ASERVIREA
ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ISTORIC SUPERIOR DIN URSS INTERESELOR POLITICE (1944-1964)
Sistemul de învăţământ în URSS, sub lozinca
slujirii cauzei socialismului şi comunismului, pe parcursul a şapte decenii
de „construcţie a socialismului” a fost utilizat în calitate de
instrument al propagandei şi realizării liniei generale a partidului. În
Uniunea Sovietică scopul învăţământului reieşea nu din interesele societăţii ci
din cele ale partidului-stat - de a educa cetăţeni credincioşi partidului şi
ideologiei marxist-leniniste. În acelaşi timp învăţământului istoric i se
rezerva un rol special: istoria şi exemplele din istorie trebuie să
„înarmeze” studenţii cu înţelegerea legilor dezvoltării sociale, să educe în
tradiţiile revoluţionare şi muncitoare poporul sovietic, să le educe „un
sentiment înalt al patriotismului sovietic”, să educe dorinţa de a apăra patria
socialistă, să lupte cu pătrunderea „ideologiei burgheze” în conştiinţa
elevilor” etc.. Prin urmare, cunoştinţele istorice stăteau la baza ideologiei
de stat, iar învăţământul istoric în această perioadă purta un caracter de
clasă. Un rol important în mecanismul de influenţă a sistemului administrativ
de comandă asupra şcolii superioare îl juca Ministerul Învăţământului Superior
din URSS (creat în 1946). Ministerul reprezenta organul, care determina
structura, conţinutul, forma de învăţământ, contingentul de studenţi,
condiţiile de angajare în câmpul muncii a absolvenţilor. De asemenea controla
activitatea didactico-ştiinţifică a cadrelor didactice. În aceste condiţii
procesul restabilirii învăţământului istoric superior a însemnat nu doar
restaurarea construcţiilor ce-au suferit în urma războiului sau edificarea
altora noi, ci şi refacerea procesului de pregătire a cadrelor în ansamblu,
instituirea unui control dur aspra procesului didactic, planificarea şi
ideologizarea conţinutului învăţământului istoric superior. În URSS existau
trei nivele ale conţinutului învăţământului, reprezentând în sine o anumită
ierarhie de proiectare a sa: a) Nivelul general al structurii teoretice
(planul de învăţământ); b) nivelul disciplinei de studiu (disciplina şi
programul de studiu); c) nivelul materialului didactic (literatura
didactico-ştiinţifică). În prezentul articol ne-am propus să
analizăm conţinutul învăţământului istoric superior după aceste nivele în anii
1944-1964, ceea ce ne va permite să elucidăm procesul de aservire a
învăţământului istoric superior intereselor politice.
a)
Nivelul general al structurii teoretice (planul de învăţământ). Conţinutul
şi formele învăţământului istoric superior din URSS de la sfârşitul anilor '40
- începutul anilor '50 era determinat de planurile de învăţământ din anii 1943,
1947, 1954 la specialitatea Istoria pentru institutele pedagogice cu
4 ani de studii (planul universităţilor era alcătuit pentru 5 ani de studii).
