CARTEA „FAPTELE APOSTOLILOR”. COMENTARIU. Partea a treisprezecea.

 

CARTEA „FAPTELE APOSTOLILOR”. COMENTARIU. Partea a treisprezecea

1. „Niciunul dintre voi nu-și va pierde viața”; În momentele grele ale unui naufragiu, Pavel arată o mare credință și iubire față de semeni: Faptele 27:1-28:10:

 „La Cezar te vei duce!” Aceste cuvinte, rostite de guvernatorul Festus, îi răsună și acum în minte lui Pavel. Apostolul meditează îndelung la ele, știind că îi vor influența profund viitorul. După mai bine de doi ani de detenție, lunga călătorie spre Roma va aduce cel puțin o schimbare de decor. (Fap. 25:12). Pavel știe din experiență că o călătorie pe mare nu înseamnă doar să simți adierea răcoroasă a vântului și să contempli orizontul nesfârșit. El a fost de multe ori „în pericole pe mare”, trecând prin trei naufragii și chiar petrecând o noapte și o zi în largul mării. (2 Cor. 11:25, 26). Mai mult, această călătorie îl va duce chiar înaintea Cezarului, un motiv în plus pentru a-și face o mulțime de gânduri. Ea va fi diferită de călătoriile sale misionare, pe care le-a făcut ca om liber. Acum, pe lângă faptul că va parcurge circa 3 000 de kilometri, de la Cezareea la Roma, el va călători ca deținut. Va scăpa cu viață? Și chiar dacă va scăpa, oare nu se îndreaptă el spre propria condamnare? În fond, se va înfățișa înaintea celui care, în acel moment, deținea  cea mai mare autoritate politică în lumea de atunci. Dar se lasă Pavel pradă deznădejdii și disperării? Având în vedere tot ce am citit despre el până acum, categoric nu! El știa de la început că îl așteaptă necazuri, însă nu știa ce formă vor lua acestea. Atunci de ce să se îngrijoreze pentru lucruri pe care oricum nu le poate controla și să-și piardă bucuria în slujba Domnului? (Mat. 6:27, 34). Pavel este conștient că Domnul dorește ca el să se folosească de orice ocazie pentru a predica vestea bună despre Împărăția lui Dumnezeu, chiar și celor aflați în poziții de autoritate. (Fap. 9:15). Și este hotărât să-și îndeplinească misiunea, indiferent ce dificultăți ar întâmpina. Nu este aceasta și hotărârea noastră? Să-l însoțim, așadar, pe Pavel în memorabila călătorie spre Roma și să încercăm, totodată, să învățăm din exemplul lui.

„Vânturile erau potrivnice” (Faptele 27:1-7a):

 Pavel și alți câțiva deținuți au fost dați în grija unui centurion pe nume Iuliu, care a decis ca toți să se îmbarce pe o corabie de mărfuri. Aceasta tocmai sosise la Cezareea din Adramit, un port situat pe coasta vestică a Asiei Mici, în dreptul orașului Mitilene, de pe insula Lesbos. Corabia avea să navigheze spre nord și apoi spre vest, oprindu-se în mai multe porturi ca să descarce și să încarce mărfuri. Corăbiile de acest fel nu erau făcute pentru a transporta persoane, și, cu atât mai puțin, deținuți. Din fericire, Pavel nu avea să fie singur în acel grup de infractori; cu el erau cel puțin alți doi creștini, Aristarh și Luca. Cel care a consemnat evenimentele petrecute pe parcursul călătoriei a fost, evident, Luca. Nu știm dacă acești doi însoțitori loiali au trebuit să plătească drumul sau dacă au călătorit ca slujitori ai lui Pavel. (Fap. 27:1, 2).

SUPLIMENTAR: NAVIGAȚIA ȘI RUTELE COMERCIALE: *În Antichitate, corăbiile erau folosite în principal pentru transportul de mărfuri, nu pentru transportul de persoane. Cei care voiau să facă o călătorie trebuiau să caute o corabie de mărfuri care mergea în direcția dorită, să negocieze prețul călătoriei și apoi să aștepte până când corabia pornea la drum. Pe Marea Mediterană navigau mii de vase care transportau alimente și alte mărfuri. Mulți dintre cei ce călătoreau cu aceste corăbii trebuiau să doarmă pe punte, probabil în adăposturi asemănătoare unor corturi, pe care le ridicau singuri seara și le demontau dimineața. De asemenea, trebuiau să aibă cu ei toate cele necesare pentru călătorie, inclusiv hrană și așternuturi. Durata călătoriilor depindea în totalitate de vânt. Din cauza vremii aspre din timpul iernii, navigația era, în general, oprită de la mijlocul lunii noiembrie până la mijlocul lunii martie.*

 După o zi în care a navigat aproximativ 110 kilometri spre nord, corabia a ancorat la Sidon, pe coasta Siriei. Se pare că Iuliu nu-l trata pe Pavel ca pe un deținut oarecare, probabil deoarece era un cetățean roman căruia nu i se dovedise încă vinovăția. (Fap. 22:27, 28; 26:31, 32). Astfel, Iuliu i-a permis să coboare pe uscat și să se întâlnească cu colaboratorii săi creștini. Cât de mult trebuie să se fi bucurat aceștia că puteau să se îngrijească de apostol, care stătuse o lungă perioadă în detenție! (Fap. 27:3). Acest episod ne transmite o lecție importantă. Există multe ocazii în care să arătăm iubire fiind ospitalieri și, la rândul nostru, să primim încurajare spirituală. De la Sidon, corabia a ieșit în larg, continuându-și drumul spre nord, de-a lungul zonei de coastă. A trecut și prin dreptul Ciliciei, pe lângă Tars, orașul natal al lui Pavel. Luca nu specifică alte opriri pe traseu, însă menționează că „vânturile erau potrivnice”, un detaliu care parcă prevestea pericolul prin care aveau să treacă. (Fap. 27:4, 5). Cu toate acestea, Pavel trebuie să fi profitat de orice ocazie pentru a le împărtăși altora vestea bună. Cu siguranță, el le-a depus mărturie deținuților și altor persoane aflate la bord, inclusiv membrilor echipajului și soldaților, precum și celor pe care i-a întâlnit în porturile în care a acostat corabia. După o vreme, corabia a ajuns la Mira, un port situat pe coasta sudică a Asiei Mici. Aici, Pavel și alții care meargeau la Roma trebuiau să se îmbarce pe altă corabie. (Fap. 27:6). Egiptul era un grânar al Romei, iar corăbiile care transportau grâu din Egipt făceau o escală la Mira. Iuliu a găsit o astfel de corabie și i-a transferat la bordul ei pe soldații și pe deținuții de care răspundea. Această corabie trebuie să fi fost mult mai mare decât prima. Ea transporta o încărcătură considerabilă de grâu, precum și 276 de persoane: echipajul, soldații, deținuții și, probabil, alți călători care mergeau la Roma. O corabie mai mare însemna o oportunitate de predicare mai mare și, în mod sigur, Pavel n-a pierdut ocazia de a depune mărturie! Următoarea oprire a fost la Cnid, aflat în sud-vestul Asiei Mici. Când vânturile erau prielnice, distanța de la Mira la Cnid putea fi parcursă în aproximativ o zi. Luca spune însă că ei „au navigat încet mai multe zile și au ajuns cu greu la Cnid”. (Fap. 27:7a). Condițiile meteorologice erau nefavorabile navigării. Prin ce momente cumplite trebuie să fi trecut oamenii aflați la bord, în timp ce corabia era zdruncinată de vânturi puternice și de apele învolburate ale mării!

SUPLIMENTAR: VÂNTURILE POTRIVNICE DE PE MAREA MEDITERANĂ: *În Antichitate, vânturile și anotimpurile influențau foarte mult perioada și direcția în care navigau corăbiile de mărfuri pe Marea Mediterană. Vara, în partea estică a mării, vântul bătea de obicei de la vest la est. De aceea, corăbiile navigau mai ușor spre est, așa cum s-a întâmplat la întoarcerea lui Pavel din a treia călătorie misionară. Corabia pe care s-a îmbarcat el a plecat din Milet, a lăsat în urmă Rodosul și a ancorat la Patara. De acolo și până la Tir, aflat pe coasta Feniciei, se mergea aproape în linie dreaptă. Luca scrie că au lăsat Ciprul în urmă pe partea stângă, ceea ce înseamnă că au trecut pe la sud de insulă. (Fap. 21:1-3). Dar cum se naviga spre vest? Dacă vântul era favorabil, putea fi urmată aceeași rută. Însă uneori era practic imposibil. „Iarna, presiunea atmosferică înregistrează mari fluctuații, astfel că Mediterana este traversată de cicloane violente care se deplasează spre est, aducând cu ele vânturi puternice, uneori foarte puternice, iar adesea ploi torențiale sau chiar ninsori”, se spune în The International Standard Bible Encyclopedia. În astfel de condiții, călătoria pe mare era foarte riscantă. De regulă, corăbiile care navigau în apropierea țărmului puteau în orice anotimp să meargă spre nord, de-a lungul coastei Palestinei, și apoi spre vest, pe lângă Pamfilia. Pe această ultimă bucată de drum, vântul ce sufla dinspre uscat și curenții marini ce se deplasau spre vest înlesneau înaintarea corăbiilor. Acest traseu l-a urmat și corabia cu care a mers Pavel ca deținut în prima parte a călătoriei sale spre Roma. Totuși, vânturile puteau deveni „potrivnice”. (Fap. 27:4). Corabia care transporta cereale, menționată de Luca, se pare că a pornit din Egipt, s-a îndreptat spre nord și apoi a făcut un ocol, intrând în apele mai liniștite, ferite de vânturi, dintre Cipru și Asia Mică. De la Mira, căpitanul intenționa să meargă spre vest, să treacă pe lângă extremitatea sudică a Greciei și apoi să o ia în sus, pe lângă coasta vestică a Italiei. (Fap. 27:5, 6). Totuși, vântul și anotimpul i-au stricat complet planurile!

„Zdruncinați puternic de furtună” (Faptele 27:7b-26):

 Căpitanul corabiei intenționa să pornească de la Cnid spre vest, dar „vântul nu ne lăsa să înaintăm”, spune martorul ocular Luca. (Fap. 27:7b). Când corabia s-a îndepărtat de țărm și a ieșit de sub influența curentului de coastă, un vânt nefavorabil dinspre nord-vest, care sufla cu putere, a împins-o spre sud, probabil cu mare viteză. Însă, odată ajunși în dreptul insulei Creta, au putut naviga la adăpostul ei, așa cum navigaseră înainte la adăpostul insulei Cipru. După ce au trecut de promontoriul Salmone, din estul Cretei, situația s-a îmbunătățit puțin. În partea de sud a insulei, vânturile nu suflau cu atâta putere și deci corabia era mai la adăpost. Cât de ușurați trebuie să se fi simțit cei aflați la bord! Dar asta numai pentru puțină vreme. Atât timp cât corabia era pe mare, membrii echipajului aveau toate motivele să fie îngrijorați deoarece se apropia iarna. Luca face în continuare o descriere exactă: „Am mers cu greu de-a lungul coastei (Cretei) și am ajuns într-un loc numit Porturi/Limanuri Bune”. Chiar și la adăpostul uscatului, corabia era greu de controlat. Însă, până la urmă, marinarii au găsit un loc unde să acosteze, un mic golf despre care se crede că se afla în punctul unde linia de coastă se îndreaptă spre nord. Cât au rămas ei acolo? „Mult timp”, spune Luca, lucru care n-a fost în favoarea lor. Fiind deja septembrie-octombrie, navigarea devenise și mai periculoasă. (Fap. 27:8, 9). Întrucât Pavel făcuse multe călătorii pe Marea Mediterană, se pare că unii pasageri i-au cerut părerea în privința călătoriei. El a recomandat ca ambarcațiunea să nu-și continue drumul deoarece călătoria s-ar fi făcut cu „pagube și mari pierderi”, poate chiar cu pierderi de vieți omenești. Totuși, cârmaciul și proprietarul corabiei voiau să continue călătoria, probabil ca să ajungă cât mai repede într-un loc sigur. Ei l-au convins și pe Iuliu, astfel că majoritatea au fost de părere să încerce să ajungă la Fenix, un oraș situat puțin mai departe, pe coasta Cretei. Acesta avea, se pare, un port mai mare și mai bun, unde corabia ar fi putut rămâne peste iarnă. Astfel, când a început să sufle ușor un vânt dinspre sud, corabia a ridicat ancora. Dar acest vânt s-a dovedit înșelător. (Fap. 27:10-13). Ajunși în larg, lucrurile s-au complicat și mai mult: dinspre nord-est a început să bată „un vânt năprasnic”. Pentru o vreme, ei au mers la adăpostul „unei insule mici, numite Cauda”, situată la aproximativ 65 de kilometri de Porturi Bune. Totuși, exista pericolul ca vasul să fie împins spre sud și să eșueze pe bancurile de nisip din largul coastei Africii. Încercând cu disperare să evite acest lucru, marinarii au ridicat la bord mica barcă pe care o trăgea corabia. Nu le-a fost deloc ușor, întrucât se pare că era plină cu apă. Apoi s-au chinuit să consolideze uriașa corabie, trecând pe dedesubtul ei frânghii sau lanțuri. Au coborât parâmele și s-au străduit să țină corabia îndreptată împotriva vântului pentru a rezista furtunii. Cât de îngrozitoare trebuie să fi fost acele momente! Însă măsurile luate n-au fost de ajuns, întrucât corabia continua să fie „zdruncinată puternic de furtună”. A treia zi au aruncat tot echipamentul peste bord, probabil pentru a menține corabia pe linia de plutire. (Fap. 27:14-19). Fără îndoială, pe puntea corabiei domnea groaza. Însă Pavel și însoțitorii lui nu-și pierduseră curajul. Domnul îl asigurase pe Pavel că va depune mărturie la Roma, asigurare ce avea să-i fie confirmată de un înger. (Fap. 19:21; 23:11). Totuși, două săptămâni, zi și noapte, furtuna n-a scăzut în intensitate. Din cauza norilor denși și a ploii neîntrerupte, soarele și stelele nu se mai vedeau deloc. Rămas fără repere, cârmaciul nu putea spune nici unde se aflau și nici încotro se îndreptau. Oamenii erau obosiți și nu mâncaseră nimic. Cum să se mai gândească la mâncare cu tot frigul, ploaia, răul de mare și spaima ce-i chinuiau? Atunci, Pavel s-a ridicat în picioare și le-a amintit de sfatul pe care li-l dăduse mai înainte. Prin aceasta, el nu a vrut să le facă reproșuri, ci, mai degrabă, să le arate că tot ceea ce se întâmpla dovedea că vorbele sale erau demne de încredere. Apoi le-a spus: „Vă îndemn să fiți curajoși, fiindcă niciunul dintre voi nu-și va pierde viața; doar corabia va fi distrusă”. (Fap. 27:21, 22). Cât de mult trebuie să-i fi încurajat aceste cuvinte! Și cât de fericit trebuie să fi fost Pavel fiindcă Domnul îi dăduse un mesaj de speranță pentru cei aflați pe corabie! Să nu uităm niciodată că, în ochii lui Dumnezeu, viața fiecărui om este prețioasă. Petru a scris: „Domnul ... nu dorește ca vreunul să moară, ci dorește ca toți să ajungă la pocăință”. (2 Pet. 3:9). Pavel le vorbise, probabil, multora dintre cei aflați pe corabie despre „speranța în promisiunea pe care a făcut-o Dumnezeu”. (Fap. 26:6; Col. 1:5). Acum însă, când era evident că vor naufragia, Pavel le-a vorbit și despre speranța de a fi salvați chiar din acea situație. Această speranță se baza pe promisiuni sigure. El le-a spus: „În noaptea aceasta, un înger … a stat lângă mine și a zis: Nu te teme, Pavel! Tu trebuie să te prezinți înaintea Cezarului! Iată că Dumnezeu ți i-a dăruit pe toți cei care călătoresc cu tine în corabie”. Apoi i-a îndemnat: „Bărbaților, fiți curajoși, fiindcă am încredere în Dumnezeu că va fi exact așa cum mi s-a spus. Totuși, trebuie să eșuăm pe țărmul unei insule”. (Fap. 27:23-26).

