DE PRIN ... BOLOJANISTAN.

 

DE PRIN … BOLOJANISTAN

1. Viorel Cataramă îl acuză pe Bolojan de megalomanie: „Mesia, Moise, aducătorul luminii. A devenit un fel de Ceaușescu 2.0”:

 Viorel Cataramă a lansat un nou atac la adresa lui Ilie Bolojan, pe care îl compară cu Nicolae Ceaușescu și îl acuză de construirea unui „cult al personalității” susținut prin propagandă și campanii online. Omul de afaceri Viorel Cataramă lansează un nou atac public la adresa lui Ilie Bolojan, într-un moment politic tensionat, marcat de votarea moțiunii de cenzură care a dus la căderea Guvernului.

 Omul de afaceri Viorel Cataramă revine cu o serie de acuzații extrem de dure la adresa fostului premier Ilie Bolojan, într-un context politic în care, înainte de votarea moțiunii de cenzură care a dus la căderea Guvernului, îi ceruse deja public demisia din funcţia de premier, dar şi de președinte al PNL, considerând că simpla inițiere a acestui demers parlamentar este un semnal clar al pierderii susținerii politice. În noua sa postare, însoțită și de o imagine sugestivă generată cu inteligență artificială, Viorel Cataramă îl acuză direct pe Ilie Bolojan că și-ar fi construit în jurul propriei persoane un veritabil „cult al personalității”, sugerând că acesta s-ar prezenta ca o figură indispensabilă pentru funcționarea statului, aproape mesianică, fără de care România nu ar putea progresa. În viziunea sa, această imagine ar fi întreținută și amplificată de o parte dintre lideri politici, dar și de mediul mediatic și online. „Pentru unii, Bolojan a devenit un fel de Ceaușescu 2.0. Nu prin comunism, ci prin cultul personalității, construit agresiv în jurul lui. Vă mai amintiți cum era promovat fostul dictator? Nicolae Ceaușescu s-a oprit totuși la «cel mai iubit fiu al poporului». Azi, Ilie Bolojan a trecut la un alt nivel: Mesia, Moise, aducătorul luminii ... urmează «cel mai iubit extraterestru din univers», asta dacă nu cumva Donald Trump declasifică între timp dosarele OZN! Pe vremuri, promotorii cultului personalitătii al lui Ceaușescu erau Emil Bobu, Constantin Dăscălescu, Manea Mănescu, Lina Ciobanu. Azi există Daniel Fenechiu, Laurențiu Leoreanu, Claudiu-Vasile Răcuci, Raluca Turcan ... plus televiziuni, influenceri și armate digitale. Istoria ne arată un lucru simplu: cultul personalității apare atunci când puterea începe să piardă contactul cu oamenii și are nevoie de propagandă ca să compenseze lipsa de încredere. Iar când majoritatea populației spune că țara merge într-o direcție greșită, apare întrebarea firească: de ce atâta promovare obsesivă, boți, troli și campanii online plătite cu bani grei (de la buget)? Poate că, la un moment dat, cineva sau chiar mama dlui. Bolojan, o femeie cu mult bun simț va spune: «gata Ilie, ajunge»!”, a scris liberalul pe Facebook. El a încheiat postarea cu un mesaj adresat criticilor săi. „NB: Iar celor care răspund doar cu insulte și atacuri la persoană, le transmit atât: calmul argumentelor valorează mai mult decât isteria etichetelor”, a concluzionat Viorel Cataramă.

2. Care sunt opțiunile lui Nicușor Dan pentru viitorul premier și coaliția de guvernare. Cu sau fără suveraniști?/Scandalul de la moțiune a scos la lumină dobitocii din Parlament, ajunși pe listele electorale la recomandarea securiștilor. Cine răspunde?

 Moțiunea de cenzură, împotriva lui Ilie Bolojan, s-a făcut, dacă nu sub coordonarea, în mod sigur cu girul lui Nicușor Dan și a puterii lui prezidențiale, pentru că, la acest capitol, bineînțeles că adăugăm și instituțiile statului, mai ales serviciile secrete, care au un rol subteran bine determinat, chiar și în momente de moțiune sau mai ales în astfel de momente.  Dacă el a generat această problemă, bineînțeles că problema, apropo de matematică, va fi rezolvată conform dorințelor celui care a provocat‑o. Și ne gândim la următorul guvern și la următoarea coaliție de guvernare prin prisma intereselor lui Nicușor Dan. Desigur că aceste interese se vor lovi de taberele aflate în dispută, care nu sunt taberele partidelor politice. Sunt tabere care se sprijină unele pe Factorul Extern, altele se sprijină și pe Factorul Extern, și pe Factorul Intern. În mod normal, Nicușor Dan ar dori să impună un tehnocrat, din mai multe motive. În primul rând, să îi dăm credit unui om care se pricepe mult mai bine decât Ilie Bolojan la macroeconomie și să nu mai avem dureri de cap; unui om care să nu aibă ambiții de reprezentare externă a României și atunci îi lasă posibilitatea lui Nicușor Dan să fructifice aceste relaționări externe (nu era cazul lui Ilie Bolojan; acesta dorea să se remarce în plan extern); și, trei, să nu aibă ambiții politice în plan intern, pentru că atunci va folosi funcția de premier ca o trambulină pentru a stabili o autoritate superioară, din punct de vedere politic, în plan public. Asta este ceea ce a făcut Bolojan. Deci Nicușor Dan ar vrea unul total diferit de Bolojan din aceste puncte de vedere.Iar plafonul numărul 2 de opțiune este din partea cărui partid să se propună un asemenea premier necesar, cu acest portret‑robot, pentru ca să reușească să țină unită coaliția de guvernare? Probabil că, în viziunea lui Nicușor Dan, în această postură se află PNL‑ul, pentru că PNL‑ul, dacă ar fi momit cu poziția de premier, n‑ar mai pleca de la guvernare și atunci această coaliție, așa‑zis „europeană”, s‑ar putea reface.

 De la PNL, de la PNL, dacă PSD‑ul n‑ar avea nimic de spus, USR‑ul nici atât, că n‑au dreptul. Dar, repet, de la PNL, de la PNL, dar cine? Pentru că și acolo sunt tabere. Există cel puțin trei tabere în acest moment: există tabăra lui Bolojan, există tabăra anti‑Bolojan și există tabăra care se opune celor două tabere. Și atunci, Nicușor Dan, având o problemă să nominalizeze pe cineva din tabăra lui Bolojan (pentru că atunci e limpede că ar fi dificil să se înțeleagă cu un supus al lui Bolojan în calitate de premier) va trebui să aleagă dintre celelalte două tabere: tabăra anti‑Bolojan și tabăra anti‑două‑tabere, cum ar veni. Aici este „cuiul lui Pepelea” și cred că v‑am creionat cât de cât cam unde, în mod teoretic, va merge opțiunea lui Nicușor Dan. Dacă opțiunea PNL‑ului ar fi fost, deja, să decidă reîntoarcerea la guvernare, pentru Nicușor Dan ar fi existat și opțiunea tehnocratului independent din punct de vedere politic. Însă eu nu văd altă modalitate prin care să poată să momească PNL‑ul să se întoarcă la guvernare. PNL‑ul, bineînțeles, joacă foarte tare. Ei nu știu pentru cine joacă foarte tare, că și acolo sunt multe păreri.

 Mai rămâne un filtru: dacă viitoarea coaliție se va face cu sau fără suveraniști. Din punctul de vedere al lui Nicușor Dan, vrea să o facă fără suveraniști. Dacă, însă, PNL și USR, sau o parte din PNL și o parte din USR, sau tot USR-ul, vor să rămână în opoziție, după această moțiune de cenzură teoretic pierdută de către Ilie Bolojan, atunci se va pune problema voturilor, a voturilor de la AUR, după cum am spus. Și Nicușor Dan va fi obligat, neavând timp să‑și facă, încă, un partid al său (ăla de care vorbeam eu, partidul conservator, cu 10-15% în Parlament; n‑a mai avut timp să‑l facă), va fi obligat să discute și cu AUR, care ar putea să dea lovitura în acel moment de criză, dacă PNL-ul sau o parte din PNL și USR-ul nu mai vor să se întoarcă la guvernare, și să intre la guvernare. Și să ceară acele portofolii de tip suveranist, sau acele portofolii care pot să asigure o componentă suveranistă importantă a viitoarei guvernări.

