(ANTI)POLITICA DIN REPUBLICA JOHANNISTAN.

 

(ANTI)POLITICA DIN REPUBLICA JOHANNISTAN

1. Cursa impostorilor. Unde-i răul cel mai mic?

 Problema acestor alegeri nu este neapărat aceea că niciunul dintre candidații la prezidențiale nu pare calificat pentru slujbă, ci că distanța dintre „răul cel mic” și „răul cel mare” s-a redus simțitor. Campania prezidențială oferă exact spectacolul pentru care o parte a publicului nu va plăti bilet la alegeri, preferând să stea acasă: impostură, minciună, lipsă de idei, mahala, personaje lipsite de orice conținut și fără pic de carismă, dezbateri în registru minor. Cu greu se poate imagina un nivel mai jos. Comparativ cu alte prezidențiale, se bat, practic, toate recordurile. Să luăm, de pildă, evenimentul care a ținut prime-time-urile: misterul diplomei de bacalaureat a candidatului celui mai mare partid din țară, Marcel Ciolacu. Simplul fapt că asupra lui planează suspiciunea rezonabilă că este ceva în neregulă cu bacalaureatul ar fi de neimaginat în orice altă țară occidentală cu niscaiva pretenții. Chiar și pentru România este o premieră, ceea ce arată halul de degradare a clasei politice, dar și a electoratului, care a ajuns la 35 de ani de la revoluție să nu mai pună preț pe educație și studii serioase, chiar și atunci când e vorba de cei pe care îi pun în fruntea țării. De ce? E rezultatul anilor de promovare clientelară a tot felul de nulități oportuniste în fruntea partidelor politice, în guvern și la vârful Educației. Așa s-a ajuns ca, în anul de grație 2024, o bună parte a electoratului să accepte șarlatani cu studii făcute târziu, pe la tot felul de fabrici de diplome, sau chiar plagiatori, să nu fie deranjat de agramatisme, lipsa de proprietate a termenilor, de puținătatea ideilor și a vocabularului, de exprimarea greoaie și perdeaua de minciuni în spatele căreia respectivii își camuflează impostura. Al doilea competitor important în cursa prezidențială, Nicolae Ciucă, este, la rândul său, un impostor. Să te apuci să scrii o carte după ce ai fost acuzat de plagiat și ai blocat, inclusiv în instanță, prin tot felul de tertipuri reprobabile, cercetarea tezei de doctorat este, cel puțin, o dovadă de lipsă de bun-simț. Să-ți promovezi cartea nescrisă, umplând țara de panouri, din bani publici (două milioane de euro), arată cât de puțin respect ai pentru cetățeni și cam de ce ești capabil atunci când ajungi la putere. Să nu mai discutăm despre momentul jenant al lansării cărții printre grătarele, oalele aburinde și lăutarii lui Mircea Dinescu și nu într-o librărie sau un spațiu cultural, așa cum se obișnuiește și cum fac scriitorii, oricât de insignifianți ar fi ei, care nu fug de întrebările publicului. Episodul transformării lui Ciucă în eroul bătăliei de la Nasiriyah (Irak), „prima după Al Doilea Război Mondial la care ia parte armata română”, s-a dovedit un fals, așa cum a arătat investigația Recorder, ceea ce nu a făcut decât să alimenteze și mai mult sentimentul că omul este un oportunist lipsit de scrupule. Nu e de mirare că liderul PNL se zbate în sondaje în jurul a 10-14% și că șansele lui de a intra în turul doi sunt destul de reduse. Greșeala lui Ciucă este că el se adresează totuși unui electorat ceva mai pretențios, care sancționează astfel de coțcării. Mircea Geoană, „independentul” cu rădăcini pesediste, aflat în căutarea unui partid la cheie care să-l susțină, ar putea fi considerat o lumină, prin comparație cu cei doi. Știe limbi străine, vorbește cursiv, are relații externe, răspunsuri general valabile, chiar și pentru scheletele din dulap, dar este complet lipsit de conținut. În spatele logoreei și grandomaniei (la orice subiect sau întrebare mai contondentă, aruncă în față funcția de la NATO, folosită pe post de scut), este vidul. În mod evident, IQ-ul domniei sale nu a făcut salturi spectaculoase la NATO, din moment ce poate spune că „ultimul vagon merge mai încet decât locomotiva”, așa încât mă tem că eticheta de „prostănacul” pusă de Ion Iliescu rămâne încă valabilă. Cât despre Elena Lasconi, această „gură de aer proaspăt”, cum o numesc lăutarii și adulatorii, are idei la fel de puține ca și