AUGUSTIN ȘI ÎNVĂȚĂTURILE SALE.

AUGUSTIN ȘI ÎNVĂȚĂTURILE SALE

     În fixarea dogmei și a terminologiei religioase creștine, și-au adus contribuția personalități și gânditori de o mare profunzime teologică, numiți „Părinți ai Bisericii” (Augustin, Atanasie din Alexandria, Grigore din Nazianz, Grigore de Nyssa, Vasile din Cezareea, Ioan Gură de Aur etc.). Printre aceștia, Augustin este considerat cel mai important dintre Părinții Bisericii care au scris în limba latină.

     Augustinus Aurelius s-a născut în 354, în casa unui funcționar roman din orașul nord-african Thagaste (provincia Numidia). Mama sa, Monica, era creștină și avea să fie sanctificată, în timp ce, tatăl său era păgân. Studiul Bibliei nu l-a interesat pe Augustin în vremea tinereții. Se va specializa în retorică la Thagaste, Madaura, Cartagina, Roma și Mediolanum. Tatăl său l-a încurajat să facă aceste studii.

      Augustin a urmat modelul multor studenți din timpul său, lansându-se într-o legătură nelegitimă, din care va rezulta un fiu. Va deveni adept al maniheismului și al scepticismului.

    Succesele în cariera de profesor din orașul Cartagina, îl fac să ia drumul Romei. Talentul său oratoric îl ajută să devină să ocupe postul de retor al Curții imperiale din Mediolanum. Aici, el va intra în legătură cu episcopul de Mediolanum, Ambrozie, unul dintre marii oratori creștini din epocă. Sub influența acestuia, dar și a mamei sale, el se va converti la creștinism. După cum mărturisea mai târziu, importantă pentru această convertire, a fost și o voce de copil care l-a îndemnat să citească Epistolele Apostolului Pavel. Această lectură a fost pentru el, în egală măsură, un șoc dar și o revelație. Va fi botezat chiar de Ambrozie, la vârsta de 33 de ani (387). Renunță la activitatea sa de profesor și de retor al Curții imperiale și se reîntoarce în Africa, în provincia natală. Va fi hirotonisit preot la Hippona (azi Annaba, în Algeria) în 391 și apoi devine episcop în același oraș. De atunci și până la moartea sa, în 430, și-a consacrat viața administrației episcopale, studiind și scriind. A lăsat peste o sută de cărți, cinci sute de predici și două sute de scrisori.

     Opera sa cea mai cunoscută este „Confesiuni”, una dintre primele și cele mai importante lucrări autobiografice din toate timpurile. Scrisă între 397 și 401, cartea are 13 părți și constituie istoria evoluției sale intelectuale, morale și spirituale. Pătruns de remușcări pentru păcatele sale din tinerețe, el și le reamintește pentru a arăta lumii, prin propriul exemplu, efectele harulei divin asupra persoanei umane. De altfel, el a susținut puternic mântuirea prin har, prin credință, combătând accentul ce începuse să fie pus de către alți teologi pe mântuirea prin fapte (exemplu - Pelagius). Tot cu această carte, Augustin întoarce definitiv spatele filozofiei grecești deoarece, susținea el, aceasta nu-l putea conduce pe om niciodată spre adevăr, așa cum o făcea creștinismul.

     Augustin a considerat însă că cea mai bună operă a sa este „De civitate Dei (Despre Cetatea lui Dumnezeu)”, scrisă între 413 și 426, în 22 de cărți. Înspăimântați de jefuirea Romei de către vizigoții lui Alaric în 410, romanii au pus acest dezastru pe seama faptului că nu se mai închinau vechilor zei, adoptând creștinismul. Augustin a dat un răspuns acestei temeri prin „De civitate Dei”- în care se află prima filozofie reală a istoriei elaborată vreodată. Conform doctrinei sale, există două Cetăți: cea a lui Dumnezeu, formată din toate ființele umane și cerești, unite prin dragostea pentru Dumnezeu, și cea terestră, formată din ființe care își caută propria slavă și propriul bine. Sfârșitul conflictului celor două ordini, care este în fond cel dintre spiritual și carnal, dintre atemporal și temporal, se identifică cu victoria finală a Cetății lui Dumnezeu. Augustin postula astfel și independența deplină a Bisericii, ca reprezentantă a puterii atemporale, în raport cu orice sistem politic. 

      Prestigiul acestui mare Părinte al Bisericii va spori după moartea sa, în condițiile în care ideile sale prezic faptul că Imperiul Roman, identificat cu Cetatea terestră, va dispărea, dar Biserica, Cetatea lui Dumnezeu, va supraviețui.

      Pe parcursul Evului Mediu, Biserica Romano-Catolică a absolutizat mântuirea prin fapte în dauna mântuirii prin har. Nu este deloc o întâmplare faptul că declanșatorul Reformei Protestante va fi Martin Luther, un călugăr aparținând de Ordinul Augustinian, ordin ce se străduia să promoveze revenirea la învățăturile lui Augustin privitoare la mântuirea prin har.

Iată un fragment din gândirea teologică a lui Augustin:

  

   „Cât de mult ne-ai iubit Tu, Tată nespus de bun, care n-ai cruțat nici chiar pe singurul tău Fiu, ci l-ai dat morții pentru noi, păcătoși ce suntem! Cât de mult ne-ai iubit, întrucât Cel care n-a socotit să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci a luat chip de rob, s-a smerit și s-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte pe cruce... El, care, din robi cum eram, ne-a făcut copiii Tăi! Se cuvine deci ca eu să am această încredere neclintită în El și ca Tu să vindeci toate lipsurile sufletului meu, prin acela care s-a așezat la dreapta Ta și mijlocește necurmat pentru noi... Eram îngrozit la vederea păcatelor mele și împovărat sub greutatea ticăloșiilor mele și m-ai înviorat prin acest cuvânt: Hristos a murit pentru toți, pentru ca oamenii care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel care a murit și a înviat pentru ei.”