CARTEA „FAPTELE APOSTOLILOR”. COMENTARIU. Partea a treisprezecea.

 

CARTEA „FAPTELE APOSTOLILOR”. COMENTARIU. Partea a treisprezecea

1. „Niciunul dintre voi nu-și va pierde viața”; În momentele grele ale unui naufragiu, Pavel arată o mare credință și iubire față de semeni: Faptele 27:1-28:10:

 „La Cezar te vei duce!” Aceste cuvinte, rostite de guvernatorul Festus, îi răsună și acum în minte lui Pavel. Apostolul meditează îndelung la ele, știind că îi vor influența profund viitorul. După mai bine de doi ani de detenție, lunga călătorie spre Roma va aduce cel puțin o schimbare de decor. (Fap. 25:12). Pavel știe din experiență că o călătorie pe mare nu înseamnă doar să simți adierea răcoroasă a vântului și să contempli orizontul nesfârșit. El a fost de multe ori „în pericole pe mare”, trecând prin trei naufragii și chiar petrecând o noapte și o zi în largul mării. (2 Cor. 11:25, 26). Mai mult, această călătorie îl va duce chiar înaintea Cezarului, un motiv în plus pentru a-și face o mulțime de gânduri. Ea va fi diferită de călătoriile sale misionare, pe care le-a făcut ca om liber. Acum, pe lângă faptul că va parcurge circa 3 000 de kilometri, de la Cezareea la Roma, el va călători ca deținut. Va scăpa cu viață? Și chiar dacă va scăpa, oare nu se îndreaptă el spre propria condamnare? În fond, se va înfățișa înaintea celui care, în acel moment, deținea  cea mai mare autoritate politică în lumea de atunci. Dar se lasă Pavel pradă deznădejdii și disperării? Având în vedere tot ce am citit despre el până acum, categoric nu! El știa de la început că îl așteaptă necazuri, însă nu știa ce formă vor lua acestea. Atunci de ce să se îngrijoreze pentru lucruri pe care oricum nu le poate controla și să-și piardă bucuria în slujba Domnului? (Mat. 6:27, 34). Pavel este conștient că Domnul dorește ca el să se folosească de orice ocazie pentru a predica vestea bună despre Împărăția lui Dumnezeu, chiar și celor aflați în poziții de autoritate. (Fap. 9:15). Și este hotărât să-și îndeplinească misiunea, indiferent ce dificultăți ar întâmpina. Nu este aceasta și hotărârea noastră? Să-l însoțim, așadar, pe Pavel în memorabila călătorie spre Roma și să încercăm, totodată, să învățăm din exemplul lui.

„Vânturile erau potrivnice” (Faptele 27:1-7a):

 Pavel și alți câțiva deținuți au fost dați în grija unui centurion pe nume Iuliu, care a decis ca toți să se îmbarce pe o corabie de mărfuri. Aceasta tocmai sosise la Cezareea din Adramit, un port situat pe coasta vestică a Asiei Mici, în dreptul orașului Mitilene, de pe insula Lesbos. Corabia avea să navigheze spre nord și apoi spre vest, oprindu-se în mai multe porturi ca să descarce și să încarce mărfuri. Corăbiile de acest fel nu erau făcute pentru a transporta persoane, și, cu atât mai puțin, deținuți. Din fericire, Pavel nu avea să fie singur în acel grup de infractori; cu el erau cel puțin alți doi creștini, Aristarh și Luca. Cel care a consemnat evenimentele petrecute pe parcursul călătoriei a fost, evident, Luca. Nu știm dacă acești doi însoțitori loiali au trebuit să plătească drumul sau dacă au călătorit ca slujitori ai lui Pavel. (Fap. 27:1, 2).

SUPLIMENTAR: NAVIGAȚIA ȘI RUTELE COMERCIALE: *În Antichitate, corăbiile erau folosite în principal pentru transportul de mărfuri, nu pentru transportul de persoane. Cei care voiau să facă o călătorie trebuiau să caute o corabie de mărfuri care mergea în direcția dorită, să negocieze prețul călătoriei și apoi să aștepte până când corabia pornea la drum. Pe Marea Mediterană navigau mii de vase care transportau alimente și alte mărfuri. Mulți dintre cei ce călătoreau cu aceste corăbii trebuiau să doarmă pe punte, probabil în adăposturi asemănătoare unor corturi, pe care le ridicau singuri seara și le demontau dimineața. De asemenea, trebuiau să aibă cu ei toate cele necesare pentru călătorie, inclusiv hrană și așternuturi. Durata călătoriilor depindea în totalitate de vânt. Din cauza vremii aspre din timpul iernii, navigația era, în general, oprită de la mijlocul lunii noiembrie până la mijlocul lunii martie.*

 După o zi în care a navigat aproximativ 110 kilometri spre nord, corabia a ancorat la Sidon, pe coasta Siriei. Se pare că Iuliu nu-l trata pe Pavel ca pe un deținut oarecare, probabil deoarece era un cetățean roman căruia nu i se dovedise încă vinovăția. (Fap. 22:27, 28; 26:31, 32). Astfel, Iuliu i-a permis să coboare pe uscat și să se întâlnească cu colaboratorii săi creștini. Cât de mult trebuie să se fi bucurat aceștia că puteau să se îngrijească de apostol, care stătuse o lungă perioadă în detenție! (Fap. 27:3). Acest episod ne transmite o lecție importantă. Există multe ocazii în care să arătăm iubire fiind ospitalieri și, la rândul nostru, să primim încurajare spirituală. De la Sidon, corabia a ieșit în larg, continuându-și drumul spre nord, de-a lungul zonei de coastă. A trecut și prin dreptul Ciliciei, pe lângă Tars, orașul natal al lui Pavel. Luca nu specifică alte opriri pe traseu, însă menționează că „vânturile erau potrivnice”, un detaliu care parcă prevestea pericolul prin care aveau să treacă. (Fap. 27:4, 5). Cu toate acestea, Pavel trebuie să fi profitat de orice ocazie pentru a le împărtăși altora vestea bună. Cu siguranță, el le-a depus mărturie deținuților și altor persoane aflate la bord, inclusiv membrilor echipajului și soldaților, precum și celor pe care i-a întâlnit în porturile în care a acostat corabia. După o vreme, corabia a ajuns la Mira, un port situat pe coasta sudică a Asiei Mici. Aici, Pavel și alții care meargeau la Roma trebuiau să se îmbarce pe altă corabie. (Fap. 27:6). Egiptul era un grânar al Romei, iar corăbiile care transportau grâu din Egipt făceau o escală la Mira. Iuliu a găsit o astfel de corabie și i-a transferat la bordul ei pe soldații și pe deținuții de care răspundea. Această corabie trebuie să fi fost mult mai mare decât prima. Ea transporta o încărcătură considerabilă de grâu, precum și 276 de persoane: echipajul, soldații, deținuții și, probabil, alți călători care mergeau la Roma. O corabie mai mare însemna o oportunitate de predicare mai mare și, în mod sigur, Pavel n-a pierdut ocazia de a depune mărturie! Următoarea oprire a fost la Cnid, aflat în sud-vestul Asiei Mici. Când vânturile erau prielnice, distanța de la Mira la Cnid putea fi parcursă în aproximativ o zi. Luca spune însă că ei „au navigat încet mai multe zile și au ajuns cu greu la Cnid”. (Fap. 27:7a). Condițiile meteorologice erau nefavorabile navigării. Prin ce momente cumplite trebuie să fi trecut oamenii aflați la bord, în timp ce corabia era zdruncinată de vânturi puternice și de apele învolburate ale mării!

SUPLIMENTAR: VÂNTURILE POTRIVNICE DE PE MAREA MEDITERANĂ: *În Antichitate, vânturile și anotimpurile influențau foarte mult perioada și direcția în care navigau corăbiile de mărfuri pe Marea Mediterană. Vara, în partea estică a mării, vântul bătea de obicei de la vest la est. De aceea, corăbiile navigau mai ușor spre est, așa cum s-a întâmplat la întoarcerea lui Pavel din a treia călătorie misionară. Corabia pe care s-a îmbarcat el a plecat din Milet, a lăsat în urmă Rodosul și a ancorat la Patara. De acolo și până la Tir, aflat pe coasta Feniciei, se mergea aproape în linie dreaptă. Luca scrie că au lăsat Ciprul în urmă pe partea stângă, ceea ce înseamnă că au trecut pe la sud de insulă. (Fap. 21:1-3). Dar cum se naviga spre vest? Dacă vântul era favorabil, putea fi urmată aceeași rută. Însă uneori era practic imposibil. „Iarna, presiunea atmosferică înregistrează mari fluctuații, astfel că Mediterana este traversată de cicloane violente care se deplasează spre est, aducând cu ele vânturi puternice, uneori foarte puternice, iar adesea ploi torențiale sau chiar ninsori”, se spune în The International Standard Bible Encyclopedia. În astfel de condiții, călătoria pe mare era foarte riscantă. De regulă, corăbiile care navigau în apropierea țărmului puteau în orice anotimp să meargă spre nord, de-a lungul coastei Palestinei, și apoi spre vest, pe lângă Pamfilia. Pe această ultimă bucată de drum, vântul ce sufla dinspre uscat și curenții marini ce se deplasau spre vest înlesneau înaintarea corăbiilor. Acest traseu l-a urmat și corabia cu care a mers Pavel ca deținut în prima parte a călătoriei sale spre Roma. Totuși, vânturile puteau deveni „potrivnice”. (Fap. 27:4). Corabia care transporta cereale, menționată de Luca, se pare că a pornit din Egipt, s-a îndreptat spre nord și apoi a făcut un ocol, intrând în apele mai liniștite, ferite de vânturi, dintre Cipru și Asia Mică. De la Mira, căpitanul intenționa să meargă spre vest, să treacă pe lângă extremitatea sudică a Greciei și apoi să o ia în sus, pe lângă coasta vestică a Italiei. (Fap. 27:5, 6). Totuși, vântul și anotimpul i-au stricat complet planurile!

„Zdruncinați puternic de furtună” (Faptele 27:7b-26):

