UN DUCAT LA GURILE DUNĂRII.

 

UN DUCAT LA GURILE DUNĂRII

 Cunoscută și prin sintagma „epoca marilor migrații”, îndelunga perioadă dintre sosirea hunilor la gurile Dunării din anul 376 și invazia tătaro-mongolă din 1241 s-a remarcat nu doar prin procesele politico-militare asociate în mod firesc invaziilor (a căror succesiune, nota bene!, a avut un ritm multigenerațional, decupând subetape de relativă acalmie și stabilitate), ci și - sau poate mai ales - prin prefaceri profunde în plan social, cultural, spiritual sau tehnologic, care au forjat profilul civilizațional al Europei din următorul mileniu. Deloc surprinzător, rezultatele acestor prefaceri se află în relații deopotrivă de continuitate și de discontinuitate cu „momentul de referință” (deci cu Antichitatea târzie), observația păstrându-și valabilitatea atât pentru aspectele tehno-economice ale civilizației europene, cât și pentru cele religioase și cultural-comunicaționale și, respectiv, pentru cele normative și instituționale. Această ultimă dimensiune a fost îndeobște ignorată în istoriografia noastră, care altminteri - iar acest fapt trebuie pus bine în evidență - este una dintre puținele din lume care s-a dezvoltat ca știință pornind nu de la contabilizarea (sau simularea contabilizării) memoriei administrative, mereu predispusă să se restrângă la liste de conducători și bătălii, ci de la abordarea unor problematici de profunzime structural-fenomenologică intrate abia în ultimele decenii (și acest fapt merită subliniat) în atenția istoriografiei universale. Temele fundamentale ale identității și continuității - care, aspect frecvent ignorat de către criticii lor, au deschis numeroase alte direcții de investigație, precum evoluția elitelor, imaginarul istoric, raportul dintre material și imaterial în devenirea istorică ș.a.m.d., notificabile în cele mai prestigioase institute de cercetare de pe glob - au privilegiat însă preponderent abordări în cheie etno-culturală (nu e o vină a cuiva, ține de stadiul cercetărilor), în timp ce cheile de analiză organizațională a mutațiilor specifice mileniului migrațiilor au rămas practic neexplorate. Încercăm în cele ce urmează să ne alăturăm celor care, mai ales în ultimul deceniu, se străduiesc să recupereze acest decalaj, aducând în atenție problema organizărilor politico-administrative de pe teritoriul românesc, din ultimele doua veacuri ale mileniului I.

Clarificări terminologice și metodologice:

 Aducând în discuție problema organizării politico-administrative, ne referim la sensul restrâns al acesteia, al organizării de tip protostatal. Două observații sunt utile aici, în scopul clarificării conceptelor. Prima vizează faptul că o organizație protostatală trebuie să întrunească practic aceleași elemente sistemice care definesc statul (o populație care se definește prin teritoriul pe care-l ocupă și se află într-o relație de proprietate cu acesta, respectiv, o structură instituțională - o administrație - care este acceptată ca legitimă de către populația în cauză și își exercită exclusiv - deci suveran - autoritatea pe teritoriul dat), singura diferență esențială a formațiunii protostatale față de statul propriu-zis derivând din faptul că cea dintâi are o suveranitate limitată printr-o dependență (de facto sau de jure) față de un centru de putere - nu neapărat de natură statală! - extern. În același timp, formațiunea protostatală nu se reduce la statutul de (sub)unitate administrativă a unui stat, deși există numeroase cazuri în care același așezământ politico-juridic ajunge să exercite (însă nu simultan) ambele status-roluri. Terminologia medievală europeană pentru formațiunile protostatale este relativ largă: ducat, cnezat, marcă, kleisura, principat, țară ș.a.m.d.; vom opta, în demersul de față, pentru cel dintâi, care se evidențiază atât printr-o putere de circulație mai mare, cât și printr-o claritate semantică relativ mai ridicată. Cea de-a doua observație este legată de percepția problematicii și nu de problematica în sine. În exegeza de la noi, domină, de foarte multă vreme, ideea că a vorbi despre formațiuni statale sau protostatale în Dacia nord-dunăreană, în largul interval de după așa-zisa retragere aureliană și până în generațiile premergătoare „descălecatului”, ar constitui o erezie științifică. Or lucrurile stau exact pe dos: paradigma științifică pretinde dovezi și demonstrații, iar o demonstrație că în spațiul și perioada dată nu se poate vorbi despre statalitate autohtonă nu a fost nici măcar schițată, necum dusă până la capăt, plasând o astfel de afirmație exclusiv în registrul prejudecăților. Desigur, și afirmația opusă pretinde dovezi și demonstrații, argumentul „dacă nu poți nega, trebuie să accepți” neavându-și locul în paradigma științifică. Este, așadar, momentul să aducem, în discuție o primă piesă a probatoriului: tratatul De Administrando Imperio al împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul, redactat la jumătatea secolului X, cel mai probabil puțin înainte de anul 952. Valoarea probatorie a acestui document este foarte înaltă; întâi, pentru că el emană dintr-o sursă oficială (cancelaria imperială a Imperiului Romaniei de Constantinopol), bine informată (sursa prezumată a datelor incluse este diplomația bizantină, cu aparatul său de agenți de informații) și autorizată (documentul este asumat chiar de împărat); apoi, pentru că valoarea de întrebuințare a tratatului („pregătirea profesională” a moștenitorului tronului, Romanus Porfirogenetul) exclude obiective propagandistice și alte distorsiuni de acest fel; nu în ultimul rând, pentru că natura documentului nu implică evaluări subiective. Interesul special pe care îl prezintă De Administrando Imperio pentru tema investigației noastre este legat de faptul că acest izvor de prim rang certifică existența, la nordul Dunării, a unei societăți care are atributele statalității și nu se rezumă nicidecum, așa cum prezumă interpretările istoriografice tradiționale, la un nivel de organizare tribal/obștesc, menit să se limiteze la pasivism social-politic. Potrivit informațiilor pe care ni le furnizează Constantin Porfirogenetul, în regiunile central-estice ale Daciei nord-dunărene existau trei formațiuni protostatale bine conturate: ducatele Chopon/Giazichopon, Gyla și, respectiv, Irtim/Iabdiertim, toate trei făcând parte, cu statut egal, din confederația de opt „țări” care alcătuiau așa-zisul „imperiu de stepă” Patzinakia. Nu poate exista niciun dubiu cu privire la statutul politico-juridic al acestor „țări”, datele corolare pe care le furnizează izvorul fiind pe deplin lămuritoare. Astfel, Patzinakia nu are o conducere supremă (motiv, asupra căruia nu mai insistăm aici, pentru care termenul de „imperiu” atribuit uneori acestei entități politico-militare este cu totul impropriu); Porfirogenetul precizează clar că fiecare dintre cele opt „țări”, implicit și cele trei ducate tardeno-dacice - vom explicita mai jos această opțiune terminologică - își are propriul său domn/stăpânitor și, de asemenea, că fiecare astfel de formațiune politică este divizată în mai multe districte, fiecare dintre ele conduse de câte un sub-stăpânitor, subordonat (deducția logică nu ridică probleme) în termeni de vasalitate domnului. Cele opt „țări”, rezultă din context (iar trecerea în revistă a cazuisticii istorice cunoscute din alte izvoare confirmă fără rezerve aserțiunea), sunt dependente unele față de altele, însă nu se articulează într-o ierarhie stabilă și rigidă. Practic, singura conexiune instituțională care unește ducatele componente ale Patzinakiei (folosim aici sensul larg al termenului „instituție”) o reprezintă „frăția princiară” care-i unește pe arhonții celor opt ducate. Și aici, Porfirogenetul nu lasă loc la interpretări alternative, precizând că aceștia aparțin unui clan care deține hegemonia la nivelul ansamblului comunităților pecenege, dar care nu are în interiorul său norme stricte de succesiune, ci doar un set de cutume care exprimă - izvorul este explicit - preocuparea clanului ca fiecare ramură a sa să poată avea acces la putere; de altfel, după moartea arhonților „primului val” (a celui care a gestionat ocuparea teritoriului dintre Itil/Volgograd și Durostorum/Silistra, instituind autoritatea pecenegă asupra celor opt „țări”), arhonții nu sunt urmați la conducerea ducatelor respective de fiii, frații sau nepoții lor, ci de unii veri sau chiar fii ai verilor. Contemporan doar cu prima jumătate de secol de funcționare a Patzinakiei, împăratul Constantin Porfirogenetul nu avea cum să surprindă și procesul de disoluție graduală a acestei „frății princiare”, disoluție care supraconfirmă faptul - judicios ilustrat în tratat - că elita militară care instituise, unea și domina Patzinakia era structurată ea însăși într-o manieră eminamente tribală. La jumătate de veac după dispariția Porfirogenetului și după trecerea a cinci generații de la instalarea pecenegilor în Patzinakia, avem deja primele știri despre existența unor dispute ireconciliabile în „frăția princiară” fondatoare; fără îndoială, disensiunile și-au făcut apariția mai devreme, dar cele anterioare n-au fost surprinse de izvoarele păstrate. Astfel, în 1017, demnitarul bizantin Tzotzicius poartă negocieri la Drista/Durostorum cu un grup de pecenegi care s-au desprins de gruparea din care făceau parte și s-au stabilit pe malul nordic al Dunării, pentru ca trei decenii mai târziu, gruparea lui Keghen să se strămute la sudul Dunării, după conflictul cu facțiunea lui Tyrach, care se pare că și-a adjudecat domnia ducatului Chopon. Elita tribală juca însă, în raport cu instituțiile protostatale care compuneau Patzinakia doar rolul de adstrat politico-militar, fiind de prezumat că ea cuprindea, la nivelul fiecărui ducat, doar familia extinsă a arhontelui, cercul demnitarilor apropiați, nucleul profesionist al corpului militar (armata ducală extinzându-se cu recrutări dintre autohtoni) și, poate doar în parte, corpul subarhonților și al dregătorilor teritoriali. În plus, pe măsură ce coabitarea elitei pecenege cu autohtonii se prelungea, melanjul cu baza autohtonă devenea tot mai consistent, generând acea categorie de „mixobarbari” atât de frecvent invocată de autorii antici și timpuriu-medievali. Acestei clase mixobarbare par să-i aparțină, spre exemplu, fruntașul peceneg cu nume elenizat Koulinos, pe care îl evocă Skylitzes în legătură cu anul 1042, dar mai ales demnitarii Tatos-Chalis (pe care cetățenii Dristei îl aleg în 1072 drept comandant al cetății, într-un gest de frondă față de curtea imperială de la Constantinopol) și, respectiv, Sesthlav și Satzas, despre care Anna Comnena ne informează că au ajuns să stăpânească peste Vicina și ținuturile apropiate. Aspectele care ne obligă să admitem că, spre deosebite de elita înstăpânită la cumpăna secolelor VIII/IX, rămasă la stadiul tribal de organizare, societățile celor opt „țări” beneficiau de instituții specifice statalității sunt, desigur mai numeroase; ele fac, de altfel, obiectul altor intervenții pe care alți cercetători le dau la iveală. Ne vom opri în cele ce urmează doar asupra celui mai important dintre ele: faptul că, după plecarea din regiune a pecenegilor (de altfel, Patzinakia nu se destructurează sincron, ci la date diferite și prin mecanisme diferite în fiecare dintre cele opt ducate constituente), ducatele își continuă - după cum avem a constata că și înainte de orizontul anului 896, al „descălecării pecenege”, ele pot fi identificare cu relativă ușurință. 