contracandidații săi, din aceeași zonă a conservatorismului și populismului. E incert dacă aburul sarmalelor, idealul domestic pe care încearcă să-l întruchipeze, crucile, baladele și ecologismul de birou o vor ajuta să recupereze electoratul USR. Subțirimea intelectuală a Elenei Lasconi, în special în politică externă și stat de drept, fragilitatea unor valori ar putea să nu le inspire încrederea că are minimele calități ale unui președinte. De fapt, problema acestor alegeri nu este neapărat aceea că niciunul dintre candidați nu pare calificat pentru slujbă (în fond, a fost vreunul până acum?), că nu are anvergura necesară momentului complicat prin care trece lumea sau că are carențe de caracter, ci faptul că între ei nu e mare diferență. Mai exact, nu e clar unde e „răul cel mic” și unde e „răul cel mare”, tipul de alegere în care românii (și nu numai) sunt în continuare captivi. Ecartul dintre cele două rele s-a redus simțitor. În esență, aceasta este problema electoratului așa-zis de dreapta, cel anti-PSD, cât a mai rămas din el după ce liberalii au bătut palma cu social-democrații. De pildă, în cazul alegerii dintre Iliescu și Constantinescu, Năstase și Băsescu, Johannis și Ponta sau Dăncilă, nu exista dubiu unde e răul cel mai mic, cu toate păcatele candidaților. De aici a venit întotdeauna mobilizarea care a dus la victoria candidatului anti-PSD în turul al doilea. De data aceasta însă, candidații sunt mult mai apropiați între ei și nu există o temă care să facă o diferență fundamentală. Pretenția lui Ciucă și a PNL de a se poziționa împotriva PSD, în timp ce guvernează împreună, este o glumă proastă. Sincer, nu văd mare diferență între Ciolacu, Ciucă, Geoană și chiar Lasconi.

2. 5 săbii ruginite pentru o teacă:

 Lucrul cel mai sinistru care rămâne în urma lui Klaus Johannis este sentimentul că, după el, poate fi președinte oricine. Departe de-a învesti funcția prezidențială cu anvergura unui om - care să fie și să impună un model succesorilor săi -, actualul președinte a transformat-o, chiar în timpul mandatului, într-o sinecură sau o „pensie specială” despre care orice șmecheraș al politicii noastre ajunge să creadă că „i se cuvine”. Menirea unui președinte (la fel ca aceea a unui director) nu e aceea de-a face gestiunea treburilor curente - căci pentru asta are guvern (respectiv, consiliu de administrație) -, ci aceea de-a imprima o direcție instituției pe care o conduce. În cazul președintelui, această direcție nu e doar instituțională, ci și națională. Se poate spune că, de când suntem membri ai Uniunii Europene, direcția aceasta e fixată și rolul președintelui ține mai mult de reprezentarea externă și de medierile interne. Într-o anumită măsură, e adevărat, dar - pe de altă parte - ritmul înaintării în direcția comună, distribuirea accentelor care să ne permită adecvarea optimă la traseul comun și, mai mult decât orice, mobilizarea speranței colective rămân prerogative ale celei mai înalte funcții din stat. Cel care-o ocupă azi le-a ignorat suveran. În fapt, după lunga absență a lui Klaus Johannis, am ajuns în bizara situație ca nici măcar să nu mai știm ce-ar trebui să fie și să facă un președinte. De aceea au ajuns să concureze pentru scaunul lui personaje incredibile, care altădată ar fi alcătuit o galerie a rataților în politică. Să le luăm pe rând. Marcel Ciolacu e exemplul tipic al politicianului de provincie ajuns în Capitală; al marginalului care a ocupat centrul. Omul nu gândește la scara țării, ci - cel mult - a statului, cu privire la care are o viziune patrimonială. Statul e o multitudine de funcții pe care le ocupă o încrengătură de vasali și de rudenii care ridică tributul de la popor și-l trimit la vârf, reținându-și partea lor. Probabil, în lumea domnului Ciolacu așa se conduce un județ de provincie. Și dacă merge la sută, merge și la mie. Încotro și cum s-o apuce țara? Președintele PSD-ului n-are nicio idee și, când încearcă să spună ceva, fie cade în platitudinea lui „bine-ar fi să fie bine”, fie alunecă în excesul de bățoșenie al „drumului propriu” și al „neatârnării”. Este limpede că omul, în ciuda înaltei funcții pe care-o exercită de un an și jumătate, nu are nici viziunea și nici înțelegerea lucrurilor care constituie agenda unui șef de stat. Pentru dânsul, politica e o afacere de „înțelegeri între băieți”, de bișnițăreală în care mai dai și mai lași, ameninți, dar oferi și o ieșire „onorabilă”, „te descurci” și „te dai mare”. Domnul Ciolacu are și un fond de voluntarism care, dacă ajunge în capul statului, se poate dovedi primejdios, căci - îmbătat de succes - va fi tentat să schimbe totul după chipul și înfățișarea sa. Și, dacă Klaus Johannis lasă în urmă gol, după Marcel Ciolacu ne-am putea trezi în fruntea Statului cu un soi de consiliu județean alcătuit din clone ale lui Paul Stănescu, Marian Neacșu și - cel mai luminat dintre ei - Sorin Grindeanu. Că tot suntem atât de obsedați de „suveranitate”, asta ar însemna, la scară internațională, căderea în irelevanță. Dar la cea națională ar fi împlinirea visului dintotdeauna al PSD-ului: recuplarea la „tradiție” prin întoarcerea în feudalism. Nicolae Ciucă, după înțeleapta vorbă a poetului: „Era (ceva) pe când nu s-a văzut/azi îl vedem și nu e”. Omul e făcut doar din lucruri care nu stau împreună: general căzut în bonomie, erou de care n-a auzit nimeni, doctor în „științe militare” ce abia îngâmă câteva cuvinte, politician fără nicio politică, pensionar (special) ce scrie amintiri din copilărie. Nici ca șef al Marelui Stat-Major, nici ca ministru al Apărării, nici ca președinte al PNL, nici ca prim-ministru, personajul nu s-a ilustrat prin nimic. Greu să-i treci altceva la activ decât „stabilitatea”, adică faptul că a stat pe funcție de când a fost numit până când a fost revocat de superiori. Dacă Ciolacu are ceva de mic mafioso imers în marile păcate ale PSD-ului, Ciucă pare a fi o imagine a expandării vidului. Omul nu are nici măcar poză marțială, la PNL pare că stă-n picioare doar pentru că e tras în sus de la Cotroceni și e proptit, pe pământ, de Lucian Bode și de Rareș Bogdan. A-l alege revine la un singur lucru: a ne întreba, vreme de cinci ani, cine conduce, de fapt, România. Și a descoperi că, în comparație cu el, Klaus Johannis chiar are statură de „lider”. E un misterium tremendum felul în care cel mai vechi partid al României a acceptat în fruntea sa o asemenea arătare și, mai mult, o împinge spre funcția supremă în stat. Dac-ar fi să judecăm lucid, acest lucru nu poate însemna decât că marele partid s-a autodesființat (încă o dată după 1947 și, de astă dată, cu repetiție, la congresele din 2021 și 2022) și că sigla lui purtată de domnii Ciucă, Bode și Rareș Bogdan înseamnă tot atât de mult ca aceea a PNȚ-CD-ului arborată de domnul Pavelescu. Sau costumele de cavaleri ale variilor ordine în care se-mpopoțona celebrul domn Secureanu. Mircea Geoană e un revenant, cum spun francezii, un spectru ce bântuie politica noastră. Dânsul pare a fi varianta perenă a ceea ce a fost o vreme Dacian Cioloș: omul care e mereu „la conducere”, în diverse funcții, în toate formatele, „ca românul imparțial” și care urcă mereu, împins de vântul istoriei. Deși, onest vorbind, nimeni n-ar putea spune care-i sunt calitățile. Spre deosebire de Ciucă și de Ciolacu, cărora li se-mpleticește limba-n gură, domnul Geoană are o logoree pletorică, deși nu spune nimic. Dânsul pare atent, lasă să se-nțeleagă că e inițiat în arcana imperii, are răspunsuri pentru orice (chiar dacă toate seamănă între ele) și vrea să inspire un soi de autoritate a cunoscătorului care plutește deasupra lumii muritorilor obișnuiți, fără a cunoaște nimic din ea. Mircea Geoană e PSD-ul de Capitală, ieșit din nomenklatura „de Partid și de Stat” și convins - la fel ca și comuniștii pe vremea lui - că el e „stegarul viitorului”. La fel ca alte odrasle ale „nobilimii roșii” - ca, de pildă, Adrian Năstase -, și domnul Geoană a făcut ceva școală, vorbește limbi străine, poate purta o conversație pe holurile unei instituții serioase, pe scurt, ar fi fost un bun perestroikist, dacă prindea acele timpuri și dacă-l împingea Partidul în față. Acum, cu tot limbajul și funcțiile invocate de dânsul, pare mai curând defazat. Avantajul său îl constituie faptul că - lăsați în urmă de beneficiile integrării - mulți compatrioți ai noștri sunt și ei defazați și au alunecat într-o nostalgie ce pare a se trata cu un amestec de ajutoare sociale propuse de Marcel Ciolacu și de eticheta capitalisto-tovărășească marca Mircea Geoană. George Simion e haiducul care se visează domnitor. Anunță cu surle și trâmbițe că va lua de la străini și va împărți la patrioți, că va lua de la bogați și va da la săraci, că boierii cei vechi sunt vânzători de neam și hoți de moșie și, ca atare, trebuie ridicată o nouă clasă boierească (ce abia așteaptă să se căpătuiască și ea), iar „omul și pogonul” se traduce, mai nou, prin apartamente „la prețuri de producător”. Domnul Simion (la fel ca doamna Lasconi și domnul Geoană) nu dispune de fabrica de voturi a primăriilor rurale și a deconcentratelor - care se împart „frățește” între PSD și PNL -, așa că e în situația de-a supralicita. Și, cum „visul european” s-a banalizat de când avem supermarketuri în fiecare cartier și un zbor extern e mai ieftin ca unul intern, șeful AUR-ului a descoperit „patriotismul” ca panaceu pentru cei care nu-și permit decât reducerile de la retaileri și nu zboară nicăieri. „Vom fi iarăși ce-am fost (când?!) și mai mult decât atât” - cum proclama Vadim. Finalmente, domnul Simion e un soi de fotbalist din liga a III-a, angajat ca strungar-rabotor, care se visează Nicolae Ceaușescu. Ceaușescu era ăla mic și nervos, care bătea din călcâie și le-o trântea străinilor (mai puțin lui Gaddafi, lui Mobutu și lui Kim-Ir-Sen) cu „independența și suveranitatea”. Și era convins că tot așa i-o spusese și Mihai Viteazul, ținându-l de barbă, Sultanului și Decebal, luându-l de perciuni, lui Traian. Și George Simion se vede spunându-i-o de la obraz lui Emmanuel Macron sau lui Olaf Scholz, marii „coloniști” ai zilelor noastre. Lui Putin nu i-ar spune nimic, că n-ar avea de ce, rusul fiind și el cu „independența și suveranitatea” (desigur, în varianta de la Kremlin). Doamna Lasconi, în fine, pare a perpetua una dintre trăsăturile adolescentine ale fetelor: incapacitatea de a-și asuma vârsta pe care o au. Dânsa când e tânără și dinamică, când e „mamițică” tradiționalistă și sfătoasă. Impresia pe care o lasă e aceea că i-a abandonat pe intelectualii indeciși (care, după ce s-au ars cu vechiul USR și cu progeniturile lui, acum predică abstinența electorală), că nu forțează ușa cârciumilor masculine din periferiile urbane și din rural (arondate marilor partide), ci se adresează „celeilalte jumătăți”, respectiv femeilor d’un certain âge care-și vor familia „la casa lor”, adunată duminica - după slujbă - în jurul oalei cu sarmale. Un ideal domestic ce întâlnește și prosperitatea à la Henric al IV-lea, și „valorile tradiționale”, și idealurile ecologice. Adică, o formă de catch all într-un bazin pe care societatea noastră, încă patriarhală, tinde să-l ignore. Greu de spus dacă doamna Lasconi va reuși să răzbată prin coconul de iluzii năruite, de amărăciune și de povară (a muncii și - adesea - a singurătății) care învăluie electoratul feminin mediu din România profundă. Un lucru e cert: acest discurs a rupt-o complet cu temele de început ale partidului pe care-l conduce astăzi primărița Câmpulungului. În locul accelerării modernizării avem mai curând un tradiționalism mai puțin fals decât acela al PSD-ului și al PNL-ului și mai puțin crispat decât cel al AUR-ului. În fapt, toți candidații noștri par a avea un singur proiect: acela al refacerii unei modernități mai blânde, fără atâția emigrați (și, mai nou, imigranți), cu mai multe mici întreprinderi locale, cu reabilitarea infrastructurii și cu optimizarea serviciilor. Și al revenirii la un trecut „glorios” și la o „identitate tare”, brenduită cu diverse produse autohtone. Dacă ne uităm în urmă, la ce ne doream în 1996 sau în 2004, ori chiar în 2014, pare mai curând foarte modest. Poate că în ultimii 10 ani ne-am pierdut marile speranțe sau - cine știe? - căutăm acele lucruri, mici și fezabile, a căror schimbare e-n puterea noastră. Și poate c-ar fi, dacă s-ar găsi cineva care să adune și să canalizeze energia tuturor în anii ce vin. Dar niciunul dintre cei de mai sus nu pare a fi în stare s-o facă.

3. PNL, ecuație cu două necunoscute: cum să facă un ostaș președinte și un președinte senator?

 Propunerea liberalilor de a modifica legea pentru a-l face pe Johannis membru al Parlamentului nu a fost primită cu entuziasm nici măcar de susținătorii partidului, iar lipsa de popularitate a șefului statului s-a transformat într-o povară la care se adaugă și complicata candidatură a lui Nicolae Ciucă, aflat departe de intrarea în turul doi al alegerilor prezidențiale. Într-un mod destul de greu de înțeles, toți președinții României de după 1990 au avut această poziție cu o singură excepție. Mai mult, Ion Iliescu a obținut chiar două mandate, între 1996-2000, după ce pierde alegerile prezidențiale, și între 2004-2008, după ce-și termină cel de-al doilea mandat de președinte. Traian Băsescu, după 10 ani la Palatul Cotroceni și doi ani de pauză, e ales senator al României în 2016, iar în 2019 obține un mandat de europarlamentar pe care l-a încheiat în vara acestui an. Cel mai probabil, președinții români suferă de un sindrom post-Cotroceni, care-i determină să alerge după o poziție de demnitar, chiar dacă e una cu mai puțină însemnătate decât cea de șef al statului. Au o teamă puternică să rămână fără o minimă autoritate. Dar la Klaus Johannis acest sindrom se manifestă mai intens și pune în pericol șansele lui Nicolae Ciucă, liderul PNL, de a ajunge în finala prezidențială. Liberalii au acum două bătălii de dus - una pentru a crește popularitatea fostului general, aflat pe locul șase în competiția electorală pentru fotoliul de la Palatul Cotroceni, conform unui sondaj INSCOP, iar a doua de a scăpa cumva de lipsa de popularitatea a lui Johannis, probabil cel mai detestat lider politic de opinia publică din România în această perioadă. Pentru PNL nu va fi ușor să intre în campania electorală pentru prezidențiale și parlamentare cu doi bolovani legați de gât, dar e decizia partidului. Trebuie respectată. Nu e clar pe ce se bazează liberalii în acest moment, dar au o credință de neclintit că vor reuși în următoarele două luni să dubleze procentele lui Nicolae Ciucă cu ajutorul primarilor și organizațiilor din teritoriu. Chiar dacă vor reuși o minune cu „ostașul”, problema Johannis va fi și mai greu de gestionat în raport cu opinia publică. Actualul președinte a întrerupt orice comunicare cu cetățenii în ultimii doi ani, fiind concentrat pe călătorii, realizate în stil de vedetă rock, cu avioane Gulfstream, într-un lux greu de imaginat pentru un om politic european. În urmă cu un an a început, brusc, un balet politic greu de înțeles și urmărit, în care a anunțat că vrea poziția de secretar general al NATO, deși Mark Rutte, fostul premier olandez, primise deja binecuvântarea SUA și avea sprijinul Germaniei, Franței și Marii Britanii. Dar Johannis, vreme de luni bune, a jucat cartea candidaturii la șefia NATO, ajungând să se lase folosit de Erdogan și Viktor Orban, care aveau propria agendă de negociere politică și militară cu SUA. După eșecul NATO, Johannis a început să joace cartea Comisiei Europene, anunțând pe diferite canale că vizează poziția de președinte al Comisiei Europene. Adică nici mai mult, nici mai puțin, decât îndepărtarea Ursulei von der Leyen. Voturile de la alegerile europarlamentare nu l-au prea ajutat, popularii europeni obținând un scor mai bun decât în urmă cu cinci ani, deși mulți se așteptau la înfrângere.Victoria