagogice la specializarea Istorie cu termenul de studii de patru ani, fiind orientat spre aprofundarea pregătirii profesionale a absolvenţilor. Conform noului plan se studia separat cursul Istoria filozofiei (68 ore); a fost majorat numărul de ore la cursurile: Istoria lumii antice şi Istoria medievală pe seama micşorării celora de la Istoria modernă (la 93 ore); a fost reintrodus cursul Istoria modernă a ţărilor din Asia şi Africa (130 ore de curs). La cursul Metodica predării istoriei au fost adăugate teme referitoare la Constituţia URSS obţinând denumirea Metodica predării istoriei şi a Constituţiei URSS, şi a fost mărit numărul orelor (166 ore). Noul plan, deja în perioada poststalinistă, în mare parte era deosebit - a fost introdus cursul Istoriografia URSS (40 ore) în calitate de disciplină obligatorie. În aşa mod, a fost considerat necesar, ca viitorii profesori de istorie şi cercetători istorici să studieze nu doar istoria concretă, dar şi constituirea ei ca ştiinţă, aportul diferitor savanţi la evoluţia ei, principiile metodologice şi specificul metodelor de cercetare. După o perioadă de critică dură a istoriografiei în anii luptei împotriva „cosmopolitismului” a apărut necesitatea de a ordona strict orientarea acestei discipline. În noile condiţii, facultăţile de istorie întâmpinau dificultăţi în predarea Istoriografiei URSS: lipseau manualele necesare şi specialişti calificaţi pentru predarea disciplinei. Echipa în frunte cu N.Hruşciov, a considerat însă că nu este necesară predarea acestui curs. În rezultat Istoriografia istoriei URSS a rămas doar în planurile de studii universitare, iar în institutele pedagogice din anul 1957 a fost predată doar în calitate de curs opţional, şi apare printre disciplinele obligatorii doar în anul 1964. Disciplină de studiu obligatorie din 1954 a devenit Arheologia iar în calitate de curs opţional Arheologia URSS (cu activităţi practice - 100 ore), Paleografia (40 ore), Arhivistica (40 ore), Relaţiile internaţionale (40 ore) ş.a.. Obligatorii la examenele de stat în ambele tipuri de instituţii de învăţământ au devenit disciplinele Bazele marxism-leninismului, Pedagogia şi metodica predării istoriei şi constituţiei URSS, Istoria URSS şi Istoria modernă. Pentru pregătirea profesorului de istorie se prevedeau 3582 ore de studiu în auditoriu. Dintre acestea 2199 ore de curs şi 1383 ore practice. Prin urmare, planul de învăţământ din anul 1954 pentru facultăţile de istorie a institutelor pedagogice se deosebea de cel din 1947. Deşi se păstra studierea disciplinelor sociale, se mai introduceau discipline istorice noi, ceea ce contribuia la o mai bună pregătire a cadrelor de istorici. O altă modificare a programelor de studii în cadrul tuturor instituţiilor de învăţământ superior a avut loc în anul 1956 prin Ordinul Ministerului Învăţământului Superior al URSS din 3 iulie 1956 „Cu privire la predarea în instituţiile de învăţământ superior a Istoriei Partidului Comunist al URSS, Economiei politice, materialismului dialectic şi istoric”. În ordin se menţionau „lacunele” în predarea disciplinelor menţionate şi necesitatea ridicării nivelului teoretico-ideologic al predării ştiinţelor sociale şi se introducea începând cu anul de studii 1956/1957 în toate instituţiile de învăţământ superior studierea a trei cursuri independente: Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice; Economia politică, Materialismul dialectic şi istoric. În acelaşi an prin Ordinul din 19 octombrie s-a introdus în toate instituţiile de învăţământ superior, inclusiv la facultăţile de istorie, examenul de stat la cursurile „Istoria PCUS” şi „Economia politică”. Aceste modificări erau orientate în primul rând spre depăşirea cultului personalităţii lui Stalin care presupunea de a exclude din programele universitare studierea obligatorie a lucrării „Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Curs scurt”, şi spre ridicarea nivelului pregătirii teoretico-ideologice a tineretului studios. Alt tip de instituţii de învăţământ superior în cadrul cărora erau pregătiţi istorici marxişti erau institutele de învăţători. Planul de învăţământ al acestora se deosebea de cel al institutelor pedagogice şi era prevăzut doar pentru doi ani de studii. Planul conţinea 12 cursuri: Bazele marxism-leninismului (250 ore -12% din numărul de ore în total), Psihologia (85 ore - 4,2%), Pedagogia (116 ore - 5,8%), Igiena şcolară (18 ore - 1%), Educaţia fizică (100 ore - 5%), Istoria lumii antice (158 ore - 7,94%), Istoria medievală (187 ore - 9,4%), Istoria modernă (250 ore - 12,5%), Istoria URSS (448 ore - 22,5%), Metodica predării istoriei (75 ore - 3,7%), Bazele statului şi dreptului sovietic (106 ore - 5,3%) şi Literatura rusă (55 ore - 2,7%), limba republicii (în cazul RSSM - limba moldovenească - 60 ore), literatura republicii (pentru RSSM - literatura moldovenească - 80 ore - 3%). În total volumul cursului constituia la Institutul de Învăţători din Bălţi 1988 de ore. Cele mai importante cursuri după volum, erau Bazele marxism-leninismului, Istoria modernă şi Istoria URSS. Numărul total de ore necesare pregătirii profesorului de istorie în institutele de învăţători era de 1949 ore, din ele ¾ de ore o constituiau prelegerile şi 1/3 orele practice. Astfel, institutele de învăţători reprezentau o formă intensivă de pregătire a învăţătorilor/profesorilor de istorie pentru clasele 5-7. Aceste instituţii de învăţământ au existat până în anul 1956, când au fost transformate în institute pedagogice, au fost desfiinţate sau facultăţile de istorie au fost transferate la universităţi sau institute pedagogice, ca în cazul Institutului de Învăţători din Bălţi care în anul 1954 a fost transferat la Institutul Pedagogic din Chişinău.

b) Nivelul disciplinei de studiu (disciplina şi programul de studiu). Pe lângă planurile de învăţământ o importanţă deosebită o aveau programele de studii. Programele de studii din perioada postbelică reflectau conţinutul de bază al disciplinelor, tematica lecţiilor cu indicarea numărului de ore pentru fiecare temă. Materialul istoric în conţinutul programului de studiu era repartizat sistematic şi cronologic. Istoria era prezentată ca evoluţie a dezvoltării economice şi a relaţiilor sociale în diverse ţări, epoci, în conformitate cu formaţiunile istorice. Spre exemplu, elaborarea programei la cursul „Istoria URSS” a fost încredinţată profesorilor Catedrei Istoria URSS a Universităţii de Stat din Moscova care au întâmpinat dificultăţi mari în elaborarea acesteia întrucât era permanent perfectată în conformitate cu noile directive de partid. În pofida acestui fapt, la 25 mai 1949 Ministerul Învăţământului Superior din URSS a aprobat Planul-Program şi programa cursului Istoria URSS pentru universităţi şi institutele pedagogice, care au fost elaborate ţinând cont de particularităţile campaniei contra „cosmopolitismului”. O importanţă mare în direcţionarea procesului de pregătire a cadrelor de istorici, de asemenea a avut-o programa la cursul Istoriografia istoriei URSS, elaborată de Catedra Istoria URSS a Institutului de Istorie şi Arhivistică din Moscova, care determina conţinutul şi direcţia principală a noii discipline. Ansamblul de discipline, volumul lor, ordinea studierii acestora şi formele de control trebuiau nu doar să dea cunoştinţe sistematizate, dar şi să explice şi convingă viitorii specialişti în corectitudinea politicii interne şi externe a partidului conducător, că există un singur partid, o singură ideologie, patrie şi popor sovietic. Aceluiaşi principiu i-a fost subordonată literatura didactico-ştiinţifică.

c) Nivelul materialului didactic (literatura didactico-ştiinţifică). Cum s-a remarcat anterior, o problemă importantă a ştiinţei istorice interbelice şi postbelice era elaborarea manualelor, care ar fi corespuns atât ştiinţei cât şi deciziilor de partid. Deosebit de „acută” se prezenta problema manualelor de istorie a URSS, conţinutul cărora s-a refăcut de mai multe ori. Manualele după care se studia Istoria Rusiei în primii ani postbelici includeau: „Istoria Partidului Comunist (al bolşevicilor) din toată Uniunea. Curs Scurt”, care servea drept suport de curs la orele de „Bazele marxism-leninismului” până în anii '60. Istoria URSS se studia după „Istoria URSS” sub redacţia lui B.D. Grecov (volumul I) şi M.V. Necikina (volumul II), editat în anul 1939 şi 1940. Printre autorii manualului figurau istorici renumiţi ca: S.N. Balk, C.C.Dmitriev, N.M. Drujinin, M.V.Necikina, V.I.Piceta, L.V.Cerepnin ş.a.. Aceste două volume ale manualului au servit drept bază pentru studierea istoriei Uniunii în universităţi şi institute pedagogice pe parcursul a peste 15 ani. De remarcat că în acest manual, elaborat la sfârşitul anilor 30 abordarea pe formaţiuni a istoriei nu este utilizată: Istoria URSS este tratată cronologic, pe secole - din cele mai vechi timpuri până la sfârşitul sec. XVIII - în volumul I;  secolele XIX şi XX  - în volumul II. Suporturile de curs, corespunzătoare concepţiei sovietice a ştiinţei istorice, devin manualele dedicate istoriei URSS editate în anul 1956 (volumul I) şi 1959 (volumul II). Ca şi în ediţiile antebelice, în aceste manuale istoria poporului rus era abordată în strânsă legătură cu istoria altor popoare. Însă materialul din aceste volume a fost repartizat în corespundere cu periodizarea procesului istoric pe formaţiuni. Cu editarea volumului II a fost acoperit golul resimţit în literatura ştiinţifică sovietică, cu privire la istoria Rusiei în perioada 1900-1917. Un alt manual popular în rândurile studenţilor în anii 40-50 au devenit prelegerile şefului catedrei Istoria URSS a Universităţii de Stat din Moscova V.I.Lebedev şi prelegerile, publicate în calitate de suporturi didactice a Şcolii Superioare de Partid de pe lângă CC PC(b) din toată Uniunea. În 83 de teme, publicate în blocuri separate în anii 1944-1946, se reflecta istoria URSS din cele mai vechi timpuri până în anul 1934. O importanţă mai mare pentru procesul didactic l-au avut temele dedicate secolului XX, întrucât un manual pe această perioadă până la sfârşitul anilor 60 nu a existat. Un alt suport pentru studenţi a fost manualul la disciplina „Istoriografia rusă” al lui L.N. Rubenştein. Primul manual universitar de Istorie a URSS în „epoca socialismului” a fost publicat în anul 1957 sub redacţia lui M.P. Kim. Un neajuns al acestor manuale şi suporturi didactice era faptul că nu ofereau posibilitate studenţilor să lucreze cu izvoarele, textele documentelor, hărţile, etc.. Acest lucru împiedica educării aptitudinilor creative la tinerii istorici, şi promova încrederea în tot ce este publicat în ediţiile oficiale. Într-o măsură oarecare acest gol a fost înlăturat prin editarea la începutul anilor 50 a unui şir de cărţi de lectură, crestomaţii, practicumuri. Spre exemplu setul de manuale şi suporturi didactice la disciplina „Istoria lumii antice” arăta în felul următor: Бокщанин А.Г. Древняя Греция и древний мир. Курс лекций, прочи­танный в Высшей партийной школе при ЦК ВКП(б) (М., 1950); Авдиев В. История древнего Востока. (Л., 1953); Древний Восток. Книга для чтения./Под ред. В.В. Струве (М., 1953); Древний Рим. Книга для чтения./Под ред. С.Л. Утченко. (М., 1950); Древняя Греция. Книга для чтения./Под ред. С.Л. Утченко и Д. П. Калистратова (М., 1954) şi altele. La istoria medievală se utiliza manualul în două volume de istorie medievală, sub redacţia lui E.A. Kosminski şi S.D.Scazkin elaborat de savanţii Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe din URSS şi Universităţii de Stat „M.V.Lomonosov” din Moscova. În afară de aceasta, studenţii utilizau Crestomaţia la istoria medievală sub redacţia lui S.D. Scazkin în trei volume. În ce priveşte manualele la istoria modernă, până la sfârşitul anilor 50, au fost pregătite suporturile metodice sub redacţia savanţilor I.S.Galkin şi E.Efimov, F.V.Potemkin şi A.I.Molok, A.L.Narociniţki şi B.F.Porşnev, N.E.Zastekner, V.M.Hvostov. Aceste suporturi de curs aveau structură diferită şi erau destinate unele din ele universităţilor, şi altele - institutelor pedagogice. A fost publicat de asemenea manualul de Istorie a Asiei şi Africii sub redacţia lui I.M.Reisner şi B.K.Rubţov. În aşa mod, manualele şi suporturile de curs, elaborate în anii 30-50 erau orientate nu doar la formarea convingerilor ideologice, dar şi spre trezirea interesului faţă de istorie, analiza şi interpretarea aprofundată a evenimentelor. Popularitatea mare a acestor manuale este demonstrată de numeroasele ediţii a lor în anii 50-60. Totuşi, în majoritatea instituţiilor de învăţământ superior din URSS, literatura ştiinţifică era insuficientă. De exemplu la Institutul Pedagogic în anul 1947, volumul II al manualului de sub redacţia academicianului M.V.Necikina de Istoria URSS, se găsea în bibliotecă doar în două exemplare, la istoria URSS în secolul XX erau într-un număr mic, doar lecţiile Şcolii Superioare de Partid. O situaţie asemănătoare era şi în alte instituţii de învăţământ superior. Astfel în anii 40 principala sursă de cunoştinţe pentru studenţi rămâneau orele de curs şi prelegerile profesorilor.

 Analizând conţinutul învăţământului istoric superior în anii '40-'50 observăm două trăsături importante ale societăţii sovietice: interacţiunea puterii cu ştiinţa istorică şi legătura strânsă dintre ideologie şi istorie, iar uneori şi confundarea acestora. În pofida spaţiului mare pe care îl ocupau disciplinele ideologice, facultăţile de istorie pregăteau printre cadrele de partid şi propagandişti - specialişti în domeniul ştiinţei istorice. Cunoştinţele şi deprinderile profesionale obţinute în cadrul facultăţilor de istorie le permiteau studenţilor să activeze atât în domeniul învăţământului cât şi al ştiinţei. Totuşi politica unică de stat în domeniul învăţământului superior, s-a transformat în întreaga URSS în cultul „adevărului” unic, convenabil statului sovietic. Pe mulţi ani teza despre „esenţa de clasă a ştiinţelor umanistice” a devenit determinantă în cadrul pregătirii cadrelor în sistemul învăţământului superior sovietic. O astfel de orientare politică a dus la îndepărtarea ştiinţei şi învăţământului sovietic de cel general-uman, din start condamnându-l la izolare şi stagnare. Planurile de învăţământ, programele de studii, materialele didactice şi manualele universitare trebuiau să corespundă în tocmai obiectivului general de partid „construcţia comunismului”, pregătirea specialiştilor pentru  educarea omului sovietic.

IMPORTANȚA TRATATULUI DE LA TRIANON.

 

IMPORTANȚA TRATATULUI DE LA TRIANON

 Sărbătoririle, aniversările şi comemorările fac parte din viaţa cotidiană a popoarelor civilizate. Ne gândim şi la înfrângeri, aşa cum ne gândim şi la victorii, le readucem pe toate, din când în când, în memorie, fiindcă din toate avem de învăţat. Sunt regimuri politice şi popoare care accentuează tragediile, precum sunt altele care glorifică împlinirile. Românii nu s‑au gândit niciodată cu prea multă insistenţă la nereuşitele lor istorice - şi au fost destule de‑a lungul vremii! -, preferând amintirea, uneori prea apăsată, a victoriilor. Poate să se reflecte în această atitudine şi câte ceva din firea noastră de popor latin. Vecinii sârbi, de exemplu, dimpotrivă, au făcut din tragica bătălie de la Kossovopolje, din 1389 (în urma căreia turcii au luat iniţiativa în regiune), un moment de referinţă pentru identitatea lor naţională şi un simbol al sacrificiului pentru credinţă. Vecinii unguri au găsit cu cale să considere anumite înfrângeri situate de‑a lungul istoriei lor drept evenimente memorabile sau chiar sărbători naţionale. Epoca Modernă începe, de exemplu, în istoria Ungariei, în 1526, odată cu „dezastrul” de la Mohács; 15 martie 1848 (când s‑a decis, între altele, „unirea Transilvaniei cu Ungaria”) marchează gloria unei revoluţii pierdute; 23 octombrie 1956 este ziua altei revoluţii înăbuşite în sânge, de data aceasta de tancurile sovietice; 4 iunie 1920 este ziua „catastrofei” de la Trianon etc.. În ultima vreme tot auzim de numele de Trianon, legat de semnarea, în urmă cu mai bine de un secol, a unui tratat de pace. La finele Primului Război Mondial, s‑a încheiat câte un tratat de pace de către toate puterile învingătoare la un loc cu fiecare dintre statele învinse luate separat. De aceea, în anii 1919‑1920, s‑au semnat la Paris şi în împrejurimi cinci documente care puneau capăt oficial războiului. Tratatul de la Trianon este ultimul din seria celor cinci. Se cheamă aşa după numele palatului numit Marele Trianon, de lângă somptuosul Versailles. Dacă nu se semna acolo acest tratat dintre puterile aliate şi asociate şi Ungaria, probabil că puţini români ar fi auzit de Trianon. Documentul regla toate problemele dintre învingători şi Ungaria, care, la declanşarea războiului, nu fusese subiect de drept internaţional. De fapt, pentru prima oară după circa o jumătate de mileniu (1541‑1920), Ungaria redevenea o ţară independentă, recunoscută oficial ca atare tocmai prin acest înscris. Tratatul consfinţea, între multe alte lucruri, desprinderea din teritoriul Ungariei istorice („Ungaria coroanei Sfântului Ştefan”) a tuturor teritoriilor (ţări, provincii) în care ungurii erau minoritari sub aspect demografic. Aceste teritorii erau, în principal, Croaţia şi Voivodina, Slovacia şi Transilvania, care au fost recunoscute ca făcând parte din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, Cehoslovacia şi, respectiv, România. Prin aceste decizii (şi prin cele ale Tratatului de la Saint Germain), „Ungaria istorică” pierdea în favoarea populaţiilor majoritare, care‑şi deciseseră destinul în 1918, cam două treimi din teritoriu. Acest document, ale cărui prevederi sunt valide, în general, şi astăzi, este prezentat de propaganda maghiară drept „cea mai mare nedreptate istorică făcută de către marile puteri occidentale Ungariei eterne, stăpâna Bazinului Carpatic”. De aceea, mulţi maghiari văd în Tratatul de la Trianon momentul destrămării Ungariei, în urma „răpirii” de către Marile Puteri a „provinciilor sale istorice”, anume Transilvania, Slovacia, Croaţia etc.. Care este realitatea? Mulţi spun astăzi, în plin relativism, că adevărul este aşa cum îl vede fiecare („adevărul semnificaţie”), ceea ce este, însă, evident, lipsit de consistenţă logică. Când vorbim despre noua arhitectură a Europei Centrale şi de Sud‑Est de după Primul Război Mondial, este obligatoriu să facem distincţie între realităţile de fapt şi cele de drept. De fapt, toată ordinea veche a regiunii s‑a prăbuşit în anul 1918, când au căzut patru imperii şi s‑au format noi state ori s‑au întregit altele, după criterii etnice şi naţionale. Cauza acestei imense schimbări a fost, fără îndoială, lupta de emancipare naţională a popoarelor, declanşată în secolul al XVIII‑lea şi ajunsă la apogeu în „secolul naţionalităţilor” şi la anii 1900. Ocazia schimbării iminente a fost, fără îndoială, războiul mondial, „marele război”, care a favorizat împlinirea voinţei popoarelor, pe fondul înfrângerii Puterilor Centrale. De drept, noua ordine a fost acceptată în anii 1919‑1920, prin pomenitele tratate de pace. Pentru români, cehi, slovaci, croaţi etc., momentul culminant al schimbărilor a fost toamna anului 1918. Tratatul de la Trianon înseamnă pentru aceste popoare doar desăvârşirea procesului, prin consfinţirea internaţională a unei realităţi preexistente. În viziunea acestor popoare, nu Marile Puteri au creat România Întregită, Slovacia (în cadrul Cehoslovaciei) şi Croaţia (în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor), ci chiar popoarele respective, prin elitele lor, în urma mişcărilor de emancipare naţională. Este clar pentru oricine că nu Trianonul a hotărât destrămarea Imperiului Austro‑Ungar, ci chiar naţiunile care nu au mai vrut să trăiască în „închisoarea popoarelor”. Pentru români, Tratatul de la Trianon nu are cum să fie considerat drept înfăptuitor al unirii Transilvaniei cu România, din moment ce acest document a oficializat doar, în plan internaţional, o realitate mai veche. Unirea provinciilor româneşti, inclusiv a Transilvaniei, cu România nu s‑a făcut în urma tratatelor încheiate de învingători cu statele învinse (prin urmare, nici în urma Trianonului), ci datorită mişcării de emancipare naţională, culminate cu deciziile luate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfinţit în plan internaţional actul înfăptuit de români în 1918. Frontierele României Întregite nu au fost recunoscute doar la Trianon, ci şi la Saint‑Germain (graniţa de nord‑vest a României, cu Polonia), Neuilly‑sur‑Seine (graniţa de sud‑est, cu Bulgaria), protocolul de la Paris (granița de est, cu Rusia Sovietică). Astfel, pentru români, Trianonul este doar un episod juridic, legat de graniţa de vest a României (este drept, extrem de importantă), din epopeea Marii Uniri. În consecinţă, aceste acţiuni ale Marilor Puteri, exprimate prin tratatele pomenite, se referă la recunoaşterea internaţională a deciziilor popoarelor, la noua arhitectură europeană de după Marele Război, care nu este decizia Marilor Puteri. Marile Puteri nu au făcut decât să recunoască actele popoarelor eliberate. Popoarele din vecinătatea României au învăţat să nu fie la remorca ofensivei ungare, să nu răspundă mereu şi punctual provocărilor venite de la Budapesta. Partea ungară urmăreşte să se întâmple tocmai acest lucru şi, din păcate, mulţi români cad în această capcană. Argumentele principale ale Ungariei împotriva Trianonului erau bazate, la 1920, pe dreptul istoric, pe dreptul sabiei, pe „misiunea civilizatoare a maghiarilor în Bazinul Carpatic”. De altminteri, în anumite documente orchestrate de cercuri oficioase ale Budapestei, se iterează şi astăzi ideea rasistă că, la 1920, Marile Puteri occidentale au dat Transilvania, „perla Regatului Ungariei”, pe mâna „necivilizatei Românii balcanice”. Argumentele României, Slovaciei, Croaţiei etc. se centrează pe etnia majorităţii populaţiei, pe decizia majorităţii populaţiei, pe dreptul popoarelor de a‑şi hotărî singure soarta (principiul autodeterminării popoarelor, susţinut şi impus de SUA prin preşedintele Woodrow Wilson). După cum se vede, este vorba despre două viziuni complet diferite. În dreptul internaţional, nici la 1919‑1920 şi nici acum, argumentele Ungariei nu au validitate, nu fac parte din arsenalul democraţiei şi nu au fost recunoscute de către comunitatea internaţională. Poziţia Ungariei este singulară, izolată, pe când poziţia României este împărtăşită de mai mulţi actori în cadrul configuraţiei internaţionale. Deciziile de recunoaştere a noilor state şi a celor întregite la 1918 au fost revalidate (în mare măsură) după al Doilea Război Mondial, apoi la Conferinţa de la Helsinki (1975) şi apoi după căderea Cortinei de Fier. Pentru noi, pentru români, este dureros că au rămas în vigoare urmările Pactului Ribbentrop‑Molotov (încheiat la 23 august 1939), care, deşi a fost denunţat, produce, în continuare, efecte. Dar acest fapt grav nu are legătură cu Trianonul. Graniţa de vest a României cu Ungaria, cu excepţia episodului din 1940‑1944 (petrecută în timpul unui regim totalitar fascist, condamnat de toate instanţele internaţionale), a rămas de mai bine de un secol neschimbată, fiind considerată expresia relaţiilor democratice şi a principiilor internaţionale de convieţuire paşnică. Unirea Transilvaniei cu România nu a fost actul unei elite (deşi elita l‑a votat), ci un act democratic cu caracter plebiscitar: 1228 de delegaţi, aleşi şi numiţi din partea unităţilor administrativ‑teritoriale, partidelor politice, bisericilor, asociaţiilor profesionale, femeilor, studenţilor etc., au votat la 1 Decembrie 1918 nu doar în numele lor individual, ci şi al milioanelor de români care le‑au delegat dreptul de vot, prin documente de încredinţare, numite „credenţionale” (publicate recent, în cele opt volume ale lucrării monumentale numite „Construind Unirea cea Mare”, elaborate de Universitatea „Babeş‑Bolyai”). Prin urmare, un vot exprimat la Alba Iulia este votul a zeci şi sute de români, iar toate cele 1228 de voturi reprezintă, de fapt, poziţia tuturor românilor transilvani. Conform recensămintelor austro‑ungare, românii reprezentau majoritatea absolută a Transilvaniei (cu Banatul, Crişana şi Maramureşul). După orice război, oriunde şi oricând în lume, au fost învinşi şi învingători. Întotdeauna, învinşii au fost pedepsiţi, iar învingătorii au decis soarta ţărilor din zona lor de acţiune. Însă, pentru prima oară în istorie, învingătorii din Primul Război Mondial au fost obligaţi să ţină seama, în proporţie covârşitoare, de voinţa popoarelor implicate. Învinşii, ca întotdeauna, au avut frustrările şi suferinţele lor, dar, în cazul special al poporului maghiar, o parte din elită (cea de extracţie nobiliară) a cultivat mentalitatea de victimă obligată să se răzbune. În consecinţă, tot ceea ce face România legat de Trianon trebuie să fie detaşat de contingent, trebuie tratat fără înverşunare şi încadrat în contextul general de recunoaştere a noii arhitecturi a Europei prin sistemul de tratate de la Paris (Versailles, Saint Germain, Neuilly‑sur‑Seine, Trianon şi Sèvres) din 1919‑1920. România de la 1918 s‑a legitimat în lume, iar legitimarea au făcut‑o instanţele internaţionale de atunci şi au repetat‑o mereu cele care au urmat, până astăzi. Istoria este interpretată diferit de către diferitele popoare. Românii, polonezii, cehii, slovacii, croaţii, lituanienii, letonii, estonienii şi mulţi alţi europeni celebrează tratatele de pace de la Paris tocmai fiindcă acestea au acceptat deciziile popoarelor de formare a noilor state naţionale şi federale, pe ruinele imperiilor german, austro‑ungar, ţarist şi otoman. Este drept că aceste realităţi noi au fost acceptate de către puterile aliate şi asociate, învingătoare în cadrul Primului Război Mondial. Dar aşa s‑a întâmplat de când este lumea. De mai bine de un secol şi până astăzi, alte decizii cu putere juridică internaţională au confirmat - în linii mari - tratatele din anii 1919‑1920 şi existenţa statelor naţionale din regiune, aşa că orice discuţie nostalgică despre vechi imperii şi state multinaţionale devine caducă. Între poziţiile oficiale ale Ungariei şi României este o diferenţă de accent, dar accentul este grav. România vede noul eşichier politic‑teritorial al Europei Centrale ca parte a unui proces înfăptuit de popoare (1918) şi legitimat de Marile Puteri (1919‑1920), pe când Ungaria vede doar legitimarea şi doar momentul 1920, neglijând complet rolul popoarelor. Evident, Tratatul de la Trianon are importanţa sa internaţională şi naţională greu de estimat şi imposibil de minimalizat: el a legitimat voinţa dreaptă a poporului român şi ne‑a întărit în plan internaţional o moştenire scumpă. Popoarele cărora li s‑a recunoscut dreptatea istorică prin tratatul de la Trianon au cuvânt să‑l apere şi să‑i susţină justeţea, din moment ce toate tratatele internaţionale care i‑au urmat l‑au confirmat. Cu alte cuvinte, cu excepţia Imperiului Rusesc (care s‑a refăcut mereu în diferite forme), toate celelalte imperii destrămate de popoare în 1918 au rămas doar o amintire istorică. În schimb, statele polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, croaţilor, lituanienilor, letonilor, estonilor etc., create, recreate, întregite sau renăscute după Primul Război Mondial, au rămas şi dăinuie şi astăzi. În consecinţă, prima noastră menire este să ducem mai departe moştenirea lăsată de acei mari bărbaţi de stat şi „părinţi ai patriei” care au construit deciziile de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia şi care au făcut posibil Trianonul. Este bine să medităm din când în când asupra acestei moşteniri şi să nu ne întrebăm atât - ca să parafrazez o mare conştiinţă a lumii - ce ne‑a dat nouă ţara, cât ce i‑am dat noi ţării.