HOLOCAUSTUL - DE CE AR TREBUI SĂ NE INTERESEZE?

 

HOLOCAUSTUL - DE CE AR TREBUI SĂ NE INTERESEZE?

 „A avut loc el în realitate? Este important să ştim acest lucru? De ce ar trebui să mă intereseze?” Mulţi îşi pun uneori astfel de întrebări în legătură cu Holocaustul. Omenirea ar trebui să se intereseze de Holocaust, printre altele, pentru a veghea ca istoria să nu se mai repete. Primo Levi, supravieţuitor al unui lagăr de concentrare, şi-a exprimat îndoielile cu privire la dispariţia reală a mentalităţii lagărelor de concentrare. „În ce proporţie este trecutul pe cale să reapară? În ce măsură a reapărut deja?” întreabă el. „În această lume plină de atâtea ameninţări, ce putem face în mod individual pentru ca cel puţin această ameninţare să dispară?” Prin aceste cuvinte, Primo Levi exprima îngrijorarea tuturor celor care se întreabă dacă ororile Holocaustului ar putea să se producă din nou. Ce răspuns oferă istoria recentă? Aşa cum o mărturisesc rapoartele din diferite ţări, începînd din 1945, existenţa atrocităţilor, genocidelor, torturilor, a escadroanelor morţii, precum şi a persoanelor „dispărute” sau „lichidate”, constituie dovada că mentalitatea care a justificat lagărele de concentrare este încă vie şi activă. De altfel, pentru supravieţuitori - copiii, rudele şi prietenii victimelor - realitatea istorică are mare importanţă. Istoria se bazează pe fapte dovedite şi persoane reale. Este important oare să ştim dacă Iisus este un personaj mitologic sau nu? Dacă Napoleon sau Mahomed, profetul Islamului, au existat cu adevărat? Bineînţeles, căci aceşti oameni au schimbat cursul istoriei. Tot astfel, Holocaustul constituie probabil cea mai teribilă lovitură adusă vreodată lumii civilizate. Aşa cum spune Primo Levi, „niciodată nu au fost distruse atâtea vieţi în aşa puţin timp şi cu o atât de lucidă combinaţie de ingeniozitate tehnologică, de fanatism şi cruzime”. Unii se îndoiesc însă că Holocaustul a avut loc în realitate, că este deci un fapt istoric.

1. Holocaustul - A avut loc în realitate?

 În mod surprinzător, există o minoritate de oameni care pretind că Holocaustul nu a existat aşa cum a fost el descris în istoria modernă. În cartea sa „Did Six Million Really Die? The Truth at Last” (Şase milioane de morţi? În sfîrşit adevărul), Richard Harwood scrie: „Afirmaţia potrivit căreia şase milioane de evrei ar fi murit în cursul celui de-al doilea război mondial, ca victime ale politicii oficiale de exterminare adoptate de Germania, este total lipsită de fundament”. Iată nişte cuvinte care ridică un oarecare număr de întrebări: Au ordonat naziştii exterminarea evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial? Este adevărat că patru până la şase milioane de evrei au murit în lagărele de concentrare? Au existat în realitate camerele de gazare? Sau toate acestea nu sunt decât o denaturare a istoriei Germaniei? Istoricii revizionişti pretind că aceste evenimente nu ar fi avut loc. După spusele lor, nu ar fi murit decât cel mult câteva mii de evrei, însă majoritatea celorlalţi au fost evacuaţi în alte ţări. Această controversă a fost scoasă în evidenţă, în urmă cu mai mulți ani, în Canada, unde a constituit obiectul unui proces. Potrivit cu „Globe and Mail” din Toronto, un emigrant german a fost învinuit în faţa instanţei pentru că negase Holocaustul şi „publicase în deplină cunoştinţă de cauză informaţii false, care puteau să atenteze la toleranţa socială sau rasială”. El a fost condamnat la 15 luni închisoare iar publicarea tezelor sale revizioniste a fost interzisă. În Germania, a fost modificată în 1995 o lege împotriva defăimării, pentru a le permite, chiar şi ne-evreilor, să depună plângere împotriva „oricărei persoane care insultă, defăimează, calomniază sau denigrează pe cei care şi-au pierdut viaţa ca victime ale naţional-socialismului sau ale oricărui alt regim tiranic sau despotic”. Potrivit cu „Hamburger Abendblatt”, această lege „a făcut pasibilă de condamnare negarea uciderii evreilor în lagărele de concentrare ale dictaturii naziste”. Dincolo de Rin, negarea Holocaustului este adesea numită „minciuna de la Auschwitz”. La Auschwitz (în prezent Oswiȩcim), în Polonia, se găsea odiosul lagăr de concentrare unde naziştii au comis execuţii în masă. Potrivit presei germane, extremiştii de dreapta încearcă să ascundă sau să conteste aceste evenimente, de unde şi expresia „minciuna de la Auschwitz”.

Emigrare sau exterminare:

 Existenţa în zilele noastre a milioane de evrei de origine europeană dovedeşte că naziştii nu au reuşit să distrugă populaţia evreiască din Europa. De fapt, numeroşi evrei au scăpat din lagărele de concentrare şi de la tentativa de exterminare. Acest fapt este confirmat de istoricul William Shirer în cartea sa „20th Century Journey - The Nightmare Years 1930-1940”: „Nu toţi evreii din Austria au murit în lagărele sau închisorile naziste. Multora dintre ei li s-a îngăduit să-şi răscumpere întoarcerea în ţara lor, în general cu preţul averii lor. (...). Aproape jumătate din cei 180 000 de evrei din Viena şi-au plătit în acest fel libertatea, înainte de începerea Holocaustului”. Acest trafic s-a derulat mai ales în timpul anilor ’30. A fost creat chiar şi Serviciul de emigrare a evreilor, condus de Reinhard Heydrich. Dar, aşa cum explică Shirer, „mai târziu, acesta va deveni un organism nu de emigrare, ci de exterminare, având misiunea să organizeze asasinarea a peste patru milioane de evrei”. Această „soluţie finală” a fost condusă de Adolf Eichmann, care a fost mai târziu executat în Israel pentru crimele de război. Naziştii dispuneau pe lângă lagărele de concentrare şi de alte mijloace pentru a-i elimina pe cei pe care îi considerau drept fiinţe de rasă inferioară, sub-umană. Înfricoşătoarele Einsatzgruppen (Grupuri speciale de acţiune) urmau îndeaproape armata invadatoare, „unicul lor obiectiv fiind masacrarea sistematică a evreilor. (...). Alipite de trupele din prima linie, pentru ca nimeni să nu le scape din plasă, Einsatzgruppen au ucis cu brutalitate, au împuns cu baioneta, au ars, au torturat, au bătut până au omorât sau au îngropat de vii aproximativ o jumătate de milion de evrei în cursul primelor şase luni de campanile”. – „Hitler’s Samurai - The Waffen-SS in Action” (Samuraii lui Hitler - Waffen-SS în acţiune) de Bruce Quarrie. Vi se par greu de crezut aceste cifre? În medie, acestea reprezintă mai puţin de un asasinat pe zi pentru fiecare din cei 3 000 de membri ai acestor unităţi speciale. Atunci când aceste grupuri speciale de acţiune au intrat pe teritoriul sovietic, un bilanţ incomplet se referea la „peste 900 000 de morţi, care nu reprezentau totuşi, decât două treimi din evreii care au fost victimele operaţiunilor mobile”. - „The Destruction of the European Jews” (Distrugerea evreilor europeni) de Raul Hilberg.

Declaraţia unui comandant:

 Ce mărturii furnizaseră chiar autorii execuţiilor săvârşite în lagăre? Rudolf Höss, fostul comandant al Auschwitz-ului, s-a plâns în aceşti termeni: „Credeţi-mă, nu era întotdeauna plăcut să vezi munţi de cadavre şi să simţi în permanenţă mirosul acesta de ars”. Totodată, el s-a arătat „neplăcut surprins că evreii aparţinând unor detaşamente speciale (Sonderkommandos) erau dispuşi ca, pentru a-şi prelungi puţin viaţa, să participe la gazarea celor de aceeaşi rasă cu ei”. („The Face of the Third Reich”, de Joachim Fest, pag. 285.). Scriitorul Joachim Fest adaugă: „Höss îşi dezvăluie o faţetă a aroganţei sale de expert perfecţionist atunci când spune că „potrivit voinţei lui Himmler /conducătorul SS/, Auschwitz-ul era destinat să devină cel mai mare lagăr de exterminare din toată istoria omenirii”, sau când, cu satisfacţia unui planificator care şi-a atins ţinta, subliniază că în lagărul său de concentrare, camerele de gazare aveau o capacitate de zece ori mai mare decât a celor de la Treblinka”. În autobiografia sa, Rudolf Höss a scris: „În mod conştient, eram o rotiţă a imensei maşini de exterminare a celui de-al Treilea Reich”. La invitaţia lui Himmler, numeroşi membri superiori ai partidului şi ofiţeri SS veneau la Auschwitz ca să asiste la exterminarea evreilor. Toţi erau profund impresionaţi de ceea ce vedeau” - scria același Rudolf. Totuşi, ei erau afectaţi, se pare, de contrastul dintre expresia „soluţia finală a problemei evreilor” şi realitatea înspăimântătoare a camerelor de gazare. Când a fost întrebat cum a putut suporta această situaţie, Höss a mărturisit: „Îmi repetam mereu că trebuia să înfrâng toate emoţiile, fiind pus în faţa durei obligaţii, de a executa cu o hotărâre de fier ordinele Führer-ului”. Astfel, Höss, această sadică paiaţă, a recunoscut în mod voluntar că Holocaustul a fost o realitate şi că el a participat la aceasta în calitate de comandant al Auschwitz-ului. În cartea „Valori şi violenţă la Auschwitz” (engl.) publicată iniţial în limba poloneză, o notă a traducătoarei Catherine Leach, arată că execuţiile în masă, tortura şi munca epuizantă din lagărele de concentrare au curmat viaţa a 3 200 000 de evrei polonezi. După opinia ei, „Holocaustul evreilor europeni s-a derulat pe teritoriul Poloniei”.

Moarte prin înecare:

 În lagăre, moartea putea surveni în diferite moduri: subalimentaţie, boală, un glonţ în ceafă, gazare, bătaie, spânzurare, decapitare, înec. Această ultimă metodă era de o cruzime rafinată. Iată ce spune despre aceasta scriitorul Terrence Des Pres: „Fapt este că prizonierii erau supuşi în mod sistematic mizeriei. Ei erau lăsaţi în mod deliberat în contact cu excrementele. (...). În lagărele naziste, prizonierii se bălăceau literalmente în propriile lor dejecţii, şi nu era un lucru neobişnuit ca unii să moară înecaţi în excrementele lor. La Buchenwald, de exemplu, latrinele constau din gropi lungi de 8 metri, late de 4 metri. (...). Aceste gropi pline întotdeauna până la refuz, erau golite seara de prizonieri care nu dispuneau decât de nişte găleţi mici. Un martor ocular îşi aminteşte: „Locul era alunecos şi sumbru. În fiecare seară, din cei treizeci de oameni însărcinaţi cu această corvoadă, vreo zece în medie cădeau în gropi. Ceilalţi nu aveau dreptul să-i salveze. Când munca era terminată şi groapa era goală, atunci, şi numai atunci puteau scoate corpurile””. Am putea cita numeroase alte mărturii care atestă faptul că exterminarea a devenit o parte integrantă a politicii naziste, pe măsură ce au fost ocupate ţările din Europa. O infinitate de lucrări au fost consacrate acestui subiect; relatările martorilor oculari şi fotografiile sunt înspăimîntătoare. Totuşi, rămâne încă o problemă, şi anume: Evreii au fost oare singurele victime ale Holocaustului? Când naziştii au invadat Polonia, au căutat ei să-i distrugă numai pe evrei?

Suplimentar:

1. Recompensă pentru dovezi:

 „În urma unei decizii a justiţiei, avocatul unui supravieţuitor de la Auschwitz a obţinut dreptul ca să-i fie oferită clientului său suma de 50 000 dolari, sumă care reprezintă recompensa ce se oferă oricărei persoane care aduce „dovezi” că naziştii îi gazau pe evrei în lagărele de concentrare. „Robert Wenke, judecătorul curţii de apel/din Los Angeles/a aprobat decizia potrivit căreia Institutul de revizuire a istoriei este obligat să-l recompenseze pe Mel Mermelstein, supravieţuitor de la Auschwitz. (...). „Potrivit avocatului, Institutul, care declară că Holocaustul nu a existat niciodată, va trebui, pe de altă parte, să plătească 100 000 de dolari în mod suplimentar lui M. Mermelstein, pentru prejudiciul moral cauzat prin oferirea recompensei. (...).” „Aşa cum spune Gloria Allred, avocata lui Mermelstein, „această victorie judiciară, constituie un avertisment foarte clar dat tuturor celor din lume care încearcă să denatureze istoria şi să le cauzeze suferinţe evreilor: supravieţuitorii Holocaustului vor folosi metodele pe care le oferă Legea pentru a se proteja şi a face cunoscut adevărul despre trecutul lor””. - New York Times, 25 iulie 1999.

2. Sachsenhausen - „Un lagăr de detenţie”?

 Sachsenhausen a fost în realitate un lagăr de exterminare sau un simplu „lagăr de detenţie”? Iată răspunsul lui Max Liebster, evreu deportat, care a supravieţuit Holocaustului: „Mărturia mea se bazează pe ceea ce am trăit şi am văzut în acest lagăr. Nu am nevoie de niciun document confidenţial pentru a şti cu ce se aseamănă Sachsenhausen-ul. Sigur, mass-media şi guvernul nazist pretindeau că era vorba de un Schutzhaftlager, adică de un „lagăr de detenţie”, dar faptele următoare vorbesc de la sine: „În ianuarie 1940, în timp ce eram transferat din Pforzheim la închisoarea din Karlsruhe, agenţii Gestapoului (poliţia secretă a Statului) mi-au adus la cunoştinţă că eram în drum spre un lagăr de exterminare. M-au înjurat, urlând: „Du Stinkjude wirst dort verecken, kommst nicht mehr zurück!” (Tu, evreu împuţit, vei crăpa ca un animal. N-o să te mai întorci niciodată!) Tratamentul grosolan pe care ne-au făcut să-l îndurăm la sosirea noastră la Sachsenhausen, depăşeşte orice capacitate de înţelegere. Evreii erau grupaţi într-un lagăr separat, în interiorul incintei principale. Dintre toţi prizonierii, ei trăiau în cele mai rele condiţii. De exemplu, ei nu dispuneau de paturi pentru a dormi, ci doar de saltele de paie puse direct pe pământ. Barăcile erau atât de arhipline, încât eram obligaţi să dormim aşezaţi ca sardelele unul cu picioarele la capul celuilalt. Dimineaţa îi găseam pe cei ce muriseră peste noapte, lipiţi de cei vii. Evreii nu aveau dreptul la îngrijiri medicale. Am aflat că tatăl meu se găsea cu trei barăci mai departe. L-am descoperit întins pe spate în spatele unei grămezi de saltele de paie, cu picioarele în apă şi cu mâinile îngheţate. La moartea sa, am fost obligat să-l transport eu însumi pe umeri până la crematoriu. Acolo, am văzut îngrămădite atât de multe cadavre, încât abia reuşeau să le ardă. Mii de prizonieri au murit la Sachsenhausen din cauza tratamentului inuman. Pentru un mare număr dintre ei, ar fi fost mai acceptabil să moară în camerele de gazare de la Auschwitz”.

3. „Nu trebuie să rămână nicio urmă”:

 „În momentul în care a fost deschisă ultima groapă comună, mi-am recunoscut întreaga mea familie. Mama şi cele trei surori ale mele cu copiii lor. Erau toate acolo jos. (...). Stătuseră în pământ patru luni şi (...) era iarnă”. Şeful Gestapoului din Vilna/Vilnius ne-a spus: „Există nouăzeci de mii de persoane culcate acolo şi nu trebuie să rămână absolut nicio urmă din acestea””. - Mărturia a doi supravieţuitori evrei: Motke Zaïdl şi Itzhak Dugin. „Chiar în momentul în care treceam noi, ei deschideau uşile de la camera de gazare (...). În fiecare zi erau aleşi o sută de evrei pentru a târî cadavrele spre gropile comune. Seara, ucrainienii îi împingeau pe aceşti evrei în camerele de gazare sau îi împuşcau. În fiecare zi. (...). Soseau tot mai mulţi oameni, tot mai mulţi, pe care nu aveam mijloace cu care să-i ucidem. (...). Camerele de gazare aveau capacitate prea mică pentru toţi”. - Franz Suchomel, ofiţer SS (Unterscharführer); primele sale impresii despre lagărul de exterminare de la Treblinka.

2. Holocaustul - Victime uitate:

 „Politica de genocid urmărită de nazişti s-a soldat cu moartea a aproximativ tot atâţia neevrei polonezi cât şi evrei polonezi. Făcând din aceştia victime ale unui „holocaust uitat”.” – „The Forgotten Holocaust” (Holocaustul uitat), de Richard Lukas

 Ce se înțelege prin Holocaust? Potrivit unor dicţionare, este vorba de genocidul pe care naziştii l-au comis împotriva evreilor din Europa în cursul celui de-al doilea război mondial. O astfel de definiţie ne poate lăsa cu uşurinţă să credem că evreii au fost singurele victime care au suferit şi au murit de mâna naziştilor. Dar, slujim oare dreptatea şi adevărul dacă limităm aplicarea cuvântului holocaust numai la victimele în rândurile evreilor făcute de nazism? Scriitorul Richard Lukas declară: „Pentru majoritatea contemporanilor noştri, termenul Holocaust evocă drama evreilor striviţi sub cizma germană în timpul celui de-al doilea război mondial. Din punct de vedere psihologic, se înţelege că evreii preferă să vadă acest cuvânt utilizat numai în raport cu suferinţele impuse poporului lor. (...). Totuşi, prin excluderea celorlalte victime ale Holocaustului, s-ar ajunge uneori la trecerea sub tăcere, dacă nu chiar la completa uitare a atrocităţilor pe care naziştii le-au cauzat polonezilor, celorlalţi slavi şi rromilor”. El continuă: „Pentru ei, istoricii, Holocaustul nu i-a implicat decât pe evrei, fapt pentru care nu au spus nimic sau aproape nimic despre cele nouă milioane de neevrei, printre care trei milioane de polonezi care şi-au pierdut, la fel, viaţa în cea mai mare tragedie pe care a cunoscut-o vreodată lumea”.

Obsesia lui Hitler pentru spaţiu vital:

 Când armatele lui Hitler au invadat Polonia în septembrie 1939, ele aveau drept scop îndeplinirea politicii Führer-ului de a obţine pentru poporul german acel Lebensraum, adică spaţiul vital de care aveau nevoie. În legătură cu aceasta, Richard Lukas scrie: „Pentru nazişti, polonezii erau Untermenschen (sub-oameni) care ocupau o parte dintr-un Lebensraum (spaţiul vital) râvnit de rasa superioară germană”. În consecinţă, Hitler şi-a autorizat trupele să-i ucidă „fără milă pe toţi bărbaţii, femeile şi copiii de origine sau de limbă poloneză. Numai în acest fel vom putea obţine spaţiul vital de care avem nevoie””. Septembrie 1939 a marcat pentru poporul polonez începutul unui calvar îngrozitor. Hitler declarase: „Acest război trebuie să fie un război de exterminare”. Heinrich Himmler, mâna dreaptă a lui Hitler, a declarat la rândul lui: „Polonezii trebuie să dispară de pe pământ. (...). Este esenţial ca marele popor german să considere distrugerea tuturor polonezilor drept o misiune de importanţă majoră”. Astfel, Holocaustul nu a fost dirijat numai împotriva evreilor din Polonia, ci împotriva „tuturor polonezilor”. „Regimul de teroare era aplicat în toate teritoriile ocupate”, afirmă Catherine Leach, traducătoarea cărţii poloneze „Values and Violence in Auschwitz”. „Totuşi, în Polonia, brutalitatea se exercita împotriva fiecărui locuitor, şi execuţiile în masă, bazate pe pricipiul responsabilităţii colective, erau mult mai frecvente decât în alte părţi, deoarece toţi polonezii, fără deosebire de vârstă, de sex sau de starea sănătăţii, aparţineau unei naţiuni condamnate - condamnate de ideologii partidului şi guvernului nazist”. Catherine Leach mai arată că, Himmler îi considera pe polonezi drept o „rasă inferioară sortită sclaviei”. „Chiar şi după capitularea Poloniei/la 28 septembrie 1939/, soldaţii din Wehrmacht/armata germană/ au continuat să dea ascultare îndemnului lansat de Hitler la 22 august 1939, de a-i ucide „fără milă pe toţi bărbaţii, femeile şi copiii de origine sau limbă poloneză””. De unde şi-au putut extrage motivaţia soldaţii germani şi SS-işti pentru a executa aceste crime pline de cruzime? Din propaganda omniprezentă care ridica în slavă supremaţia rasei ariene şi inferioritatea tuturor celorlalte. Astfel, în lucrarea „Holocaustul uitat”, Richard Lukas concluzionează: „Teoria nazistă a unui imperiu colonial în Polonia era bazată pe negarea statutului de fiinţe umane al polonezilor, care erau, după evrei, poporul pentru care Hitler resimţea cea mai mare ură”.

„Politica de depopulare”:

 În introducerea cărţii „Commandant of Auschwitz”, Lord Russell din Liverpool, scrie: „În timpul războiului, germanii au ucis probabil nu mai puţin de douăsprezece milioane de bărbaţi, femei şi copiii în teritoriile cucerite şi ocupate. Se estimează că cel puţin opt milioane dintre ei au murit în lagărele de concentrare. Dintre toţi, cel puţin cinci-șase milioane au fost evrei. (...). Totuşi, numărul real nu va fi cunoscut niciodată”. Pe baza acestor informaţii, cel puţin șase-şapte milioane de victime nu au fost evrei. O altă mărturie este cea adusă de Catherine Leach, care scrie: „Polonia a fost prima ţară care a suferit „politica de depopulare” a lui Hitler, al cărui obiectiv era pregătirea vastelor teritorii „din Est” pentru recolonizarea germană. Dintre toate ţările ocupate, ea a plătit cel mai greu tribut în vieţi omeneşti: câte 220 de morţi la 1 000 de locuitori. Surse poloneze dezvăluie că cel puţin 6 028 000 de cetăţeni polonezi (...) şi-au pierdut viaţa”. Dintre aceştia, 3 200 000 au fost evrei. Aceasta înseamnă că aproape jumătate din victime au fost neevrei. În mod indiscutabil, a existat un „Holocaust uitat” care a afectat milioane de neevrei, în special de origine slavă. Printre aceştia figurează milioane de ruşi masacraţi de nazişti. Ei nu au avut de ales; doctrina rasială elaborată de nazişti îi condamna în mod sistematic la moarte. Aceste cifre însă omit să ia în considerare miile de germani neevrei care au suportat de asemenea Holocaustul pentru că au avut curajul de a se opune lui Hitler şi concepţiei sale referitoare la superioritatea rasială. În rândurile lor s-au aflat mii de Martori ai lui Iehova care au refuzat să sprijine ambiţiile militariste ale lui Hitler. Da, aceştia răspîndiţi în Germania şi în ţările ocupate, au luat în mod deliberat o poziţie care a avut ca urmare transportarea lor în lagărele de concentrare, şi pentru mulţi dintre ei, o moarte de martir. Acest fapt ridică o întrebare importantă: Care este diferenţa între cei care au fost victimele Holocaustului şi cei care au fost martirii acestuia?

3. Holocaustul - Victime sau martiri?

 De ce se face o distincţie între victime şi martiri? Deoarece toţi cei care au suferit din cauza Holocaustului au fost victimele acestuia, dar numai o minoritate dintre ei au fost martiri în sensul deplin al cuvântului. În ce constă deosebirea? O victimă este „o persoană care suferă chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a societăţii”. În general, victimele nu au posibilitate de alegere. Un martir este „o persoană care a avut de îndurat suferinţe, chinuri îngrozitoare sau moartea pentru ideile, convingerile sale”. („Dicţionarul explicativ al limbii române”) Deci, cineva poate deveni victimă în mod involuntar, dar martir poate fi numai în mod voluntar.

Trei tipuri de victime:

 Cu ocazia unei conferinţe, Gordon Zahn, de la universitatea din Massachusetts, a clasificat victimele nazismului în trei categorii: 1) cei care au suferit pentru ceea ce erau - evrei, slavi, rromi; 2) cei care au suferit pentru ceea ce făceau - homosexuali, militanţi politici, membri ai rezistenţei; 3) cei care au suferit pentru ceea ce refuzau să facă - obiectorii de conştiinţă, creștinii de diverse confesiuni şi alţii.

 Milioane de evrei au suferit şi au murit pentru simplul motiv că erau de rasă evreiască. Prea puţin îi interesa pe partizanii lui Hitler dacă aceştia fuseseră evrei ortodocşi sau atei. Ei erau cu toţii condamnaţi exterminării sau „soluţiei finale”, cum era denumită metoda prin care Hitler dorea să debaraseze Europa de toţi evreii. Tot la fel, slavii, în mod special polonezii, ruşii, bielorușii şi ucrainienii, au fost condamnaţi la moarte pentru singurul motiv că, în ochii lui Hitler, ei constituiau „o rasă inferioară în raport cu rasa ariană, care era superioară”. Cazul Martorilor lui Iehova din Europa a fost însă diferit. Ei erau de naţionalităţi diverse, dar poziţia lor de neutralitate creştină şi refuzul de a fi încorporaţi în sprijinul războiului, în oricare ţară, au fost interpretate de regimul naţional-socialist german drept o ameninţare pacifistă. Pentru Hitler, ei constituiau „o buruiană rea sortită exterminării”. Cât de extinsă era această „buruiană rea”, şi a fost ea efectiv exterminată?

O „sectă minusculă” dar o ameninţare pentru nazişti:

 La conferinţa menţionată deja, doamna Christine Kinga a prezentat nişte date referitoare la Martorii lui Iehova în Germania nazistă. Ea a declarat: „Faptul că această grupare minusculă formată din 20 000 de membri, înecată într-o populaţie de 65 milioane de germani - dintre care 20 milioane catolici şi 40 milioane protestanţi - a putut reţine atenţia autorităţilor, pare, la prima vedere, ceva surprinzător. Dar când luăm în considerare legăturile lor strânse cu Statele Unite, aspiraţiile lor internaţionale şi simpatia lor vădită pentru comunişti şi sionişti, devine imediat evident faptul că regimul nu putea să-i tolereze”. Desigur, Martorii lui Iehova nu erau nici comunişti, nici sionişti, dar adoptau o poziţie de neutralitate, atât pe plan politic cât şi rasial. Totuşi, nu aşa au interpretat naziştii poziţia lor. Campania nazistă împotriva Martorilor a început în 1933, când Hitler a venit la putere. În 1934, după primirea telegramelor de protest din partea Martorilor din lumea întreagă, Hitler înnebunit de furie, a strigat: „Această buruiană rea va fi exterminată din Germania!” Persecuţia împotriva Martorilor s-a intensificat. În cartea lor „Anatomy of the SS State” (Anatomia statului SS-ist), Helmut Krausnick şi Martin Broszat scriu: „Începând din 1935, o nouă categorie de deţinuţi, aflaţi în arest preventiv, formau un grup substanţial în lagărele de concentrare: era vorba despre membrii organizaţiei Internationale Vereinigung der Ernsten Bibelforscher/Martorii lui Iehova/. Această organizaţie fusese dizolvată de cel de-al Treilea Reich în 1933 şi orice activitate de recrutare sau de propagandă în favoarea Martorilor lui Iehova era interzisă prin lege, pentru că autorităţile considerau această organizaţie, în primul rând, un instrument de activitate pacifist”. „În februarie 1936, s-a dat ordin să fie puşi sub detenţie preventivă - „pentru o perioadă care se putea prelungi până la două luni” - toţi cei care se aflaseră la conducerea organizaţiei Internationale Bibelforschervereinigung (IBV)/Martorii lui Iehova/. La jumătatea lunii mai 1937, Gestapo-ul a întreprins noi măsuri, şi anume: oricine promova, într-un fel sau altul, interesele organizaţiei I.B.V. sau unitatea membrilor săi, avea să fie pus sub detenţie preventivă şi deferit imediat unui tribunal pentru a se obţine o împuternicire legală de arestare”. În majoritatea cazurilor, această „detenţie preventivă” a avut ca urmare transferarea într-un lagăr de concentrare. Krausnick şi Broszat adaugă: „În 1937-1938, marea majoritate a deţinuţilor din Dachau erau prizonieri politici, în timp ce la Sachsenhausen existau deja, în număr la fel de mare, elemente aşa-zise antisociale, precum homosexualii, Martorii lui Iehova, creștini de diverse confesiuni şi criminalii”.

Creștini de diverse confesiuni care s-au opus nazismului și Holocaustului:

 Declanşarea în 1939 a războiului între Germania şi Aliaţi (Franţa şi Marea Britanie) le-a provocat mari dificultăţi unora dintre creștini. Ce s-a întâmplat? August Dickmann, un tânăr german de 23 de ani originar din Dinslaken era unul din cei 600 de protestanți deţinuţi la Sachsenhausen în 1939. În septembrie când a izbucnit războiul, comandantul lagărului, numit Baranowsky, a văzut în aceasta posibilitatea de a zdrobi voinţa de rezistență a creștinilor oponenți. Pentru că August refuzase să fie încorporat în armată, Baranowsky i-a cerut lui Himmler permisiunea de a-l executa pe tânăr în faţa tuturor deţinuţilor din lagăr. El era convins că acest spectacol îi va determina pe mulţi creștini să renunţe la credinţa lor. Dickmann a fost împuşcat pe la spate de trei SS-işti, iar apoi, un ofiţer SS i-a dat lovitura de graţie trăgându-i un glonţ în cap. Un maror ocular, Gustav Auschner, povesteşte ce s-a întâmplat în continuare: „Ei l-au omorât pe Dickmann şi apoi ne-au avertizat că vom fi cu toţii împuşcaţi dacă nu semnăm declaraţia de renunţare la credinţă și nu jurăm credință noului Mesia - Hitler. Urma să fim duşi la carieră câte 30-40 odată şi să fim împuşcaţi toţi. În dimineaţa următoare, SS-iştii ne-au dat la fiecare o foaie pe care să o semnăm, în caz contrar aveam să fim împuşcaţi. Să fi văzut feţele lor dezamăgite atunci când s-au întors fără nicio semnătură. Ei speraseră că execuţia publică ne va îngrozi, dar teama de a-i displăcea lui Iisus era mult mai puternică decât teama de gloanţele lor. Ei nu au mai împuşcat niciodată pe vreunul dintre noi în public”. O întâmplare similară a avut loc în lagărul de la Buchenwald, la 6 septembrie 1939. Ofiţerul nazist Rödl s-a adresat creștinilor-oponenți astfel: „Dacă vreunul dintre voi refuză să lupte împotriva Franţei sau Angliei toţi veţi muri!” Momentul era critic. Două companii de SS-işti complet echipate aşteptau lângă poarta principală. Totuşi, „niciun singur creștin nu a răspuns apelului lansat de ofiţer, de a lupta pentru Germania. După un moment de linişte, a venit următorul ordin: „Mâinile sus! Goliţi-le buzunarele!””, relatează Eugen Kogon, în cartea sa „Theory and Practice of Hell” (Teoria şi practica infernului). Aveau să fie oare împuşcaţi? „Nu, au fost atacaţi şi jefuiţi de SS-işti şi apoi repartizaţi la chinuitoarele munci de la cariere. În această perioadă, orice îngrijiri medicale spitaliceşti le-au fost interzise. Totuşi, spre marea lor surpriză, naziştii nu au reuşit să-i elimine pe creștinii de diverse confesiuni care se opuneau cu îndârjire. Cu cât îi presau mai mult, cu atât ei îşi consolidau şi mai mult rândurile, formând un nucleu de rezistenţă tare ca diamantul. Hitler îi aruncase într-un război escatologic (care să-i ducă la un sfârşit total), dar ei şi-au menţinut credinţa. Acești creștini, împreună cu Martorii lui Iehova, formau, în lagăre, reţele foarte sudate, în care nu mai contau deosebirile confesionale. Pentru toţi sociologii care studiază fenomenul de supravieţuire în condiţii de tensiune extremă, experienţa acestor creștini constituie o sursă preţioasă de informare; căci, dacă este vorba de supravieţuire, ei au supravieţuit!”, conchide Eugen Kogon.

 Familia Kusserow din Bad Lippspringe (Germania) oferă în această privinţă un exemplu remarcabil de opoziție creștină. Franz şi Hilda aveau 11 copii, 6 băieţi şi 5 fete. Sub regimul nazist, 12 din cei 13 membri ai familiei au fost condamnaţi la închisoare sau lagăre de concentrare pentru o perioadă de 65 de ani, în total. În 1940, Wilhelm, în vârstă de 25 de ani, a fost împuşcat ca obiector de conştiinţă. Doi ani mai târziu, fratele său în vârstă de 20 de ani, Wolfgang, a fost decapitat în închisoarea din Brandenburg pentru acelaşi motiv. În 1946, întors bolnav de la Dachau, Karl-Heinz a murit de tuberculoză, avînd vârsta de 28 de ani. Părinţii şi fetele au ştiut cu toţii ce înseamnă închisoarea şi lagărele.

 În cartea amintită mai sus, Eugen Kogon comentează: „Nu ne putem abţine să gândim că, din punct de vedere psihologic, SS-iştii nu au fost niciodată la înălţimea problemelor create de cei care au vrut să rămână creștini adevărați”.

 Dacă acest grup mic de creştini, ca și de Martori ai lui Iehova, bazându-se pe convingerile lor biblice, au fost capabili să-i ţină piept lui Hitler, suntem tentaţi să întrebăm de ce milioane de catolici şi protestanţi nu au făcut acest lucru? O îndrumare religioasă clară, fără echivoc, bazată pe principiile creştine ar fi putut priva nazismul de sprijinul a 60 de milioane de germani. De ce nu s-a făcut aceasta simţită?

Ce anume i-a susţinut?

 În cartea sa „The Drowned and the Saved” (Cei care s-au scufundat, cei care au supravieţuit), Primo Levi scrie: „Cei care aveau convingeri/religioase sau politice/ treceau mai bine peste opresiunea vieţii cotidiene /din lagărele de concentrare/. (...). Toţi extrăgeau din credinţa lor o forţă salvatoare”. El adaugă: „Universul lor era mai vast decât al nostru, mai extins în spaţiu şi în timp, şi pe deasupra, mai uşor de înţeles; ei aveau (...) o zi de mâine de o mie de ani, în Împărăția Mesianică (...), un loc în cer sau pe pământul mesianic unde dreptatea şi compasiunea au învins deja, sau urmau să învingă într-un viitor, probabil îndepărtat, dar sigur”.

 Credinţa de neclintit a acestor creștini într-un Mileniu Mesianic viitor reiese foarte bine din conţinutul următoarelor scrisori, ai căror autori erau creștini germani condamnaţi la moarte:

„Dragul meu frate, cumnată, părinţi şi toţi ceilalţi, mă văd obligat să vă scriu o veste dureroasă: atunci când veţi primi această scrisoare, eu nu voi mai fi în viaţă. Vă rog, nu vă întristaţi peste măsură. Nu uitaţi că Dumnezeul Atotputernic va putea cu uşurinţă să mă învieze dintre cei morţi. (...). Doresc să ştiţi că m-am străduit să-l slujesc în slăbiciunea mea, şi sunt convins că El a fost lângă mine până la sfârşit. Mă încredinţez în mâinile lui. (...). Şi acum, draga mea mamă şi dragul meu tată, vreau să vă mulţumesc la amândoi pentru toate lucrurile bune pe care le-aţi făcut pentru mine. (...). Fie ca Domnul să vă recompenseze toate eforturile voastre” Semnez: Ludwig Cyranek” Vinovat pentru că era protestant luteran, Ludwig Cyranek a fost executat la Dresda.

 După ce fusese condamnat la moarte prin ghilotină, lui Johannes Harms i s-a oferit de şapte ori posibilitatea de a-şi renega credinţa (baptistă), pentru a-şi salva viaţa. Cu puţin timp înainte de execuţia sa, survenită în 1940, el i-a scris următoarea scrisoare tatălui său Martin, întemniţat, de asemenea, pentru că era baptist:

„Dragul meu tată, peste trei săptămîni va fi 3 decembrie, zi în care se împlinesc doi ani de când ne-am văzut ultima dată. Încă mai văd surâsul tău drag pe care-l aveai în timp ce lucrai în subsolul închisorii şi eu am ieşit în curte. (...). În această perioadă, am fost mândru de tine şi totodată uimit de modul în care ţi-ai purtat povara, în fidelitate faţă de Domnul. Acum, mi-a fost oferită şi mie posibilitatea de a-mi dovedi fidelitatea faţă de Domnul până la moarte; da! În fidelitate nu numai până la moarte, dar chiar şi în moarte. Condamnarea mea la moarte a fost pronunţată deja şi sunt ţinut în lanţuri zi şi noapte - semnele (de pe hârtie) sunt de la cătuşe -, totuşi încă nu am învins pe deplin. (...). Mai am încă posibilitatea de a-mi salva viaţa terestră, dar făcând aceasta, aş pierde viaţa reală. (...). Dragă tată, atunci când vei fi din nou acasă, vei avea desigur o grijă deosebită faţă de soţia mea iubită Lieschen, căci pentru ea va fi foarte greu să ştie că soţul ei nu se va întoarce. Sunt sigur că vei face acest lucru şi îţi mulţumesc anticipat. Dragul meu tată, în duh te rog să rămâi fidel, aşa cum şi eu mă voi strădui să rămân fidel, căci atunci ne vom revedea în Cer. Mă voi gîndi la tine până în ultima clipă. Fiul tău Johannes”.

 Aceştia nu sunt decât doi dintre sutele de creștini-martiri, care au murit pentru că s-au opus, ca obiectori de conştiinţă, unui regim absolut diabolic. Un articol de blog nu este suficient pentru a cuprinde relatarea completă a acestui martiriu colectiv.

Suplimentar: Martorii lui Iehova, victime ale lui Hitler:

 Extras din „New York Times”, 14 mai 1995: „Eu şi soţia mea suntem germani. Împreună am petrecut 17 ani în lagărele de concentrare naziste - eu la Dachau şi la Mauthausen, iar soţia mea Gertrud la Ravensbrück. Am făcut parte dintre miile de germani neevrei care au suferit pentru că făceau ceea ce criminalii nazişti n-au făcut - am fost obiectori de conştiinţă, refuzând să cedăm în faţa cultului şi militarismului lui Hitler. Chiar dacă mai multe mii dintre noi au supravieţuit lagărelor, totuşi, mulţi nu s-au mai întors de acolo. Aţi publicat recent nişte scrisori (la 25 aprilie, pe cea a Annei Reisgies) în care se făcea referire la suferinţele pe care le-au avut de îndurat unii germani sub regimul nazist. Iată ce mă determină să vă atrag atenţia asupra unei minorităţi, în general ignorată, dar care a fost persecutată cu sălbăticie de către Gestapo. Acest grup era cunoscut sub numele de Ernste Bibelforscher (Studenţii Bibliei) sau Jehovas Zeugen (Martorii lui Iehova). Imediat după venirea sa la putere, în 1933, Hitler a început persecutarea sistematică a Martorilor lui Iehova, datorită poziţiei lor de neutralitate faţă de politica de război. Iată motivul pentru care mii de Martori germani, dintre care mulţi mi-au fost prieteni, au devenit nu numai victimele Holocaustului, ci totodată martirii acestuia. De ce fac această diferenţă? Pentru că noi aveam posibilitatea de a fi eliberaţi din lagărele de concentrare în orice moment numai cu condiţia să semnăm o declaraţie prin care să renunţăm la convingerile noastre religioase.”