RELIGIILE KHARMICE VERSUS RELIGIILE HARULUI/GRAȚIEI DIVINE.

RELIGIILE KHARMICE VERSUS RELIGIILE HARULUI/GRAȚIEI DIVINE

     În cele ce urmează nu ne propunem să facem o prezentare pe larg a diferitelor religii, ci dorim să evidențiem o foarte importantă idee - cea a mântuirii omului. Dorim să demonstrăm faptul că omul a fost preocupat puternic de ideea mântuirii/salvării sale din starea fizică marcată de neputințe, boli, închinarea spre a face răul.

   Așadar, dincolo de faptul că religiile lumii pot fi împărțite în  religii politeiste, monoteiste, animiste, voodu, șamaniste etc., putem analiza, mai cuseamă, marile religii, din perspectiva ideii pe care o propăvăduiesc despre mântuire.

   Se impune, de asemenea, scoaterea în evidență a unui fapt - religiile preocupate de mântuire s-au dezvoltat, în special, în Orient. Au existat și unele excepții, cum vom vedea. De ce s-a întâmplat acest lucru? Răspunsul este greu de dat, mai ales dacă vom căuta un răspuns bazat pe investigații științifice, ignorând misticul din cercetare. În general, se consideră că, religiile mântuitoare au apărut în Orient datorită modului de gândire al oamenilor din această vastă arie de civilizație. Omul oriental a fost mai preocupat de contemplație, de relația sa cu transcendentul, și, s-a deosebit, astfel, de omul occidental, considerat de istoricii civilizațiilor ca un om aplecat spre partea pragmatică a vieții - de aceea  și religiile născute în Occident nu prezintă decât foarte rare referiri la mântuire (și acelea disparat și fără mare impact), cu excepția cultului lui Orpheu din Grecia Antică (reprezentat, chiar ca un om crucificat!); aceste religii fiind, de fapt, un mijloc al omului occidental de a-și explica fenomene din natură, din relațiile între oameni, neimplicând ideea de păcat, sau, măcar, de vină. 

    Așadar, în Orient au apărut religii puternic ancorate în ideea stării de păcat a oamenilor și-n nevoia de a-i oferi omului o cale de salvare. Într-o primă etapă de închegare  a ideilor despre mântuire se observă accentul pus pe importanța faptelor umane, pe considerentul că, astfel, oamenii pot fi considerați de divinitate/divinități ca îndreptățit să treacă în lumea celor binecuvântați. Aceste religii se grupează în categoria „kharmică”. Prin „kharmă” noi înțelegem o „roată” a faptelor omului,- bune sau rele-, ce-i pot hotărî acestuia, în final, destinul etern. De altfel, în vechea Indie, cuvântul „kharma” va ajunge să semnifice chiar și conceptul de soartă/destin, de „roată acuzatoare” care stabilește locul final al omului în raport cu transcendentul. Pornind de aici, observăm că religiile născute în India, și-n general, în lumea indo-iraniană, sunt religii fataliste, în sensul în care omul conștientizează că salvarea prin fapte bune devine o himeră atât timp cât starea sa din această lume îl duce și la comiterea de fapte rele. Astfel, oamenii captivi în asemenea sisteme religioase nu găseau nicio soluție reală de salvare; căutau să facă cât mai multe fapte bune erau omenește cu putință să facă, sperând în clemențea Divinității. Cu alte cuvinte, se va sesiza treptat faptul că divinitatea, trebuie să ierte în final omul, dar cum să realizezi așa ceva în religiile kharmice? Iată de ce aceste religii, -hinduismul este cel mai bun exemplu-, au fost marcate de la început de puternice crize, unele dintre ele au fost atât de puternice că au dus la dispariția multor astfel de religii.

   Hinduismul, de pildă, a încercat să rezolve situația de criză prin nașterea ideii că Brahma, -zeul suprem-, ar mai oferi o cale de salvare, o altă șansă omului găsit insuficient de bun în urma judecății, dar găsit și necomplet de rău; anume renașterea/reîncarnarea. Cu alte cuvinte, o nouă viață pentru a-și putea îndrepta greșelile și a fi, astfel, în cele din urmă, purificat. Criza, însă, a renăscut și mai virulent - la câte reîncarnări ar avea dreptul un suflet uman? Criza a rămas nesoluționată până-n ziua de azi! Nici în zilele noastre hinduismul nu a găsit o soluție la această problemă.

    Într-o altă civilizație a Antichității, un mare gânditor și filozof se declara și el profund nemulțumit de religiile tradiționale bazate pe cultul strămoșilor și pe cel al morților, derivat, de altfel, din primul. Este vorba de cel cunoscut sub numele latinizat de Confucius ( mort pe la 479 î.H.). El a fost îngrozit de ideea că cei vii prin rugile și faptele lor de milostenie ar putea schimba soarta celor de dincolo, ca și când, judecata dininității nu ar fi fost perfectă! Confucius a încercat să găsească o cale de mijloc între faptele bune ale oamenilor și iertarea divină. S-a dezvoltat astfel ceeea ce unii susțin că nu este o religie ci mai mult o încercare de reformare a unor vechi credințe chineze - confucianismul. Această religie, -noi o numim astfel-, este cumva la mijloc, între kharmă și har. Uluitor este un alt aspect - o afirmație extraordinară pe care a făcut-o Confucius: „Am auzit că, undeva în ținuturile apusene , ar fi un Sfânt, care ar curma neorânduielile, fără de a stăpâni; ar sădi credință fără multă vorbă. Nu este muritor care i-ar putea spune numele, dar eu... auzit-am că dânsul ar fi adevăratul Sfânt”. Cum a putut rosti Confucius aceste cuvinte? Nu cumva, poate, Dumnezeul adevărat s-a revelat și prin alte religii și nu doar prin Vechiul Testament?

  O criză de conștiință personală a trăit și faimosul Siddharta Gautama ( cca. 560-480 î.H.), contemporan, în mare măsură, cu Confucius. Acesta a meditat vreme de mai multe zile și se spune că i-ar fi apărut, la un moment-dat, Brahma, ce i-a revelat calea adevărată a mântuirii omului: o viață de compasiune și de milă ce va aduce, în final, iertarea omului de ciclul reîncarnărilor și trecerea în Nirvana - împărăția aleșilor. Siddharta va fi cunoscut, din acel moment, ca „Buddha” (Iluminatul).

    Și la Buddha, ca și la Confucius, remarcăm o căutare  a căii de mijloc, dar și religiile întemeiate de ei rămân, în continuare, centrate pe ideea că omul s-ar putea automântui, cu alte cuvinte, rămân impregnate, în continuare, de kharmă. Și totuși, una dintre învățăturile budismului moderat, -mahayana-, este următoarea: „Așteptăm un Sfânt al Sfinților, o ființă umană minunată, cerească, care va zdrobi capul demonilor, va pune toate în bună rânduială și va restaura timpurile fericite care erau la începutul lumii”,- iar în alt loc citim: „Găsim mângâiere în promisiunea unui Răscumpărător, a unui Sfânt mare, fiul fecioarei (să luăm aminte!), care se va naște în casa unui cioban”. Uluitor, putem exclama!

    În lumea indo-iraniană dar și-n cea chineză avem, așadar, un front de luptă deschis între kharmă și har. Să fie oare întâmplător că-n vechea Persie a trăit Zarathustra sau Zoroastru, care va propovădui clar venirea unui Mântuitor? De altfel, în cartea sfântă persană „Zendavesta” scrie: „Omului îi va veni un ajutor printr-un prunc născut din fecioară (incredibil, putem spune); acesta va hărăzi morților învierea, va răsplăti pe cei buni și va pedepsi sever pe păcătoși”. Deși accentul cade pe răsplata sau pedeapsa meritată pentru fapte, totuși, remarcăm cum omul înțelege, tot mai clar, că are nevoie de o ființă divină care să-l răscumpere din păcate și să-l mântuiască. De altfel, magii despre care se vorbește în Noul Testament c-au venit să se-nchine pruncului Iisus, pare-se că erau preoți zoroastrieni, care vedeau, în sfârșit, împlinită așteptarea lor. Păcat că n-au văzut-o evreii!

   Trecând și-n alte zone geografice, ne ducem în Egiptul Antic, unde se va dezvolta foarte puternic cultul zeului Osiris, -zeul reînvierii. El era zeul care întruchipa speranțele egiptenilor privitoare la triumful asupra morții și trecerea în lumea fericită de dincolo. Este interesant să observăm că un zeu întruchipa aceste speranțe, nu un om fie acesta chiar și faraonul! Cultul lui Osiris este socotit de mulți specialiști în istoria religiilor ca un cult mesianic!

  În Grecia Antică, o civilizație a cărei religie este în multe privințe de-a dreptul scandaloasă,- exemplu: Zeus își devorează tatăl, pe Cronos-, se va dezvolta spre finalul erei vechi, cultul lui Orpheu, considerat zeu mântuitor. El este reprezentat chiar ca un om crucificat!

    Așadar, a devenit evident pentru mulți oameni dint-o vastă arie geografică, că automântuirea este o iluzie, o imposibilitate logică fie și datorită simplului fapt că omul este, la urma urmei, OM și că natura umană decăzută nu poate face doar fapte bune, evitând răul. Ba chiar și atunci când mulți oameni fac fapte bune, le fac doar pentru propria autoîndreptățire, pentru a fi bine văzuți și lăudați de comunitatea în care trăiesc.

   Astfel, remarcăm că-n timp s-a născut și dezvoltat ideea conform căreia mântuirea omului nu este posibilă decât prin sacrificiul unei ființe umano-divine, care, coborând pe Pământ, să accepte să fie pedepsită în locul oamenilor pentru păcatele acestora și să obțină, astfel, iertarea oamenilor de pedeapsa pe care ar fi meritat-o!

  Ca o concluzie: să apreciem ,așadar, ideea mângâietoare că nu stă în puterea omului să se mântuiască, că nu trebuie să trăim chinuiți de ideea de a face permanent doar fapte bune pentru a ne câștiga mântuirea, că trebuie să credem în harul/grația Divinității și vom fi salvați!