 Acest scandal de la moțiune, dacă l‑ați privit pe ecranele televizoarelor sau ați citit știrile, ați ascultat radiourile, prieteni, v‑a adus la lumină niște oameni pe care nu i‑ați cunoscut, pe care nu i‑ați văzut, pe care nu i‑ați auzit, care sunt, de aproape un an și jumătate, parlamentari ai României. Nu i‑ați văzut, pentru că nu au fost în stare să vorbească, ca să fie remarcați; nu i‑ați auzit, pentru că nu știu să vorbească și n‑au nimic de spus; au stat ascunși și au încasat bani. Cum au ieșit la lumină? Din nevoia liderilor de a‑i licita. Și atunci unii, ăia de la POT, care au plecat, și-au făcut și partid cu ocazia asta, ca să profite de mediatizare, s‑au dus și au negociat cu Bolojan și atunci lumea i‑a băgat în seamă. Alții, de la PACE, invers, au fost printre inițiatorii moțiunii de cenzură alături de PSD. Și i‑ați văzut și pe ei. În orice caz, ei sunt mult mai mulți. Se vorbește despre aceștia care au fost remarcați în aceste zile; sunt cel puțin 40-50 de oameni de care v-ați îngrozit, pe care eu i‑am numit, în lumina evoluției lor publice, „dobitocii din Parlament”. Dobitocii din Parlament ajunși pe listele electorale, nu oricum, prieteni (și asta este marea problemă a democrației românești) au trecut printr‑un filtru (e o chestie pe care nu pot să o dovedesc, dar este opinia mea în acest moment) - aceste liste electorale ale partidelor au trecut printr‑un filtru al securiștilor. În general, în afară de prietenii liderilor politici, restul n‑au fost aleși în baza meritelor. Restul au fost sugerați din „pădurile” patriei, de la serviciul secret ăla, de la serviciul secret celălalt, și așa mai departe. Și așa ne‑am căptușit cu niște partide care s‑au dezagregat: POT, din păcate și SOS; s‑ar putea să mai fie dezagregări și de acum înainte. Nu e exclus să se întâmple și cu partidele mai mari ce au pățit partidele mai mici. Și s‑a ajuns ca această democrație să fie reprezentată în Parlament de oameni de asemenea factură, dar să nu mai fie predictibilă, să nu mai știi ce să crezi, ce să faci sau cum să acționezi, tocmai din cauza unor asemenea personaje. Întrebarea mea, „Cine răspunde?”, este una pur retorică. Trebuie să răspundă toți cei care ar fi trebuit să aibă în grijă alcătuirea acestor liste: de la liderii de partid, care nu trebuiau să îi lase pe securiști să intre, până la securiști între ei și direcțiile de contrainformații din fiecare serviciu secret, care trebuiau să se sesizeze, să spună: „Uite ce face ofițerul ăla, uite ce face ofițerul ălălalt. Să-l pedepsim!”, bineînțeles, terminând cu președintele țării.

3. De ce dorim să avem un guvern „pro-occidental” și nu unul pur și simplu „pro-românesc”?

 În aproape fiecare campanie electorală din România apare aceeași formulă: „avem nevoie de un guvern pro-occidental”. Expresia este repetată de politicieni, analiști și de televiziuni ca un criteriu suprem de legitimitate politică. Rareori însă cineva pune întrebarea simplă: de ce nu vorbim, înainte de toate, despre nevoia unui guvern pro-românesc? După revoluția din 1848 dar si după Primul Război Mondial se punea aceeași întrebare. La fel după 1989. Această întrebare nu este un atac împotriva Occidentului și nicio pledoarie pentru izolare. Ea pornește dintr-o observație elementară: statele mature nu își definesc identitatea politică prin raportare permanentă la alții. Statele serioase își definesc guvernele prin capacitatea lor de a-și apăra interesul național. Americanii nu discută dacă administrația de la Washington este suficient de „pro-occidentală”. Ei vor un guvern care servește interesele Statelor Unite. Francezii nu votează pentru un executiv „pro-atlantic”, ci pentru unul care protejează economia, securitatea și influența Franței. Germania nu își judecă liderii după gradul de conformism geopolitic, ci după competența cu care apără interesele germane.Doar în statele nesigure pe propria suveranitate și care au comportament de colonii apare obsesia validării externe.

 Desigur, în cazul României, expresia „pro-occidental” are o explicație istorică legitimă. După 1989, România trebuia să aleagă clar între două direcții: revenirea în spațiul democratic occidental sau rămânerea într-o zonă gri dominată de instabilitate și influență post-sovietică. În anii ’90 și 2000, orientarea pro-occidentală a însemnat NATO, Uniunea Europeană, economie de piață, stat de drept și distanțare de modelul autoritar rusesc. A fost o alegere strategică necesară și, probabil, cea mai importantă alegere politică a României postcomuniste. Problema este că această orientare strategică s-a transformat treptat într-un reflex intelectual. În loc să fie un instrument pentru apărarea intereselor României, „pro-occidentalismul” a devenit uneori un substitut pentru ele, fiind identificat cu anti-comunismul. Astăzi, orice tentativă de a discuta lucid despre interesul economic, agricol, energetic sau diplomatic al României riscă să fie suspectată de „derapaj”, „naționalism” sau chiar „anti-occidentalism”. Nu contează dacă întrebarea este legitimă. Simplul fapt că ea afirmă existența unui interes românesc distinct devine suspect. Aici apare adevărata problemă: confuzia dintre parteneriat și obediență. Un stat matur poate fi aliat fidel fără să renunțe la propriile priorități. De fapt, exact așa funcționează marile democrații occidentale pe care pretindem că le admirăm. Statele Unite își urmăresc agresiv interesele economice și strategice. Franța își apără agricultura și industria chiar și împotriva unor presiuni externe. Germania negociază permanent în funcție de avantajul propriu. Polonia vorbește deschis despre interesul național polonez fără ca cineva să-i conteste apartenența la Occident. De aceea avem păreri diferite despre Acordul Mercosur - pentru că noi nu exportăm mașini Mercedes in America de Sud! Numai România pare uneori obligată să demonstreze constant că merită acceptată.

 Această stare de spirit vine și dintr-un complex istoric. Timp de decenii, românii au fost învățați că salvarea vine întotdeauna din exterior: de la marile puteri, de la instituții internaționale, de la „partenerii strategici”. În consecință, o parte a clasei politice a început să considere că principala ei misiune este să fie bine văzută afară, nu să fie respectată acasă. Dar un stat nu poate deveni cu adevărat respectat în exterior dacă nu se respectă mai întâi pe sine. A avea un guvern pro-românesc nu înseamnă ieșirea din NATO, ruptura de Uniunea Europeană sau ostilitate față de Occident. Înseamnă ceva mult mai simplu și mai normal: ca orice decizie majoră să fie evaluată în primul rând prin efectul ei asupra cetățenilor români. Este bună o anumită politică pentru economia României? Ajută ea agricultorii români? Protejează resursele țării? Crește siguranța românilor? Îi împiedică pe tineri să plece din țară? Consolidează statul român sau îl face mai dependent? Acestea ar trebui să fie întrebările centrale într-o democrație matură.

 România nu are nevoie de o clasă politică anti-occidentală. Dar nici de una care confundă loialitatea strategică cu lipsa de coloană vertebrală. Un parteneriat autentic presupune respect reciproc, nu relații de tutelă psihologică. În fond, adevărata maturitate politică începe în momentul în care o țară nu mai cere permisiunea de a avea propriile interese. România este parte a Occidentului. Tocmai de aceea ar trebui să învețe comportamentul statelor occidentale: să coopereze, să își respecte alianțele, dar să vorbească fără complexe despre interesul național. Un guvern bun pentru România nu trebuie să fie ales pentru că este „pro-occidental”, ci pentru că este competent, demn și capabil să apere interesele românilor în interiorul lumii occidentale din care facem parte.