Un exemplu al unui astfel de plan ne serveşte cel al Institutului Pedagogic din
Chişinău pentru anul 1948/1949 şi al Universităţii de stat din Moldova pentru
anul de studii 1948/1949. În plan sunt fixate câteva blocuri de
discipline: disciplinele social-politice, psiho-pedagogice, cursuri
istorice, cursuri şi seminare speciale, de asemenea şi cursuri
opţionale. Conţinutul învăţământului, prezentat spre conceptualizare
teoretică în planurile de învăţământ, obţinea concretizare în planurile şi
conţinuturile disciplinelor de studiu. În planul institutelor pedagogice,
blocul disciplinelor social-politice includea Bazele Marxism-leninismului (250
ore), Economia politică (140 ore), Materialismul dialectic (44
ore), Materialismul istoric (96 ore). Blocul ideologic constituia în
total 530 ore. În predarea ştiinţelor sociale planul prevedea
succesiunea: Bazele marxism-leninismului se studia pe parcursul
semestrelor I-IV, apoi Economia politică - în semestrele V-VII
şi disciplinele filosofice în semestrele VI-VIII. Prin Ordinul
Ministrului Învăţământului Superior din URSS din 31 decembrie 1947 se
introduceau 2 examene la disciplina Bazele marxism-leninismului, unul la
finele anului întâi de studii (semestrul II), al doilea la finele anului doi de
studii (semestrul IV), iar la sfârşitul semestrelor I şi III se susţinea câte
un colocviu la disciplina nominalizată. La sfârşitul studiilor studenţii
susţineau examenul de stat - Bazele marxism-leninismului. Astfel,
prin blocul disciplinelor social-politice şi prin intermediul
studierii obligatorii a disciplinelor marxiste, puterea promova o politică
de ideologizare şi politizare a societăţii. Prin aceasta se atingea scopul
educării personalităţii, credincioase idealurilor comuniste, formării
istoricilor, capabili să abordeze istoria prin prisma unei singure metodologii
- marxist-leniniste. Din blocul disciplinelor istorice studenţii
institutelor pedagogice studiau Istoria lumii antice (186 ore), Istoria
evului mediu (212 ore), Istoria modernă (486 ore) şi Istoria
URSS (612 ore), Istoria slavilor de sud şi de vest (40
ore), Studiul izvoarelor istoriei URSS (102 ore), Istoria
relaţiilor internaţionale (36 ore), cursuri şi seminare speciale
în volum de 118 ore. Disciplinele istorice constituiau 1792 ore; Blocul
ştiinţelor psiho-pedagogice, era alcătuit din cursurile Psihologia (85
ore), Pedagogia (104 ore), Istoria pedagogiei (98 ore),
şi Igiena şcolară (36 ore), de asemenea se mai studia Metodica
predării istoriei (24 ore) şi un seminar special la pedagogie (36
ore). Disciplinele pedagogice constituiau 383 de ore; Un accent deosebit de
mare, în cadrul Institutului Pedagogic se punea pe studierea unui ştir de
discipline filologice: Limba străină (68 ore), Literatura
universală (282 ore), Limba rusă (350 ore), Limba
moldovenească (42 ore), Literatura rusă (190 ore), Literatura
moldovenească (132 ore). Disciplinele filologice constituiau în total 1064
ore. Alte discipline ca Bazele dreptului sovietic (104 ore), Educaţia
fizică (176 ore). Numărul total de ore la patru ani de studii constituiau
4049 ore, din care 13% o constituiau disciplinele sociale, disciplinele
pedagogice 9,5%, disciplinele istorice 44,2%, disciplinele
filologice 26,3%, alte discipline o constituiau 20%. Comparând planul de
învăţământ de la facultăţile de istorie a institutelor pedagogice cu cel de la
facultăţile universităţilor observăm că blocul disciplinelor sociale includea Bazele
Marxism-leninismului (250 ore), Economia politică (143
ore), Materialismul istoric (76 ore). Blocului disciplinelor
ideologice oferindui-se mai puţine ore de cât în institutele pedagogice (469
ore). Dintre ştiinţele psihopedagogice, la universităţi se studia Pedagogia (122
ore), Psihologia (84 ore) şi Metodica predării istoriei (126
ore), Istoria pedagogiei (98 ore) în total 430 ore. O altă deosebire
a procesului de studiu de la universităţi este că în cadrul acestor instituţii
studenţii studiau limbile clasice: Limba latină (108 ore); limba
rusă veche (60 ore). De asemenea se studia o limbă străină (216 ore), şi
limba de stat a republicii respective (în RSSM Limba moldovenească - 172
ore). În cadrul universităţilor în blocul disciplinelor istorice erau
incluse mai multe discipline, fiecărui curs acordându-se un număr diferit de
ore. Se studia Istoria lumii antice (188 ore), Arheologia (50