în alegeri i-a oferit fostei șefe a Comisiei Europene suficiente argumente să-și conserve poziția, ceea ce s-a și întâmplat. Johannis a ratat și obținerea unei poziții de comisar, cum există informații că și-ar fi dorit la un moment dat, aici fiind blocat de Marcel Ciolacu și PSD, intrați în cursa pentru președinția României. Actualul șef al statului a ajuns să-și caute un fotoliu de senator din cauza faptului că toate strategiile sale de a prinde o poziție în structurile de putere euro-atlantice au eșuat. Se află în situația de a fi o povară politică pentru propriul partid din comoditate, prin luxul afișat și lipsa unei strategii coerente, lansate din timp, prin care să se poată impune în durele negocieri desfășurate la vârful politicii occidentale. În eșec a mai contat și un joc duplicitar al României, practicat la începutul războiului din Ucraina, atunci când autoritățile au hotărât să păstreze secretul ajutorului acordat țării vecine.  Johannis nu a avut o poziție hotărâtă și nu s-a remarcat printre ceilalți lideri europeni care au devenit avocați ai sprijinului ucrainian în fața agresiunii Rusiei. E foarte greu pentru un președinte al României să-și conserve măcar o parte din popularitate o perioadă de un deceniu. S-a întâmplat și în cazul lui Traian Băsescu, dar la această pierdere a contribuit de fiecare dată incapacitatea președintelui ales de a se adapta așteptărilor alegătorilor. Klaus Johannis a vrut să nu repete greșelile lui Băsescu care, în al doilea mandat, a fost dominat de propria agendă politică, una ce nu mai avea nicio legătură cu partidele care l-au susținut putere. Johannis nu a fost vocal, a evitat să fie transparent un președinte jucător și nu a intrat în conflicte politice, dar a eșuat, pierzând orice contact cu cei care l-au votat, în final, aceștia, întorcându-se împotriva lui.

4. Marele blat al stabilității - împărțeala dintre Ciolacu, Ciucă și Johannis:

 Marcel Ciolacu rostește periodic o frază pe care pare hotărât să le-o bage bine în cap pesediștilor: puterea trebuie împărțită, dacă PSD dă președintele, nu va da și premierul, chiar dacă va fi în coaliția de guvernare. Pe unde se duce, domnul Ciolacu repetă acest principiu, de altfel sănătos, dar descumpănitor pentru oastea PSD. Marea bătălie a partidului să dea președintele este și una de orgoliu, desigur, dar mai ales pentru a evita experiența amară și cu Traian Băsescu, și, inițial, cu Klaus Johannis: chiar dacă au câștigat alegerile, nu au guvernat, pentru că președintele în funcție nu le-a desemnat premierul, așa că au rămas în Opoziție. Sigur, cu Marcel Ciolacu președinte, ca principal partid al țării, nu ar fi condamnați la opoziție, asta e cert. Dar, după spunea un pesedist cu experiență din autoritatea locală: pe noi premierul ne interesează mai mult, că acolo sunt banii. Și mai știu pesediștii că un premier învestit de Parlament nu mai depinde de președintele care l-a desemnat. Știu și că un premier în funcție poate rămâne fără majoritate, dar își poate crea și o altă majoritate, așa cum și-a creat Călin Popescu Tăriceanu tocmai cu PSD, după ce a dat PDL afară de la guvernare. La Antena3, Marcel Ciolacu a arătat că știe ce derută a creat între primari și președinții de CJ anunțul domniei sale: „E un lucru de bun simț, dacă vrei să construiești. Nu e despre noi, e despre contextul internațional. Puterea trebuie să o împărțim”.

De ce insistă Marcel Ciolacu? Sunt pesedişti convinși că Marcel Ciolacu nu se va ține de cuvânt. Sigur că e posibil, ba chiar tradițional în politica românească. Dar afirmația a fost repetată nu doar pentru audiența internă, iar cea externă nu i-ar trece ușor cu vederea o asemenea minciună. Nu ar mai fi credibil de la început. Chiar dacă domnul Ciolacu crede sincer în acest principiu, e greu de înțeles de ce simte nevoia să-l tot repete în campanie, deși poate avea un efect demobilizator. Doar dacă vrei să îi îndemni pe ai tăi să se gândească  nu doar pe cine doresc președinte, pe Marcel Ciolacu desigur, ci și care ar fi premierul non-PSD ideal pentru ei în următorii ani. Prima întrebare este cu cine ar putea face coaliție PSD. Răspunsul e destul de clar: cu PNL. Cu suverniștii nu se poate, dacă PSD vrea să mai scoată capul în lume, și Marcel Ciolacu a infirmat deja posibilitatea. Cu USR nu are cum să funcționeze. Iar UDMR e puțin probabil să fie suficient. Deci altă cale în afară de PNL nu prea există. Cu siguranță Nicolae Ciucă e premierul non-PSD ideal. Guvernarea președintelui liberal a fost chiar mai profitabilă pentru PSD decât actuala guvernare, pentru că banii erau la fel de mulți, însă nu decontau politic erodarea decât în mică măsură. În egală măsură, Nicolae Ciucă este și rivalul cel mai accesibil pentru Marcel Ciolacu în finala prezidențială. O finală care ar fi pe cât de plicticoasă, pe atât de confortabilă. Unul ar deveni președinte, celălalt ar fi premier, niciunul nu s-ar considera învins, iar scorul majorității ar fi potențat de bonusul electoral al celor două partide care și-au trimis candidații în finală. Dacă Nicolae Ciucă ia un scor foarte prost și nu intră în finală, în mod cert va fi înlăturat de la șefia PNL, iar un Marcel Ciolacu victorios ar fi obligat ori să-și ia înapoi cuvântul despre partajarea  puterii, ori să numească cine știe ce liberal care chiar ar complica foarte tare viața pesediștilor. Deci, dacă îl iau în serios pe domnul Ciolacu, pesediștii sunt implicit îndemnați să tragă și pentru Nicolae Ciucă, cel mai bun premier pentru ei, dacă Marcel Ciolacu câștigă prezidențialele, dar și cel mai bun președinte pentru ei, dacă Marcel Ciolacu pierde alegerile. Dar blatul ar putea fi chiar mai extins și ne vom lămuri despre acest lucru foarte curând.

Testul marelui blat: Liderii celor două grupuri parlamentare liberale au depus un proiect de lege, cu solicitarea procedurii de urgență, care i-ar permite lui Klaus Johannis să candideze independent pe lista electorală PNL pentru Senat. Modelul Ion Iliescu. Doar că nicio modificare legislativă nu poate fi făcută de PNL singur. De ce ar fi de acord PSD cu așa ceva? Explicația poate fi una singură, în aceeași linie cu acordul pentru comasarea alegerilor și listele comune din 9 iunie - blat în numele stabilității. Dacă PSD va fi de acord, este clar că PNL și PSD au bătut palma pentru marea împărțire a funcțiilor în decembrie: președintele și premierul să meargă în tandemul Nicu și Marcel în ce ordine o fi să fie, iar Klaus Johannis să devina președintele Senatului și președintele PNL, la pândă pentru o dregătorie externă pentru care să fie propus. S-ar termina astfel și cu revoluția de preluare a partidului pe care o pregătesc post-alegeri liberalii care au scos capul prin Crin Antonescu. Cheia este ca Nicolae Ciucă să ajungă cumva în turul al doilea, o misiune pentru care nu numai PSD pare a munci din greu, dar ajută substanțial și candidații cu șanse mai mari să ajungă acolo, Elena Lasconi și Mircea Geoană, intrați într-o competiție amețitoare a gafelor de proporții.

5. Drepturile cetățeanului Johannis:

 Constituția nu-i interzice lui Klaus Johannis să candideze pentru Senat sau pentru Camera Deputaților. Cu excepția lui Emil Constantinescu, toți foștii președinți s-au întors în Parlament după ce au fost la Cotroceni. PNL se chinuie să-l convingă pe Marcel Ciolacu să dea o ordonanță de urgență pentru a schimba Legea alegerii Senatului și Camerei Deputaților sau măcar să schimbe legea în regim de urgență, astfel încât șeful statului să poată candida la Senat. În România, la terminarea mandatelor constituționale, președinții nu prea vor să părăsească scena. Ion Iliescu, primul președinte postdecembrist, chiar s-a grăbit să spună că „va ieși din politică doar cu picioarele înainte”. La fel ca Johannis, Iliescu băga mâna în foc pentru partidul lui, credea că oamenii de acolo vor vrea să fie mentorați, trași de urechi, dirijați. Că vor avea nevoie de el și îl vor păstra printre ei ca pe o relicvă vie. Pentru Iliescu a fost făcută Legea alegerii parlamentarilor în așa fel încât să poată candida la Senat în timp ce era președinte: independent pe listele partidului său. Guvernele lui Iliescu aveau însă mereu majorități în care oamenii președintelui obțineau pe loc tot ceea ce voia șeful. Existau discuții și acuzații în Opoziție, dar fără niciun efect. Constituția României a fost construită pe o ipoteză falsă sau pe o formulă ipocrită unanim acceptată, pornind de la ideea că un lider de partid, odată ales în fotoliul de președinte, poate deveni brusc independent. Niciunul dintre cei patru președinți care s-au perindat pe la Cotroceni în ultimii aproape 35 de ani nu a fost independent. Nu doar că au jucat pentru partidele lor, dar au intervenit activ, autoritar și adesea dezastruos în interiorul acestora. Poate că următorul parlament ar trebui să gândească o reformă constituțională reală, care să definească regimul prezidențial sau parlamentar al țării, să elimine ipocrizia președintelui independent și să pună la punct și celelalte reforme atât de necesare, începând cu cea administrativă. Legea privind alegerea Senatului şi Camerei Deputaţilor a fost modificată în așa fel încât președintele să nu mai poată candida independent pe listele unui partid în 2015. A fost promulgată de Klaus Johannis (sic!), care nu și-a calculat bine viitorul. Potrivit Constituției însă, oricine poate alege și poate fi ales, dacă nu există o interdicție dată de justiție. Klaus Johannis poate deci candida la Senat sau la Camera Deputaților ca independent, ceea ce e foarte inconfortabil, dar nu imposibil pentru cineva cu notorietatea președintelui. Pe de altă parte, dintr-o anumită perspectivă, poate părea pedepsit pe nedrept. Social-democrații îi vor ajuta probabil pe liberali să schimbe legea în favoarea lui Johannis, cu gândul că, în acest fel, PNL va mai scădea câteva procente. Schimbarea putea fi făcută la începutul acestui an sau în 2023, dar Klaus Johannis se aștepta atunci să primească o funcție în fruntea Comsiei Europene sau la NATO, așa că nu s-a grăbit să-și asigure finalul de mandat. Poate încă mai speră într-un premiu de consolare la vârful vreunei instituții internaționale care să-l ajute să se retragă onorabil. Între timp, face tot ce poate să-și asigure un fotoliu de senator, în trista tradiție autohtonă, în care cei care au ocupat cea mai înaltă funcție în stat nu știu să fie eleganți și să plece natural. Sunt seduși de puterea pe care o au, de felul în care pot trăi, de privilegii și de anturajul care se gudură la picioarele lor. Klaus Johannis are deja asigurate privilegiile de care se bucură toți foștii președinți, cu excepția lui Traian Băsescu. Johannis are însă nevoie de funcții, ar vrea să continue să joace partidul pe degete, să revină în fruntea PNL, să facă jocuri, să-i servească pe unii și să-i amendeze pe alții. Actualul președinte nu are niciun proiect de terminat, nu are nicio idee de pus în practică, vrea puterea pentru el însuși, pentru satisfacțiile care i le oferă, pentru a putea să-i privească mai departe pe ceilalți de sus. Cetățeanul Klaus Werner Johannis are dreptul să rămână în politică, să fie ales în Parlament, fără obligația de a face mare lucru. Are dreptul, după 10 ani în care a fost un președinte neimplicat, să fie în următorii patru ani un senator la fel de neimplicat. După 10 ani în care a dat ordine în partid unora care nu știau cum să le aplice, să fie el cel care decide totul. În fond, cetățeanul Klaus Werner Johannis are dreptul să distrugă PNL, dacă partidul îi dă voie. Sau poate să demonstreze că poate fi un politician exemplar care lucrează zi-lumină și poate trăi fără călătorii oficiale scumpe făcute cu aeronave de lux.