„Toți au ajuns teferi pe uscat” (Faptele 27:27-44):

 După două săptămâni înfiorătoare, în care corabia a mers în derivă circa 870 de kilometri, marinarii au sesizat o schimbare, probabil când au auzit valurile spărgându-se de țărm. Atunci au aruncat patru ancore de la pupă pentru a nu fi luați de valuri sau de vânt și pentru a îndrepta corabia cu prora spre țărm, în caz că ar fi putut să acosteze. Apoi au încercat să fugă de pe corabie, însă au fost opriți de soldați deoarece Pavel le-a spus centurionului și soldaților: „Dacă acești bărbați nu rămân în corabie, nu puteți fi salvați!”. Acum, când corabia nu se mai balansa atât de tare, Pavel i-a îndemnat pe toți să mănânce, asigurându-i din nou că vor supraviețui. Și „i-a mulțumit lui Dumnezeu în fața tuturor”. (Fap. 27:31, 35). Făcând această rugăciune de mulțumire, el le-a dat un bun exemplu lui Luca și lui Aristarh, dar și nouă. După rugăciune, „toți au prins curaj și au început și ei să mănânce”. (Fap. 27:36). Apoi au aruncat peste bord tot grâul ca să reducă adâncimea de cufundare a corabiei și să o pregătească pentru apropierea de uscat. Când s-a făcut ziuă, echipajul a tăiat ancorele, a dezlegat vâslele folosite drept cârmă și a ridicat pânza din față pentru a îndrepta mai ușor corabia spre uscat. Acolo au lăsat-o să eșueze. Partea din față s-a împotmolit, probabil într-un banc de nisip sau în nămol, iar pupa a început să se sfărâme sub puterea valurilor. Unii soldați au vrut să-i omoare pe deținuți ca să nu evadeze, însă Iuliu i-a oprit. El le-a spus tuturor să înoate sau să plutească pe ceva până la mal. Astfel, așa cum prezisese Pavel, toți cei 276 de pasageri „au ajuns teferi pe uscat”. (Fap. 27:44).

„S-au purtat cu multă bunătate” (Faptele 28:1-10):

 Supraviețuitorii se aflau pe insula Malta, la sud de Sicilia. Insularii, care vorbeau o altă limbă, s-au purtat „cu multă bunătate” față de ei. (Fap. 28:2). Aceștia au făcut un foc pentru ca, în acea zi friguroasă și ploioasă, străinii ajunși la mal uzi și tremurând să se poată încălzi. În continuare, cu toții aveau să asiste la un miracol. Dorind să dea o mână de ajutor, Pavel a adunat niște vreascuri, pe care le-a pus pe foc. Atunci a ieșit o viperă, care l-a mușcat și a rămas prinsă de mâna lui. Când au văzut lucrul acesta, maltezii s-au gândit că era o pedeapsă din partea zeilor.* Ei credeau că Pavel „se va umfla”. După cum se arată într-o lucrare de referință, termenul grecesc folosit aici este „un termen medical”, lucru deloc surprinzător dacă ne gândim că scriitorul n-a fost altul decât „Luca, doctorul iubit”. (Fap. 28:6; Col. 4:14). Însă, așa cum ne spune Luca în continuare, Pavel a scuturat șarpele veninos de pe mână și n-a pățit nimic. Acolo locuia un proprietar de terenuri, un ofițer roman bogat pe nume Publius. Se pare că acesta ocupa cea mai înaltă poziție în Malta. Luca îl numește „conducătorul insulei”, folosind exact titlul descoperit pe două inscripții malteze. Publius i-a primit cu ospitalitate pe Pavel și pe însoțitorii săi și i-a găzduit trei zile. Tatăl lui era însă bolnav. Și de data aceasta, Luca prezintă tabloul clinic al bolnavului spunând că bărbatul „zăcea la pat, având febră și dizenterie”. Pavel s-a rugat și și-a pus mâinile peste tatăl lui Publius, iar acesta a fost vindecat. Cuprinși de uimire și de exaltare, localnicii au adus și alți bolnavi pentru a fi vindecați, precum și daruri și alte lucruri de trebuință pentru Pavel și însoțitorii săi. (Fap. 28:7-10). Descrierea acestei etape a călătoriei lui Pavel conține detalii exacte. Un profesor renumit a spus: „Relatarea lui Luca … se distinge ca una dintre cele mai dinamice pasaje descriptive din întreaga Biblie. Detaliile privitoare la modul în care se făcea navigația în secolul I sunt atât de precise, iar descrierea condițiilor din estul Mediteranei, atât de exactă …, încât relatarea trebuie să fi avut la bază un jurnal de călătorie”. Este posibil ca Luca să fi făcut astfel de însemnări în timp ce călătorea alături de Pavel. În acest caz, și următoarea etapă a călătoriei avea să-i ofere la fel de multe subiecte interesante. Așadar, ce s-a întâmplat cu Pavel când a ajuns, în sfârșit, la Roma? Vom vedea în continuare.

SUPLIMENTAR: PE CE INSULĂ A NAUFRAGIAT PAVEL? De-a lungul timpului, s-au lansat diferite ipoteze cu privire la „Malta”, insula pe care a naufragiat corabia cu care a călătorit Pavel. Potrivit unei ipoteze, ar fi vorba despre o insulă situată în apropiere de Corfu, din largul coastei vestice a Greciei. O altă ipoteză are legătură cu cuvântul grecesc tradus în Faptele prin „Malta”, și anume Melíte. Pornind de la acest termen, unii consideră că „Malta” se referă la Melite Illyrica, în prezent Mljet, insulă situată în largul coastei Croației, în Marea Adriatică. Este adevărat, în Faptele 27:27 este amintită „marea Adria”, însă, în zilele lui Pavel, „Adria” avea o suprafață mai mare decât suprafața Mării Adriatice din prezent. Ea includea Marea Ionică și apele de la est de Sicilia și de la vest de Creta, adică și apele din zona insulei Malta de azi. Corabia cu care a călătorit Pavel a fost împinsă spre sud, de la Cnid până în apele din sudul Cretei. Având în vedere vânturile predominante din timpul acelei furtuni, este puțin probabil ca vasul să se fi întors și să fi navigat spre nord, până la Mljet sau până la o insulă de lângă Corfu. Astfel, insula pe care a naufragiat Pavel trebuie să se fi aflat undeva mult mai la vest. Pe acest traseu găsim insula Malta, aflată la sud de Sicilia.

*Notă: Faptul că maltezii cunoșteau acești șerpi veninoși arată că, la acea vreme, pe insulă existau vipere. Însă, în prezent, în Malta nu mai există vipere fie din cauza schimbărilor pe care le-a suferit habitatul lor, fie din cauza creșterii populației de pe insulă.

2. „Depunând o mărturie temeinică”; Deși se află în arest la Roma, Pavel continuă să predice; Faptele 28:11-31:

 Este aproximativ anul 59 d.H.. Apostolul Pavel, aflat sub escortă ca deținut, și cei doi însoțitori ai săi, Luca și Aristarh, se află la bordul unei imense corăbii ce transportă, probabil, cereale. (Fap. 27:2). Corabia a pornit de la insula mediteraneeană Malta și se îndreaptă spre Italia. Pentru a fi ocrotită pe mare, ea are la proră semnul „Fiii lui Zeus”. Însă, spre deosebire de membrii echipajului, cei trei creștini nu așteaptă protecție din partea fiilor lui Zeus, gemenii Castor și Polux. Ei îi slujesc Domnului, care i-a dezvăluit clar lui Pavel că va ajunge la Roma, unde va depune mărturie despre adevăr și se va înfățișa înaintea Cezarului. (Fap. 23:11; 27:24). Corabia face o escală la Siracuza, un frumos oraș sicilian, ce rivalizează cu Atena și cu Roma. După trei zile, corabia pornește la drum și ajunge în portul Regium, din sudul peninsulei italice. Apoi, cu ajutorul unui vânt de la sud, parcurge cele 175 de mile marine (320 km) până în portul italian Puteoli (aflat lângă orașul Napoli din zilele noastre). Aici sosește chiar a doua zi, mult mai repede decât de obicei. (Fap. 28:12, 13). Pavel se află acum în ultima etapă a călătoriei sale spre Roma, unde se va înfățișa înaintea împăratului Nero. Pe tot parcursul călătoriei sale, de la început și până la sfârșit, „Dumnezeul oricărei mângâieri” i-a fost alături. (2 Cor. 1:3). Așa cum vom vedea, Domnul continuă să-l sprijine pe apostol, care nu-și pierde niciun moment zelul ca misionar.

„Pavel i-a mulțumit lui Dumnezeu și a prins curaj” (Faptele 28:14, 15):

 La Puteoli, Pavel și însoțitorii săi „i-au găsit pe frați, care i-au rugat insistent să rămână la ei șapte zile”. (Fap. 28:14). Ce exemplu minunat de ospitalitate creștină! Suntem siguri însă că încurajările pe plan spiritual pe care le-au primit în schimb acești frați au întrecut cu mult orice efort depus! Dar de ce i se acorda atât de multă libertate unui deținut aflat sub pază? Probabil deoarece, prin conduita sa, apostolul câștigase deplina încredere a celor ce-l păzeau. De la Puteoli, Pavel și însoțitorii săi au mers pe Via Appia, probabil în jur de 50 de kilometri, până la Capua. Via Appia era un drum pavat cu lespezi mari și netede de rocă vulcanică. Acest drum renumit, care ducea la Roma, oferea o panoramă superbă a ținuturilor italiene. Din unele locuri se putea vedea Marea Mediterană în toată splendoarea ei. Via Appia își purta călătorii și prin Mlaștinile Pontine, o zonă mlăștinoasă aflată la peste 60 de kilometri de Roma. Aici era și Piața lui Appius. Când frații din Roma „au auzit vestea despre noi”, spune Luca, unii au venit până la această piață, iar alții au așteptat la Trei Taverne/Cârciumi, un loc de popas care se găsea la aproximativ 50 de kilometri de Roma. Ce dovadă extraordinară de iubire! (Fap. 28:15). Piața lui Appius nu era nicidecum un loc primitor pentru călătorul extenuat, care simțea nevoia să facă un popas. Horațiu, poet și satirist roman, a descris-o drept un loc „de barcagii și șireți cârciumari înțesat”. El a mai scris că apa era „foarte rea” și că a refuzat chiar și să mănânce acolo! În pofida condițiilor mizere, frații din Roma au fost bucuroși să-i aștepte aici pe Pavel și pe însoțitorii lui pentru a li se alătura în această ultimă etapă a călătoriei lor. „Văzându-i” pe frați, spune relatarea, „Pavel i-a mulțumit lui Dumnezeu și a prins curaj”. (Fap. 28:15). Da, simplul fapt că i-a văzut pe acești frați dragi l-a încurajat nespus de mult pe apostol și i-a adus multă mângâiere. Pe unii dintre aceștia probabil că îi cunoștea personal. Dar de ce i-a mulțumit Pavel lui Dumnezeu? El știa că iubirea altruistă este un aspect al roadelor Duhului Sfânt. (Gal. 5:22). Și astăzi Duhul Sfânt îi impulsionează pe creștini să facă sacrificii unii pentru alții și să le aducă mângâiere celor aflați în necaz. (1 Tes. 5:11, 14).

„Pretutindeni se vorbește împotriva ei” (Faptele 28:16-22):

 În cele din urmă, când grupul de călători a intrat în Roma, „lui Pavel i s-a permis să locuiască singur, păzit de un soldat”. (Fap. 28:16). De regulă, ca să nu evadeze, cel aflat în arest la domiciliu era legat cu un lanț de gardianul său. Dar, chiar și legat, Pavel rămânea un proclamator al veștii bune; un lanț nu-l putea reduce la tăcere. De aceea, după ce și-a acordat numai trei zile pentru a se reface după lunga și extenuanta călătorie, el i-a chemat pe bărbații de seamă ai iudeilor din Roma ca să li se prezinte și să le depună mărturie. Pavel a spus: „Bărbaților, fraților, deși n-am făcut nimic împotriva poporului sau a obiceiurilor strămoșilor noștri, am fost arestat în Ierusalim și predat romanilor. Iar aceștia, după ce m-au interogat, au vrut să mă elibereze, fiindcă nu s-a găsit niciun motiv pentru care să fiu condamnat la moarte. Dar, întrucât iudeii nu au fost de acord, am fost nevoit să fac apel la Cezar, însă nu pentru că aș avea de adus vreo acuzație împotriva neamului meu”. (Fap. 28:17-19). Numindu-i pe acei evrei „frați”, Pavel a încercat să stabilească o bază comună și să înlăture eventualele lor prejudecăți. (1 Cor. 9:20). De asemenea, el a arătat clar că nu era acolo pentru a-i acuza pe conaționalii săi, ci pentru că făcuse apel la Cezar. Însă în comunitatea evreilor din Roma nu se aflase nimic despre apelul lui Pavel. (Fap. 28:21). Cum se explică această aparentă tăcere a evreilor din Iudeea? Într-o lucrare de referință se spune: „Corabia lui Pavel trebuie să fi fost printre primele care sosiseră în Italia după sfârșitul iernii. Se pare că aici nu ajunseseră încă nici reprezentanții autorităților evreiești de la Ierusalim, nici vreo scrisoare care să prezinte cazul”. Apoi, Pavel a introdus mesajul despre vestea vună/evanghelie făcând o afirmație prin care era sigur că le va stârni curiozitatea oaspeților săi evrei. El a spus: „Iată de ce am cerut să vă văd și să vă vorbesc, căci din cauza speranței Israelului am eu acest lanț în jurul meu”. (Fap. 28:20). Desigur, era vorba despre speranța legată de Mesia și Împărăția Sa, pe care o predicau creștinii. Care a fost reacția acelor bătrâni ai evreilor? Ei au spus: „Considerăm că este potrivit să auzim de la tine ce gândești, căci, în ce privește această sectă, știm că pretutindeni se vorbește împotriva ei”. (Fap. 28:22).

Un model de „mărturie temeinică” (Faptele 28:23-29):

 În ziua stabilită, „au venit mai mulți” evrei din Roma în casa unde locuia Pavel. „De dimineață până seara, el le-a explicat lucrurile cu ajutorul Legii lui Moise și al Profeților, depunând o mărturie temeinică despre Împărăția lui Dumnezeu, ca să-i convingă să creadă în Iisus.” (Fap. 28:23). În mărturia depusă de Pavel, se remarcă patru aspecte importante. În primul rând, el a îndreptat atenția spre Împărăția lui Dumnezeu. În al doilea rând, a vorbit în mod convingător. În al treilea rând, a adus argumente din Scripturi. Iar în al patrulea rând, a dovedit spirit de sacrificiu, depunând mărturie „de dimineață până seara”. Ce model minunat de mărturie ne-a lăsat Pavel! Dar care au fost rezultatele? „Unii au crezut”, în timp ce alții nu. Întrucât au apărut dezacorduri, cei adunați acolo „au început să plece”, relatează Luca. (Fap. 28:24, 25a). Această reacție nu l-a surprins pe Pavel; fusese profețită de Biblie și, în plus, el însuși întâlnise reacții asemănătoare mai înainte. (Fap. 13:42-47; 18:5, 6; 19:8, 9). De aceea, Pavel le-a spus vizitatorilor săi care plecau: „Bine le-a vorbit Duhul Sfânt strămoșilor voștri prin profetul Isaia când a zis: Du-te la poporul acesta și spune: Veți auzi, dar nicidecum nu veți înțelege, și veți privi, dar nicidecum nu veți vedea. Căci inima acestui popor a ajuns nereceptivă”. (Fap. 28:25b-27). În limba originală, termenul tradus prin „nereceptivă” înseamnă literalmente „îngroșată” sau „îngrășată”, ceea ce arată că mesajul despre Împărăție nu putea pătrunde în inima lor. În ce stare deplorabilă se aflau acei oameni! În încheiere însă, Pavel a adăugat: „Neamurile vor asculta negreșit”. (Fap. 28:28; Ps. 67:2 - T.M.; Is. 11:10). Apostolul vorbea, fără îndoială, în cunoștință de cauză deoarece, de-a lungul timpului, văzuse mulți oameni din neamuri reacționând favorabil la mesajul despre Împărăție. (Fap. 13:48; 14:27).

„Predicându-le Împărăția lui Dumnezeu” (Faptele 28:30, 31):

 Luca își încheie relatarea pe un ton pozitiv și plin de căldură: „(Pavel) a rămas doi ani întregi în casa lui închiriată și îi primea cu drag pe toți cei care veneau la el, predicându-le Împărăția lui Dumnezeu și învățându-i despre Domnul Iisus Hristos cu toată îndrăzneala, fără piedici”. (Fap. 28:30, 31). Ce exemplu remarcabil de ospitalitate, de credință și de zel! Unul dintre cei pe care Pavel i-a primit cu drag a fost Onisim, un sclav fugar din Colose. Pavel l-a ajutat să devină creștin, iar Onisim, la rândul lui, i-a devenit „un frate fidel și iubit”. De fapt, apostolul l-a numit „copilul meu, căruia i-am devenit tată”. (Col. 4:9; Filim. 10-12). Cât de mult trebuie să-l fi încurajat pe Pavel această experiență! Exemplul lui Pavel a avut un efect pozitiv și asupra altora. Iată ce le-a scris el filipenilor: „Situația în care mă aflu a dus, de fapt, la răspândirea veștii bune, astfel că toți cei din garda pretoriană, precum și ceilalți au aflat că sunt în lanțuri pentru Hristos. Cei mai mulți dintre frații în Domnul au căpătat încredere datorită lanțurilor mele și au acum și mai mult curaj să vestească fără teamă cuvântul lui Dumnezeu”. (Filip. 1:12-14). Pavel a profitat de perioada în care a stat în arest la domiciliu pentru a scrie câteva scrisori importante, care au devenit parte a Scripturilor grecești creștine/Noului Testament. Aceste scrisori/epistole i-au ajutat mult pe creștinii din secolul I, cărora le-au fost adresate. Ele ne sunt utile și nouă, deoarece sfaturile inspirate scrise de Pavel sunt la fel de practice ca în trecut. (2 Tim. 3:16, 17).

SUPLIMENTAR:

1. CELE CINCI SCRISORI DIN PRIMA DETENȚIE A LUI PAVEL LA ROMA: Cinci dintre scrisorile apostolului Pavel au fost scrise aproximativ în 60-61 d.H., în timpul primei sale detenții la Roma. În scrisoarea pe care i-a trimis-o lui Filimon, un colaborator în credință, el arată că sclavul fugar al acestuia, Onisim, devenise creștin. Pavel era tatăl spiritual al lui Onisim și îl trimitea înapoi la stăpânul său, căruia „înainte nu i-a fost de folos”; însă, acum, devenise un frate de credință. (Filim. 10-12, 16). În Scrisoarea către coloseni, Pavel spune că Onisim „era unul dintre ei”, adică dintre creștinii din Colose. (Col. 4:9). Onisim și un alt creștin pe nume Tihic au avut privilegiul să ducă la destinație cele două scrisori tocmai menționate, precum și Scrisoarea către efeseni. (Ef. 6:21). În Scrisoarea către filipeni, Pavel vorbește despre „lanțurile” sale și, din nou, despre situația celui prin care urma să trimită scrisoarea, de data aceasta Epafrodit. Filipenii îl trimiseseră pe Epafrodit la Pavel ca să-l ajute. În acest timp, Epafrodit s-a îmbolnăvit grav, fiind aproape să moară. El s-a mâhnit foarte tare când a aflat că filipenii auziseră de boala lui. Pavel le-a spus creștinilor din Filipi să-i prețuiască pe „astfel de oameni”. (Filip. 1:7; 2:25-30). Scrisoarea către evrei le-a fost adresată creștinilor evrei din Iudeea. Deși în scrisoare nu este menționat numele scriitorului, dovezile, susțin unii cercetători-bibliști, arată că acesta a fost Pavel. Argumentele sunt prezentate în stilul caracteristic lui Pavel, iar scriitorul trimite salutări din Italia și îl menționează pe Timotei, care era cu el la Roma. (Filip. 1:1; Col. 1:1; Filim. 1; Evr. 13:23, 24). Pavel a fost, în cele din urmă, eliberat, episod pe care cartea Faptele nu-l menționează. El a stat în detenție aproximativ patru ani: doi ani la Cezareea și doi ani la Roma. (Fap. 23:35; 24:27). În toată această perioadă, el a păstrat o atitudine pozitivă, făcând tot ce i-a stat în putere în serviciul pentru Dumnezeu. Cartea Faptele apostolilor se încheie cu o scenă încurajatoare: un apostol al lui Hristos, aflat în arest la domiciliu, le „predică Împărăția lui Dumnezeu” tuturor celor ce-l vizitează. O încheiere cu adevărat potrivită pentru această carte plină de acțiune! În primul capitol, am citit despre misiunea pe care Iisus le-a încredințat-o continuatorilor săi: „Veți primi putere când Duhul Sfânt va veni peste voi și îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până în cea mai îndepărtată parte a pământului”. (Fap. 1:8). În mai puțin de 30 de ani, mesajul despre vestea bună fusese predicat „în toată creația de sub cer”. (Col. 1:23). Ce dovadă a puterii Duhului Sfânt! (Zah. 4:6).

2. ACTIVITATEA LUI PAVEL DUPĂ ANUL 61: Probabil că, în jurul anului 61 d.H., Pavel a compărut în fața împăratului Nero, care se pare că l-a declarat nevinovat. Despre activitatea pe care a desfășurat-o apostolul după această dată nu se cunosc prea multe. Dacă a ajuns într-adevăr în Spania, așa cum plănuise, atunci trebuie să fi făcut această călătorie în perioada de după eliberarea sa. (Rom. 15:28). Clement Romanul a scris în aproximativ 95 d.H. că Pavel a călătorit „până la extremitatea vestică”. Trei dintre scrisorile lui Pavel (1 și 2 Timotei și Tit), pe care acesta le-a redactat după eliberarea sa, arată că apostolul a vizitat în această perioadă Creta, Macedonia, Nicopolis și Troa. (1 Tim. 1:3; 2 Tim. 4:13; Tit 1:5; 3:12). Este posibil ca el să fi fost arestat din nou la Nicopolis, Grecia. Oricum au stat lucrurile, în jurul anului 65 d.H. Pavel era din nou închis la Roma. De data aceasta însă, Nero s-a dovedit necruțător. Potrivit istoricului roman Tacitus, Nero a dat vina pe creștini pentru incendiul care a devastat Roma în 64, lansând apoi un val de persecuții violente împotriva lor. În a doua sa scrisoare către Timotei, Pavel, care se aștepta să fie omorât în scurt timp, le-a cerut lui Timotei și lui Marcu să vină repede la el. Demn de remarcat este curajul de care au dat dovadă Luca și Onisifor, care și-au pus viața în pericol pentru a-i putea fi alături lui Pavel în acele clipe grele. (2 Tim. 1:16, 17; 4:6-9, 11). Într-adevăr, oricine declara public că este creștin risca să fie arestat și omorât prin tortură. Se pare că Pavel a suferit martiriul la scurt timp după ce a scris a doua scrisoare către Timotei, în jurul anului 65. Se spune că, la aproximativ trei ani după martiriul lui Pavel, Nero însuși a avut parte de o moarte cumplită.

3. VESTEA BUNĂ ESTE „PREDICATĂ ÎN TOATĂ CREAȚIA”:

 În aproximativ 61 d.H., în timp ce era închis la Roma, apostolul Pavel a scris că „vestea bună” fusese „predicată în toată creația de sub cer”. (Col. 1:23). Cum ar trebui să înțelegem această afirmație? Se pare că Pavel arăta în termeni generali cât de departe ajunsese „vestea bună”. Ce teritorii se cunoșteau la vremea aceea? În secolul al IV-lea î.H., Alexandru cel Mare pătrunsese în Asia până la granițele Indiei. Iulius Cezar invadase Britannia în 55 î.H., iar Claudiu cucerise partea sudică a acestei insule și o anexase Imperiului Roman în 43 d.H.. Și Orientul Îndepărtat era cunoscut, întrucât de acolo se aducea mătase de bună calitate. Dar fusese predicată vestea bună până în Britannia și până în Orientul Îndepărtat? Puțin probabil. Când le-a scris colosenilor, Pavel încă nu reușise să-și atingă obiectivul despre care vorbise în aproximativ 56, acela de a predica în Spania. Atunci, el arătase că acesta era un „teritoriu în care nu ajunsese” încă. (Rom. 15:20, 23, 24). Cu toate acestea, se poate spune că, în jurul anului 61, mesajul despre evanghelie era cunoscut pe scară largă. Chiar dacă nu ajunsese în regiuni atât de îndepărtate, mesajul fusese dus până în teritoriile în care locuiau evreii și prozeliții ce se botezaseră la Penticosta din anul 33 și până în teritoriile în care predicaseră apostolii lui Iisus. (Fap. 2:1, 8-11, 41, 42).

*sfârșit.