ore), Istoria evului mediu (240 ore), Istoria ţărilor din Orient (140
ore), Istoria modernă (321 ore), Istoria URSS (162
ore), Istoria slavilor de vest şi de sud (36 ore), Arhivistica (36
ore); Istoria unui popor din URSS (102 ore). De remarcat că în plan
acest curs se menţiona anume aşa, deoarece planul era destinat tuturor
republicilor unionale, şi prin acest curs se prevedea studierea istoriei
poporului autohton, în cazul RSSM se prevedea studierea istoriei „poporului moldovenesc”,
însă cum arată „Raportul de activitate pentru anii de studii 1948/1949 a
Facultăţii de Istorie şi Filologie” acest curs nu s-a studiat în cadrul
Universităţii de stat din Moldova. În anul de studii 1950/1951 a fost studiat
cursul Istoria Moldovei. La universitate se studiau cursuri şi seminare speciale
cu un volum de 262 ore. În total numărul de ore la cursuri normative şi
speciale predate la facultăţile de istorie din universităţi îl constituiau 1537
ore. Numărul total de ore la patru ani de studii (întrucât USM a fost creată
abia în anul 1946) o constituiau 2992 ore, din care 15,6% o constituiau disciplinele
sociale, disciplinele pedagogice 14,4%, disciplinele istorice 51,4%,
alte discipline constituiau 18,6%. Disciplinele istorice studiate în cadrul
universităţilor erau mai diverse şi numeroase, deşi li se oferea un număr mai
mic de ore. În ceea ce priveşte disciplinele ideologice, în cadrul institutelor
pedagogice li se oferea un număr mai mare de ore. În cadrul universităţilor
studenţii parcurgeau specializarea mai mult în domeniul ştiinţelor istorice şi
a ideologiei, punându-se accent pe pregătirea cadrelor ştiinţifice, de partid
şi propagandistice, iar în cadrul institutelor pedagogice se pune accent pe
pregătirea cadrelor didactice pentru şcoli şi a celor propagandistice. Conform
obiectivelor sistemului de învăţământ, anume institutele pedagogice şi de
învăţători trebuiau să educe o generaţie de cetăţeni, credincioase partidului
şi conducătorului, maximal executoare în condiţiile unui minim de cunoştinţe. În
ce priveşte învăţământul universitar, planurile de învăţământ al
universităţilor conţineau un număr mai mic de discipline pedagogice, în schimb
acordau mai mult timp pregătirii profesionale speciale. La 30 octombrie 1946,
Consiliul de Miniştri al URSS a aprobat Hotărârea „Cu privire la studiile
la facultăţile de istorie a universităţilor de stat”. În conformitate cu
această hotărâre în universităţi a fost restabilit termenul de studii de cinci
ani. Documentul mai prevedea lărgirea şi aprofundarea pregătirii teoretice a
istoricilor, introducerea predării disciplinelor: istoria literaturii
universale, teoria şi istoria dreptului, istoria filozofiei şi geografia
istorică. Disciplinele planului de învăţământ se împărţeau în cursuri teoretice
şi practice, iar unele cursuri se predau doar în formă teoretică (Istoria
ţărilor din Asia şi Africa). Cursurile speciale în cadrul institutelor
pedagogice erau orientate să îmbogăţească cultura generală a studenţilor iar în
cadrul universităţilor să ofere specializări înguste în diverse probleme. În
luna iulie 1954, Ministerul Învăţământului Superior din URSS a aprobat un nou
plan de învăţământ pentru institutele pedagogice la specializarea Istorie cu
termenul de studii de patru ani, fiind orientat spre aprofundarea pregătirii
profesionale a absolvenţilor. Conform noului plan se studia separat
cursul Istoria filozofiei (68 ore); a fost majorat numărul de ore la
cursurile: Istoria lumii antice şi Istoria medievală pe
seama micşorării celora de la Istoria modernă (la 93 ore); a fost
reintrodus cursul Istoria modernă a ţărilor din Asia şi Africa (130
ore de curs). La cursul Metodica predării istoriei au fost adăugate
teme referitoare la Constituţia URSS obţinând denumirea Metodica
predării istoriei şi a Constituţiei URSS, şi a fost mărit numărul orelor
(166 ore). Noul plan, deja în perioada poststalinistă, în mare parte era
deosebit - a fost introdus cursul Istoriografia URSS (40 ore) în calitate
de disciplină obligatorie. În aşa mod, a fost considerat necesar, ca viitorii
profesori de istorie şi cercetători istorici să studieze nu doar istoria
concretă, dar şi constituirea ei ca ştiinţă, aportul diferitor savanţi la
evoluţia ei, principiile metodologice şi specificul metodelor de cercetare.
După o perioadă de critică dură a istoriografiei în anii luptei împotriva
„cosmopolitismului” a apărut necesitatea de a ordona strict orientarea acestei
discipline. În noile condiţii, facultăţile de istorie întâmpinau dificultăţi în
predarea Istoriografiei URSS: lipseau manualele necesare şi specialişti
calificaţi pentru predarea disciplinei. Echipa în frunte cu N.Hruşciov, a
considerat însă că nu este necesară predarea acestui curs. În rezultat Istoriografia
istoriei URSS a rămas doar în planurile de studii universitare, iar în
institutele pedagogice din anul 1957 a fost predată doar în calitate de curs
opţional, şi apare printre disciplinele obligatorii doar în anul 1964. Disciplină
de studiu obligatorie din 1954 a devenit Arheologia iar în calitate
de curs opţional Arheologia URSS (cu activităţi practice - 100
ore), Paleografia (40 ore), Arhivistica (40 ore), Relaţiile
internaţionale (40 ore) ş.a.. Obligatorii la examenele de stat în ambele
tipuri de instituţii de învăţământ au devenit disciplinele Bazele
marxism-leninismului, Pedagogia şi metodica predării istoriei şi
constituţiei URSS, Istoria URSS şi Istoria modernă. Pentru
pregătirea profesorului de istorie se prevedeau 3582 ore de studiu în
auditoriu. Dintre acestea 2199 ore de curs şi 1383 ore practice. Prin urmare,
planul de învăţământ din anul 1954 pentru facultăţile de istorie a institutelor
pedagogice se deosebea de cel din 1947. Deşi se păstra studierea disciplinelor
sociale, se mai introduceau discipline istorice noi, ceea ce contribuia la o
mai bună pregătire a cadrelor de istorici. O altă modificare a programelor de
studii în cadrul tuturor instituţiilor de învăţământ superior a avut loc în
anul 1956 prin Ordinul Ministerului Învăţământului Superior al URSS din 3 iulie
1956 „Cu privire la predarea în instituţiile de învăţământ superior a Istoriei
Partidului Comunist al URSS, Economiei politice, materialismului dialectic şi
istoric”. În ordin se menţionau „lacunele” în predarea disciplinelor menţionate
şi necesitatea ridicării nivelului teoretico-ideologic al predării ştiinţelor
sociale şi se introducea începând cu anul de studii 1956/1957 în toate
instituţiile de învăţământ superior studierea a trei cursuri
independente: Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice; Economia
politică, Materialismul dialectic şi istoric. În acelaşi an prin Ordinul din 19
octombrie s-a introdus în toate instituţiile de învăţământ superior, inclusiv
la facultăţile de istorie, examenul de stat la cursurile „Istoria PCUS” şi „Economia
politică”. Aceste modificări erau orientate în primul rând spre depăşirea
cultului personalităţii lui Stalin care presupunea de a exclude din programele
universitare studierea obligatorie a lucrării „Istoria Partidului Comunist
al Uniunii Sovietice. Curs scurt”, şi spre ridicarea nivelului pregătirii
teoretico-ideologice a tineretului studios. Alt tip de instituţii de învăţământ
superior în cadrul cărora erau pregătiţi istorici marxişti erau institutele de
învăţători. Planul de învăţământ al acestora se deosebea de cel al institutelor
pedagogice şi era prevăzut doar pentru doi ani de studii. Planul conţinea 12
cursuri: Bazele marxism-leninismului (250 ore -12% din numărul de ore
în total), Psihologia (85 ore - 4,2%), Pedagogia (116 ore -
5,8%), Igiena şcolară (18 ore - 1%), Educaţia fizică (100
ore - 5%), Istoria lumii antice (158 ore - 7,94%), Istoria
medievală (187 ore - 9,4%), Istoria modernă (250 ore - 12,5%), Istoria
URSS (448 ore - 22,5%), Metodica predării istoriei (75 ore - 3,7%), Bazele
statului şi dreptului sovietic (106 ore - 5,3%) şi Literatura
rusă (55 ore - 2,7%), limba republicii (în cazul RSSM - limba
moldovenească - 60 ore), literatura republicii (pentru RSSM - literatura
moldovenească - 80 ore - 3%). În total volumul cursului constituia la
Institutul de Învăţători din Bălţi 1988 de ore. Cele mai importante cursuri
după volum, erau Bazele marxism-leninismului, Istoria modernă şi Istoria
URSS. Numărul total de ore necesare pregătirii profesorului de istorie în
institutele de învăţători era de 1949 ore, din ele ¾ de ore o constituiau
prelegerile şi 1/3 orele practice. Astfel, institutele de învăţători
reprezentau o formă intensivă de pregătire a învăţătorilor/profesorilor de
istorie pentru clasele 5-7. Aceste instituţii de învăţământ au existat până în
anul 1956, când au fost transformate în institute pedagogice, au fost
desfiinţate sau facultăţile de istorie au fost transferate la universităţi sau
institute pedagogice, ca în cazul Institutului de Învăţători din Bălţi care în
anul 1954 a fost transferat la Institutul Pedagogic din Chişinău.
b)
Nivelul disciplinei de studiu (disciplina şi programul de studiu). Pe
lângă planurile de învăţământ o importanţă deosebită o aveau programele de
studii. Programele de studii din perioada postbelică reflectau conţinutul de
bază al disciplinelor, tematica lecţiilor cu indicarea numărului de ore pentru
fiecare temă. Materialul istoric în conţinutul programului de studiu era repartizat
sistematic şi cronologic. Istoria era prezentată ca evoluţie a dezvoltării
economice şi a relaţiilor sociale în diverse ţări, epoci, în conformitate cu
formaţiunile istorice. Spre exemplu, elaborarea programei la cursul „Istoria
URSS” a fost încredinţată profesorilor Catedrei Istoria URSS a
Universităţii de Stat din Moscova care au întâmpinat dificultăţi mari în
elaborarea acesteia întrucât era permanent perfectată în conformitate cu noile
directive de partid. În pofida acestui fapt, la 25 mai 1949 Ministerul
Învăţământului Superior din URSS a aprobat Planul-Program şi programa
cursului Istoria URSS pentru universităţi şi institutele pedagogice,
care au fost elaborate ţinând cont de particularităţile campaniei contra „cosmopolitismului”.
O importanţă mare în direcţionarea procesului de pregătire a cadrelor de
istorici, de asemenea a avut-o programa la cursul Istoriografia istoriei
URSS, elaborată de Catedra Istoria URSS a Institutului de Istorie şi
Arhivistică din Moscova, care determina conţinutul şi direcţia principală a
noii discipline. Ansamblul de discipline, volumul lor, ordinea studierii
acestora şi formele de control trebuiau nu doar să dea cunoştinţe
sistematizate, dar şi să explice şi convingă viitorii specialişti în
corectitudinea politicii interne şi externe a partidului conducător, că există
un singur partid, o singură ideologie, patrie şi popor sovietic. Aceluiaşi
principiu i-a fost subordonată literatura didactico-ştiinţifică.
c)
Nivelul materialului didactic (literatura didactico-ştiinţifică). Cum
s-a remarcat anterior, o problemă importantă a ştiinţei istorice interbelice şi
postbelice era elaborarea manualelor, care ar fi corespuns atât ştiinţei cât şi
deciziilor de partid. Deosebit de „acută” se prezenta problema manualelor de
istorie a URSS, conţinutul cărora s-a refăcut de mai multe ori. Manualele după
care se studia Istoria Rusiei în primii ani postbelici includeau: „Istoria
Partidului Comunist (al bolşevicilor) din toată Uniunea. Curs Scurt”, care
servea drept suport de curs la orele de „Bazele marxism-leninismului” până
în anii '60. Istoria URSS se studia după „Istoria URSS” sub redacţia
lui B.D. Grecov (volumul I) şi M.V. Necikina (volumul II), editat în anul 1939
şi 1940. Printre autorii manualului figurau istorici renumiţi ca: S.N. Balk,
C.C.Dmitriev, N.M. Drujinin, M.V.Necikina, V.I.Piceta, L.V.Cerepnin ş.a..
Aceste două volume ale manualului au servit drept bază pentru studierea
istoriei Uniunii în universităţi şi institute pedagogice pe parcursul a peste
15 ani. De remarcat că în acest manual, elaborat la sfârşitul anilor 30
abordarea pe formaţiuni a istoriei nu este utilizată: Istoria URSS este tratată
cronologic, pe secole - din cele mai vechi timpuri până la sfârşitul sec. XVIII
- în volumul I; secolele XIX şi XX - în volumul II. Suporturile
de curs, corespunzătoare concepţiei sovietice a ştiinţei istorice, devin
manualele dedicate istoriei URSS editate în anul 1956 (volumul I) şi 1959
(volumul II). Ca şi în ediţiile antebelice, în aceste manuale istoria poporului
rus era abordată în strânsă legătură cu istoria altor popoare. Însă materialul
din aceste volume a fost repartizat în corespundere cu periodizarea procesului
istoric pe formaţiuni. Cu editarea volumului II a fost acoperit golul resimţit
în literatura ştiinţifică sovietică, cu privire la istoria Rusiei în perioada
1900-1917. Un alt manual popular în rândurile studenţilor în anii 40-50 au
devenit prelegerile şefului catedrei Istoria URSS a Universităţii de Stat din
Moscova V.I.Lebedev şi prelegerile, publicate în calitate de suporturi
didactice a Şcolii Superioare de Partid de pe lângă CC PC(b) din toată Uniunea.
În 83 de teme, publicate în blocuri separate în anii 1944-1946, se reflecta
istoria URSS din cele mai vechi timpuri până în anul 1934. O importanţă mai
mare pentru procesul didactic l-au avut temele dedicate secolului XX, întrucât
un manual pe această perioadă până la sfârşitul anilor 60 nu a existat. Un alt
suport pentru studenţi a fost manualul la disciplina „Istoriografia
rusă” al lui L.N. Rubenştein. Primul manual universitar de Istorie a
URSS în „epoca socialismului” a fost publicat în anul 1957 sub redacţia
lui M.P. Kim. Un neajuns al acestor manuale şi suporturi didactice era faptul
că nu ofereau posibilitate studenţilor să lucreze cu izvoarele, textele
documentelor, hărţile, etc.. Acest lucru împiedica educării aptitudinilor
creative la tinerii istorici, şi promova încrederea în tot ce este publicat în
ediţiile oficiale. Într-o măsură oarecare acest gol a fost înlăturat prin
editarea la începutul anilor 50 a unui şir de cărţi de lectură,
crestomaţii, practicumuri. Spre exemplu setul de manuale şi suporturi
didactice la disciplina „Istoria lumii antice” arăta în felul
următor: Бокщанин А.Г. Древняя Греция и древний мир. Курс лекций, прочитанный
в Высшей партийной школе при ЦК ВКП(б) (М., 1950); Авдиев В. История древнего
Востока. (Л., 1953); Древний Восток. Книга для чтения./Под ред. В.В. Струве
(М., 1953); Древний Рим. Книга для чтения./Под ред. С.Л. Утченко. (М., 1950);
Древняя Греция. Книга для чтения./Под ред. С.Л. Утченко и Д. П. Калистратова
(М., 1954) şi altele. La istoria medievală se utiliza manualul în două volume
de istorie medievală, sub redacţia lui E.A. Kosminski şi S.D.Scazkin elaborat
de savanţii Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe din URSS şi Universităţii
de Stat „M.V.Lomonosov” din Moscova. În afară de aceasta, studenţii
utilizau Crestomaţia la istoria medievală sub redacţia lui S.D.
