CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND
AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE CENTRĂRII PREDĂRII PE FORMAREA DE COMPETENŢE
Printre
multele lucruri care s-au reproșat de-a lungul timpului predării istoriei în
învățământul preuniversitar s-a numărat, la loc de frunte, centrarea aproape
exclusivă pe transmiterea unor conținuturi istorice și a cunoștințelor
vehiculate de acestea către elevi, și, ignorarea, totală aproape, a formării
unor abilități/capacități practice prin care elevii să poată opera cu aceste
conținuturi, în sensul înțelegerii constantelor desfășurări proceselor –
faptelor - fenomenelor istorice, înțelegerii, în definitiv, a semnificației
reale pe care o are celebra sintagmă - „istoria se repetă”.
Astfel,
noile programe școlare la disciplina istorie, își propun ca, încă din
învățământul gimnazial, deja, elevii să înțeleagă faptul că istoria ca
disciplină școlară nu constă doar în „tocirea” unui ansamblu de date,
evenimente etc., ce pot duce la dezgustul pentru această disciplină, ci că ea
poate să-l ajute acum pe elev să-și dezvolte un întreg „arsenal” de competențe
prin care poate fi capabil să înțeleagă faptele – fenomenele istorice; mai ales
fenomenele – acestea fiind cele ce creează senzația de repetare a istoriei,
știindu-se că un fenomen istoric poate „îmbrăca” mai multe aspecte, poate duce
la apariția mai multor evenimente, situate, chiar, la distanțe mari în timp.
Astfel, elevul poate fi capabil să înțeleagă rădăcinile adânci în trecut ale
unor probleme ce au marcat societatea umană în anumite momente sau o marchează
chiar în prezent.
Predarea
istoriei pe competențe prezintă, așadar, un important avantaj →
dacă este centrată predarea conținuturilor istorice pe identificarea unor
fenomene, unor constante ale devenirii istorice, atunci elevii nu se vor mai
simți obligați să rețină tot felul de date, evenimente mai mult sau mai puțin
relevante; își vor forma, cel puțin teoretic, competențe de analiză istorică,
putând deveni mici „filosofi ai istoriei”.
Din
păcate sesizăm o carență gravă a programelor și, implicit, a manualelor - acestea impun profesorului parcurgerea obligatorie a unor teme concretizate în
diverse lecții. Acest tip de impunere nu poate contribui decât foarte parțial,
- în opinia noastră -, la formarea competențelor, mai ales a celor specifice.
De altfel, trecerea de la predarea centrată pe obiective de referință la
predarea centrată pe competențe s-a făcut, în mare măsură, „peste noapte”, prin
impunere „de sus”, trecere orchestrată de o întreagă propagandă conform căreia
predarea pe competențe încă din clasa a V-a ar duce automat la dezvoltarea unui
învățământ de calitate, care ar fi lipsit până acum României. Este ca și cum
cineva ar fi descoperit brusc un panaceu universal pentru problemele
învățământului românesc, ale lipsei sale de adecvare la noile realități etc.
Nu
negăm nicidecum importanța dobândirii de competențe, utilitatea acestora pentru
elevi, dar considerăm că-n stadiul actual competențele își au rostul, cu
adevărat, la clasele liceale unde capacitățile de gândire, analiză, sinteză ale
elevilor sunt, cel puțin teoretic, mult mai dezvoltate față de cele ale
elevilor din gimnaziu.
În
condițiile actuale când programa școlară este cea specifică perioadei predării
pe obiective de referință, trecerea la predarea pe competențe, - cel puțin în
învățământul gimnazial, este, oarecum, neavenită deoarece:
1. programa
de istorie care dezvoltă competențe generale/specifice ar trebui să vizeze teme
ceva mai practice, care, la rândul lor, să permită desprinderea și analiza
fenomenelor istorice, nu neapărat a evenimentelor.
2. aceiași
programă ar trebui să lase profesorului un grad mare de libertate în alegerea conținuturilor
istorice care, la rândul lor, să ajute la dezvoltarea competențelor. Cu alte
cuvinte, ar trebui ca, mai întâi, să existe niște manuale mai puțin centrate pe
conținuturi oarecum fixe, ci, pe conținuturi mai flexibile, - chiar
neobligatorii -, ce pot fi dezvoltate de profesor, și care i-ar putea permite,
cu adevărat, creionarea și desfășurarea unor activități de învățare ce-ar putea
duce, în final, la formarea și dezvoltarea competențelor. Ar trebui să existe,
așadar, manuale care doar să sugereze teme mari, ample de
predare/dezbatere/analiză, și, nu să impună, deja, o „standardizare” a
informațiilor istorice.
Totuși
ne întrebăm - este bine să forțăm predarea pe competențe încă de la clasa a
V-a? N-ar fi mai bine ca la clasele V-VIII sau, cel puțin, la clasele V-VI să
existe o programă centrată pe dobândirea unor cunoștințe istorice clare, fie
ele și „standardizate”? N-ar fi mai bine ca introducerea competențelor să se
facă undeva în clasele a VII-a, a VIII-a, când elevii au o capacitate de gândire-analiză
ceva mai dezvoltată? Cum ar putea elevii din clasele V, VI să înțeleagă și să
analizeze fenomene istorice? Să descopere constante în desfășurarea proceselor
istorice? Să înțeleagă și să accepte puncte de vedere nu doar diferite ci,
chiar, total contradictorii asupra acelorași evenimente și asupra, - uneori sau
în multe cazuri -, acelorași surse istorice? Cum ar putea ei înțelege că aproape
orice problemă la istorie naște controverse? Etc..
Este
clar, așadar, că predarea centrată pe competențe necesită o altă logică în
alcătuirea programei școlare, - în cazul nostru la istorie. Ne trebuie o
programă care să sugereze teme istorice bazate pe analiza unor
fenomene/fapte/procese, care să ne permită elaborarea unor conținuturi bazate
pe informații istorice specifice unor diverse perioade istorice →
de ex: la clasa a VI-a, atunci când se afirmă următoarele: în plan cultural,
Ludovic al XIV-lea a încurajat clasicismul și datorită faptului că se baza pe
moștenirea culturală greco-romană, dacă informația ar rămâne în acest stadiu,
fără ca profesorul să facă o prezentare, chiar foarte generală a culturii
greco-romane, a caracteristicilor sale esențiale, pe considerentul că tema ar
fi fost deja tratată la clasa a V-a, elevul clasei a VI-a ar putea înțelege că întreaga
cultură greco-romană a stat la baza dezvoltării clasicismului în epoca lui
Ludovic al XIV-lea. O concluzie, în mod evident, eronată! Profesorul va trebui,
astfel, să explice că stilul clasicismului avea la bază, într-adevăr, cultura
greco-romană, dar în special valorile filosofiei stoice. Clasicismul era,
printre altele, auster, simplu, armonios, parcă dorind să simbolizeze
atitudinea stoicului față de realitățile lumii, modul său de viață bazat pe
împăcare cu natura, pe rațiune, pe renunțarea la dorințe ce-i aduceau omului
numai suferințe. Ulterior, dacă elevii vor dori să știe mai multe, - în
spiritul unei programe școlare care să permită libertate de acțiune
profesorului -,profesorul de istorie poate arăta/demonstra elevilor că și
stoicismul, la vremea lui, a fost un rezultat al sincretismului de idei din
epoca elenistică, când, printre altele, filosofia greacă a venit în contact cu
valorile lumii orientale - de ex:budismul. Budismul propovăduia și el
renunțarea omului la dorințele aducătoare de suferințe! Iată cum se poate
evidenția un fenomen istoric pe care l-am putea denumi „evoluția unei idei de-a
lungul timpului” →religia budistă→sincretismul
greco-oriental→stoicismul→clasicismul→modelul
clasic al omului. Acest fenomen permite, cu alte cuvinte, analiza, în aceeași
lecție, a mai multor aspecte de cultură și civilizație din Antichitate până la
începuturile Epocii Moderne.
Se pot
oferi și alte exemple: de pildă→
analiza implicării copiilor în evenimente istorice. Profesorul poate porni, -
de ex -, de la prezentarea cruciadei copiilor; apoi, împreună cu elevii, pe
baza diverselor surse istorice, poate analiza participarea copiilor la diferite
aspecte/evenimente din viața diverselor societăți, plecând din Antichitate, -
cazul modelului educațional spartan, unde pregătirea militară începea de la
vârste fragede -, până-n contemporaneitate – cazul batalioanelor formate din
copii din cadrul trupelor hitleriste în cel De-al Doilea Război Mondial!
Din
nefericire, o astfel de prezentare a istoriei, care, orice s-ar spune, este
mult mai captivantă și mai interesantă pentru copii, fie și numai pentru faptul
că foarte des se pot permite discuții/dezbateri ce au în vedere Antichitatea,
Evul Mediu, Ep. Modernă și cea Contemporană, și astfel, copiii
nu trebuie să creadă că odată ce-au terminat clasa a V-a nu mai au treabă cu
„Antichitatea”, sau, că trebuie să aștepte clasa a VII-a pentru a cunoaște câte
ceva despre cel de-al doilea război mondial, [o astfel de prezentare, așadar]
se lovește imediat de un mare handicap – numărul de ore insuficient! Cum
să reușești să prezinți procese/fenomene istorice în doar o oră pe săptămână?
Când să prezinți o informație istorică, fie ea foarte generală, și, când să
formezi competențe? Să ne explice promotorii faimoasei reforme din ultimii ani →
cum putem îndeplini aceste două aspecte în doar o oră pe săptămână? Poate știu
ei ceva ce noi profesorii „muritori de rând” n-am înțeles până acum? Nu
cumva s-a urmărit ca elevii să știe cât mai puține lucruri pentru a putea
deveni, în viitor, niște „cetățeni” ușor de manevrat?
În opinia noastră, din aceiași preocupare de-a „nu-i încărca pe elevi”, considerăm că predarea centrată pe formare de competențe necesită, obligatoriu, cel puțin două ore pe săptămână! O oră pentru transmiterea/dobândirea de cunoștințe și-n care profesorul să indice elevilor și alte surse de informare, și, o a doua oră, care să fie orientată spre formarea competențelor, care, la rândul lor, să ducă și la formarea valorilor și atitudinilor, căci aceiași „promotori ai reformei” din ultimii ani nu ne-au arătat, bineînțeles, cum s-ar putea, în mod practic, ca-n aceiași faimoasă singură oră de istorie pe săptămână să formăm la elevi, pe lângă competențe, și valori și atitudini! Cinstit vorbind, mai în glumă mai în serios, că tot vorbim de „competențe”, dacă ținem la statutul nostru de profesori de istorie, ar trebui să ne declarăm, în mod public, incompetența în a îndeplini aceste cerințe ale formării/dezvoltării deja faimoaselor competențe!
Notă: tema acestui articol a fost prezentată în cadrul unui cerc de istorie din 2014. Rămâne o temă la fel de actuală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu