RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN SECOLELE XIX-XX - PRIMA PARTE.

 

RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN SECOLELE XIX-XX - PRIMA PARTE

1. CONGRESUL DE LA VIENA ŞI SISTEMUL CONCERTULUI EUROPEAN,1814-1848 - Prima parte:

1.1. Transformări internaţionale în Vechiul Regim:

 Secolul al XIX-lea poate fi considerat ultima perioadă în care Europa a reprezentat centrul lumii cunoscute. Spre deosebire de modernitatea timpurie, veacul XIX, în materie de relaţii internaţionale, a fost unul al oamenilor de stat preocupaţi nu atât de credinţă ori de ideea monarhiei universale, cât de apărarea şi menţinerea echilibrului de putere. A fost secolul impulsului naţionalist şi al unei revoluţii europene, iar generaţiile contemporane l-au perceput probabil ca fiind o epocă a furtunii şi răsculării. Cu toate acestea, veacul XIX a fost unul surprinzător de stabil în planul afacerilor internaţionale. Comparativ nu atât cu haosul şi dezastrele secolului următor, cât cu secolele ce l-au precedat. Şi asta pentru că Vechiul Regim (XVII-XVIII), - epoca monarhiei de drept divin şi a construcţiei statului modern -, n-a cunoscut nici pe departe o armonie şi stabilitate divine. În fapt, actorii principali ai sistemului statal european au urcat şi au coborât de pe scena relaţiilor internaţionale cu rapiditate ameţitoare. Dintre Puterile aşezate indiscutabil în rândul celor Mari la Congresul de pace din Westfalia în 1648, trei - Suedia, Republica Provinciilor Unite (Olanda) şi Spania - au încetat a mai fi Mari Puteri, în timp ce una - Polonia - a încetat să mai existe, înainte de sfârşitul secolului al XVIII-lea. Locul lor a fost luat de Rusia - imperiul nebuloasă - şi Prusia, două state aproape necunoscute cu o sută de ani mai înainte. În ciuda caracterului său revoluţionar, ori poate tocmai de aceea, secolul XIX n-a cunoscut astfel de răsturnări de situaţie şi de şansă. Marile Puteri care au declanşat Primul Război Mondial în 1914 au fost Marile Puteri ce organizaseră Congresul de la Viena în 1814-1815. Prusia îşi schimbase numele în Germania, însă afară de asta, Metternich şi Castlereagh, Talleyrand şi Ţarul Alexandru I ar fi recunoscut fără greutate amprentele europene. E adevărat, cele „Cinci Mari Puteri” aveau să devină şase în 1861 prin adăugarea Italiei, şapte chiar în 1878 odată cu acceptarea Turciei; totuşi, cancelarul von Bismarck, vorbea încă în 1882 de existenţa a doar cinci Mari Puteri, Italia nefiind considerată esenţială nici măcar pentru cele mai precare momente ale echilibrului european. Franceza era încă limba preferată a diplomaţiei cu toate că pierdea serios teren. Diplomaţii prusaci şi cei austrieci vor înceta să mai corespondeze cu propriile Ministere în limba franceză către 1860, italienii nu o vor face însă decât la începutul anilor ’90, în timp ce ruşii vor continua să-şi scrie rapoartele în franceză până în preajma Conflagraţiei Mondiale. Secolul al XIX-lea a fost însă martorul unei graduale profesionalizări a diplomaţiei. Apariţia statului modern cu structura sa birocratică complexă şi centralizată a dus la crearea Serviciilor Externe cu cariere regulare şi norme privind problematici ca recrutarea, educarea, promovarea, plata şi pensionarea personalului diplomatic.

1.2. Congresul de la Viena şi noul echilibru european:

 După prăbuşirea imperiului napoleonian, reconfigurarea hărţii europene a fost decisă în cadrul Congresului de la Viena unde, între 1 noiembrie 1814 şi 9 iunie 1815, s-au reunit reprezentanţii puterilor învingătoare (Austria, Rusia, Prusia şi Marea Britanie) alături de alţi 217 de plenipotenţiari mandataţi de Entităţile Suverane Europene, de la Principatele italiene şi Oraşele Libere Germane până la Ordinul Cavalerilor Teutoni şi cel suveran al Cavalerilor de Malta. Principele Klemens L. W. von Metternich (1773-1859), Ministrul Afacerilor Externe al guvernului austriac, cel care avea să joace un rol de prim plan în negocierile privind stabilirea unui nou echilibru internaţional, a fost amfitrionul tuturor acestor oaspeţi, primiţi cu fast şi magnificienţă. Însăşi compozitorul Ludwig van Beethoven, prin intermediul premierei operei Fidelio, şi-a pus muzica în serviciul Noii Ordini. Dincolo însă de toată această logistică impresionantă, Congresul de la Viena, graţie sesiunilor plenare, a activităţii comitetelor specializate şi a celor 41 de reuniuni ale celor Cinci Mari Puteri (puterile aliate şi Franţa) - „forţa ce guverna şi avea să guverneze Europa” - a sfârşit prin a redesena sistemul internaţional european, noua realitate geopolitică şi teritorială fiind sintetizată în cele 121 de articole ale Actului final de la Viena (9 iunie 1815). Sistemul internaţional european după colapsul imperiului napoleonian este unul marcat de opoziţia fundamentală dintre Marea Britanie şi Rusia, puteri preponderente în Europa (ceea ce nu echivalează însă cu o dublă hegemonie). Interesul general a fost acela al stabilirii unei păci „durabile şi juste”. În lipsa războiului dintre Marile Puteri şi datorită absenţei Puterilor revizioniste existau condiţii favorabile realizării acestui obiectiv.