Scazkin în trei volume. În ce priveşte manualele la istoria modernă, până la
sfârşitul anilor 50, au fost pregătite suporturile metodice sub redacţia
savanţilor I.S.Galkin şi E.Efimov, F.V.Potemkin şi A.I.Molok, A.L.Narociniţki
şi B.F.Porşnev, N.E.Zastekner, V.M.Hvostov. Aceste suporturi de curs aveau
structură diferită şi erau destinate unele din ele universităţilor, şi altele -
institutelor pedagogice. A fost publicat de asemenea manualul de Istorie a
Asiei şi Africii sub redacţia lui I.M.Reisner şi B.K.Rubţov. În aşa mod,
manualele şi suporturile de curs, elaborate în anii 30-50 erau orientate nu
doar la formarea convingerilor ideologice, dar şi spre trezirea interesului
faţă de istorie, analiza şi interpretarea aprofundată a evenimentelor.
Popularitatea mare a acestor manuale este demonstrată de numeroasele ediţii a
lor în anii 50-60. Totuşi, în majoritatea instituţiilor de învăţământ superior
din URSS, literatura ştiinţifică era insuficientă. De exemplu la Institutul
Pedagogic în anul 1947, volumul II al manualului de sub redacţia
academicianului M.V.Necikina de Istoria URSS, se găsea în bibliotecă
doar în două exemplare, la istoria URSS în secolul XX erau într-un număr mic,
doar lecţiile Şcolii Superioare de Partid. O situaţie asemănătoare era şi în
alte instituţii de învăţământ superior. Astfel în anii 40 principala sursă de
cunoştinţe pentru studenţi rămâneau orele de curs şi prelegerile profesorilor.
Analizând conţinutul învăţământului istoric
superior în anii '40-'50 observăm două trăsături importante ale societăţii
sovietice: interacţiunea puterii cu ştiinţa istorică şi legătura strânsă
dintre ideologie şi istorie, iar uneori şi confundarea acestora. În pofida
spaţiului mare pe care îl ocupau disciplinele ideologice, facultăţile de
istorie pregăteau printre cadrele de partid şi propagandişti - specialişti în
domeniul ştiinţei istorice. Cunoştinţele şi deprinderile profesionale obţinute
în cadrul facultăţilor de istorie le permiteau studenţilor să activeze atât în
domeniul învăţământului cât şi al ştiinţei. Totuşi politica unică de stat în
domeniul învăţământului superior, s-a transformat în întreaga URSS în
cultul „adevărului” unic, convenabil statului sovietic. Pe mulţi ani
teza despre „esenţa de clasă a ştiinţelor umanistice” a devenit
determinantă în cadrul pregătirii cadrelor în sistemul învăţământului superior
sovietic. O astfel de orientare politică a dus la îndepărtarea ştiinţei şi
învăţământului sovietic de cel general-uman, din start condamnându-l la izolare
şi stagnare. Planurile de învăţământ, programele de studii, materialele
didactice şi manualele universitare trebuiau să corespundă în tocmai
obiectivului general de partid „construcţia comunismului”, pregătirea
specialiştilor pentru educarea omului sovietic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu