LA NUNTA DIN CANA.

LA NUNTA DIN CANA

   Pentru cei familiarizați cu Scripturile episodul nunții din Cana este binecunoscut. În comentariul meu nu voi insista asupra celor întâmplate în mod concret, ci voi încerca o tâlcuire mai adâncă a minunii săvârșite de Mântuitor.

   Sunt conștient că, a încerca tâlcuirea acestei minuni-semn constituie o îndrăzneală, căci Mântuitorul Însuși a învăluit-o în taină, ceea ce face ca descifrarea semnificațiilor ei să fie dificilă. Trebuie subliniat că prima dată când Mântuitorul a venit să stea în mijlocul oamenilor nu a fost la căpătâiul unui bolnav sau al unui muribund, ci la o sărbătoare. Din faptul că Iisus a săvârșit prima sa minune la o nuntă s-a tras cocluzia că la originea acesteia s-a aflat intenția de a binecuvânta căsătoria. Desigur, această concluzie nu este fără temei, dar ni se pare că minunea îndeplinită la Cana depășește cu mult, ca semnificație, simpla binecuvântare a uniunii unui bărbat cu o femeie. Ne aflăm aici în fața unui mister mult mai profund, căci prin schimbarea apei în vin Mântuitorul a vrut, cred, să atragă atenția asupra Împărăției pe care începuse s-o propovăduiască. Prin minunea de la Cana, El a vrut să sporească bucuria oamenilor. Nu este vorba însă aici de o bucurie pur senzuală, căci Acela care refuzase să prefacă pietrele în pâini, cum încercase să-i sugereze Diavolul, nu putea să dăruiască oamenilor o băutură menită doar să-i amorțească. Vinul aducător de bucurie, care nu ia sfârșit, este vinul fericirii veșnice, rod al lucrării harului, după care au însetat oamenii până la venirea lui Hristos și care singur avea să astâmpere setea de absolut. Să nu se uite că Împărăția mesianică, a cărei apropiere Hristos va începe să o vestească în Galileea, apărea în scrierile profeților sub forma unui ospăț, iar Mântuitorul Însuși o va înfățișa ca pe un ospăț de nuntă.

   Prezența noțiunii de ospăț, în contextul profețiilor referitoare la Împărăția mesianică, se explică prin aceea că ea are darul de a sugera cel mai bine abundența, plenitudinea, revărsarea de daruri. Totodată, ospățul presupune împreună gustare, bucurie resimțită în comuniune cu semenii, deci el indică o participare comună la niște bunuri mai presus de fire. În multe locuri din Scriptură însă, ospățul mesianic se preface în nuntă și capătă în felul acesta o semnificație sporită. Simbolul nunții apare în multe scrieri mistice - exemplul cel mai clasic îl oferă Cântarea Cântărilor-, fiind perfect adecvat spre a exprima atât uniunea tainică dintre sufletul omenesc și Dumnezeu pe care îl adoră, cât și revenirea făpturii la Creator. Nunta a devenit, așadar, o prefigurare a reîntoarcerii  creației transfigurate la Tatăl. Un fragment din Isaia constituie un argument hotărâtor în favoarea acestei interpretări. Într-una din viziunile sale extraordinare, profetul se adresează Ierusalimului - care în scrierile profetice simbolizează adesea creația transfigurată, de la sfârșitul veacurilor - în cuvintele: „Tu te vei chema: „Întru tine am binevoit” și țara ta: „Cea cu bărbat”, că Domnul a binevoit întru tine și pământul tău va avea soț. Și în ce chip se însoțește flăcăul cu fecioara, Cel ce te-a zidit Se va însoți cu tine, și în ce chip mirele se veselește de mireasă, așa Se va veseli de tine Dumnezeul tău!” (Isaia 62, vs. 4-5). Textul ni se pare de o importanță capitală, făcându-ne să înțelegem mai bine de ce Iisus S-a numit Mire, și în același timp luminează întrucâtva taina nunții Mielului. Un element esențial care rezultă din aceste versete este că nunta de la sfârșitul veacurilor va însemna însoțirea întregii creații cu Cuvântul care a zidit-o. Fiul Tatălui va fi cu adevărat Mirele creației îndumnezeite, chemate să guste, fără ca vreodată să o epuizeze, din băutura de viață dătătoare a harului sfințitor. Nunta devine astfel simbolul reunirii Cerului cu Pământul, al unirii divinului cu umanul. Fiul este deci Mire prin vocație, și ca atare va aspira neîncetat la unirea cu sufletul omenesc, sfințit prin har. Hristos Însuși i-a numit pe ucenicii Săi „fiii nunții” (Matei 9, vs. 15; Marcu 2, vs.19; Luca 5, vs. 34).

   O admirabilă intuiție a acestui mister a dovedit-o Dostoievski cu prilejul descrierii experienței unice pe care a trăit-o Alioșa în noaptea următoare morții starețului Zosima, când veghea la căpătâiul acestuia. În acea noapte, care trebuia să-i pară tragică, fiind pus în fața realității crude a morții, deoarece descompunerea nu-l cruțase pe starețul socotit sfânt, ascultând Evanghelia care evoca minunea de la Cana, Alioșa ațipește și are un vis revelator. El retrăiește aievea nunta de la Cana și printre oaspeții adunați acolo îl recunoaște pe Zosima. Starețul îi spune: „De ce te miri că sunt aici?” și adaugă: „Ne veselim ... bem din vinul nou, vinul bucuriei proaspete, nețărmurite”. Prezența lui Zosima la ospățul de la Cana arată că, în concepția lui Dostoievski, prefacerea apei în vin avea o semnificație eshatologică, vestind biruința definitivă asupra morții. După această viziune, ieșind din casă și aflându-se sub bolta înstelată, Alioșa se prăbușește pe pământul pe care îl sărută și îl stropește cu lacrimile sale. În acea clipă de bucurie suprafirească, el se simte înfrățit cu stelele și cu pământul, mulțumește Cerului și cere iertare pentru păcatele săvârșite de el și de toți oamenii.

   Pentru Dostoievski, așadar, schimbarea apei în vin de la Cana constituie temeiul nădejdii noastre, deoarece implică îndepărtarea fricii de moarte. Adevărata biruință asupra morții nu va fi dobândită decât în Cerul Nou și Pământul Nou, dar ceea ce s-a petrecut în Cana Galileei a fost primul semn al reunirii cerului cu pământul, al apariției unui Cer Nou și unui Pământ Nou, de unde moartea va fi izgonită pentru totdeauna.

    Afirmația cu care Ioan încheie relatarea acestei minuni-semn -„Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileei și s-a atătat slava Sa; și ucenicii Săi au crezut în El” (Ioan 2, vs. 11) - dovedește că ucenicii, deși încă atât de puțin formați din punct de vedere duhovnicesc, au intuit ceva din semnificația minunii. Dacă ei s-ar fi mărginit să vadă în episodul de la Cana doar un miracol înfăptuit spre a aduce veselie printre nuntași, Ioan nu ar fi vorbit de manifestarea slavei Domnului. Slava lui Iisus s-a descoperit cu prilejul nunții de la Cana, deoarece acolo Hristos S-a arătat prima dată ca Fiu al Tatălui venit să-l mântuiască pe om. El s-a descoperit aici sub chipul întreitei Sale misiuni: ca Împărat care poruncește făpturii și o preschimbă în vederea răscumpărării omului, ca Profet, care prin faptele Sale descoperă evenimente viitoare, și ca Arhiereu (Mare Preot) care Se va jertfi pe Sine Însuși pentru poporul ce aștepta mântuirea.