Un ducat tardeno-dacic (I): Chopon (Cumania Neagră, Ultramontania, Țara Brodnicilor):

 Vom începe cu o precizare terminologică: sintagma „tardeno-dacic” (pe care, de la sine înțeles, o aplicăm exclusiv celor trei formațiuni protostatale de pe teritoriul Daciei nord-dunărene) este menită să pună în evidență, în primul rând, contextul geografico-cronologic: „țările” Chopon, Gyla și Irtim ființează în spațiul daco-roman, într-o epocă ulterioară celei în care au funcționat elementele de arhitectură statală asociate Daciei Romane. În același timp însă, dorim să sugerăm - și sperăm să convingem că ne aflăm în fața a mai mult decât unei simple ipoteze de lucru - că între ducatele de epocă pecenegă și instituțiile protostatale autohtone anterioare și, respectiv, ulterioare există o continuitate funcțională. Fără îndoială, ducatul tardeno-dacic care beneficiază de cea mai consistentă descriere - pentru că, din perspectivă imperială, este cel mai vizibil - este cel desemnat sub denumirea de Chopon. Acesta este situat la vest de Nistru, extinzându-se până la Curbura Carpaților, fără a atinge însă Argeșul: știm asta, întrucât Porfirogenetul enumeră cele cinci mari râuri care străbat Patzinakia, iar cel mai vestic dintre ele este Siretul - or, Argeșul este comparabil ca aparență geografică cu oricare dintre cele enumerate. La data instalării autorității pecenege - anul 896 - conducerea acestui ducat a fost asumată de un oarecare arhonte/principe Giazi (motiv pentru care ducatul mai este indicat în textul izvorului și sub denumirea extinsă Giazichopon); acest principe murise însă cu câțiva ani, poate un deceniu înainte ca împăratul de la Constantinopol să-și redacteze tratatul, autorul menționând limpede că toți arhonții ducatelor pecenege fuseseră succedați la conducere de rude mai îndepărtate (veri sau fii ai verilor). Tot de la Constantin al VII-lea Porfirogenetul aflăm și că pe teritoriul acestui ducat existau cel puțin șase orașe întemeiate de romani, enumerate de la est spre vest: Aspron, Toungatai, Kraknakatai, Salmakatai, Sakakatai și Giaioukatai. Aspron poate fi identificat fără niciun dubiu cu Cetatea Albă (anticul Tyras), în vreme ce al cincilea oraș din enumerare nu poate fi altul decât Isaccea: anticul Noviodunum, pe care izvoarele ulterioare îl desemnează cu numele de origine turco-mongolă Saqci, din care a derivat denumirea modernă a localității. Ultimul oraș din enumerare, așa cum sugerează titulatura sa, a jucat rolul de reședință pentru curtea arhontelui Giazi; logica enumerării ne sugerează că el se afla tot la sudul gurilor Dunării, iar una dintre sugestiile cele mai demne de luat în seamă este identificarea sa cu legendara Vicina. Potrivit aceleiași logici, celelalte patru orașe trebuie căutate între (aici, „între” are un sens lax) Cetatea Albă și Isaccea, unde au mai funcționat centre urbane romane antice sau premedievale precum Aliobrix, Lycostomo sau Salsovia. Faptul că ducatul Chopon controla malul sudic al gurilor Dunării (și, deci, într-o mare măsură, navigația pe această arteră fluvială) merită toată atenția: așa se explică concentrarea de resurse pe care ajunge să le controleze acest ducat (și care-i permit să susțină un aproape neîntrerupt efort militar pe durata a cel puțin trei generații), așa se explică însă și ușurința cu care, în generația ulterioară Porfirogenetului, lideri pecenegi (fie ei și mixobarbari) precum Sesthlav și Satzas ajung să-și exercite autoritatea în zona Vicinei. Dar controlul teritorial peceneg nu se întinde mult spre sud: suntem asigurați de asta din faptul că în De Administrando Imperio se menționează că locurile de popas maritim ale flotelor varege și kievene (ne aflăm într-o epocă și o regiune în care navigația are un pronunțat caracter costier) sunt, în ordine, Selina/Sulina, Konopas, Constantia/Constanța, Varna și Ditzina, toate aflate atunci sub controlul Țaratului Bulgar. O informație adiacentă ne permite să precizăm mai în detaliu frontierele sudice ale ducatului Chopon și la vest de Dunărea dobrogeană: după cum am amintit mai sus, pe la 1017, o grupare pecenegă are nevoie de acceptul autorităților imperiale pentru a se așeza pe malul drept al fluviului, în vecinătatea Dorostorumului. Deloc surprinzător: marea cetate de la primul cot al Dunării de Jos, vicecapitala vechii Moesii și reședința noului Paristrion, are pe malul drept al fluviului o parte a hinterlandului propriu. Așa stând lucrurile și ținând cont de faptul că micul pustiu al Bărăganului nu putea funcționa decât ca no-mans-land, rămâne să admitem că frontiera sudică a ducatului Chopon urmărea, mai mult sau mai puțin, aliniamentul vechiului limes Brazda lui Novac. Ei bine, după alungarea pecenegilor din aceste locuri, către sfârșitul secolului XI (ca urmare deopotrivă a presiunii cumane și a epuizării puterii lor militare în complicatul joc politico-militar gestionat de curtea imperială de la Constantinopol), exact pe aceste teritorii ne este semnalată o - aparent - altă formațiune protostatală: Cumania (Cumania Neagră, mai precis), un actor politico-teritorial cu o influență semnificativă în politica europeană (fie și numai dacă amintim competiția dintre alianța Roma - Ungaria - Ordinul Teuton și Constantinopol pentru controlul organizației episcopale de aici, respectiv, rolul jucat în primele două generații de funcționare a Țaratului româno-bulgar de Târnovo) care va domina regiunea Dunării de Jos până la notoria invazie tătaro-mongolă din 1241. Suntem obligați să constatăm că între funcționarea formațiunilor politice Chopon și Cumania Neagră nu există niciun hiatus, sub niciun aspect relevant al existenței protostatale: teritoriul nu se depopulează, iar schimbarea elitei politico-militare pecenege cu cea cumană - care se produce, de altfel, gradual - nu afectează nici viața economică, nici pe cea administrativă, dovada cea mai elocventă fiind faptul că acest ducat continuă să ofere baza logistică pentru acțiuni militare de anvergură atât la sudul Dunării, cât și pe alte direcții de intervenție. Mai mult, noua elită cumană care se instalează ca adstrat în ducatul Chopon preia nu doar inventarul condiționărilor beligerante (la loc de cinste stând conflictele cu Imperiul Romaniei de Constantinopol), ci și relațiile privilegiate cu aristocrația provincială din Paristrion, cu autoritățile regionale din Ardeal și Ungaria, cu autonomiile politice din sudul Carpaților ș.a.m.d., precum și cu rețeaua sacerdoțială creștină (mai ales cu cea ortodoxă). De altfel, existența în Chopon-Cumania Neagră a unor episcope schismatici/ortodocși atât de influenți încât să compromită acțiunea de catolicizare inițiată de papa Grigore al IX-lea - și în epoca respectivă, existența unui episcopat presupunea un numeros număr de parohii, existența unei cancelarii ecleziastice și a unui sistem juridic local etc. - probează că populația autohtonă avea la îndemână și alte instrumente instituționale decât cele controlate de elita politico-militară pentru a-și cristaliza și manifesta voința: principalii exponenți ai elitei pecenege au rămas păgâni până în ultima generație petrecută la gurile Dunării, iar cei cumani s-au creștinat sub presiunea contextului cultural-politic, dar au optat mai ales pentru catolicism. Epoca finală a perioadei „Cumania Neagră” din existența ducatului de la gurile Dunării - prima jumătate a secolului XIII - aduce la lumină și alte detalii care ne obligă să constatăm continuitate deplină, sub aspect instituțional, a acestei formațiuni politice pe durata secolelor IX-XIII. Un astfel de detaliu este legat de faptul că, la fel ca și în perioada pecenegă, limitele vestice ale acestui ducat nu atingeau bazinul Argeșului: în luna martie a anului 1241, când trupele tătare conduse de Bochetor atacă și înfrâng Cumania Neagră, ele trebuie să mai dea încă o bătăie la hotarul dintre Cumania Neagră și ducatul lui Myscelav, cu o oaste reprezentând o altă autoritate politico-militară. Datele despre prezența Ordinului Teuton în Țara Bârsei ne lămuresc și asupra hotarelor de nord-vest (care cuprindeau ansamblul depresiunilor din Curbura Carpaților, acolo unde este atestată și „pădurea vlaho-pecenegă”), iar cele privitoare la thema bizantină Paristrion și mișcările Asăneștilor, despre frontierele sudice - toate acestea coincizând riguros cu cele din „perioada Chopon”. Or, acolo unde există o autoritate capabilă să-și mențină exclusivitatea pe un teritoriu dat, chiar și în condițiile schimbării elitelor, este obligatoriu să recunoaștem o instituție de natură (proto)statală. Alte informații care ne parvin în perioada „Cumania Neagră” aduc în atenție și faptul că identitatea reală, etno-demografică, a acestui ducat nu coincide cu cea a adstratului format de elita politico-militară pecenegă și, ulterior, cumană. Pentru izvoarele slave, mai puțin înzestrate cu capacitatea de a percepe ansamblul etno-cultural vlahi/blasi/olahi/ulichi și nuanțele etnice, confesionale sau politice din raporturile acestora cu Imperiul Romaniei de Constantinopol, formațiunea protostatală Chopon-Cumania Neagră se devoalează ca având o identitate ne-cumană: ea este Țara Brodnicilor (a stăpânilor vadurilor), iar locuitorii ne-cumani ai acestei țări fac surprinzătoarea dovadă a unei capacități autonone de a mobiliza oaste și a avea voință politică distinctă de cea a elitei cumane dominante: sosiți ca aliați ai coaliției cumano-kievene pe câmpul de bătălie de la Kalka, din 31 martie 1223, ei trec de partea oștilor tătaro-mongole, contribuind la victoria acestora - iar în acest gest putem găsi explicații, fie și parțiale, atât pentru rapida înfrângere a elitei Cumaniei Negre, cât și pentru găsirea rapidă, după 1241, a unui modus vivendi între autohtoni și ocupanții tătari, care găsesc la gurile Dunării un suport neostil pentru a-și exercita hegemonia în această regiune. Nici pentru Sfântul Scaun, care este mult mai familiarizat cu regiunea Dunării de Jos și complicata sa ecuație etno-politico-religioasă, acest ducat nu se vădește a avea fundament peceneg sau cuman. Titlulatura oficială pe care o favorizează suveranii pontifi este Ultramontania: la 30 aprilie 1224, deci nu mult după isprava brodnicilor de la Kalka, Vaticanul emite o chartă prin care-și asumă autoritatea ecleziastică directă asupra ducatului Ultramontania și a Țării Bârsei, deși, după cum va dovedi inițiativa din 1227 de înființarea a unei episcopii catolice a Cumaniei Negre, Sfântul Scaun știe că interlocutorul său politic pe teren este principele cuman Bortz. Să mai consemnăm și faptul că, un veac mai târziu, când amintirea episcopiei cumanilor se va transforma în dieceza in partibus de Milcovia, acest ducat, încorporat deja în autocrația lui Mircea cel Bătrân, este desemnat cu o formulă atestând statutul său deja post-instituțional: Părțile Tătărăști.

Un ducat tardeno-dacic (II): Geția (Gothia, Alpii Valahici):

 Fiind așadar, lămurit faptul că, între anul 896 (al „descălecării pecenege”) și sfârșitul secolului XIV (când Părțile Tătărăști ajung sub stăpânirea voievodului de la Curtea de Argeș), ducatul Chopon/Cumania-Neagră/Ultramontania/Țara-Brodnicilor a avut o continuitate instituțională deplină și neîntreruptă, rămâne să vedem dacă putem identifica existența acestei formațiuni politice și anterior momentului 896. Întreprinderea nu este deloc ușoară, având în vedere faptul că secolele VII-IX sunt - și nu numai în regiunea carpato-dunăreană, ci pretutindeni în Europa ne-mediteraneană - cele mai sărace în informații istorice, altele decât cele de natură arheologică. Chiar așa stând lucrurile, nu suntem lipsiți cu totul de fundament documentar, și vom începe cu o informație puțin analizată în istoriografia noastră: misiunile efectuate la nodul Dunării de discipolii fraților Constantin-Chiril și Methodius. Data exactă, durata și consecințele acestor misiuni sunt încă greu de precizat; știm că ele au avut loc ulterior anului 885, când Methodius și discipolii săi sunt expulzați din Moravia, dar înainte de sosirea pecenegilor în regiune - și nu putem să nu prezumăm (dar fără a da aserțiunii altă valoare decât de ipoteză de lucru) că există o legătură între invazia pecenegă și sfârșitul acestor misiuni nord-dunărene. Mai puțin notorii decât colegii lor care au contribuit la consolidarea creștinismului în Țaratul Bulgar, discipolii care au operat în regiunile noastre au fost doi: Jandow și Moznopon; cel dintâi s-a deplasat în Dacia (a se înțelege vechea provincie Dacia traiană și nicidecum cea aureliană, deja dispărută), iar cel de-al doilea, în Alpii Valahilor. Aparent vagă, această a doua destinație se lămurește foarte ușor dacă nu scăpăm din vedere faptul că elementul de identitate geografică prin care principalele centrale ale sacerdoțiului creștin - Roma și Constantinopolul - recunoșteau regiunea de la Curbura Carpaților este tocmai caracterul ei montan: Vaticanul va folosi și mai târziu (cum am văzut mai sus) eticheta Ultramontania, iar autohtonii și-o vor asuma fără rețineri, până astăzi: Muntenia. Ceea ce ne interesează aici este faptul că o misiune ecleziastică nu se putea desfășura oriunde, eventual în comunități nestructurate sau dezorganizate: natura misiunii (cultural-spirituală) și scopurile asumate de misionari (predicarea unei anumite învățături și a unui sistem de scriere care puteau fi aplicate doar de o elită având la îndemână instituții social-politice de autoritate) reclamau ca Jandow și Moznopon să-și găsească interlocutori la curțile unor formațiuni politice în care exista și o anume practică administrativă, și o oarecare rețea sacerdoțială. Cum faptele se petrec chiar în deceniul de dinaintea sosirii pecenegilor în ceea ce va fi cunoscut drept ducatul Chopon, nu putem trage decât o singură concluzie: acest ducat exista de dinainte de anul 896, dispunea de o administrație proprie, autohtonă (care putea manifesta o anumită receptivitate față de o problematică de „politică culturală”) și avea un anumit grad de recunoaștere „internațională”, ca echivalent al celorlalte formațiuni protostatale ale epocii din spațiul ponto-baltic. Coborând în trecut cu încă două generații, aflăm despre existența, în aceeași regiune, a unei așa-numite „Bulgarii de peste Dunăre”, în care, în anul 813, hanul proto-bulgar Krum a strămutat 10.000 de locuitori din regiunea Adrianopol, după atacul nereușit pe care l-a încercat asupra Constantinopolului în vara aceluiași an. Lapidarele informații despre acest eveniment ne permit câteva observații. Prima: această „Bulgarie de peste Dunăre” era o formațiune politică organizată, care - nota bene! - avea mijloacele de a-i reține pe cei 10.000 de strămutați; ei nu vor reuși să părăsească regiunea decât în anul 837, după ce liderul strămutaților, Cordyles, a reușit să fugă la Constantinopol pentru a cere ajutor, iar flota imperială a putut interveni la gurile Dunării, pentru a asigura repatrierea. A doua: această „Bulgarie de peste Dunăre” se afla într-o anumită dependență de Țaratul Bulgar sud-dunărean (hanul Krum nu ar fi strămutat o populație atât de mare într-o zonă pe care nu o putea controla, fie și numai pentru că efortul logistic și riscurile uriașe ale unei astfel de strămutări reclamau un anumit beneficiu, pe care hanul bulgar îl obținea din exploatarea prizonierilor), fiind în același timp o entitate politico-teritorială distinctă. A treia: „Bulgaria” trans-dunăreană ocupa exact același teritoriu al Ultramontaniei, având acces la sectoare navigabile ale fluviului, dar și o tradiție a relațiilor privilegiate, de vecinătate extinsă, cu Imperiul de Constantinopol. În fine, o a patra, și ultimă pentru acest exercițiu, observație: etichetarea acestei formațiuni drept „Bulgaria de dincolo de Dunăre” conservă memoria unei perioade în care protobulgarii și-au exercitat dominația directă asupra ei, împrumutându-i identitatea formală: știm că acest proces s-a desfășurat în secolul anterior, în epoca în care la conducerea protobulgarilor se afla tatăl lui Asparuch, hanul Kubrat. Mai coborând în trecut cu încă două generații, descoperim o nouă pagină din istoria aceleiași formațiuni protostatale: perioada în care la conducerea sa s-au aflat principele Dauritas și succesorul său Musokios. Despre Dauritas/Daurentius avem știri relativ la anul 578, când hanul avar Baian organizează, cu sprijinul flotei imperiale de pe Dunăre, o campanie împotriva formațiunii (pe care o mare parte a istoriografiei a etichetat-o fără necesara analiză critică drept slavă) de la nordul Dunării de Jos. Detaliile campaniei avare din vara anului 578 sunt pline de semnificații: invocând refuzul anterior al principelui de la gurile Dunării de a-i plăti tribut, hanul mobilizează împotriva acestei formațiuni protostatale - și aici avem temei să ne întrebăm dacă prefixul proto - nu este un exces de prudență - o oaste impresionantă de circa 60.000 de oameni; cu toate acestea, nu intervine împotriva lui Dauritas decât cu sprijinul flotei imperiale de la Dunăre, care asigură tranzitarea provinciilor Dacia Ripensis, Moesia Secunda și Scitia Minor. Chiar și așa, efectul campaniei este nul: trupele lui Dauritas evită confruntarea, retrăgându-se în păduri și menținându-și pe mai departe neatârnarea. Avem, așadar, de-a face cu conducătorul unei formațiuni politice care dispune de o însemnată forță militară (mobilizarea unei armate adverse de 60.000 de oameni n-ar fi fost altminteri justificată), care reprezintă un factor de timorare simultană a Imperiului Romaniei de Constantinopol și a Hanatului Avar și care - nota bene! - se bazează covârșitor pe resursele umane autohtone, singurele care se pot retrage în siguranță în pădurile și în zonele muntoase atât de greu controlabile de către străini. Să mai reținem și că domnia lui Dauritas începuse mult înaintea anului 578, autoritatea sa fiind consolidată înainte de a respinge pretenția hanului Baian de a i se supune; Dauritas rămâne la conducere și o vreme însemnată după confruntarea cu coaliția avaro-imperială, atacul general din anul 584, care va devasta provinciile sud-dunărene și va amenința direct Constantinopolul, avându-l cel mai probabil ca principal autor. Fără îndoială, contingentele formațiunii politice de sub conducerea lui Dauritas se regăsesc și în marile coaliției antiimperiale din anii 585 și 586-588, alături de avari și de gruparea din bazinul Argeșului inferior (din hinterlandul Durostorum-ului), în fruntea căruia se află Ardagast, respectiv, în 593, în aceeași coaliție; o certificare aproape directă a participării autohtone vine din partea cronicarului imperial Theophilact Simocata, care-i numește „geți” pe membrii unui contingent din manevrele anului 588 (și, din nou, în vara anului 595), fără să aibă până atunci vreo reținere în utilizarea etnonimelor avari, sclavini, gepizi sau anți. Foarte probabil, conducătorul pe care succesorul lui Dauritas la conducerea acestui ducat, Musokios, îl jelește în vara anului 594, când este surprins de manevrele avangardei armatei imperiale conduse de Priscus, este Dauritas însuși. Episodul ne mai aduce câteva informații despre structurile acestei formațiuni politice: frontiera sudică a ducatului este la nord de râul Helibachia/Ialomița, iar domeniul teritorial include cursurile inferioare ale Siretului și Prutului (date, iată, aproape identice cu cele pe care le va consemna peste 350 de ani Constantin Porfirogenetul), autoritatea locală dispune de o importantă flotilă de monoxile pentru navigarea râurilor interioare, există o reședință princiară (în acel moment, situată în vecinătatea râului Buzău), principele poartă titlul de rege și este fratele defunctului, anturajul său practică obiceiuri oarecum creștine, limba dominantă în regiune este latina ș.a.m.d. Dacă vom coborî și mai adânc în trecut, identitatea instituțională a acestui ducat se va releva pe deplin. Să procedăm, de această dată, parcurgând sensul direct cronologic: după perioada de participare la confederația burebistană, vechiul regat al Geției își reia funcționarea de sine stătătoare, căzând însă (în confruntarea din anii 29/28 î.H. cu armatele împăratului Augustus) victimă intrigilor imperiale și fiind dezmembrat prin secesiunea lui Rolles; în vreme ce regiunile sud-dunărene ale vechiului regat sunt inițial atribuite de romani Traciei clientelare, jumătatea nord-dunăreană continuă confruntarea cu imperiul (martor fiind, printre alții, Publius Ovidius Naso), pentru ca, în epoca dinastiei dacice Scorilo-Decebal, să se reasocieze, într-o formă sau alta, regatului Daciei de Sarmizegetusa și să fie cucerită de către Traian la pachet cu acesta - dar, ca reflex al vechii sale funcționări distincte, să fie arondată provinciei Moesia; după anul 117, împăratul Hadrian va externaliza acest teritoriu, formațiunea politică supraviețuitoare aici rămânând sub controlul imperial, care este exercitat inclusiv cu sprijinul sarmaților roxolani; de la jumătatea secolului III, factorul hegemon devine cel (vizi)gotic, elita politico-militară furnizată de acest neam constituind primul dintr-un lung șir de adstraturi de care va avea parte în cursul mileniului următor Geția nord-dunăreană; sub titulatura Gothia, formațiunea protostatală dintre gurile Dunării și Curbura Carpaților va parcurge o perioadă lungă și extrem de bogată în evenimente ajunse la lumina izvoarelor istorice, care nu se va încheia nici la apariția în regiune a hunilor, în 376; apogeul existenței de sine stătătoare a Geției/Gothiei post-aureliene îi reprezintă, am văzut, epoca Dauritas-Musokios; la începutul secolului VII, în contextul creat de prăbușirea regimului Focas (care constituise un punct de sprijin pentru formațiunea de la gurile Dunării), elita vizigotă (parțial dislocată prin refugierea la sudul Dunării, parțial asimilată) este înlocuită de protobulgarii lui Kubrat și Asparuch, care, după o jumătate de veac de dominație directă, se reamplasează la sudul Dunării, prezervându-și însă hegemonia; spre sfârșitul secolului IX (când deja autoritatea protobulgară asupra Geției/Gothiei este mult diluată), o nouă elită politico-militară este furnizată de pecenegi; la sfârșitul secolului XI, aceștia lasă treptat locul unei elite cumane, care este violent înlocuită în 1241 cu o elită tătărască; în fine, spre sfârșitul secolului XIV, vechiul ducat al Geției/Gothtiei (care a primit între timp și etichetele Chopon, Ultramontania, Țara Brodnicilor, Părțile Tătărăști și, în final, Ungrovlahia/Muntenia) este încorporat în statul medieval al Țării Românești. Vorbind despre procesul repetat al înlocuirii elitelor, nu negăm existența unei/unor componente autohtone a adstratului dominant (care nu se reduce la elitele politico-militare) - dar recunoaștem că, în actualul stadiu al cercetărilor, avem încă informații limitate despre acest aspect. Este adevărat, substituirea elitelor introduce un important element de discontinuitate în existența oricărei structuri organizaționale de natură macrosocială, însă există suficiente alte elemente, de cel puțin egală importantă sub aspect structural, care ne îndreptățesc să apreciem că ne aflăm în fața unui caz de continuitate instituțională. Un astfel de element, pe care am încercat deja să-l evidențiem, este raportul consecvent dintre ducatul de la gurile Dunării și teritoriul asumat ca propriu și exclusiv: faptul că acesta se menține, vreme de un mileniu, în limitele teritoriale rezultate din mutațiile produse de ascensiunea Imperiului Roman la Dunărea de Jos și că, ori de câte ori a făcut obiectul unor cuceriri, el a fost preluat ca întreg, fără dezmembrări, face dovada că el funcționa ca un întreg instituțional; desigur, fenomenul fluctuației frontierelor nu a lipsit, dar s-a limitat la cazuri marginale. Un alt element de certificare a continuității instituționale este factorul demografic: așa cum au constatat investigațiile arheologice, densitatea de locuire din acest areal s-a menținut, în toate subperioadele mileniului de referință, la valori net superioare mediilor reconstituibile pentru spațiul carpato-bacanic, atestând faptul că un mecanism de autoritate asigura pentru acest areal un grad sporit de securitate socială. O anumită pondere în asigurarea acestei densități superioare a avut-o și aportul de populație migratoare (de ordinul câtorva zeci de mii) sau strămutată (cazul adrianopoliților aduși de Krum), ea putând ajunge până la cel mult un sfert în generațiile „descălecărilor”, pentru a se reduce apoi gradual, în funcție de pierderile pe câmpurile de luptă și, într-o măsură mai redusă, de efectele asimilării. Deși lapidare, izvoarele literare ne aduc și câteva mărturii despre modul în care funcționa o astfel de formațiune protostatală, a cărei societate era scindată pe falii etno-sociale, religioase și de model economic. Ne limităm aici la un exemplu aferent - întrucât pentru „perioada Chopon” nu dispunem de date directe - epocii „Gothia”. După cum reține Acta Sanctorum cu referire la pătimirile Sfântului Sava Gotul, în formațiunea politică de care ne ocupăm exista o însemnată rețea de localități (rurale și chiar urbane), pe care dregătorii elitei politico-militare, în acea epocă vizigotă, le vizitau doar rar, în îndeplinirea unor sarcini administrative, pentru a căror ducere la îndeplinire era utilă o gardă armată însoțitoare; o altă elită, nu neapărat emergentă din populația autohtonă, este cea a preoților creștini, care relaționează mult mai îndeaproape cu localnicii și își exercită propriul status-rol fără o subordonare formală față de autoritatea vizigotă dominantă. Să reținem și detaliul, aparent minor, că cel puțin unul dintre centrele administrative ale Gothiei se găsea în imediata apropiere a râului Buzău - numit cu denumirea sa antică Mousaion, din care derivă, fără dubiu, și antroponimul Musokios, întâlnit (iată, deloc întâmplător) în relație directă cu același teritoriu (cu aceeași formațiune politică), două veacuri mai târziu.

CAZUL GHEORGHE APOSTOL.

 

CAZUL GHEORGHE APOSTOL

 În ziua de 20 aprilie 1954 a fost dat publicităţii un comunicat privind hotărârile adoptate în ziua precedentă de Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. În document se menţiona că, pentru întărirea continuă a muncii de partid, s-a decis separarea funcţiilor de partid de cele de stat şi întărirea conducerii colective. În acest scop, Secretariatul C.C. al P.M.R. urma să fie compus din 4 membri (în loc de 5), care nu deţineau funcţii în guvern. A fost aprobată propunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de a se renunţa la funcţia de secretar general al C.C., pe care el o deţinea din octombrie 1945, şi a se înfiinţa funcţia de prim-secretar al C.C. al P.M.R. Ca urmare a acestei hotărâri, Plenara l-a ales pe Gheorghe Apostol în funcţia de prim-secretar al C.C., iar pe Nicolae Ceauşescu, Mihai Dalea şi János Fázekaş în cea de secretari ai C.C. al P.M.R. Aceste hotărâri se înscriau pe linia deciziilor luate la Moscova, unde, după moartea lui Stalin, s-a hotărât despărţirea funcţiilor de partid de cele de stat. Ele au fost aplicate şi în celelalte ţări socialiste, care urmau cu fidelitate modelul impus de „fratele mai mare”. Alegerea lui Gheorghe Apostol în cea mai înaltă demnitate din cadrul Partidului Muncitoresc Român - singurul partid politic din România - nu a fost o surpriză. El era un vechi membru al P.C.R. (din 1934) şi colaborator apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. După 23 august 1944 a îndeplinit funcţii importante, precum cea de preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Ales membru al C.C. al P.C.R. la Conferinţa Naţională din 1945, a devenit membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în februarie 1948 şi al Secretariatului C.C. al P.M.R. în 1952. În noua calitate de prim-secretar al C.C. al P.M.R., Gheorghe Apostol a avut unele iniţiative pozitive, între care o mai mare deschidere spre elita intelectuală. Pe această linie se înscrie apariţia unor noi reviste literare („Steaua”, la Cluj, „Iaşul literar”, în capitala Moldovei), intrarea României în Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.), înfiinţarea Filarmonicii de Stat din Cluj ş.a. Pe timpul mandatului său, Gheorghe Apostol s-a considerat locţiitorul lui Gheorghiu-Dej şi nu adevăratul lider al P.M.R. De aceea, când, în septembrie 1955, Gheorghiu-Dej a decis să reia conducerea partidului, Gheorghe Apostol nu numai că nu s-a opus, dar a fost întrutotul de acord. El însuşi avea să scrie că Gheorghiu-Dej „s-a sfătuit în prealabil cu mine. El mi-a demonstrat că este necesar să revină în această funcţie, fiindcă ne aşteptam la acţiuni neplăcute cu Hruşciov în relaţiile noastre de partid şi de stat şi trebuia să aibă un interlocutor pe măsură”. Ca urmare, Plenara C.C. al P.M.R. din 30 septembrie-1 octombrie 1954 l-a ales pe Gheorghiu-Dej în funcţia de prim-secretar al C.C. al P.M.R. Ca urmare, Gheorghe Apostol a rămas membru al Biroului Politic, fiind trecut în funcţia de preşedinte al Consiliului Central al Sindicatelor din România. În 1961 a devenit prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Gheorghe Apostol a continuat să fie un susţinător fidel al lui Gheorghiu-Dej, care, la rândul său, îl aprecia pentru claritatea ideilor şi capacitatea sa organizatorică. O mărturie în acest sens este şi faptul că primul secretar a stabilit ca de fiecare dată când el lipsea din ţară, şedinţele Biroului Politic al C.C. al P.M.R. să fie conduse de Gheorghe Apostol. Pe această bază, el a ajuns la concluzia că îi va succede în funcţie lui Gheorghiu-Dej, în eventualitatea dispariţiei acestuia. La 19 martie 1965, Gheorghiu-Dej a încetat din viaţă, dar Plenara C.C. al P.M.R. l-a ales prim-secretar pe Nicolae Ceauşescu. Congresul din 19-24 iulie 1965 a stabilit schimbarea denumirii Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român şi instituirea funcţiei de secretar general al C.C. al P.C.R., în care a fost ales Nicolae Ceauşescu. În 1969, Nicolae Ceauşescu a devenit secretarul general al Partidului Comunist Român, iar în 1974 preşedintele Republicii Socialiste România. La Congresul din 1965, Gheorghe Apostol a fost ales în Comitetul Executiv şi în Prezidiul Permanent; la următorul Congres, din 1969, el nu a mai fost ales în Comitetul Central. A fost trecut la „munca de jos”, mai întâi ca director la Rezervele de Stat (1969-1975), după care a fost trimis departe de ţară, în America Latină, ca ambasador, mai întâi în Argentina, apoi în Uruguay şi Brazilia (1977-1988). Evident că această marginalizare l-a afectat pe Gheorghe Apostol, care a început să adopte o atitudine tot mai critică faţă de Nicolae Ceauşescu. Secretarul general al P.C.R. a fost informat despre poziţia lui Apostol, drept care a decis rechemarea sa în ţară. În drum spre patrie, Gheorghe Apostol s-a oprit la Londra, unde a acordat un amplu interviu postului de radio BBC, în care şi-a exprimat dezacordul faţă de politica lui Nicolae Ceauşescu, faţă de cultul personalităţii acestuia, care adusese România în pragul dezastrului. A pus condiţia ca acest interviu să fie dufuzat după moartea sa. Întors în ţară, Gheorghe Apostol a luat legătura cu unii foşti activişti de partid marginalizaţi de Ceauşescu. A fost iniţiatorul „Scrisorii celor şase”, difuzată la 11 martie 1989 de posturile de radio BBC, Europa Liberă şi Vocea Americii, în care se făcea o aspră critică la adresa politicii lui Nicolae Ceauşescu. Scrisoarea, adresată „preşedintelui Nicolae Ceauşescu”, începea cu următoarele cuvinte: „În momentul în care însăşi ideea de socialism, pentru care noi am luptat, este discreditată prin politica dumneavoastră şi când ţara noastră este izolată în Europa, ne-am hotărât să luăm poziţie. Ne dăm perfect seama că făcând aceasta ne riscăm libertatea şi poate chiar vieţile noastre. Dar simţim de datoria noastră să apelăm la Dvs. pentru a schimba cursul actual, înainte de a fi prea târziu”. Semnatarii scrisorii erau: „Gheorghe Apostol - fost membru al Biroului Politic şi preşedinte al sindicatelor; Alexandru Bârlădeanu - fost membru al Biroului Politic şi preşedintele C.S.P. (Comitetului de Stat al Planificării), Corneliu Mănescu - fost ministru al Afacerilor Externe şi preşedinte al Adunării Generale a O.N.U., Constantin Pârvulescu - membru fondator al P.C.R., Grigore Răceanu - veteran al P.C.R., Silviu Brucan - fost redactor-şef adjunct al „Scânteii””. Imediat după difuzare, „Scrisoarea celor şase” a constituit obiectul unei şedinţe speciale a Comitetului Politic Executiv, convocată de Nicolae Ceuşescu. Cu acest prilej, el a prezentat mai întâi situaţia lui Mircea Răceanu, care fusese arestat pentru activitate de spionaj în favoarea S.U.A. Şedinţa, din 13 martie 1989, a fost prezidată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român. La şedinţă au participat tovarăşii: Bobu Emil, Ceauşescu Elena, Ciobanu Lina, Coman Ion, Constantin Nicolae, Dăscălescu Constantin, Dincă Ion, Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Niculescu Paul, Olteanu Constantin, Oprea Gheorghe, Pană Gheorghe, Popescu Dumitru, Rădulescu Gheorghe, Andrei Ştefan, Bălan Radu, David Gheorghe, Giosan Nicolae, Gâdea Suzana, Ibănescu Neculai, Milea Vasile, Mureşan Ana, Pacoste Cornel, Postelnicu Tudor, Radu Constantin, Radu Ion, Stoian Ion, Toma Ioan, Totu Ioan, Ursu Ion. Au fost invitaţi tovarăşii: Petrescu Barbu, Bărbulescu Vasile, Curticeanu Silviu, Sârbu Ion şi Florescu Eugen. Conform steneogramei ședinței din 13 martie 1989 a Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, singurul care a făcut aprecieri a fost Nicolae Ceauşescu, din când în când intervenind şi Elena Ceauşescu. Ceilalţi membri ai CPEx s-au mulţumit să asculte informarea şi aprecierile secretarului general. Limbajul folosit de acesta amintea de anii ’50, când controlul de partid şi de stat asupra fiecărui individ era total. El a mers până acolo încât i-a calificat pe acei foşti activişti de partid care adoptaseră o altă atitudine decât a sa ca fiind „o adunătură de declasaţi politic şi social şi moral”. Aşadar, Gheorghe Apostol, care, în 1954-1955, ocupase cea mai înaltă funcţie în conducerea P.M.R., a devenit, după 24 de ani, „derbedeu politic” - trădător, declasat moral şi politic. Desigur, rivalitatea dintre cei doi lideri comunişti - Apostol şi Ceauşescu - a avut un rol important la ajungerea la o asemenea situaţie, dar nu mai puţin adevărat este că a existat şi o viziune diferită privind evoluţia României, mai ales după ce Gorbaciov a lansat teoriile sale privind perestroika. În timp ce Nicolae Ceauşescu era extrem de ostil faţă de iniţiativa liderului sovietic, Gheorghe Apostol considera necesară o reformare a socialismului, încetarea abuzurilor şi ilegalităţilor, respectarea Constituţiei, ieşirea României din starea de izolare internaţională în care ajunsese. „Scrisoarea celor şase” s-a bucurat de o excepţională mediatizare în Occident, iar numele lui Gheorghe Apostol reapăruse în spaţiul public, ca un adversar al lui Nicolae Ceauşescu. După înlăturarea dictatorului, la 22 decembrie 1989, autorii „Scrisorii celor şase” au cunoscut evoluţii cu totul diferite. Sliviu Brucan a devenit „ideologul” noului regim, făcând parte din conducerea Frontului Salvării Naţionale; Alexandru Bârlădeanu a fost invitat să participe la elaborarea Comunicatului către ţară al Consiliului FSN şi a ajuns preşedintele Senatului României; Corneliu Mănescu a fost cooptat în Consiliul F.S.N. şi a fost ales preşedintele Comisiei de politică externă a Senatului României; Constantin Pârvulescu a relatat la TVR despre „istoricul” scrisorii şi conflictele sale cu Nicolae Ceauşescu. Situaţia cea mai ingrată a avut-o Gheorghe Apostol. Considerându-se, şi fiind în mod real, un opozant al lui Nicolae Ceauşescu, el s-a considerat îndreptăţit să se implice în trasarea liniilor de evoluţie a statului român după fuga dictatorului. A venit în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 la Comitetul Central pentru a se alătura echipei care prelua conducerea ţării, dar nu a fost primit în sala în care aveau loc discuţiile privind constituirea F.S.N. Apoi a încercat să-şi exprime la TV adeziunea la revoluţie, dar nici aici nu a fost acceptat. Având în vedere faptul că era figura cea mai proeminentă din cadrul P.C.R. care semnase „Scrisoarea celor şase”, asemenea acte de respingere păreau a fi de neînţeles. O analiză mai atentă a situaţiei din 22 decembrie şi din zilele următoare conduce la concluzia că cel care a dat „cuvânt de ordine” ca Gheorghe Apostol să fie blocat de peste tot s-a numit Silviu Brucan, care s-a erijat în iniţiatorul şi autorul „Scrisorii celor şase”. În plus, a urmărit ca fostul prim-secretar al C.C. al P.M.R. să nu aibă posibilitatea de a vorbi despre anii în care Brucan a fost „mâna dreaptă” a lui Iosif Chişinevschi şi promova cu mult sârg principiul stalinist potrivit căruia pe măsura înaintării spre socialism, „lupta de clasă se ascute”, iar duşmanii trebuiau lichidaţi; pe această bază, mulţi adversari ai regimului au fost arestaţi, găsindu-şi sfârşitul în închisori. Din ideolog bolşevic, Brucan a devenit promotorul democraţiei de tip occidental, iar trecutul său era ocultat. La rândul său, Gheorghe Apostol a rămas să-şi expună punctele de vedere într-o carte apărută în regie proprie. Evoluţia lui Gheorghe Apostol constituie o mărturie elocventă a faptului că cei 45 de ani nu pot fi trataţi linear, că au existat mai multe „feţe” ale comunismului, care se cuvin a fi analizate şi cunoscute pe bază de documente. 

MAREA CRIZĂ ÎN ROMÂNIA.

 

MAREA CRIZĂ ÎN ROMÂNIA

 România este una dintre țările sărace ale continentului European, în comparație cu statele vest-occidentale, evident. Între noi și Occident există încă un decalaj, la nivel de dezvoltare economică, este adevărat mult mai redus decât la începutul anilor 90. În plus, istoria României a fost marcată de câteva perioade cumplite pentru populație atât din punct de vedere economic, dar și social. Sunt cele mai negre din istoria modernă a țării noastre.

Peste 300.000 de șomeri și sinucideri pe bandă rulantă: Cel mai mare dezastru economic din istoria României a avut loc în perioada interbelică. La începutul anilor 30, România se cufundase într-o criză profundă, cu o populație de rând ajunsă la limita supraviețuirii. Dezastrul s-a propagat din Statele Unite ale Americii. După Primul Război Mondial au urmat, în America, „the roaring 20’s”, o prosperitate fără precedent în care s-au cuibărit însă germenii dezastrului. Bancherii și industriașii au devenit modele de urmat, industria înflorise, oamenii se îmbogățeau iar producția crescuse peste măsură, însă, fără acoperire pe piața reală. Oferta devenise cu mult mai mare decât cererea. Visul american era alimentat și de jocul la bursă. Oamenii se împrumutau la bănci pentru a putea intra în joc cu gândul de a se îmbogăți. Au apărut  așa numitele „bule speculative”, ilegalitățile, iar valoarea împrumuturilor a depășit cu mult valoarea câștigurilor. Și a venit „joia neagră”. Adică data de 24 octombrie 1929. La New York, pe Wall Street, centrul speculațiilor bursiere, totul s-a prăbușit. Cu o zi înainte au fost vândute haotic peste 2,6 milioane de acțiuni. Brokerii din bula speculativă au dat peste 120 de milioane de dolari unor investitori străini care au părăsit țara. Toată lumea vindea. Nimeni nu cumpăra. Echilibrul bursei s-a prăbușit. Prăbușirea a durat constant timp de două săptămâni. Implicațiile au fost devastatoare. Sute de mii de oameni au sărăcit imediat. Au ajuns efectiv în stradă și la cantina săracilor. Unda de șoc a lovit prima dată Europa și mai apoi întreaga lume. Începuse Marea Criză Economică. România, aflată la capătul Europei Centrale a fost lovită de criză în 1930. Devenită „România Mare” după Primul Război Mondial, cu un teritoriu și o populație mult crescută, țara noastră era un stat fragil. Mai bine de 78% din populație era formată din țărani. Industria ca și urbanizarea erau încă în dezvoltare. Marea împroprietărire din anii 20 nu a făcut decât să complice lucrurile. A fost fărâmițată marea proprietate funciară a moșierilor, mult mai productivă și deja dotată cu tehnologie de ultimă oră, pentru acele vremuri, în multe zone ale țării. Țăranii s-au trezit cu loturi mici pe care nu le puteau lucra eficient și nici nu puteau scoate producții performante. Pentru a prospera s-au împrumutat masiv la bănci. „Agricultura nu se mai face azi numai cu oasele. Trebuie să ne grăbim şi noi ca să nu ne dea cumpăna lumii peste cap. Credit, organizare şi educaţie sunt Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh al agriculturii române”, preciza Ion Mihalache, ministrul Agriculturii la acea vreme, în manifestul „O Scrisoare către plugari”. Țăranii, însă, în mare parte fără școală, s-au împrumutat dar nu știau să facă agricultură modernă, pentru standardele vremii. În aceste condiții o parte s-au trezit falimentari. Doar la orașe exista o putere reală de cumpărare și posibilitate de afaceri, fie prin lucrul cu statul, de multe cu dedicație și fraudulos, fie prin industrializare, deschidere de bănci sau diferite profesii bănoase. În 1929 dar și în 1930, pentru agricultorii români a fost un an foarte bun. Părea că țăranilor le-a pus Dumnezeu mâna în cap. Din cauza prăbușirii bursei din New York, prețurile au scăzut însă dramatic. În plus, grâul american, procesat mai rapid prin metode mai moderne era mai ieftin, și implicit preferat pe piețele europene. Prețul chintalului de grâu nu mai acoperea nici măcar cheltuielile iar prețurile la produsele agricole au scăzut cu 70%. A fost un dezastru total. În România, moșierii au ajuns faliți, iar țăranii nici nu mai aveau ce mânca. Cei din urmă au rămas și cu datorii în bancă și fără bani. În curând aveau să rămână și fără pământ. Impactul social al crizei a fost cumplit în România. În anul 1932 peste 2,5 milioane de agricultori aveau datorii neachitate, la bănci, în valoare de 52 de miliarde de lei. La grâu și petrol, exporturile românești au scăzut cu mai mult de jumătate. Au venit prăbușiri în lanț. Între 1930 și 1933 peste 500 de fabrici s-au închis iar peste 300.000 de români au fost concediați. Producția industrială a scăzut cu peste 28,4 miliarde lei. Patronii falimentați dar și angajații rămași fără loc de muncă se sinucideau pe capete. „România numără foarte mulţi şomeri, dar nu s-a gândit nimeni până acum să încerce o statistică. Ne putem face totuşi o idee destul de documentată trecând prin faţa Azilului de noapte, prin piaţa Halelor Centrale sau prin grădinile publice. Sunt colţuri din Cişmigiu, care par animate de cadavre automate; sediul şomerilor, locul lor de întâlnire şi consolare reciprocă, în aşteptarea timpurilor mai bune. Se găsesc printre ei oameni care au fost până mai ieri funcţionari cu oarecare vază, lucrători care îşi cunosc bine meseria, absolvenţi ai diverselor şcoli de specialitate, în sfârşit, oameni capabili să muncească şi să producă, dar cărora nu li se oferă posibilitatea.”, se arata în revista „Realitatea ilustrată” din 1930.

DESPRE RĂZBOIUL DIN UCRAINA.

 

DESPRE RĂZBOIUL DIN UCRAINA

 Eu am înțeles faptul că Ucraina nu a avut loc de întors și nici alternative de adoptat ca decizii, atunci când a fost amenințată cu forța, și, apoi, când a fost invadată de acea forță a Federației Ruse, trimisă de Putin să desființeze Ucraina ca națiune, cu obiectivele de etapă schimbarea regimului de la Kiev („denazificarea”), distrugerea puterii militare ucrainiene („demilitarizarea”) și alungarea administrației kievene de pe toate teritoriile cucerite de rușii care i-au sprijinit pe separatiștii din Donbas („oprirea genocidului” prin umilirea rusofonilor). Ucraina a fost sprijinită în armamente, în plan logistic, financiar, diplomatic, moral, umanitar și de altă natură de Statele Unite, în primul rând și de restul Europei civilizate, în al doilea rând, de la bun început. Cu precizarea că Statele Unite au avut tot de la început o datorie morală să sprijine Ucraina cu tot ce avea nevoie pentru propria sa apărare. Obligație morală (deci nu juridică) decurgând din faptul că Administrația Clinton a convins Ucraina în 1995 să îi vândă ei armele nucleare, moștenite pe teritoriul ucrainian de la Uniunea Sovietică, lăsând Ucraina fără nicio garanție strategică de securitate, alta decât promisiunea Rusiei că va fi alături de Ucraina și nu împotriva ei. Iar în 2014, Administrația Obama a încurajat prin înalți demnitari americani manifestații de stradă (Maidan) împotriva președintelui ucrainian marionetă a Kremlinului, care au dus la fuga acestuia, la anexarea Peninsulei Crimeea la Federația Rusă și la războiul civil cu separatiștii din Donbas. După care aceeași Administrație Obama a ajutat Ucraina, dar nu cu arme ori muniții, ci cu cearceafuri, pături și se pare ceva căști. Așa cum, în 2021 și începutul lui 2022, Administrația Biden a fost cea care a sugerat Ucrainei că ar fi bine să cedeze la presiunile, de fapt la amenințarea directă a Rusiei lui Putin și să renunțe la soluționarea pe cale militară a războiului civil (nu i s-a zis niciodată oficial așa, dar asta era de fapt) separatist din Donbas. Nici în 1995, nici în 2014, nici în 2021-2022, Statele Unite nu au încheiat vreun tratat bilateral, de asistență militară sau de securitate, prin care America să își asume vreo obligație de tip Articolul 5 din Tratatul NATO, adică să considere că un atac asupra Ucrainei ar fi fost un atac asupra Statelor Unite. Motivul evident pentru care nu au făcut-o a fost că Ucraina ar fi trebuit apărată cu arma în mână de Rusia, iar Rusia este o mare putere nucleară, cu un arsenal chiar mai numeros decât al Americii. Ori, o confruntare militară directă între Statele Unite și Federația Rusă, chiar și numai pe teatrul de război din Ucraina, ar putea escalda într-un război nuclear, mai ales dacă Rusia vede că, din punct de vedere militar convențional, este mai slabă decât o zecime din puterea militară a Americii. Pe reținerea asta strategică a americanilor a contat și Putin (a mai contat el și pe altele), atunci când, în momentul declanșării agresiunii, în dimineața zilei de 24 februarie 2022, a insistat pe faptul că oricine ar interveni militar în favoarea Ucrainei va suferi o ripostă rusească „cum nu s-a mai văzut în istorie” (ghici ciupercă nucleară ce-i?). Așa că a rămas ca Ucraina să se apere de invazia din 2022 cu ce arme anti-tanc și anti-elicopter primise de la americani până în 2020 (pe timpul Administrației Trump), precum și cu armele de sorginte sovietică. Și s-a apărat excelent, în primele zile sau chiar primele două săptămâni. Invazia rușilor fusese lansată pe trei direcții, dintre care una spre capitala Kiev, iar ucrainienii au reușit să nu permită rușilor nici aducerea desantului aerian, nici controlul deplin al spațiului aerian și nici înaintarea în marș, pe nicio direcție. În mod normal, războiul ăsta nu ar fi trebuit declanșat niciodată, nu din rațiuni morale (nu e nicio morală în război, decât în limita dreptului umanitar), ci din rațiuni de artă și știință militară, în sensul că nici obiectivele propuse nu puteau fi atinse prin război (de aceea Putin i-a și zis războiului „operație militară special”), dar nici forța pregătită pentru invazie nu ar fi fost capabilă de vreo victorie împotriva ucrainienilor. Deci războiul a început, ucrainienii s-au apărat, retragerea rușilor de pe direcția spre Kiev ar fi putut constitui o victorie strategică, dar războiul nu s-a oprit nici măcar atunci. După primele săptămâni, acesta s-a transformat în război de uzură, ceea ce a schimbat obiectivul lui strategic de ambele părți. Rușii au adoptat obiectivul de anihilare a civilizației de tip occidental din Ucraina, cu obiectivul final și îndepărtat de ștergere a națiunii ucrainiene și de pe hartă, dar și din istorie, rămânând în locul ei o simplă provincie rusească. Așa că s-au apucat să alunge ucrainienii din case, locuri de muncă, școli, spitale, locuri de joacă cu milioanele (se pare că sunt cel puțin 11 milioane de ucrainieni și astăzi dislocați intern ori refugiați în alte state), să comită crime de război și crime împotriva umanității, să răpească copii ucrainieni cu zecile de mii, să distrugă localități, să lovească surse de energie, să amenințe cu catastrofe nucleare, ocupând centralele nucleare din zona de intervenție, să împânzească zeci de kilometri pătrați cu câmpuri de mine și altele asemenea. La rândul lor, ucrainienii au adoptat obiectivul de uzare a puterii militare convenționale a rușilor până la nivelul de la care Moscova nu ar mai fi putut amenința militar convențional nicio altă țară europeană, nici măcar micuța Republica Moldova. Așa că și-au schimbat tactica pe teatrul de război, nu au lovit obiective și centre de gravitație care ar fi adus o victorie rapidă pe anumite raioane militare - o victorie asupra întregii forțe rusești din Ucraina, fără lovirea teritoriului rusesc în adâncime operativă sau chiar strategică este practic imposibil de obținut, așa cum Ucraina, cu tot ajutorul primit din Occident, nu va putea niciodată să elibereze prin acțiuni militare și mai ales să mențină sub control militar Peninsula Crimeea -, apoi au ratat contraofensiva din vara lui 2022, au menținut cât au putut anumite aliniamente și au apărat cât mai bine anumite obiective, pentru ca rușii să moară acolo cu sutele pe zi și au răspuns cum au putut restricțiilor în primirea și folosirea armamentelor ofenisive (mai ales tancuri și rachete), impuse de Adminstrația Biden. S-a ajuns astfel la situația de prelungire a războiului de trei ani încoace, cu pierderi de vieți omenești pe teatrul de acțiuni militare cu sutele de mii de fiecare parte, cu extinse distrugeri (localități întregi au fost practic aduse la nivelul solului), cu bulversări de viață civilă afectând practic întreaga populație a Ucrainei, cu economia redusă la mai puțin de jumătate, cu căile de navigație maritimă nesigure și pentru o vreme chiar interzise și mai ales fără nicio perspectivă de victorie, de nicio parte. Mai ales pentru că victoria ar însemna atingerea obiectivelor ulterioare ale războiului (anihilarea Ucrainei, respectiv uzarea până la imposibilitatea refacerii a puterii militare convenționale rusești), ceea ce este practic imposibil, în viitorul previzibil. Aceasta este situația, descrisă sumar și cinic (adică fără să condamn cruzimea, crimele, inumanitatea de pe teatrul de război), în care noua Administrație Trump a promis în campania electorală și și-a propus după începerea mandatului să oprească acest război. Ceea ce ar însemna și o schimbare radicală de strategie americană în Ucraina. În sensul că noua Administrație Trump nu mai vrea prelungirea războiului până la atingerea obiectivului de uzare definitivă a componentei convenționale a puterii militare rusești, ci vrea încetarea ostilităților prin negocieri care să nu stabilească un învingător sau un învins. Dar și fără să rezolve pacea propriu-zisă, care înseamnă, în plus față de oprirea războiului (încetarea focului, despărțirea forțelor în contact, interpunerea de forțe internaționale de monitorizare a încetării luptelor, schimburile de prizonieri etc.), convenirea statutului teritoriilor ocupate, despăgubiri de război, reîntoarcerea populației alungate, reconstrucția post-conflict și așa mai departe. Inclusiv garanțiile de securitate și de pace durabilă. Spre deosebire de toate celelalte administrații americane, această administrație a propus Ucrainei un acord bilateral, cu o componentă de securitate explicită. Și anume asigurarea unei prezențe americane în zona de est a Ucrainei, dar nu ca forță armată, care să lupte alături de ucrainieni, ci ca prezență civilă, de exploatare (inițial de explorare) a unor pământuri rare, în contul ambelor țări. Prezență americană ce ar fi făcut practic imposibilă o altă agresiune militară a Rusiei asupra Ucrainei.  Condiția pe care au pus-o americanii ucrainienilor a fost să fie de acord să oprească războiul, deoarece doar după oprirea războiului ar fi putut intra exploratorii americani în acele pământuri rare. Deocamdată, președintele ucrainian Zelenski nu este de acord cu oprirea războiului fără declararea victoriei și fără pedepsirea regimului de la Kremlin pentru agresiune. Așa că tot ce putem face este să așteptăm, să vedem dacă se va răzgândi, ori va găsi alte soluții decât oferta americană, pentru atingerea obiectivelor pe care și le-a propus.