 Căpitanul corabiei intenționa să pornească de la Cnid spre vest, dar „vântul nu ne lăsa să înaintăm”, spune martorul ocular Luca. (Fap. 27:7b). Când corabia s-a îndepărtat de țărm și a ieșit de sub influența curentului de coastă, un vânt nefavorabil dinspre nord-vest, care sufla cu putere, a împins-o spre sud, probabil cu mare viteză. Însă, odată ajunși în dreptul insulei Creta, au putut naviga la adăpostul ei, așa cum navigaseră înainte la adăpostul insulei Cipru. După ce au trecut de promontoriul Salmone, din estul Cretei, situația s-a îmbunătățit puțin. În partea de sud a insulei, vânturile nu suflau cu atâta putere și deci corabia era mai la adăpost. Cât de ușurați trebuie să se fi simțit cei aflați la bord! Dar asta numai pentru puțină vreme. Atât timp cât corabia era pe mare, membrii echipajului aveau toate motivele să fie îngrijorați deoarece se apropia iarna. Luca face în continuare o descriere exactă: „Am mers cu greu de-a lungul coastei (Cretei) și am ajuns într-un loc numit Porturi/Limanuri Bune”. Chiar și la adăpostul uscatului, corabia era greu de controlat. Însă, până la urmă, marinarii au găsit un loc unde să acosteze, un mic golf despre care se crede că se afla în punctul unde linia de coastă se îndreaptă spre nord. Cât au rămas ei acolo? „Mult timp”, spune Luca, lucru care n-a fost în favoarea lor. Fiind deja septembrie-octombrie, navigarea devenise și mai periculoasă. (Fap. 27:8, 9). Întrucât Pavel făcuse multe călătorii pe Marea Mediterană, se pare că unii pasageri i-au cerut părerea în privința călătoriei. El a recomandat ca ambarcațiunea să nu-și continue drumul deoarece călătoria s-ar fi făcut cu „pagube și mari pierderi”, poate chiar cu pierderi de vieți omenești. Totuși, cârmaciul și proprietarul corabiei voiau să continue călătoria, probabil ca să ajungă cât mai repede într-un loc sigur. Ei l-au convins și pe Iuliu, astfel că majoritatea au fost de părere să încerce să ajungă la Fenix, un oraș situat puțin mai departe, pe coasta Cretei. Acesta avea, se pare, un port mai mare și mai bun, unde corabia ar fi putut rămâne peste iarnă. Astfel, când a început să sufle ușor un vânt dinspre sud, corabia a ridicat ancora. Dar acest vânt s-a dovedit înșelător. (Fap. 27:10-13). Ajunși în larg, lucrurile s-au complicat și mai mult: dinspre nord-est a început să bată „un vânt năprasnic”. Pentru o vreme, ei au mers la adăpostul „unei insule mici, numite Cauda”, situată la aproximativ 65 de kilometri de Porturi Bune. Totuși, exista pericolul ca vasul să fie împins spre sud și să eșueze pe bancurile de nisip din largul coastei Africii. Încercând cu disperare să evite acest lucru, marinarii au ridicat la bord mica barcă pe care o trăgea corabia. Nu le-a fost deloc ușor, întrucât se pare că era plină cu apă. Apoi s-au chinuit să consolideze uriașa corabie, trecând pe dedesubtul ei frânghii sau lanțuri. Au coborât parâmele și s-au străduit să țină corabia îndreptată împotriva vântului pentru a rezista furtunii. Cât de îngrozitoare trebuie să fi fost acele momente! Însă măsurile luate n-au fost de ajuns, întrucât corabia continua să fie „zdruncinată puternic de furtună”. A treia zi au aruncat tot echipamentul peste bord, probabil pentru a menține corabia pe linia de plutire. (Fap. 27:14-19). Fără îndoială, pe puntea corabiei domnea groaza. Însă Pavel și însoțitorii lui nu-și pierduseră curajul. Domnul îl asigurase pe Pavel că va depune mărturie la Roma, asigurare ce avea să-i fie confirmată de un înger. (Fap. 19:21; 23:11). Totuși, două săptămâni, zi și noapte, furtuna n-a scăzut în intensitate. Din cauza norilor denși și a ploii neîntrerupte, soarele și stelele nu se mai vedeau deloc. Rămas fără repere, cârmaciul nu putea spune nici unde se aflau și nici încotro se îndreptau. Oamenii erau obosiți și nu mâncaseră nimic. Cum să se mai gândească la mâncare cu tot frigul, ploaia, răul de mare și spaima ce-i chinuiau? Atunci, Pavel s-a ridicat în picioare și le-a amintit de sfatul pe care li-l dăduse mai înainte. Prin aceasta, el nu a vrut să le facă reproșuri, ci, mai degrabă, să le arate că tot ceea ce se întâmpla dovedea că vorbele sale erau demne de încredere. Apoi le-a spus: „Vă îndemn să fiți curajoși, fiindcă niciunul dintre voi nu-și va pierde viața; doar corabia va fi distrusă”. (Fap. 27:21, 22). Cât de mult trebuie să-i fi încurajat aceste cuvinte! Și cât de fericit trebuie să fi fost Pavel fiindcă Domnul îi dăduse un mesaj de speranță pentru cei aflați pe corabie! Să nu uităm niciodată că, în ochii lui Dumnezeu, viața fiecărui om este prețioasă. Petru a scris: „Domnul ... nu dorește ca vreunul să moară, ci dorește ca toți să ajungă la pocăință”. (2 Pet. 3:9). Pavel le vorbise, probabil, multora dintre cei aflați pe corabie despre „speranța în promisiunea pe care a făcut-o Dumnezeu”. (Fap. 26:6; Col. 1:5). Acum însă, când era evident că vor naufragia, Pavel le-a vorbit și despre speranța de a fi salvați chiar din acea situație. Această speranță se baza pe promisiuni sigure. El le-a spus: „În noaptea aceasta, un înger … a stat lângă mine și a zis: Nu te teme, Pavel! Tu trebuie să te prezinți înaintea Cezarului! Iată că Dumnezeu ți i-a dăruit pe toți cei care călătoresc cu tine în corabie”. Apoi i-a îndemnat: „Bărbaților, fiți curajoși, fiindcă am încredere în Dumnezeu că va fi exact așa cum mi s-a spus. Totuși, trebuie să eșuăm pe țărmul unei insule”. (Fap. 27:23-26).

„Toți au ajuns teferi pe uscat” (Faptele 27:27-44):

 După două săptămâni înfiorătoare, în care corabia a mers în derivă circa 870 de kilometri, marinarii au sesizat o schimbare, probabil când au auzit valurile spărgându-se de țărm. Atunci au aruncat patru ancore de la pupă pentru a nu fi luați de valuri sau de vânt și pentru a îndrepta corabia cu prora spre țărm, în caz că ar fi putut să acosteze. Apoi au încercat să fugă de pe corabie, însă au fost opriți de soldați deoarece Pavel le-a spus centurionului și soldaților: „Dacă acești bărbați nu rămân în corabie, nu puteți fi salvați!”. Acum, când corabia nu se mai balansa atât de tare, Pavel i-a îndemnat pe toți să mănânce, asigurându-i din nou că vor supraviețui. Și „i-a mulțumit lui Dumnezeu în fața tuturor”. (Fap. 27:31, 35). Făcând această rugăciune de mulțumire, el le-a dat un bun exemplu lui Luca și lui Aristarh, dar și nouă. După rugăciune, „toți au prins curaj și au început și ei să mănânce”. (Fap. 27:36). Apoi au aruncat peste bord tot grâul ca să reducă adâncimea de cufundare a corabiei și să o pregătească pentru apropierea de uscat. Când s-a făcut ziuă, echipajul a tăiat ancorele, a dezlegat vâslele folosite drept cârmă și a ridicat pânza din față pentru a îndrepta mai ușor corabia spre uscat. Acolo au lăsat-o să eșueze. Partea din față s-a împotmolit, probabil într-un banc de nisip sau în nămol, iar pupa a început să se sfărâme sub puterea valurilor. Unii soldați au vrut să-i omoare pe deținuți ca să nu evadeze, însă Iuliu i-a oprit. El le-a spus tuturor să înoate sau să plutească pe ceva până la mal. Astfel, așa cum prezisese Pavel, toți cei 276 de pasageri „au ajuns teferi pe uscat”. (Fap. 27:44).

„S-au purtat cu multă bunătate” (Faptele 28:1-10):

 Supraviețuitorii se aflau pe insula Malta, la sud de Sicilia. Insularii, care vorbeau o altă limbă, s-au purtat „cu multă bunătate” față de ei. (Fap. 28:2). Aceștia au făcut un foc pentru ca, în acea zi friguroasă și ploioasă, străinii ajunși la mal uzi și tremurând să se poată încălzi. În continuare, cu toții aveau să asiste la un miracol. Dorind să dea o mână de ajutor, Pavel a adunat niște vreascuri, pe care le-a pus pe foc. Atunci a ieșit o viperă, care l-a mușcat și a rămas prinsă de mâna lui. Când au văzut lucrul acesta, maltezii s-au gândit că era o pedeapsă din partea zeilor.* Ei credeau că Pavel „se va umfla”. După cum se arată într-o lucrare de referință, termenul grecesc folosit aici este „un termen medical”, lucru deloc surprinzător dacă ne gândim că scriitorul n-a fost altul decât „Luca, doctorul iubit”. (Fap. 28:6; Col. 4:14). Însă, așa cum ne spune Luca în continuare, Pavel a scuturat șarpele veninos de pe mână și n-a pățit nimic. Acolo locuia un proprietar de terenuri, un ofițer roman bogat pe nume Publius. Se pare că acesta ocupa cea mai înaltă poziție în Malta. Luca îl numește „conducătorul insulei”, folosind exact titlul descoperit pe două inscripții malteze. Publius i-a primit cu ospitalitate pe Pavel și pe însoțitorii săi și i-a găzduit trei zile. Tatăl lui era însă bolnav. Și de data aceasta, Luca prezintă tabloul clinic al bolnavului spunând că bărbatul „zăcea la pat, având febră și dizenterie”. Pavel s-a rugat și și-a pus mâinile peste tatăl lui Publius, iar acesta a fost vindecat. Cuprinși de uimire și de exaltare, localnicii au adus și alți bolnavi pentru a fi vindecați, precum și daruri și alte lucruri de trebuință pentru Pavel și însoțitorii săi. (Fap. 28:7-10). Descrierea acestei etape a călătoriei lui Pavel conține detalii exacte. Un profesor renumit a spus: „Relatarea lui Luca … se distinge ca una dintre cele mai dinamice pasaje descriptive din întreaga Biblie. Detaliile privitoare la modul în care se făcea navigația în secolul I sunt atât de precise, iar descrierea condițiilor din estul Mediteranei, atât de exactă …, încât relatarea trebuie să fi avut la bază un jurnal de călătorie”. Este posibil ca Luca să fi făcut astfel de însemnări în timp ce călătorea alături de Pavel. În acest caz, și următoarea etapă a călătoriei avea să-i ofere la fel de multe subiecte interesante. Așadar, ce s-a întâmplat cu Pavel când a ajuns, în sfârșit, la Roma? Vom vedea în continuare.

SUPLIMENTAR: PE CE INSULĂ A NAUFRAGIAT PAVEL? De-a lungul timpului, s-au lansat diferite ipoteze cu privire la „Malta”, insula pe care a naufragiat corabia cu care a călătorit Pavel. Potrivit unei ipoteze, ar fi vorba despre o insulă situată în apropiere de Corfu, din largul coastei vestice a Greciei. O altă ipoteză are legătură cu cuvântul grecesc tradus în Faptele prin „Malta”, și anume Melíte. Pornind de la acest termen, unii consideră că „Malta” se referă la Melite Illyrica, în prezent Mljet, insulă situată în largul coastei Croației, în Marea Adriatică. Este adevărat, în Faptele 27:27 este amintită „marea Adria”, însă, în zilele lui Pavel, „Adria” avea o suprafață mai mare decât suprafața Mării Adriatice din prezent. Ea includea Marea Ionică și apele de la est de Sicilia și de la vest de Creta, adică și apele din zona insulei Malta de azi. Corabia cu care a călătorit Pavel a fost împinsă spre sud, de la Cnid până în apele din sudul Cretei. Având în vedere vânturile predominante din timpul acelei furtuni, este puțin probabil ca vasul să se fi întors și să fi navigat spre nord, până la Mljet sau până la o insulă de lângă Corfu. Astfel, insula pe care a naufragiat Pavel trebuie să se fi aflat undeva mult mai la vest. Pe acest traseu găsim insula Malta, aflată la sud de Sicilia.

*Notă: Faptul că maltezii cunoșteau acești șerpi veninoși arată că, la acea vreme, pe insulă existau vipere. Însă, în prezent, în Malta nu mai există vipere fie din cauza schimbărilor pe care le-a suferit habitatul lor, fie din cauza creșterii populației de pe insulă.

2. „Depunând o mărturie temeinică”; Deși se află în arest la Roma, Pavel continuă să predice; Faptele 28:11-31:

 Este aproximativ anul 59 d.H.. Apostolul Pavel, aflat sub escortă ca deținut, și cei doi însoțitori ai săi, Luca și Aristarh, se află la bordul unei imense corăbii ce transportă, probabil, cereale. (Fap. 27:2). Corabia a pornit de la insula mediteraneeană Malta și se îndreaptă spre Italia. Pentru a fi ocrotită pe mare, ea are la proră semnul „Fiii lui Zeus”. Însă, spre deosebire de membrii echipajului, cei trei creștini nu așteaptă protecție din partea fiilor lui Zeus, gemenii Castor și Polux. Ei îi slujesc Domnului, care i-a dezvăluit clar lui Pavel că va ajunge la Roma, unde va depune mărturie despre adevăr și se va înfățișa înaintea Cezarului. (Fap. 23:11; 27:24). Corabia face o escală la Siracuza, un frumos oraș sicilian, ce rivalizează cu Atena și cu Roma. După trei zile, corabia pornește la drum și ajunge în portul Regium, din sudul peninsulei italice. Apoi, cu ajutorul unui vânt de la sud, parcurge cele 175 de mile marine (320 km) până în portul italian Puteoli (aflat lângă orașul Napoli din zilele noastre). Aici sosește chiar a doua zi, mult mai repede decât de obicei. (Fap. 28:12, 13). Pavel se află acum în ultima etapă a călătoriei sale spre Roma, unde se va înfățișa înaintea împăratului Nero. Pe tot parcursul călătoriei sale, de la început și până la sfârșit, „Dumnezeul oricărei mângâieri” i-a fost alături. (2 Cor. 1:3). Așa cum vom vedea, Domnul continuă să-l sprijine pe apostol, care nu-și pierde niciun moment zelul ca misionar.

