MAGNA CHARTA ȘI NĂZUINȚA OMULUI SPRE LIBERTATE.

MAGNA CHARTA ȘI NĂZUINȚA OMULUI SPRE LIBERTATE

     Pitorescul peisaj al comitatului Surrey este brăzdat de fluviul Tamisa. Pe o luncă de malurile Tamisei se află un monument cu o inscripție care ne amintește de un eveniment petrecut în secolul XIII: întâlnirea regelui englez Ioan fără Țară (care a domnit în perioada 1199-1216) aici, la Runnymede, cu baronii răsculați - marii feudali nemulțumuți de excesele regelui. Baronii cereau ca regele să le ia în considerare plângerile, acordându-le anumite drepturi. Supus unor presiuni foarte mari, regele a pecetluit, în cele din urmă, un act care, mai târziu, a ajuns să fie cunoscut sub numele de Magna Charta (Marea Cartă).

     Dar de ce a fost numit acest document cel mai important act juridic din istoria Occidentului? Răspunsul la această întrebare dezvăluie multe cu privire la năzuința omului spre libertate.

       Regele Ioan era în relații tensionate cu Biserica Romano-Catolică. El l-a sfidat pe Papa Inocențiu al III-lea refuzând să-l recunoască pe Stephen Langton ca arhiepiscop de Canterbuurry, Prin urmare, Biserica și-a retras sprijinul și, de fapt, l-a excomunicat pe rege. Ioan însă a încercat să obțină reconcilierea. El a fost de acord să-i predea Papei regatul Angliei și pe cel al Irlandei. Papa i le-a înapoiat regelui în schimbul unei declarații de loialitate față de Biserică și al plătirii unui tribut anual. Ioan era acum vasalul Papei.

   Dificultățile financiare sporeau și ele problemele regelui. Ioan le-a impus feudalilor taxe suplimentare, iar aceasta s-a întâmplat de 11 ori pe parcursul domniei sale de 17 ani. Din cauza tuturor acestor conflicte cu Papa și a problemelor de ordin financiar, regelui i s-a dus faima că nu era un om demn de încredere, iar personalitatea lui nu contribuia cu nimic la infirmarea acestor zvonuri.

     În cele din urmă, când baronii din nordul țării au refuzat să mai plătească taxele, tensiunile au răbufnit. Ei au mărșăluit pe străzile Londrei dezicându-se de jurământul de credință făcut regelui. S-a iscat mare vrajbă între părțile implicate în conflict: de o parte regele, aflat la palatul Windsor, și, de cealaltă parte baronii campați la est de orașul Staines, din apropiere. Negocierile „din culise” i-au adus față în față într-o localitate situată între cele două orașe, la Runnymede. Aici, în ziua de luni, 15 iunie 1215, Ioan și-a pus sigilul pe un document ce cuprindea 49 de articole. Iată cuvintele introductive: „Acestea sunt articolele pe care le revendică baronii și pe care le îndeplinește regele”.

     Nu după mult timp însă, intențiile regelui Ioan au început să fie puse la îndoială. Pe fondul unei puternice aversiuni față de rege și față de Papă, monarhul a trimis delegați care să se întâlnească cu Papa la Roma. Pontiful a emis bule papale prin care declara nul și neavenit acordul de la Runnymede. La scurt timp după acest eveniment, în Anglia a izbucnit un război civil, iar, în anul următor, Ioan a murit subit, fiind urmat la tron de fiul său, Henric, în vârstă de nouă ani.

   Susținătorii tânărului Henric au luat măsuri pentru repunerea în vigoare a acordului de la Runnymede. Henric, pe parcursul domniei, a încercat să facă inoperante anumite prevederi ale Magnei Charta, mai ales cele care limitau autoritatea regală. Abia succesorul său, Eduard I, a reconfirmat integral Magna Charta, la 12 octombrie 1297.

     Carta limita puterea monarhului, specificând că și el trebuie să se supună legii, la fel ca toți supușii săi. De fapt, Magna Charta a devenit, încă de la început un simbol și un strigăt de protest împotriva opresiunii, fiecare generație de englezi văzând în ea o protecție împotriva unei posibile violări a drepturilor ei. Se va ajunge și la exagerări de-a lungul timpului. Pe parcursul vremii, valoarea constituțională a Magnei Charta nu era dată de ceea ce spunea efectiv actul, ci de ce se credea că spune. Cu toate acestea, idealurile de libertate, promovate de cartă, s-au răspândit mai tărziu în întreaga lume anglofonă. De pildă, pelerinii, care au părăsit Anglia în 1620 cu scopul de a ajunge în America, au luat cu ei o copie a Magnei Charta. Mai mult, când în 1775 coloniile britanice din America s-au răsculat  deoarece plăteau impozite și nu aveau dreptul de a fi reprezentate în guvern, adunarea actualului stat Masachusetts a declarat că aceste taxe contraveneau Magnei Charta. Mai amintim faptul că, în anul 1948, Eleanor Roosevelt, o respectată personalitate politică din America, soția fostului președinte Franklin Delano Roosevelt, a contribuit la elaborarea Declarației Universale a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite, în speranța că aceasta avea să devină o „Magna Charta internațională a oamenilor de pretutindeni”. Putem observa, așadar, cu ușurință cum Magna Charta  a devenit un act fundamental pentru drepturi și libertăți, cu ecouri ample în multe acte internaționale. Ca o recunoaștere în plus, în 1957, Asociația Americană a Barourilor a ridicat la Runnymede un monument ce poartă inscripția: „În memoria Magnei Charta, simbol al libertății garantate de lege”.

 * Un exemplu de apărarea a libertăților civile este articolul 39 din Magna Charta: „Niciun om liber nu va putea fi reținut sau întemnițat, sau deposedat, sau stigmatizat, sau surghiunit, nici nu va fi luat cu forța și nici nu vor fi trimiși alții ca să facă acest lucru, decât prin judecarea legală de către pairii săi, ori după legea țării”.