„Pavel i-a mulțumit lui Dumnezeu și a prins curaj” (Faptele 28:14, 15):

 La Puteoli, Pavel și însoțitorii săi „i-au găsit pe frați, care i-au rugat insistent să rămână la ei șapte zile”. (Fap. 28:14). Ce exemplu minunat de ospitalitate creștină! Suntem siguri însă că încurajările pe plan spiritual pe care le-au primit în schimb acești frați au întrecut cu mult orice efort depus! Dar de ce i se acorda atât de multă libertate unui deținut aflat sub pază? Probabil deoarece, prin conduita sa, apostolul câștigase deplina încredere a celor ce-l păzeau. De la Puteoli, Pavel și însoțitorii săi au mers pe Via Appia, probabil în jur de 50 de kilometri, până la Capua. Via Appia era un drum pavat cu lespezi mari și netede de rocă vulcanică. Acest drum renumit, care ducea la Roma, oferea o panoramă superbă a ținuturilor italiene. Din unele locuri se putea vedea Marea Mediterană în toată splendoarea ei. Via Appia își purta călătorii și prin Mlaștinile Pontine, o zonă mlăștinoasă aflată la peste 60 de kilometri de Roma. Aici era și Piața lui Appius. Când frații din Roma „au auzit vestea despre noi”, spune Luca, unii au venit până la această piață, iar alții au așteptat la Trei Taverne/Cârciumi, un loc de popas care se găsea la aproximativ 50 de kilometri de Roma. Ce dovadă extraordinară de iubire! (Fap. 28:15). Piața lui Appius nu era nicidecum un loc primitor pentru călătorul extenuat, care simțea nevoia să facă un popas. Horațiu, poet și satirist roman, a descris-o drept un loc „de barcagii și șireți cârciumari înțesat”. El a mai scris că apa era „foarte rea” și că a refuzat chiar și să mănânce acolo! În pofida condițiilor mizere, frații din Roma au fost bucuroși să-i aștepte aici pe Pavel și pe însoțitorii lui pentru a li se alătura în această ultimă etapă a călătoriei lor. „Văzându-i” pe frați, spune relatarea, „Pavel i-a mulțumit lui Dumnezeu și a prins curaj”. (Fap. 28:15). Da, simplul fapt că i-a văzut pe acești frați dragi l-a încurajat nespus de mult pe apostol și i-a adus multă mângâiere. Pe unii dintre aceștia probabil că îi cunoștea personal. Dar de ce i-a mulțumit Pavel lui Dumnezeu? El știa că iubirea altruistă este un aspect al roadelor Duhului Sfânt. (Gal. 5:22). Și astăzi Duhul Sfânt îi impulsionează pe creștini să facă sacrificii unii pentru alții și să le aducă mângâiere celor aflați în necaz. (1 Tes. 5:11, 14).

„Pretutindeni se vorbește împotriva ei” (Faptele 28:16-22):

 În cele din urmă, când grupul de călători a intrat în Roma, „lui Pavel i s-a permis să locuiască singur, păzit de un soldat”. (Fap. 28:16). De regulă, ca să nu evadeze, cel aflat în arest la domiciliu era legat cu un lanț de gardianul său. Dar, chiar și legat, Pavel rămânea un proclamator al veștii bune; un lanț nu-l putea reduce la tăcere. De aceea, după ce și-a acordat numai trei zile pentru a se reface după lunga și extenuanta călătorie, el i-a chemat pe bărbații de seamă ai iudeilor din Roma ca să li se prezinte și să le depună mărturie. Pavel a spus: „Bărbaților, fraților, deși n-am făcut nimic împotriva poporului sau a obiceiurilor strămoșilor noștri, am fost arestat în Ierusalim și predat romanilor. Iar aceștia, după ce m-au interogat, au vrut să mă elibereze, fiindcă nu s-a găsit niciun motiv pentru care să fiu condamnat la moarte. Dar, întrucât iudeii nu au fost de acord, am fost nevoit să fac apel la Cezar, însă nu pentru că aș avea de adus vreo acuzație împotriva neamului meu”. (Fap. 28:17-19). Numindu-i pe acei evrei „frați”, Pavel a încercat să stabilească o bază comună și să înlăture eventualele lor prejudecăți. (1 Cor. 9:20). De asemenea, el a arătat clar că nu era acolo pentru a-i acuza pe conaționalii săi, ci pentru că făcuse apel la Cezar. Însă în comunitatea evreilor din Roma nu se aflase nimic despre apelul lui Pavel. (Fap. 28:21). Cum se explică această aparentă tăcere a evreilor din Iudeea? Într-o lucrare de referință se spune: „Corabia lui Pavel trebuie să fi fost printre primele care sosiseră în Italia după sfârșitul iernii. Se pare că aici nu ajunseseră încă nici reprezentanții autorităților evreiești de la Ierusalim, nici vreo scrisoare care să prezinte cazul”. Apoi, Pavel a introdus mesajul despre vestea vună/evanghelie făcând o afirmație prin care era sigur că le va stârni curiozitatea oaspeților săi evrei. El a spus: „Iată de ce am cerut să vă văd și să vă vorbesc, căci din cauza speranței Israelului am eu acest lanț în jurul meu”. (Fap. 28:20). Desigur, era vorba despre speranța legată de Mesia și Împărăția Sa, pe care o predicau creștinii. Care a fost reacția acelor bătrâni ai evreilor? Ei au spus: „Considerăm că este potrivit să auzim de la tine ce gândești, căci, în ce privește această sectă, știm că pretutindeni se vorbește împotriva ei”. (Fap. 28:22).

Un model de „mărturie temeinică” (Faptele 28:23-29):

 În ziua stabilită, „au venit mai mulți” evrei din Roma în casa unde locuia Pavel. „De dimineață până seara, el le-a explicat lucrurile cu ajutorul Legii lui Moise și al Profeților, depunând o mărturie temeinică despre Împărăția lui Dumnezeu, ca să-i convingă să creadă în Iisus.” (Fap. 28:23). În mărturia depusă de Pavel, se remarcă patru aspecte importante. În primul rând, el a îndreptat atenția spre Împărăția lui Dumnezeu. În al doilea rând, a vorbit în mod convingător. În al treilea rând, a adus argumente din Scripturi. Iar în al patrulea rând, a dovedit spirit de sacrificiu, depunând mărturie „de dimineață până seara”. Ce model minunat de mărturie ne-a lăsat Pavel! Dar care au fost rezultatele? „Unii au crezut”, în timp ce alții nu. Întrucât au apărut dezacorduri, cei adunați acolo „au început să plece”, relatează Luca. (Fap. 28:24, 25a). Această reacție nu l-a surprins pe Pavel; fusese profețită de Biblie și, în plus, el însuși întâlnise reacții asemănătoare mai înainte. (Fap. 13:42-47; 18:5, 6; 19:8, 9). De aceea, Pavel le-a spus vizitatorilor săi care plecau: „Bine le-a vorbit Duhul Sfânt strămoșilor voștri prin profetul Isaia când a zis: Du-te la poporul acesta și spune: Veți auzi, dar nicidecum nu veți înțelege, și veți privi, dar nicidecum nu veți vedea. Căci inima acestui popor a ajuns nereceptivă”. (Fap. 28:25b-27). În limba originală, termenul tradus prin „nereceptivă” înseamnă literalmente „îngroșată” sau „îngrășată”, ceea ce arată că mesajul despre Împărăție nu putea pătrunde în inima lor. În ce stare deplorabilă se aflau acei oameni! În încheiere însă, Pavel a adăugat: „Neamurile vor asculta negreșit”. (Fap. 28:28; Ps. 67:2 - T.M.; Is. 11:10). Apostolul vorbea, fără îndoială, în cunoștință de cauză deoarece, de-a lungul timpului, văzuse mulți oameni din neamuri reacționând favorabil la mesajul despre Împărăție. (Fap. 13:48; 14:27).

„Predicându-le Împărăția lui Dumnezeu” (Faptele 28:30, 31):

 Luca își încheie relatarea pe un ton pozitiv și plin de căldură: „(Pavel) a rămas doi ani întregi în casa lui închiriată și îi primea cu drag pe toți cei care veneau la el, predicându-le Împărăția lui Dumnezeu și învățându-i despre Domnul Iisus Hristos cu toată îndrăzneala, fără piedici”. (Fap. 28:30, 31). Ce exemplu remarcabil de ospitalitate, de credință și de zel! Unul dintre cei pe care Pavel i-a primit cu drag a fost Onisim, un sclav fugar din Colose. Pavel l-a ajutat să devină creștin, iar Onisim, la rândul lui, i-a devenit „un frate fidel și iubit”. De fapt, apostolul l-a numit „copilul meu, căruia i-am devenit tată”. (Col. 4:9; Filim. 10-12). Cât de mult trebuie să-l fi încurajat pe Pavel această experiență! Exemplul lui Pavel a avut un efect pozitiv și asupra altora. Iată ce le-a scris el filipenilor: „Situația în care mă aflu a dus, de fapt, la răspândirea veștii bune, astfel că toți cei din garda pretoriană, precum și ceilalți au aflat că sunt în lanțuri pentru Hristos. Cei mai mulți dintre frații în Domnul au căpătat încredere datorită lanțurilor mele și au acum și mai mult curaj să vestească fără teamă cuvântul lui Dumnezeu”. (Filip. 1:12-14). Pavel a profitat de perioada în care a stat în arest la domiciliu pentru a scrie câteva scrisori importante, care au devenit parte a Scripturilor grecești creștine/Noului Testament. Aceste scrisori/epistole i-au ajutat mult pe creștinii din secolul I, cărora le-au fost adresate. Ele ne sunt utile și nouă, deoarece sfaturile inspirate scrise de Pavel sunt la fel de practice ca în trecut. (2 Tim. 3:16, 17).

SUPLIMENTAR:

1. CELE CINCI SCRISORI DIN PRIMA DETENȚIE A LUI PAVEL LA ROMA: Cinci dintre scrisorile apostolului Pavel au fost scrise aproximativ în 60-61 d.H., în timpul primei sale detenții la Roma. În scrisoarea pe care i-a trimis-o lui Filimon, un colaborator în credință, el arată că sclavul fugar al acestuia, Onisim, devenise creștin. Pavel era tatăl spiritual al lui Onisim și îl trimitea înapoi la stăpânul său, căruia „înainte nu i-a fost de folos”; însă, acum, devenise un frate de credință. (Filim. 10-12, 16). În Scrisoarea către coloseni, Pavel spune că Onisim „era unul dintre ei”, adică dintre creștinii din Colose. (Col. 4:9). Onisim și un alt creștin pe nume Tihic au avut privilegiul să ducă la destinație cele două scrisori tocmai menționate, precum și Scrisoarea către efeseni. (Ef. 6:21). În Scrisoarea către filipeni, Pavel vorbește despre „lanțurile” sale și, din nou, despre situația celui prin care urma să trimită scrisoarea, de data aceasta Epafrodit. Filipenii îl trimiseseră pe Epafrodit la Pavel ca să-l ajute. În acest timp, Epafrodit s-a îmbolnăvit grav, fiind aproape să moară. El s-a mâhnit foarte tare când a aflat că filipenii auziseră de boala lui. Pavel le-a spus creștinilor din Filipi să-i prețuiască pe „astfel de oameni”. (Filip. 1:7; 2:25-30). Scrisoarea către evrei le-a fost adresată creștinilor evrei din Iudeea. Deși în scrisoare nu este menționat numele scriitorului, dovezile, susțin unii cercetători-bibliști, arată că acesta a fost Pavel. Argumentele sunt prezentate în stilul caracteristic lui Pavel, iar scriitorul trimite salutări din Italia și îl menționează pe Timotei, care era cu el la Roma. (Filip. 1:1; Col. 1:1; Filim. 1; Evr. 13:23, 24). Pavel a fost, în cele din urmă, eliberat, episod pe care cartea Faptele nu-l menționează. El a stat în detenție aproximativ patru ani: doi ani la Cezareea și doi ani la Roma. (Fap. 23:35; 24:27). În toată această perioadă, el a păstrat o atitudine pozitivă, făcând tot ce i-a stat în putere în serviciul pentru Dumnezeu. Cartea Faptele apostolilor se încheie cu o scenă încurajatoare: un apostol al lui Hristos, aflat în arest la domiciliu, le „predică Împărăția lui Dumnezeu” tuturor celor ce-l vizitează. O încheiere cu adevărat potrivită pentru această carte plină de acțiune! În primul capitol, am citit despre misiunea pe care Iisus le-a încredințat-o continuatorilor săi: „Veți primi putere când Duhul Sfânt va veni peste voi și îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până în cea mai îndepărtată parte a pământului”. (Fap. 1:8). În mai puțin de 30 de ani, mesajul despre vestea bună fusese predicat „în toată creația de sub cer”. (Col. 1:23). Ce dovadă a puterii Duhului Sfânt! (Zah. 4:6).

2. ACTIVITATEA LUI PAVEL DUPĂ ANUL 61: Probabil că, în jurul anului 61 d.H., Pavel a compărut în fața împăratului Nero, care se pare că l-a declarat nevinovat. Despre activitatea pe care a desfășurat-o apostolul după această dată nu se cunosc prea multe. Dacă a ajuns într-adevăr în Spania, așa cum plănuise, atunci trebuie să fi făcut această călătorie în perioada de după eliberarea sa. (Rom. 15:28). Clement Romanul a scris în aproximativ 95 d.H. că Pavel a călătorit „până la extremitatea vestică”. Trei dintre scrisorile lui Pavel (1 și 2 Timotei și Tit), pe care acesta le-a redactat după eliberarea sa, arată că apostolul a vizitat în această perioadă Creta, Macedonia, Nicopolis și Troa. (1 Tim. 1:3; 2 Tim. 4:13; Tit 1:5; 3:12). Este posibil ca el să fi fost arestat din nou la Nicopolis, Grecia. Oricum au stat lucrurile, în jurul anului 65 d.H. Pavel era din nou închis la Roma. De data aceasta însă, Nero s-a dovedit necruțător. Potrivit istoricului roman Tacitus, Nero a dat vina pe creștini pentru incendiul care a devastat Roma în 64, lansând apoi un val de persecuții violente împotriva lor. În a doua sa scrisoare către Timotei, Pavel, care se aștepta să fie omorât în scurt timp, le-a cerut lui Timotei și lui Marcu să vină repede la el. Demn de remarcat este curajul de care au dat dovadă Luca și Onisifor, care și-au pus viața în pericol pentru a-i putea fi alături lui Pavel în acele clipe grele. (2 Tim. 1:16, 17; 4:6-9, 11). Într-adevăr, oricine declara public că este creștin risca să fie arestat și omorât prin tortură. Se pare că Pavel a suferit martiriul la scurt timp după ce a scris a doua scrisoare către Timotei, în jurul anului 65. Se spune că, la aproximativ trei ani după martiriul lui Pavel, Nero însuși a avut parte de o moarte cumplită.

3. VESTEA BUNĂ ESTE „PREDICATĂ ÎN TOATĂ CREAȚIA”:

 În aproximativ 61 d.H., în timp ce era închis la Roma, apostolul Pavel a scris că „vestea bună” fusese „predicată în toată creația de sub cer”. (Col. 1:23). Cum ar trebui să înțelegem această afirmație? Se pare că Pavel arăta în termeni generali cât de departe ajunsese „vestea bună”. Ce teritorii se cunoșteau la vremea aceea? În secolul al IV-lea î.H., Alexandru cel Mare pătrunsese în Asia până la granițele Indiei. Iulius Cezar invadase Britannia în 55 î.H., iar Claudiu cucerise partea sudică a acestei insule și o anexase Imperiului Roman în 43 d.H.. Și Orientul Îndepărtat era cunoscut, întrucât de acolo se aducea mătase de bună calitate. Dar fusese predicată vestea bună până în Britannia și până în Orientul Îndepărtat? Puțin probabil. Când le-a scris colosenilor, Pavel încă nu reușise să-și atingă obiectivul despre care vorbise în aproximativ 56, acela de a predica în Spania. Atunci, el arătase că acesta era un „teritoriu în care nu ajunsese” încă. (Rom. 15:20, 23, 24). Cu toate acestea, se poate spune că, în jurul anului 61, mesajul despre evanghelie era cunoscut pe scară largă. Chiar dacă nu ajunsese în regiuni atât de îndepărtate, mesajul fusese dus până în teritoriile în care locuiau evreii și prozeliții ce se botezaseră la Penticosta din anul 33 și până în teritoriile în care predicaseră apostolii lui Iisus. (Fap. 2:1, 8-11, 41, 42).

*sfârșit.

(ANTI)POLITICA DIN REPUBLICA JOHANNISTAN.

 

(ANTI)POLITICA DIN REPUBLICA JOHANNISTAN

1. Cursa impostorilor. Unde-i răul cel mai mic?

 Problema acestor alegeri nu este neapărat aceea că niciunul dintre candidații la prezidențiale nu pare calificat pentru slujbă, ci că distanța dintre „răul cel mic” și „răul cel mare” s-a redus simțitor. Campania prezidențială oferă exact spectacolul pentru care o parte a publicului nu va plăti bilet la alegeri, preferând să stea acasă: impostură, minciună, lipsă de idei, mahala, personaje lipsite de orice conținut și fără pic de carismă, dezbateri în registru minor. Cu greu se poate imagina un nivel mai jos. Comparativ cu alte prezidențiale, se bat, practic, toate recordurile. Să luăm, de pildă, evenimentul care a ținut prime-time-urile: misterul diplomei de bacalaureat a candidatului celui mai mare partid din țară, Marcel Ciolacu. Simplul fapt că asupra lui planează suspiciunea rezonabilă că este ceva în neregulă cu bacalaureatul ar fi de neimaginat în orice altă țară occidentală cu niscaiva pretenții. Chiar și pentru România este o premieră, ceea ce arată halul de degradare a clasei politice, dar și a electoratului, care a ajuns la 35 de ani de la revoluție să nu mai pună preț pe educație și studii serioase, chiar și atunci când e vorba de cei pe care îi pun în fruntea țării. De ce? E rezultatul anilor de promovare clientelară a tot felul de nulități oportuniste în fruntea partidelor politice, în guvern și la vârful Educației. Așa s-a ajuns ca, în anul de grație 2024, o bună parte a electoratului să accepte șarlatani cu studii făcute târziu, pe la tot felul de fabrici de diplome, sau chiar plagiatori, să nu fie deranjat de agramatisme, lipsa de proprietate a termenilor, de puținătatea ideilor și a vocabularului, de exprimarea greoaie și perdeaua de minciuni în spatele căreia respectivii își camuflează impostura. Al doilea competitor important în cursa prezidențială, Nicolae Ciucă, este, la rândul său, un impostor. Să te apuci să scrii o carte după ce ai fost acuzat de plagiat și ai blocat, inclusiv în instanță, prin tot felul de tertipuri reprobabile, cercetarea tezei de doctorat este, cel puțin, o dovadă de lipsă de bun-simț. Să-ți promovezi cartea nescrisă, umplând țara de panouri, din bani publici (două milioane de euro), arată cât de puțin respect ai pentru cetățeni și cam de ce ești capabil atunci când ajungi la putere. Să nu mai discutăm despre momentul jenant al lansării cărții printre grătarele, oalele aburinde și lăutarii lui Mircea Dinescu și nu într-o librărie sau un spațiu cultural, așa cum se obișnuiește și cum fac scriitorii, oricât de insignifianți ar fi ei, care nu fug de întrebările publicului. Episodul transformării lui Ciucă în eroul bătăliei de la Nasiriyah (Irak), „prima după Al Doilea Război Mondial la care ia parte armata română”, s-a dovedit un fals, așa cum a arătat investigația Recorder, ceea ce nu a făcut decât să alimenteze și mai mult sentimentul că omul este un oportunist lipsit de scrupule. Nu e de mirare că liderul PNL se zbate în sondaje în jurul a 10-14% și că șansele lui de a intra în turul doi sunt destul de reduse. Greșeala lui Ciucă este că el se adresează totuși unui electorat ceva mai pretențios, care sancționează astfel de coțcării. Mircea Geoană, „independentul” cu rădăcini pesediste, aflat în căutarea unui partid la cheie care să-l susțină, ar putea fi considerat o lumină, prin comparație cu cei doi. Știe limbi străine, vorbește cursiv, are relații externe, răspunsuri general valabile, chiar și pentru scheletele din dulap, dar este complet lipsit de conținut. În spatele logoreei și grandomaniei (la orice subiect sau întrebare mai contondentă, aruncă în față funcția de la NATO, folosită pe post de scut), este vidul. În mod evident, IQ-ul domniei sale nu a făcut salturi spectaculoase la NATO, din moment ce poate spune că „ultimul vagon merge mai încet decât locomotiva”, așa încât mă tem că eticheta de „prostănacul” pusă de Ion Iliescu rămâne încă valabilă. Cât despre Elena Lasconi, această „gură de aer proaspăt”, cum o numesc lăutarii și adulatorii, are idei la fel de puține ca și contracandidații săi, din aceeași zonă a conservatorismului și populismului. E incert dacă aburul sarmalelor, idealul domestic pe care încearcă să-l întruchipeze, crucile, baladele și ecologismul de birou o vor ajuta să recupereze electoratul USR. Subțirimea intelectuală a Elenei Lasconi, în special în politică externă și stat de drept, fragilitatea unor valori ar putea să nu le inspire încrederea că are minimele calități ale unui președinte. De fapt, problema acestor alegeri nu este neapărat aceea că niciunul dintre candidați nu pare calificat pentru slujbă (în fond, a fost vreunul până acum?), că nu are anvergura necesară momentului complicat prin care trece lumea sau că are carențe de caracter, ci faptul că între ei nu e mare diferență. Mai exact, nu e clar unde e „răul cel mic” și unde e „răul cel mare”, tipul de alegere în care românii (și nu numai) sunt în continuare captivi. Ecartul dintre cele două rele s-a redus simțitor. În esență, aceasta este problema electoratului așa-zis de dreapta, cel anti-PSD, cât a mai rămas din el după ce liberalii au bătut palma cu social-democrații. De pildă, în cazul alegerii dintre Iliescu și Constantinescu, Năstase și Băsescu, Johannis și Ponta sau Dăncilă, nu exista dubiu unde e răul cel mai mic, cu toate păcatele candidaților. De aici a venit întotdeauna mobilizarea care a dus la victoria candidatului anti-PSD în turul al doilea. De data aceasta însă, candidații sunt mult mai apropiați între ei și nu există o temă care să facă o diferență fundamentală. Pretenția lui Ciucă și a PNL de a se poziționa împotriva PSD, în timp ce guvernează împreună, este o glumă proastă. Sincer, nu văd mare diferență între Ciolacu, Ciucă, Geoană și chiar Lasconi.

2. 5 săbii ruginite pentru o teacă:

 Lucrul cel mai sinistru care rămâne în urma lui Klaus Johannis este sentimentul că, după el, poate fi președinte oricine. Departe de-a învesti funcția prezidențială cu anvergura unui om - care să fie și să impună un model succesorilor săi -, actualul președinte a transformat-o, chiar în timpul mandatului, într-o sinecură sau o „pensie specială” despre care orice șmecheraș al politicii noastre ajunge să creadă că „i se cuvine”. Menirea unui președinte (la fel ca aceea a unui director) nu e aceea de-a face gestiunea treburilor curente - căci pentru asta are guvern (respectiv, consiliu de administrație) -, ci aceea de-a imprima o direcție instituției pe care o conduce. În cazul președintelui, această direcție nu e doar instituțională, ci și națională. Se poate spune că, de când suntem membri ai Uniunii Europene, direcția aceasta e fixată și rolul președintelui ține mai mult de reprezentarea externă și de medierile interne. Într-o anumită măsură, e adevărat, dar - pe de altă parte - ritmul înaintării în direcția comună, distribuirea accentelor care să ne permită adecvarea optimă la traseul comun și, mai mult decât orice, mobilizarea speranței colective rămân prerogative ale celei mai înalte funcții din stat. Cel care-o ocupă azi le-a ignorat suveran. În fapt, după lunga absență a lui Klaus Johannis, am ajuns în bizara situație ca nici măcar să nu mai știm ce-ar trebui să fie și să facă un președinte. De aceea au ajuns să concureze pentru scaunul lui personaje incredibile, care altădată ar fi alcătuit o galerie a rataților în politică. Să le luăm pe rând. Marcel Ciolacu e exemplul tipic al politicianului de provincie ajuns în Capitală; al marginalului care a ocupat centrul. Omul nu gândește la scara țării, ci - cel mult - a statului, cu privire la care are o viziune patrimonială. Statul e o multitudine de funcții pe care le ocupă o încrengătură de vasali și de rudenii care ridică tributul de la popor și-l trimit la vârf, reținându-și partea lor. Probabil, în lumea domnului Ciolacu așa se conduce un județ de provincie. Și dacă merge la sută, merge și la mie. Încotro și cum s-o apuce țara? Președintele PSD-ului n-are nicio idee și, când încearcă să spună ceva, fie cade în platitudinea lui „bine-ar fi să fie bine”, fie alunecă în excesul de bățoșenie al „drumului propriu” și al „neatârnării”. Este limpede că omul, în ciuda înaltei funcții pe care-o exercită de un an și jumătate, nu are nici viziunea și nici înțelegerea lucrurilor care constituie agenda unui șef de stat. Pentru dânsul, politica e o afacere de „înțelegeri între băieți”, de bișnițăreală în care mai dai și mai lași, ameninți, dar oferi și o ieșire „onorabilă”, „te descurci” și „te dai mare”. Domnul Ciolacu are și un fond de voluntarism care, dacă ajunge în capul statului, se poate dovedi primejdios, căci - îmbătat de succes - va fi tentat să schimbe totul după chipul și înfățișarea sa. Și, dacă Klaus Johannis lasă în urmă gol, după Marcel Ciolacu ne-am putea trezi în fruntea Statului cu un soi de consiliu județean alcătuit din clone ale lui Paul Stănescu, Marian Neacșu și - cel mai luminat dintre ei - Sorin Grindeanu. Că tot suntem atât de obsedați de „suveranitate”, asta ar însemna, la scară internațională, căderea în irelevanță. Dar la cea națională ar fi împlinirea visului dintotdeauna al PSD-ului: recuplarea la „tradiție” prin întoarcerea în feudalism. Nicolae Ciucă, după înțeleapta vorbă a poetului: „Era (ceva) pe când nu s-a văzut/azi îl vedem și nu e”. Omul e făcut doar din lucruri care nu stau împreună: general căzut în bonomie, erou de care n-a auzit nimeni, doctor în „științe militare” ce abia îngâmă câteva cuvinte, politician fără nicio politică, pensionar (special) ce scrie amintiri din copilărie. Nici ca șef al Marelui Stat-Major, nici ca ministru al Apărării, nici ca președinte al PNL, nici ca prim-ministru, personajul nu s-a ilustrat prin nimic. Greu să-i treci altceva la activ decât „stabilitatea”, adică faptul că a stat pe funcție de când a fost numit până când a fost revocat de superiori. Dacă Ciolacu are ceva de mic mafioso imers în marile păcate ale PSD-ului, Ciucă pare a fi o imagine a expandării vidului. Omul nu are nici măcar poză marțială, la PNL pare că stă-n picioare doar pentru că e tras în sus de la Cotroceni și e proptit, pe pământ, de Lucian Bode și de Rareș Bogdan. A-l alege revine la un singur lucru: a ne întreba, vreme de cinci ani, cine conduce, de fapt, România. Și a descoperi că, în comparație cu el, Klaus Johannis chiar are statură de „lider”. E un misterium tremendum felul în care cel mai vechi partid al României a acceptat în fruntea sa o asemenea arătare și, mai mult, o împinge spre funcția supremă în stat. Dac-ar fi să judecăm lucid, acest lucru nu poate însemna decât că marele partid s-a autodesființat (încă o dată după 1947 și, de astă dată, cu repetiție, la congresele din 2021 și 2022) și că sigla lui purtată de domnii Ciucă, Bode și Rareș Bogdan înseamnă tot atât de mult ca aceea a PNȚ-CD-ului arborată de domnul Pavelescu. Sau costumele de cavaleri ale variilor ordine în care se-mpopoțona celebrul domn Secureanu. Mircea Geoană e un revenant, cum spun francezii, un spectru ce bântuie politica noastră. Dânsul pare a fi varianta perenă a ceea ce a fost o vreme Dacian Cioloș: omul care e mereu „la conducere”, în diverse funcții, în toate formatele, „ca românul imparțial” și care urcă mereu, împins de vântul istoriei. Deși, onest vorbind, nimeni n-ar putea spune care-i sunt calitățile. Spre deosebire de Ciucă și de Ciolacu, cărora li se-mpleticește limba-n gură, domnul Geoană are o logoree pletorică, deși nu spune nimic. Dânsul pare atent, lasă să se-nțeleagă că e inițiat în arcana imperii, are răspunsuri pentru orice (chiar dacă toate seamănă între ele) și vrea să inspire un soi de autoritate a cunoscătorului care plutește deasupra lumii muritorilor obișnuiți, fără a cunoaște nimic din ea. Mircea Geoană e PSD-ul de Capitală, ieșit din nomenklatura „de Partid și de Stat” și convins - la fel ca și comuniștii pe vremea lui - că el e „stegarul viitorului”. La fel ca alte odrasle ale „nobilimii roșii” - ca, de pildă, Adrian Năstase -, și domnul Geoană a făcut ceva școală, vorbește limbi străine, poate purta o conversație pe holurile unei instituții serioase, pe scurt, ar fi fost un bun perestroikist, dacă prindea acele timpuri și dacă-l împingea Partidul în față. Acum, cu tot limbajul și funcțiile invocate de dânsul, pare mai curând defazat. Avantajul său îl constituie faptul că - lăsați în urmă de beneficiile integrării - mulți compatrioți ai noștri sunt și ei defazați și au alunecat într-o nostalgie ce pare a se trata cu un amestec de ajutoare sociale propuse de Marcel Ciolacu și de eticheta capitalisto-tovărășească marca Mircea Geoană. George Simion e haiducul care se visează domnitor. Anunță cu surle și trâmbițe că va lua de la străini și va împărți la patrioți, că va lua de la bogați și va da la săraci, că boierii cei vechi sunt vânzători de neam și hoți de moșie și, ca atare, trebuie ridicată o nouă clasă boierească (ce abia așteaptă să se căpătuiască și ea), iar „omul și pogonul” se traduce, mai nou, prin apartamente „la prețuri de producător”. Domnul Simion (la fel ca doamna Lasconi și domnul Geoană) nu dispune de fabrica de voturi a primăriilor rurale și a deconcentratelor - care se împart „frățește” între PSD și PNL -, așa că e în situația de-a supralicita. Și, cum „visul european” s-a banalizat de când avem supermarketuri în fiecare cartier și un zbor extern e mai ieftin ca unul intern, șeful AUR-ului a descoperit „patriotismul” ca panaceu pentru cei care nu-și permit decât reducerile de la retaileri și nu zboară nicăieri. „Vom fi iarăși ce-am fost (când?!) și mai mult decât atât” - cum proclama Vadim. Finalmente, domnul Simion e un soi de fotbalist din liga a III-a, angajat ca strungar-rabotor, care se visează Nicolae Ceaușescu. Ceaușescu era ăla mic și nervos, care bătea din călcâie și le-o trântea străinilor (mai puțin lui Gaddafi, lui Mobutu și lui Kim-Ir-Sen) cu „independența și suveranitatea”. Și era convins că tot așa i-o spusese și Mihai Viteazul, ținându-l de barbă, Sultanului și Decebal, luându-l de perciuni, lui Traian. Și George Simion se vede spunându-i-o de la obraz lui Emmanuel Macron sau lui Olaf Scholz, marii „coloniști” ai zilelor noastre. Lui Putin nu i-ar spune nimic, că n-ar avea de ce, rusul fiind și el cu „independența și suveranitatea” (desigur, în varianta de la Kremlin). Doamna Lasconi, în fine, pare a perpetua una dintre trăsăturile adolescentine ale fetelor: incapacitatea de a-și asuma vârsta pe care o au. Dânsa când e tânără și dinamică, când e „mamițică” tradiționalistă și sfătoasă. Impresia pe care o lasă e aceea că i-a abandonat pe intelectualii indeciși (care, după ce s-au ars cu vechiul USR și cu progeniturile lui, acum predică abstinența electorală), că nu forțează ușa cârciumilor masculine din periferiile urbane și din rural (arondate marilor partide), ci se adresează „celeilalte jumătăți”, respectiv femeilor d’un certain âge care-și vor familia „la casa lor”, adunată duminica - după slujbă - în jurul oalei cu sarmale. Un ideal domestic ce întâlnește și prosperitatea à la Henric al IV-lea, și „valorile tradiționale”, și idealurile ecologice. Adică, o formă de catch all într-un bazin pe care societatea noastră, încă patriarhală, tinde să-l ignore. Greu de spus dacă doamna Lasconi va reuși să răzbată prin coconul de iluzii năruite, de amărăciune și de povară (a muncii și - adesea - a singurătății) care învăluie electoratul feminin mediu din România profundă. Un lucru e cert: acest discurs a rupt-o complet cu temele de început ale partidului pe care-l conduce astăzi primărița Câmpulungului. În locul accelerării modernizării avem mai curând un tradiționalism mai puțin fals decât acela al PSD-ului și al PNL-ului și mai puțin crispat decât cel al AUR-ului. În fapt, toți candidații noștri par a avea un singur proiect: acela al refacerii unei modernități mai blânde, fără atâția emigrați (și, mai nou, imigranți), cu mai multe mici întreprinderi locale, cu reabilitarea infrastructurii și cu optimizarea serviciilor. Și al revenirii la un trecut „glorios” și la o „identitate tare”, brenduită cu diverse produse autohtone. Dacă ne uităm în urmă, la ce ne doream în 1996 sau în 2004, ori chiar în 2014, pare mai curând foarte modest. Poate că în ultimii 10 ani ne-am pierdut marile speranțe sau - cine știe? - căutăm acele lucruri, mici și fezabile, a căror schimbare e-n puterea noastră. Și poate c-ar fi, dacă s-ar găsi cineva care să adune și să canalizeze energia tuturor în anii ce vin. Dar niciunul dintre cei de mai sus nu pare a fi în stare s-o facă.

3. PNL, ecuație cu două necunoscute: cum să facă un ostaș președinte și un președinte senator?

 Propunerea liberalilor de a modifica legea pentru a-l face pe Johannis membru al Parlamentului nu a fost primită cu entuziasm nici măcar de susținătorii partidului, iar lipsa de popularitate a șefului statului s-a transformat într-o povară la care se adaugă și complicata candidatură a lui Nicolae Ciucă, aflat departe de intrarea în turul doi al alegerilor prezidențiale. Într-un mod destul de greu de înțeles, toți președinții României de după 1990 au avut această poziție cu o singură excepție. Mai mult, Ion Iliescu a obținut chiar două mandate, între 1996-2000, după ce pierde alegerile prezidențiale, și între 2004-2008, după ce-și termină cel de-al doilea mandat de președinte. Traian Băsescu, după 10 ani la Palatul Cotroceni și doi ani de pauză, e ales senator al României în 2016, iar în 2019 obține un mandat de europarlamentar pe care l-a încheiat în vara acestui an. Cel mai probabil, președinții români suferă de un sindrom post-Cotroceni, care-i determină să alerge după o poziție de demnitar, chiar dacă e una cu mai puțină însemnătate decât cea de șef al statului. Au o teamă puternică să rămână fără o minimă autoritate. Dar la Klaus Johannis acest sindrom se manifestă mai intens și pune în pericol șansele lui Nicolae Ciucă, liderul PNL, de a ajunge în finala prezidențială. Liberalii au acum două bătălii de dus - una pentru a crește popularitatea fostului general, aflat pe locul șase în competiția electorală pentru fotoliul de la Palatul Cotroceni, conform unui sondaj INSCOP, iar a doua de a scăpa cumva de lipsa de popularitatea a lui Johannis, probabil cel mai detestat lider politic de opinia publică din România în această perioadă. Pentru PNL nu va fi ușor să intre în campania electorală pentru prezidențiale și parlamentare cu doi bolovani legați de gât, dar e decizia partidului. Trebuie respectată. Nu e clar pe ce se bazează liberalii în acest moment, dar au o credință de neclintit că vor reuși în următoarele două luni să dubleze procentele lui Nicolae Ciucă cu ajutorul primarilor și organizațiilor din teritoriu. Chiar dacă vor reuși o minune cu „ostașul”, problema Johannis va fi și mai greu de gestionat în raport cu opinia publică. Actualul președinte a întrerupt orice comunicare cu cetățenii în ultimii doi ani, fiind concentrat pe călătorii, realizate în stil de vedetă rock, cu avioane Gulfstream, într-un lux greu de imaginat pentru un om politic european. În urmă cu un an a început, brusc, un balet politic greu de înțeles și urmărit, în care a anunțat că vrea poziția de secretar general al NATO, deși Mark Rutte, fostul premier olandez, primise deja binecuvântarea SUA și avea sprijinul Germaniei, Franței și Marii Britanii. Dar Johannis, vreme de luni bune, a jucat cartea candidaturii la șefia NATO, ajungând să se lase folosit de Erdogan și Viktor Orban, care aveau propria agendă de negociere politică și militară cu SUA. După eșecul NATO, Johannis a început să joace cartea Comisiei Europene, anunțând pe diferite canale că vizează poziția de președinte al Comisiei Europene. Adică nici mai mult, nici mai puțin, decât îndepărtarea Ursulei von der Leyen. Voturile de la alegerile europarlamentare nu l-au prea ajutat, popularii europeni obținând un scor mai bun decât în urmă cu cinci ani, deși mulți se așteptau la înfrângere.Victoria în alegeri i-a oferit fostei șefe a Comisiei Europene suficiente argumente să-și conserve poziția, ceea ce s-a și întâmplat. Johannis a ratat și obținerea unei poziții de comisar, cum există informații că și-ar fi dorit la un moment dat, aici fiind blocat de Marcel Ciolacu și PSD, intrați în cursa pentru președinția României. Actualul șef al statului a ajuns să-și caute un fotoliu de senator din cauza faptului că toate strategiile sale de a prinde o poziție în structurile de putere euro-atlantice au eșuat. Se află în situația de a fi o povară politică pentru propriul partid din comoditate, prin luxul afișat și lipsa unei strategii coerente, lansate din timp, prin care să se poată impune în durele negocieri desfășurate la vârful politicii occidentale. În eșec a mai contat și un joc duplicitar al României, practicat la începutul războiului din Ucraina, atunci când autoritățile au hotărât să păstreze secretul ajutorului acordat țării vecine.  Johannis nu a avut o poziție hotărâtă și nu s-a remarcat printre ceilalți lideri europeni care au devenit avocați ai sprijinului ucrainian în fața agresiunii Rusiei. E foarte greu pentru un președinte al României să-și conserve măcar o parte din popularitate o perioadă de un deceniu. S-a întâmplat și în cazul lui Traian Băsescu, dar la această pierdere a contribuit de fiecare dată incapacitatea președintelui ales de a se adapta așteptărilor alegătorilor. Klaus Johannis a vrut să nu repete greșelile lui Băsescu care, în al doilea mandat, a fost dominat de propria agendă politică, una ce nu mai avea nicio legătură cu partidele care l-au susținut putere. Johannis nu a fost vocal, a evitat să fie transparent un președinte jucător și nu a intrat în conflicte politice, dar a eșuat, pierzând orice contact cu cei care l-au votat, în final, aceștia, întorcându-se împotriva lui.

4. Marele blat al stabilității - împărțeala dintre Ciolacu, Ciucă și Johannis:

 Marcel Ciolacu rostește periodic o frază pe care pare hotărât să le-o bage bine în cap pesediștilor: puterea trebuie împărțită, dacă PSD dă președintele, nu va da și premierul, chiar dacă va fi în coaliția de guvernare. Pe unde se duce, domnul Ciolacu repetă acest principiu, de altfel sănătos, dar descumpănitor pentru oastea PSD. Marea bătălie a partidului să dea președintele este și una de orgoliu, desigur, dar mai ales pentru a evita experiența amară și cu Traian Băsescu, și, inițial, cu Klaus Johannis: chiar dacă au câștigat alegerile, nu au guvernat, pentru că președintele în funcție nu le-a desemnat premierul, așa că au rămas în Opoziție. Sigur, cu Marcel Ciolacu președinte, ca principal partid al țării, nu ar fi condamnați la opoziție, asta e cert. Dar, după spunea un pesedist cu experiență din autoritatea locală: pe noi premierul ne interesează mai mult, că acolo sunt banii. Și mai știu pesediștii că un premier învestit de Parlament nu mai depinde de președintele care l-a desemnat. Știu și că un premier în funcție poate rămâne fără majoritate, dar își poate crea și o altă majoritate, așa cum și-a creat Călin Popescu Tăriceanu tocmai cu PSD, după ce a dat PDL afară de la guvernare. La Antena3, Marcel Ciolacu a arătat că știe ce derută a creat între primari și președinții de CJ anunțul domniei sale: „E un lucru de bun simț, dacă vrei să construiești. Nu e despre noi, e despre contextul internațional. Puterea trebuie să o împărțim”.

De ce insistă Marcel Ciolacu? Sunt pesedişti convinși că Marcel Ciolacu nu se va ține de cuvânt. Sigur că e posibil, ba chiar tradițional în politica românească. Dar afirmația a fost repetată nu doar pentru audiența internă, iar cea externă nu i-ar trece ușor cu vederea o asemenea minciună. Nu ar mai fi credibil de la început. Chiar dacă domnul Ciolacu crede sincer în acest principiu, e greu de înțeles de ce simte nevoia să-l tot repete în campanie, deși poate avea un efect demobilizator. Doar dacă vrei să îi îndemni pe ai tăi să se gândească  nu doar pe cine doresc președinte, pe Marcel Ciolacu desigur, ci și care ar fi premierul non-PSD ideal pentru ei în următorii ani. Prima întrebare este cu cine ar putea face coaliție PSD. Răspunsul e destul de clar: cu PNL. Cu suverniștii nu se poate, dacă PSD vrea să mai scoată capul în lume, și Marcel Ciolacu a infirmat deja posibilitatea. Cu USR nu are cum să funcționeze. Iar UDMR e puțin probabil să fie suficient. Deci altă cale în afară de PNL nu prea există. Cu siguranță Nicolae Ciucă e premierul non-PSD ideal. Guvernarea președintelui liberal a fost chiar mai profitabilă pentru PSD decât actuala guvernare, pentru că banii erau la fel de mulți, însă nu decontau politic erodarea decât în mică măsură. În egală măsură, Nicolae Ciucă este și rivalul cel mai accesibil pentru Marcel Ciolacu în finala prezidențială. O finală care ar fi pe cât de plicticoasă, pe atât de confortabilă. Unul ar deveni președinte, celălalt ar fi premier, niciunul nu s-ar considera învins, iar scorul majorității ar fi potențat de bonusul electoral al celor două partide care și-au trimis candidații în finală. Dacă Nicolae Ciucă ia un scor foarte prost și nu intră în finală, în mod cert va fi înlăturat de la șefia PNL, iar un Marcel Ciolacu victorios ar fi obligat ori să-și ia înapoi cuvântul despre partajarea  puterii, ori să numească cine știe ce liberal care chiar ar complica foarte tare viața pesediștilor. Deci, dacă îl iau în serios pe domnul Ciolacu, pesediștii sunt implicit îndemnați să tragă și pentru Nicolae Ciucă, cel mai bun premier pentru ei, dacă Marcel Ciolacu câștigă prezidențialele, dar și cel mai bun președinte pentru ei, dacă Marcel Ciolacu pierde alegerile. Dar blatul ar putea fi chiar mai extins și ne vom lămuri despre acest lucru foarte curând.

Testul marelui blat: Liderii celor două grupuri parlamentare liberale au depus un proiect de lege, cu solicitarea procedurii de urgență, care i-ar permite lui Klaus Johannis să candideze independent pe lista electorală PNL pentru Senat. Modelul Ion Iliescu. Doar că nicio modificare legislativă nu poate fi făcută de PNL singur. De ce ar fi de acord PSD cu așa ceva? Explicația poate fi una singură, în aceeași linie cu acordul pentru comasarea alegerilor și listele comune din 9 iunie - blat în numele stabilității. Dacă PSD va fi de acord, este clar că PNL și PSD au bătut palma pentru marea împărțire a funcțiilor în decembrie: președintele și premierul să meargă în tandemul Nicu și Marcel în ce ordine o fi să fie, iar Klaus Johannis să devina președintele Senatului și președintele PNL, la pândă pentru o dregătorie externă pentru care să fie propus. S-ar termina astfel și cu revoluția de preluare a partidului pe care o pregătesc post-alegeri liberalii care au scos capul prin Crin Antonescu. Cheia este ca Nicolae Ciucă să ajungă cumva în turul al doilea, o misiune pentru care nu numai PSD pare a munci din greu, dar ajută substanțial și candidații cu șanse mai mari să ajungă acolo, Elena Lasconi și Mircea Geoană, intrați într-o competiție amețitoare a gafelor de proporții.

5. Drepturile cetățeanului Johannis:

 Constituția nu-i interzice lui Klaus Johannis să candideze pentru Senat sau pentru Camera Deputaților. Cu excepția lui Emil Constantinescu, toți foștii președinți s-au întors în Parlament după ce au fost la Cotroceni. PNL se chinuie să-l convingă pe Marcel Ciolacu să dea o ordonanță de urgență pentru a schimba Legea alegerii Senatului și Camerei Deputaților sau măcar să schimbe legea în regim de urgență, astfel încât șeful statului să poată candida la Senat. În România, la terminarea mandatelor constituționale, președinții nu prea vor să părăsească scena. Ion Iliescu, primul președinte postdecembrist, chiar s-a grăbit să spună că „va ieși din politică doar cu picioarele înainte”. La fel ca Johannis, Iliescu băga mâna în foc pentru partidul lui, credea că oamenii de acolo vor vrea să fie mentorați, trași de urechi, dirijați. Că vor avea nevoie de el și îl vor păstra printre ei ca pe o relicvă vie. Pentru Iliescu a fost făcută Legea alegerii parlamentarilor în așa fel încât să poată candida la Senat în timp ce era președinte: independent pe listele partidului său. Guvernele lui Iliescu aveau însă mereu majorități în care oamenii președintelui obțineau pe loc tot ceea ce voia șeful. Existau discuții și acuzații în Opoziție, dar fără niciun efect. Constituția României a fost construită pe o ipoteză falsă sau pe o formulă ipocrită unanim acceptată, pornind de la ideea că un lider de partid, odată ales în fotoliul de președinte, poate deveni brusc independent. Niciunul dintre cei patru președinți care s-au perindat pe la Cotroceni în ultimii aproape 35 de ani nu a fost independent. Nu doar că au jucat pentru partidele lor, dar au intervenit activ, autoritar și adesea dezastruos în interiorul acestora. Poate că următorul parlament ar trebui să gândească o reformă constituțională reală, care să definească regimul prezidențial sau parlamentar al țării, să elimine ipocrizia președintelui independent și să pună la punct și celelalte reforme atât de necesare, începând cu cea administrativă. Legea privind alegerea Senatului şi Camerei Deputaţilor a fost modificată în așa fel încât președintele să nu mai poată candida independent pe listele unui partid în 2015. A fost promulgată de Klaus Johannis (sic!), care nu și-a calculat bine viitorul. Potrivit Constituției însă, oricine poate alege și poate fi ales, dacă nu există o interdicție dată de justiție. Klaus Johannis poate deci candida la Senat sau la Camera Deputaților ca independent, ceea ce e foarte inconfortabil, dar nu imposibil pentru cineva cu notorietatea președintelui. Pe de altă parte, dintr-o anumită perspectivă, poate părea pedepsit pe nedrept. Social-democrații îi vor ajuta probabil pe liberali să schimbe legea în favoarea lui Johannis, cu gândul că, în acest fel, PNL va mai scădea câteva procente. Schimbarea putea fi făcută la începutul acestui an sau în 2023, dar Klaus Johannis se aștepta atunci să primească o funcție în fruntea Comsiei Europene sau la NATO, așa că nu s-a grăbit să-și asigure finalul de mandat. Poate încă mai speră într-un premiu de consolare la vârful vreunei instituții internaționale care să-l ajute să se retragă onorabil. Între timp, face tot ce poate să-și asigure un fotoliu de senator, în trista tradiție autohtonă, în care cei care au ocupat cea mai înaltă funcție în stat nu știu să fie eleganți și să plece natural. Sunt seduși de puterea pe care o au, de felul în care pot trăi, de privilegii și de anturajul care se gudură la picioarele lor. Klaus Johannis are deja asigurate privilegiile de care se bucură toți foștii președinți, cu excepția lui Traian Băsescu. Johannis are însă nevoie de funcții, ar vrea să continue să joace partidul pe degete, să revină în fruntea PNL, să facă jocuri, să-i servească pe unii și să-i amendeze pe alții. Actualul președinte nu are niciun proiect de terminat, nu are nicio idee de pus în practică, vrea puterea pentru el însuși, pentru satisfacțiile care i le oferă, pentru a putea să-i privească mai departe pe ceilalți de sus. Cetățeanul Klaus Werner Johannis are dreptul să rămână în politică, să fie ales în Parlament, fără obligația de a face mare lucru. Are dreptul, după 10 ani în care a fost un președinte neimplicat, să fie în următorii patru ani un senator la fel de neimplicat. După 10 ani în care a dat ordine în partid unora care nu știau cum să le aplice, să fie el cel care decide totul. În fond, cetățeanul Klaus Werner Johannis are dreptul să distrugă PNL, dacă partidul îi dă voie. Sau poate să demonstreze că poate fi un politician exemplar care lucrează zi-lumină și poate trăi fără călătorii oficiale scumpe făcute cu aeronave de lux.

CARTEA „FAPTELE APOSTOLILOR”. COMENTARIU. Partea a douăsprezecea.

 

CARTEA „FAPTELE APOSTOLILOR”. COMENTARIU. Partea a douăsprezecea

1. „Fii curajos!”:

Pavel scapă de un complot pus la cale de evrei și își prezintă apărarea înaintea lui Felix; Faptele 23:11-24:27:

 Smuls din mijlocul unei gloate înfuriate, Pavel este din nou în arest. Persecuția cu care se confruntă în Ierusalim nu l-a luat deloc prin surprindere; el a fost avertizat că-l așteaptă „închisoare și necazuri” în acest oraș. (Fap. 20:22, 23). Și, deși nu știe exact ce i se va întâmpla, apostolul știe că mai are de suferit pentru numele lui Iisus. (Fap. 9:16). Chiar și unii profeți din biserica creștină l-au avertizat pe Pavel că va fi legat și dat „în mâinile oamenilor din neamuri”. (Fap. 21:4, 10, 11). Cu puțin timp în urmă, aproape că fusese omorât de o gloată de evrei, iar apoi, membrii Sanhedrinului au fost gata „să-l sfâșie” în vâltoarea neînțelegerii ce se iscase cu privire la el. Acum apostolul se află sub paza soldaților romani. Îl așteaptă alte acuzații și alte audieri. (Fap. 21:31; 23:10). Câtă nevoie are Pavel de încurajare! A primit el încurajarea necesară pentru a continua să depună o mărturie temeinică în pofida opoziției? Dacă da, cum a fost el încurajat și cum a acționat după aceea?

Zădărnicirea unui complot pus la cale prin jurământ (Faptele 23:11-34):

 Apostolul Pavel a primit încurajare chiar în noaptea de după audierea lui în fața Sanhedrinului. Relatarea inspirată spune: „Domnul a stat lângă el și a zis: Fii curajos! Căci, așa cum ai depus o mărturie temeinică despre mine în Ierusalim, tot așa va trebui să depui mărturie și în Roma”. (Fap. 23:11). Prin aceste cuvinte, Iisus îl asigura pe Pavel că va scăpa. Astfel, apostolul era sigur că va supraviețui pentru a ajunge la Roma și că acolo va depune mărturie despre Iisus. Această încurajare a venit la momentul potrivit. Chiar a doua zi, peste 40 de iudei „au pus la cale un complot și au jurat să nu mănânce și să nu bea până nu-l vor omorî pe Pavel”. Acei evrei erau atât de hotărâți să-l ucidă pe apostol, încât au jurat că vor face ce au complotat. Ei considerau că, dacă nu duceau la îndeplinire ce își propuseseră, asupra lor avea să se abată un blestem, sau o nenorocire. (Fap. 23:12-15). Planul lor, care avea încuviințarea preoților principali și a bătrânilor, era să-l aducă pe Pavel din nou înaintea Sanhedrinului, sub pretextul unor cercetări suplimentare, iar pe drum să-l atace și să-l omoare. Însă nepotul lui Pavel a auzit de complot și l-a înștiințat. Pavel l-a trimis să-l informeze și pe comandantul roman Claudiu Lisias. (Fap. 23:16-22). Îndată ce a aflat de complotul împotriva lui Pavel, Claudiu Lisias, care avea în subordine 1 000 de oameni, a dat ordin ca o gardă formată din 470 de soldați, lăncieri și călăreți să-l însoțească chiar în noaptea aceea pe Pavel la Cezareea. Acolo urmau să-l predea guvernatorului Felix. Chiar dacă în Cezareea, capitala administrativă a provinciei Iudeea, locuiau mulți evrei, majoritatea locuitorilor erau neevrei. Aici domnea ordinea, spre deosebire de Ierusalim, unde mulți își manifestau violent prejudecățile religioase și tulburau liniștea publică formând gloate.De asemenea, în Cezareea se afla baza militară principală a trupelor romane din Iudeea. Așa cum prevedea legea romană, Lisias i-a trimis guvernatorului Felix o scrisoare în care îi explica pe scurt situația lui Pavel. El a menționat că, după ce a aflat că acesta era cetățean roman, l-a salvat din mâna iudeilor care voiau să-l ucidă. Lisias a mai spus că nu l-a găsit pe Pavel vinovat de „niciun lucru care să merite moartea sau închisoarea”, dar că, din cauza unui complot împotriva acestuia, a fost nevoit să-l trimită la Cezareea, pentru ca guvernatorul să-i audieze pe acuzatori și să dea un verdict. (Fap. 23:25-30).Dar a prezentat Lisias corect lucrurile? Nu tocmai. Se pare că Lisias a încercat să se prezinte pe sine într-o lumină cât mai bună. În realitate, el nu-l salvase pe Pavel fiindcă aflase că acesta era cetățean roman. În plus, el poruncise ca Pavel „să fie legat cu două lanțuri”, iar apoi „să fie interogat prin biciuire”. (Fap. 21:30-34; 22:24-29). Lisias încălcase astfel drepturile de cetățean roman ale lui Pavel.

„Sunt bucuros să vorbesc în apărarea mea” (Faptele 23:35-24:21):

 În Cezareea, Pavel a fost „păzit în palatul lui Irod” până la sosirea acuzatorilor săi de la Ierusalim. (Fap. 23:35). După cinci zile, înaintea lui Felix s-au prezentat marele preot Anania, un orator pe nume Tertul și un grup de bătrâni. Tertul și-a început pledoaria prin a-l lăuda pe guvernator pentru ceea ce făcea în folosul evreilor, cu intenția clară de a-l flata și de a-i câștiga favoarea.* Apoi, trecând la subiect, l-a numit pe Pavel „o ciumă” și l-a acuzat că „provoacă rebeliuni printre toți iudeii de pe pământul locuit”. Apoi a adăugat: „A încercat chiar să profaneze templul; de aceea, l-am prins”. Ceilalți iudei „au susținut și ei acuzațiile, afirmând că lucrurile acelea erau adevărate”. (Fap. 24:5, 6, 9). Acuzațiile ce i se aduceau lui Pavel - că provoca rebeliuni, că era conducătorul unei secte periculoase și că profana templul - erau foarte grave și puteau fi pedepsite cu moartea. După Tertul, i s-a dat cuvântul lui Pavel. „Sunt bucuros să vorbesc în apărarea mea”, a spus el. Apoi a respins categoric toate acuzațiile ce i se aduseseră. Apostolul nu profanase templul și nici nu încercase să provoace o revoltă. El a arătat că lipsise din Ierusalim „mulți ani” și că revenise cu „daruri de îndurare”, adică donații pentru creștinii care ajunseseră săraci, probabil din cauza foametei și a persecuțiilor. Pavel a subliniat totodată că, înainte de a merge la templu, „se purificase din punct de vedere ceremonial” și că se străduia „să aibă o conștiință curată înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor”. (Fap. 24:10-13, 16-18). Pavel a recunoscut că îndeplinea un serviciu sacru pentru Dumnezeul strămoșilor săi „potrivit căii pe care ei o numeau sectă”. Dar a susținut cu tărie că el credea „tot ce este prevăzut în Lege și scris în Profeți” și că, asemenea acuzatorilor săi, nutrea speranța „că va fi o înviere atât a celor drepți, cât și a celor nedrepți”. Apoi Pavel a cerut ca acuzatorii să-și prezinte dovezile: „Să spună chiar oamenii aceștia de ce anume m-au găsit vinovat când am stat înaintea Sanhedrinului, în afară doar de ceea ce am strigat când eram în mijlocul lor: Pentru învierea morților sunt judecat astăzi înaintea voastră!”. (Fap. 24:14, 15, 20, 21). Pavel nu l-a lingușit pe guvernator, cum a făcut Tertul. El a rămas calm, păstrând o atitudine respectuoasă, a vorbit cu tact și a prezentat situația clar și corect. Apoi a adăugat că „iudeii din provincia Asia”, care îl acuzaseră că pângărise templul, nici măcar nu erau prezenți. Potrivit legii, ei ar fi trebuit să fie de față ca să își susțină acuzațiile. (Fap. 24:18, 19). Și mai remarcabil este faptul că Pavel nu s-a reținut să depună mărturie despre convingerile sale. Plin de curaj, el și-a declarat din nou credința în înviere, declarație ce stârnise discuții aprinse în Sanhedrin.(Fap. 23:6-10).Dar de ce, în pledoaria lui, Pavel a scos în evidență speranța învierii? Deoarece el depunea mărturie despre Iisus și despre învierea Sa, pe care împotrivitorii lui nu voiau să o accepte. (Fap. 26:6-8, 22, 23). Într-adevăr, întreaga controversă se rezuma la credința în înviere, mai precis, la credința în Iisus și în învierea Sa.

„Felix s-a înspăimântat” (Faptele 24:22-27):

 Guvernatorul Felix nu auzea pentru prima dată despre credința creștină. Relatarea spune: „Felix, care era bine informat cu privire la această Cale, i-a amânat spunând: Voi hotărî asupra lucrurilor privitoare la voi când va coborî comandantul Lisias. Și i-a poruncit centurionului să-l țină pe Pavel în arest, dar să-i dea o oarecare libertate și să-i lase pe ai lui să se îngrijească de el”. (Fap. 24:22, 23). Câteva zile mai târziu, Felix, împreună cu soția sa, Drusila, care era iudeică, a trimis după Pavel și „l-a ascultat cu privire la credința în Hristos Iisus”. (Fap. 24:24). Însă, când Pavel a vorbit „despre dreptate, despre stăpânirea de sine și despre judecata viitoare, Felix s-a înspăimântat”. Aceste lucruri îl făceau, probabil, să se simtă cu conștiința încărcată din cauza nelegiuirilor lui. De aceea, i-a spus lui Pavel: „Acum du-te, iar când voi avea ocazia, voi trimite din nou după tine”. Și, într-adevăr, Felix l-a chemat apoi pe Pavel de mai multe ori, însă nu pentru că dorea să afle adevărul, ci pentru că spera să primească mită. (Fap. 24:25, 26). De ce le-a vorbit Pavel lui Felix și soției acestuia „despre dreptate, despre stăpânirea de sine și despre judecata viitoare”? Ei doreau să afle ce presupunea „credința în Hristos Iisus”. Pavel, care știa despre cruzimea, imoralitatea și nelegiuirile acestora, le-a arătat limpede ce se pretindea din partea tuturor celor ce doreau să devină continuatori ai lui Iisus. Felix și soția lui au putut vedea clar contrastul izbitor dintre modul lor de viață și normele drepte ale lui Dumnezeu. Acest lucru i-a ajutat, cu siguranță, să înțeleagă că toți oamenii sunt răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce spun, fac și gândesc. Așadar, mai importantă decât judecata pe care Pavel avea să o primească din partea lui Felix era judecata pe care cei doi aveau să o primească din partea lui Dumnezeu. Nu e de mirare că Felix „s-a înspăimântat”! Adevăratele motivații ale lui Felix reies din următoarele cuvinte din relatare: „După doi ani, lui Felix i-a luat locul Porcius Festus. Și, pentru că voia să câștige favoarea iudeilor, Felix l-a lăsat pe Pavel în arest”. (Fap. 24:27). În realitate, Felix nu era sincer și nu avea de gând să-l ajute pe Pavel. El știa bine că membrii „Căii” nu instigau la revoltă și nici la acțiuni subversive. (Fap. 19:23). De asemenea, știa că Pavel nu încălcase nicio lege romană. Cu toate acestea, l-a ținut închis ca „să câștige favoarea iudeilor”. După cum se arată în ultimul verset din capitolul 24, Pavel era încă închis când Porcius Festus a devenit guvernator în locul lui Felix. Astfel a început șirul de audieri ce l-au purtat pe Pavel de la un conducător la altul. Despre acest apostol curajos se poate spune pe bună dreptate că a fost dus „înaintea regilor și a guvernatorilor”. (Luca 21:12). Așa cum vom vedea, el a ajuns să depună mărturie în fața celui mai puternic conducător al vremii. În toate aceste situații, Pavel n-a șovăit nicio clipă în credință. Cuvintele lui Iisus: „Fii curajos!” i-au dat, cu siguranță, forță să persevereze.

SUPLIMENTAR: FELIX, PROCURATOR AL IUDEEI:

 În aproximativ 52 d.H., împăratul roman Claudiu l-a numit procurator, sau guvernator, al Iudeei pe unul dintre favoriții săi, Antonius Felix. La fel ca fratele său Pallas, Felix era un libert, sau sclav eliberat, al familiei imperiale. Numirea unui libert în funcția de procurator cu putere militară a fost un fapt fără precedent. Datorită influenței fratelui său la curtea imperială, Felix „socotea că toate nelegiuirile lui vor rămâne nepedepsite”, arată istoricul roman Tacitus. Ca procurator, Felix „a exercitat puterea regală într-un fel tipic pentru un sclav, dând curs tuturor cruzimilor și capriciilor sale”. În timpul mandatului său, s-a căsătorit cu Drusila, fiica regelui Irod Agripa I, pe care o determinase să-și părăsească soțul. Felix era corupt și acționa ilegal, lucru evident și în cazul lui Pavel, pe care l-a ținut închis în speranța că va primi mită. Din cauza corupției și a guvernării sale opresive, în 58 d.H., Felix a fost chemat la Roma de împăratul Nero. O delegație de evrei a mers la Roma ca să-l acuze pentru abuzurile comise, dar se spune că Felix a scăpat de pedeapsă datorită intervenției fratelui său Pallas.

Notă: *Tertul i-a mulțumit lui Felix deoarece, datorită lui, neamul se bucura de „multă pace”. În realitate însă, în timpul lui Felix a fost mai puțină pace în Iudeea decât în timpul oricărei alte guvernări până la revolta evreilor împotriva Romei. La fel de exagerată a fost și afirmația că evreii aveau „cea mai mare recunoștință” pentru reformele lui Felix. De fapt, majoritatea evreilor îl detestau pe Felix pentru traiul mizer pe care-l duceau sub guvernarea lui și pentru brutalitatea cu care le înăbușea revoltele. (Fap. 24:2, 3).*

2. „Fac apel la Cezar!”:

Pavel apără plin de curaj vestea bună, lăsându-ne un exemplu demn de urmat; Faptele 25:1-26:32:

 Pavel se află sub pază strictă în Cezareea. Cu doi ani în urmă, când s-a întors în Iudeea, în doar câteva zile, iudeii au încercat de cel puțin trei ori să-l omoare. (Fap. 21:27-36; 23:10, 12-15, 27). Deși până acum planul nu le-a reușit, ei sunt hotărâți să nu renunțe. Dându-și seama că oricând poate să cadă în mâinile lor, Pavel îi spune guvernatorului roman Festus: „Fac apel la Cezar!”. (Fap. 25:11). Dar l-a susținut oare Domnul pe Pavel în decizia lui de a face apel la împăratul roman?

„Stau înaintea scaunului de judecată” (Faptele 25:1-12):

 La trei zile după ce și-a luat în primire funcția, Festus, noul guvernator roman al Iudeei, s-a dus la Ierusalim. Aici i-a ascultat pe preoții principali și pe bărbații de seamă ai iudeilor, care i-au adus acuzații grave lui Pavel. Profitând de faptul că noului guvernator i se impusese să fie în relații bune cu ei și să mențină pacea cu toți iudeii, aceștia i-au cerut lui Festus o favoare: să-l aducă pe Pavel la Ierusalim și să-l judece aici. Însă cererea lor ascundea un plan mârșav. Împotrivitorii plănuiau să-l omoare pe Pavel pe drumul de la Cezareea la Ierusalim. Dar Festus le-a refuzat cererea, spunându-le: „Cei cu autoritate printre voi să coboare cu mine (la Cezareea) și, dacă omul acesta a făcut, într-adevăr, ceva greșit, să-l acuze”. (Fap. 25:5). Astfel, Pavel a scăpat din nou cu viață. Iisus Hristos, l-a susținut pe Pavel în toate încercările. Să ne amintim că, într-o viziune, Iisus îi spusese apostolului: „Fii curajos!”. (Fap. 23:11). După câteva zile, Festus „s-a așezat pe scaunul de judecată” din Cezareea. În fața lui au fost aduși Pavel și acuzatorii săi. Răspunzând la acuzațiile nefondate ale acestora, Pavel a zis: „Nici împotriva Legii iudeilor, nici împotriva templului și nici împotriva Cezarului n-am comis vreun păcat”. Apostolul era nevinovat și putea fi eliberat. Însă ce a făcut Festus? Dorind să câștige favoarea iudeilor, l-a întrebat pe Pavel: „Vrei să urci la Ierusalim și să fii judecat pentru aceste lucruri acolo, înaintea mea?”. (Fap. 25:6-9). Ce propunere absurdă! Dacă ar fi fost trimis la Ierusalim, Pavel ar fi fost judecat de acuzatorii săi și, mai mult ca sigur, ar fi fost condamnat la moarte. Dar Festus, chiar dacă știa că săvârșește o nedreptate, a ales să acționeze potrivit intereselor sale politice. Un alt guvernator, Ponțiu Pilat, acționase la fel în cazul unui deținut și mai important. (Ioan 19:12-16). Dorința lui Festus de a fi pe placul iudeilor îl punea pe Pavel în pericol de moarte. De aceea, Pavel s-a folosit de un drept pe care îl avea în calitate de cetățean roman. El i-a spus lui Festus: „Eu stau înaintea scaunului de judecată al Cezarului; aici trebuie să fiu judecat. Nu le-am făcut niciun rău iudeilor, după cum vezi și tu foarte bine. … Fac apel la Cezar!”. Un asemenea apel era de obicei irevocabil. Festus a subliniat acest lucru, spunând: „La Cezar ai făcut apel, la Cezar te vei duce!”. (Fap. 25:10-12). Astfel, după mai bine de doi ani de detenție pentru fapte pe care nu le comisese, lui Pavel i s-a dat ocazia să-și apere cauza la Roma. Însă, înainte de a pleca la Roma, un alt conducător a dorit să-l audieze.

„Am ascultat porunca primită” (Faptele 25:13-26:23):

 La câteva zile după ce Pavel a făcut apel la Cezar, regele Agripa și sora sa Berenice l-au vizitat pe noul guvernator. Pe vremea aceea, era ceva obișnuit ca oficialii să-i viziteze pe guvernatorii nou-numiți în funcție pentru a-i felicita. Fără îndoială că Agripa urmărea prin această vizită să consolideze relațiile politice și de prietenie cu Festus, relații ce-i puteau aduce anumite avantaje în viitor. (Fap. 25:13). Festus i-a vorbit lui Agripa despre Pavel, iar lucrul acesta i-a stârnit regelui curiozitatea. A doua zi, cei doi conducători s-au așezat să judece cazul. Însă intrarea lor fastuoasă, prin care voiau să-și etaleze puterea, n-a fost nici pe departe atât de impresionantă pe cât aveau să fie cuvintele deținutului ce urma să fie adus înaintea lor. (Fap. 25:22-27). Pavel i-a mulțumit cu respect regelui Agripa pentru posibilitatea de a-și prezenta apărarea înaintea sa, recunoscând că regele cunoștea bine obiceiurile iudeilor, precum și neînțelegerile dintre ei. Apoi Pavel i-a vorbit despre trecutul său: „Am trăit ca fariseu, potrivit celei mai stricte secte a religiei noastre”. (Fap. 26:5). Ca fariseu, Pavel sperase în venirea lui Mesia. Acum, fiind creștin, el dovedea plin de curaj că mult așteptatul Mesia era Iisus Hristos. Motivul pentru care era judecat în acea zi era deci o convingere pe care o aveau și el, și acuzatorii săi: speranța în împlinirea promisiunii pe care le-o făcuse Dumnezeu strămoșilor lor. Acest lucru i-a stârnit și mai mult interesul lui Agripa. Amintind cu câtă cruzime îi persecutase pe creștini, Pavel a spus: „Eu eram convins că trebuie să mă împotrivesc prin toate mijloacele numelui lui Iisus Nazarineanul. … Și, pentru că eram foarte furios pe ei (continuatorii lui Hristos), am mers până acolo încât i-am persecutat și în alte orașe”. (Fap. 26:9-11). Pavel nu exagera deloc. Mulți știau că-i persecutase cu înverșunare pe creștini. (Gal. 1:13, 23). Probabil că Agripa se întreba acum ce l-a putut determina pe un om atât de îndârjit să se schimbe.Răspunsul nu s-a lăsat așteptat. Pavel a spus în continuare: „În acest scop mă duceam la Damasc cu autoritate și împuternicire de la preoții principali. Pe la amiază, o, rege, am văzut pe drum o lumină mai puternică decât a soarelui, care a strălucit din cer în jurul meu și în jurul celor ce călătoreau cu mine. Am căzut toți la pământ, iar eu am auzit un glas care mi-a zis în limba ebraică: Saul, Saul, de ce mă persecuți? Îți faci rău dând întruna cu piciorul în țepușe. Dar eu am zis: Cine ești, Doamne?. Și Domnul a spus: Sunt Iisus, pe care tu îl persecuți”. (Fap. 26:12-15). Până să aibă acea viziune miraculoasă, Pavel, figurativ vorbind, „dăduse cu piciorul în țepușe”. Așa cum un animal de povară se rănea inutil când dădea cu piciorul în vârful ascuțit al țepușei cu care era mânat, și Pavel se rănise din punct de vedere spiritual când se împotrivise voinței lui Dumnezeu. Însă Iisus, care fusese înviat, i s-a arătat pe drumul spre Damasc și l-a ajutat pe acest om sincer, dar greșit îndrumat, să-și schimbe atitudinea. (Ioan 16:1, 2). Pavel făcuse schimbări radicale în viață. El i-a spus lui Agripa: „Am ascultat porunca primită prin această viziune cerească și le-am dus mai întâi celor din Damasc, apoi celor din Ierusalim și din tot ținutul Iudeei, precum și neamurilor acest mesaj: că trebuie să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu făcând fapte care dovedesc pocăință”. (Fap. 26:19, 20). Pavel îndeplinea deja de mulți ani misiunea încredințată de Iisus Hristos în acea viziune. Cei care reacționaseră favorabil la vestea bună predicată de el se pocăiseră de conduita lor imorală și necinstită și se întorseseră la Dumnezeu. Ei deveniseră buni cetățeni, care respectau legile și nu tulburau ordinea publică. Însă opozanții iudei nu puneau preț pe aceste lucruri. Pavel a spus: „Din acest motiv m-au prins iudeii în templu și au încercat să mă ucidă. Totuși, pentru că am simțit ajutorul lui Dumnezeu, am continuat până în ziua de azi să le depun mărturie atât celor mici, cât și celor mari”. (Fap. 26:21, 22).

„Curând m-ai convinge și pe mine să devin creștin!” (Faptele 26:24-32):

 Auzind mărturia convingătoare a lui Pavel, cei doi conducători nu au putut rămâne indiferenți. Relatarea continuă: „În timp ce Pavel spunea aceste lucruri în apărarea sa, Festus a zis cu glas tare: Ți-ai pierdut mințile, Pavel! Învățătura ta multă te duce la nebunie!”. (Fap. 26:24). Izbucnirea lui Festus a trădat o atitudine întâlnită și în zilele noastre. Mulți îi consideră fanatici pe cei ce predau adevărurile biblice. De multe ori, celor înțelepți în felul lumii le este greu să accepte învățătura biblică referitoare la înviere. Pavel i-a răspuns guvernatorului: „Nu mi-am pierdut mințile, Excelența Ta, Festus. Dimpotrivă, ceea ce spun este adevărat și rațional. De fapt, regele căruia îi vorbesc atât de deschis știe bine aceste lucruri. … Crezi tu, rege Agripa, în Profeți? Știu că crezi”. (Fap. 26:25-28). Agripa i-a răspuns: „Curând m-ai convinge și pe mine să devin creștin!”. Sincere sau nu, aceste cuvinte arată că mărturia lui Pavel a avut un efect profund asupra regelui. Apoi, Agripa și Festus s-au ridicat în semn că audierea a luat sfârșit. „În timp ce ieșeau, își spuneau unii altora: Omul acesta nu face nimic care să merite moartea sau închisoarea. Agripa i-a zis apoi lui Festus: Omul acesta putea fi eliberat dacă nu făcea apel la Cezar”. (Fap. 26:31, 32). Cei doi știau bine că în fața lor fusese un om nevinovat. Poate că după mărturia lui i-au privit cu ochi mai buni pe creștini. Se pare că niciunul dintre acești conducători puternici n-a acceptat vestea bună despre mântuire și Împărăția lui Dumnezeu. Așadar, a fost înțelept ca apostolul Pavel să se înfățișeze înaintea lor? Categoric, da! Fiind „dus înaintea regilor și a guvernatorilor” din Iudeea, Pavel a avut ocazia să le depună mărturie unor persoane din administrația romană la care altminteri nu s-ar fi putut ajunge cu vestea bună. (Luca 21:12, 13). De asemenea, experiențele sale și fidelitatea de care a dat dovadă în încercări i-au încurajat pe colaboratorii săi în credință. (Filip. 1:12-14).

SUPLIMENTAR:

1. PROCURATORUL ROMAN PORCIUS FESTUS:

 Singurele informații de la martori oculari despre Porcius Festus le avem din cartea biblică Faptele apostolilor și din scrierile lui Flavius Josephus. Festus i-a succedat lui Felix ca procurator al Iudeei în aproximativ 58 d.H. și se pare că a murit după numai doi sau trei ani de guvernare. Din câte știm, Festus a fost în general un procurator calculat și capabil, spre deosebire de predecesorul său, Felix, și de succesorul său, Albinus. Când Festus a devenit procurator, Iudeea era bântuită de tâlhari. Potrivit lui Josephus, „Festus a pornit să stârpească marea plagă a țării: a capturat numeroși tâlhari și numărul celor pe care i-a executat n-a fost deloc mic”. În timpul mandatului său, evreii au construit un zid pentru ca regele Agripa să nu mai vadă ce se petrecea în zona templului. Inițial, Festus a poruncit ca zidul să fie dărâmat. Însă apoi, la cererea evreilor, el le-a îngăduit să-și prezinte cauza înaintea împăratului roman Nero. Se pare că Festus a luat măsuri drastice împotriva infractorilor și a rebelilor. Totuși, în dorința de a păstra bune relații cu iudeii, el a închis ochii în fața nedreptății, cum s-a întâmplat, de pildă, în cazul apostolului Pavel.

2. REGELE IROD AGRIPA AL II-LEA:

 Agripa despre care se vorbește în capitolul 25 al cărții Faptele a fost regele Irod Agripa al II-lea, strănepotul lui Irod cel Mare și fiul lui Irod care, cu 14 ani mai înainte, lansase un val de persecuții împotriva bisericii din Ierusalim. (Fap. 12:1). Agripa a fost ultimul rege din dinastia irozilor. La moartea tatălui său, în 44 d.H., Agripa avea 17 ani. El se afla la Roma, la curtea împăratului Claudiu, unde își desăvârșea instruirea. Consilierii împăratului au considerat că Agripa era prea tânăr ca să preia răspunderile tatălui său. Astfel, în locul lui a fost numit un guvernator roman. Totuși, potrivit lui Josephus Flavius, în timp ce era încă la Roma, Agripa a intervenit în favoarea iudeilor, apărându-le interesele. În aproximativ 50 d.H., Agripa a fost numit de Claudiu rege peste Chalcis, iar în 53 d.H., peste Ituria, Trahonita și Abilene. În plus, i s-a încredințat supravegherea templului din Ierusalim, dându-i-se și autoritatea de a numi marii preoți ai iudeilor. Nero, care i-a succedat lui Claudiu, i-a dat în stăpânire lui Agripa și părți din Galileea și Pereea. Când Pavel a compărut în fața lui Agripa, acesta se afla în Cezareea cu sora sa Berenice, care își părăsise soțul, pe regele Ciliciei. (Fap 25:13). În 66 d.H., în ciuda eforturilor sale, Agripa n-a putut să prevină revolta evreilor împotriva Romei, devenind el însuși ținta furiei lor. Neavând de ales, el s-a alăturat romanilor. După ce revolta evreilor a fost înăbușită, noul împărat, Vespasian, i-a dat ca recompensă noi teritorii.