Actorii de prim rang la Viena şi interesele lor:

Marea Britanie: promovează o politică externă realistă, empirică care evită declaraţiile de principii. La momentul respectiv reprezintă singurul Imperiu colonial având puncte de sprijin în întreaga lume cunoscută. Deţine supremaţia navală incontestabilă. Este interesată generic de afirmarea puterii sale maritime (obţinerea de baze şi poziţii strategice suplimentare) şi de apărarea echilibrului de forţe continental. Va căuta să preîntâmpine hegemonia rusă pe continent folosindu-se de o dublă barieră germanică: Prusia şi Austria. Adeptă a status-quo-ului teritorial, nu acordă deocamdată o atenţie specială naţionalismelor. Este interesată, din raţiuni economico-comerciale, de soarta imperiului colonial spaniol care înseamnă potenţiale pieţe de desfacere latino-americane. În esenţă, din aceleaşi considerente este interesată de menţinerea integrităţii Imperiului Otoman care apără „Drumul Mătăsii” şi blochează expansiunea rusă spre Strâmtori şi accesul în Mediterana Orientală.

Rusia - „Imperiul nebuloasă”: Este o Mare Putere prin ostentaţie, prin dimensiunile terestre şi capacităţile demografice. Caută supremaţia continentală, nu în mod necesar în formula cuceririlor teritoriale ci în aceea a asigurări unui rol de arbitru al sistemului. În imediata proximitate, strategia vis-à-vis de Imperiul Otoman înseamnă, în esenţă, obţinerea liberului pasaj prin Strâmtori - Bosfor şi Dardanele - respectiv a accesului la Mediterana, interdependente şi reclamate de interesele comerciale şi militar-strategice. În zona Pacificului interesele sale vizează Alaska, California şi aria Vancouver-ului.

Austria: Conglomerat etnic instabil, prezintă riscul unor mişcări naţionale şi revoluţionare. Se află într-un declin relativ de putere în raport cu Rusia. Este interesată de consolidarea poziţiilor de preponderenţă în Peninsula Italică şi în zona danubiană - germană - în cel din urmă caz pe principiul armonizării şi nu al unificării.

Prusia: Puterea gardiană a Rinului, constituie unul dintre elementele esenţiale ale „cordonului sanitar” ce înconjoară Franţa după înfrângerea lui Napoleon I. Se opune preponderenţei austriece în spaţiul german fără a avea însă capacităţile necesare pentru a rivaliza cu Imperiul Habsburgic. Este interesată de accesul la Marea Nordului în defavoarea Hanovrei, legată dinastic şi geostrategic de Marea Britanie. Având teritoriile separate prin „Culoarul Wesser-ului” - protejat de Actul Federal, este în căutarea propriei unităţi geografice.

Franţa: Este interesată de consolidarea regimului intern şi eliminarea cât mai rapidă a ocupaţiei străine. Urmăreşte reintegrarea în sistemul internaţional în postura de Mare Putere pentru a-şi satisface amorul propriu naţional şi pentru consolidarea monarhiei restaurate.

Antagonismele:

 Marile Puteri au însă interese divergente şi se confruntă la nivel diplomatic. Generic, se pot identifica ca înfruntări substanţiale, cu potenţial impact destabilizator asupra balanţei de putere, cele ce opun în plan general european Marea Britanie Rusiei, precum şi cea dintre Prusia şi Austria, în spaţiul german.

Protagoniştii principali ai Congresului:

Alexandru I, Ţarul Rusiei (1801-1825): Spirit strălucitor dar superficial, vanitos, este caracterizat de un orgoliu aproape maladiv ce se traduce în nevoia de a-şi lega numele de o operă importantă. Caută să joace rolul de arbitru în Europa, simbol al unei hegemonii moderate a Rusiei. Deşi are la dispoziţie o armată impresionantă prin dimensiuni şi traversează o perioadă de stabilitate internă, se simte ameninţat de o posibilă coaliţie franco-austro-britanică cu funcţie anti-rusă. Identifică, în egală măsură, un potenţial antagonism ruso-prusac în chestiunea Saxei.

Klemens L. W. von Metternich, Ministrul de Externe austriac (1809-1848): Gazda şi moderatorul congresului, se bucură de un mare prestigiu graţie unei solide culturi şi supleţii diplomatice. Conservator, ostil - graţie şi experienţelor personale - oricăror manifestări de tip radical-revoluţionar, este adeptul „îngheţării” ordinii dinastice, politico-sociale şi economice restaurate. Status-quo-ul ce se reface la Viena are, aşadar, în optica sa, o triplă dimensiune: teritorială, politică şi social-economică. El trebuie apărat pe toate cele trei paliere de orice subversiune revoluţionară ori naţională.

Robert Castlereagh, Ministrul Secretar de Stat pentru Afacerile Externe al Marii Britanii (1812-22): Identificat de o fermitate deosebită a caracterului, curaj civic, vigoare a vederilor, realism, a demonstrat pe parcursul congresului o autoritate excepţională. A fost unul dintre cei mai importanţi inspiratori şi campioni ai sistemului concertat ca şi instrument de gestionare a relaţiilor internaţionale.

Charles-Maurice, principe de Talleyrand-Périgord, Ministrul de Externe şi prim-plenipotenţiar al Franţei lui Ludovic al XVIII-lea (1754-1838): Politicianul corupt ce coabitează perfect cu diplomatul abil. Ministru al Consulatului şi mai apoi al Imperiului napoleonian, între 1799 şi 1807, artizan în 1814 al revenirii Bourbonilor, Talleyrand va reuşi să convingă Congresul că perspectiva unei Franţe umilite şi sensibil slăbite, în mijlocul Europei, ar fi ridicat serioase probleme în calea restaurării acelui echilibru internaţional spre care conferinţa ţintea. Participă la Congres nu doar ca reprezentant al Franţei ci şi ca purtător de cuvânt al Puterilor de rang mediu şi secund de genul Spaniei, Suediei şi Portugaliei. În special în prima fază a Congresului va specula abil pe marginea divergenţelor dintre învingători, în special a celor privind chestiunea Saxei, reuşind chiar perfectarea unui tratat secret cu Marea Britanie şi Austria de orientare anti-rusă şi anti-prusacă. Revenirea lui Napoleon I şi cele „100 de zile” vor anula însă mare parte din aceste succese diplomatice.

Ducele de Richelieu, Ministru de Externe francez, între 1815-1823: Succesorul prinţului Talleyrand, prieten personal al Ţarului Alexandru I, exilat în Rusia în vremea Revoluţiei şi a Imperiului, fost guvernator de Odessa. Va urmări aplicarea strictă a celui de al doilea Tratat de pace de la Paris. Iniţiativei sale directe i se va datora reunirea celui de al doilea Congres, cel de la Aix-la-Chapelle (1818) ce pune capăt ocupaţiei militare în spaţiul francez şi sancţionează readmiterea Franţei în sistemul concertat.

 Negociatori pentru Prusia au fost prinţul-cancelar Klaus August von Hardenberg şi von Humbolt, iar pentru Rusia, alături de Ţarul Alexandru I, Ministrul de Externe, Nesselrode şi ambasadorul la Viena, Rasumovski.

Temele esenţiale ale Congresului:

Principiile:

Principiul echilibrului de forţe: esenţial pentru stabilitatea sistemului internaţional, presupunea, în puţine cuvinte, prevenirea hegemoniei unipolare sau multipolare. Altfel spus, niciuna dintre Puteri nu trebuia să ajungă în poziţia de a putea impune voinţa sa tuturor celorlalte. Deliberările Congresului de la Viena pe această temă vor conduce, în intervalul de timp imediat următor, la instrumentalizarea principiului echilibrului de forţe.

Echilibru satisfacţiilor - compensaţiilor (subînţeles): s-a bazat pe consens şi pe adeziunea morală şi a presupus satisfacerea principalelor revendicări ale puterilor de acelaşi ordin prin raportarea la status-quo. Finalitatea a fost absenţa ulterioară a unor puteri revizioniste, respectiv configurarea unui sistem internaţional stabil. Referindu-se la natura şi scopurile principale ale reuniunii de la Viena, cavalerul de Gentz, colaboratorul lui Metternich şi Secretarul Congresului, nota într-un memorandum din 12 februarie 1815 următoarele: „Frazele pompoase de genul „reconstrucţia ordinii sociale”, „regenerarea sistemului politic al Europei”, „pace durabilă bazată pe o justă distribuire a forţei”, etc. sunt pronunţate pentru a linişti poporul şi pentru a da un aspect de demnitate şi măreţie acestei solemne adunări; dar adevăratul scop al Congresului e de a împărţi între învingători prada învinşilor”.

Cod de conduită internaţională: subordonarea interesului naţional interesului general în vederea menţinerii stabilităţii sistemului. „legitime” alungate şi deposedate de Revoluţie şi Imperiu în Domeniile lor istorice, precum şi restaurarea formelor tradiţionale (de dinainte de 1789) de viaţă politică, socială şi economică. Constituie importante excepţii de la aplicarea principiului legitimităţii: dispariţia Sacrului Imperiu Roman de neam German, dispariţia Regatului independent al Poloniei, dispariţia Republicilor tradiţionale italiene (Veneţia, Genova, Lucca), uniunea Norvegiei cu Suedia, crearea unui Regat al Ţărilor de Jos ce se substituie Republicii Provinciilor Unite, nerestituirea insulei Malta Ordinului cavaleresc omonim etc..

Deciziile majore ale Congresului:

Franţa, deşi admisă în rândul factorilor de decizie, a pierdut toate cuceririle Revoluţiei şi Imperiului revenind, într-o primă fază, la frontierele din 1792, după cele „100 de zile”, la cele din 1789. A redobândit în schimb o parte din fostul patrimoniul colonial: Martinique şi Insula Bourbon, plus Guyana franceză de la Portugalia şi Guadelupa de la Suedia. Congresul a sancţionat reîntoarcerea dinastiei de Bourbon pe tronul Franţei, în persoana regelui Ludovic al XVIII-lea (1814-1824). A fost constrânsă, de asemenea, să plătească o despăgubire de război în valoare de 700 de milioane de franci şi să suporte ocupaţia militară până în 1818.

Regatul Ţărilor de Jos: S-a născut prin unificarea fostelor teritorii ale Republicii Provinciilor Unite cu cele belgiene (Flandra, Brabant, Hainaut), plus Marele Ducat de Luxemburg, din iniţiativa şi ca punct esenţial al strategiei britanice continentale, de izolare a Franţei. Raţionamentul geostrategic principal: crearea unui puternic stat tampon care să împiedice pe viitor o eventuală expansiune a Franţei spre Nord. Noul Regat al Ţărilor de Jos a recuperat o parte din posesiunile coloniale ale defunctei Republici a Provinciilor Unite: Java şi Antilele, cedând în schimb, cu titlul de despăgubiri de război, Colonia Capului şi Ceylonul Marii Britanii. Austria a abandonat în acest aranjament teritoriile ereditare belgiene primind în schimb Iliria şi recunoaşterea influenţei exclusive în spaţiul italian. Decizia n-a creat niciun antagonism imediat între Marile Puteri.

Polonia şi Saxa: În cadrul lucrărilor Congresului Rusia a reclamat aproape întreg teritoriul fostului Regat Polonez invocând efortul militar depus în războiul anti-napoleonian. În contra-partidă, Austria a încercat să prevină o atare finalitate: o Polonie dominată total de Rusia. Pe de o parte din teama de un naţionalism polonez activ şi de o contaminare revoluţionară, pe de altă parte pentru că ar fi însemnat o pierdere de putere relativă vis-à-vis de Rusia. Prusia, interesată primordial de spaţiul german a căutat sprijinul Rusiei în chestiunea Saxei, presând în schimb Austria să accepte pretenţiile ruse asupra Poloniei. Austria a căutat la rândul ei sprijinul Prusiei propunând cooperarea în chestiunea Saxei în schimbul cooperării în chestiunea Poloniei.

 Imposibilitatea stabilirii consensului în prima fază a dezbaterilor Congresului a condus la conturarea antagonismelor: Prusia s-a raliat Rusiei în timp ce Austria s-a apropiat de Marea Britanie. Instrumentalizarea acestui antagonism, graţie şi manevrelor abile ale plenipotenţiarului francez, Talleyrand - interesat de scindarea coaliţiei învingătoare - a însemnat Tratatul secret de alianţă defensivă contra Rusiei şi Prusiei semnat de Marea Britanie, Austria şi Franţa la 3 ianuarie 1815.

Echilibrul compensaţiilor: Alexandru I a reuşit să ajungă în cele din urmă la un compromis direct cu Austria, cu prevederea de compensaţii acceptabile pentru Prusia. Împărţirea Poloniei în februarie 1815 a însemnat: crearea oraşului liber Cracovia; apariţia Regatului autonom al Poloniei (2/3 din vechiul regat), plasat sub protectorat rus şi inclus în graniţele imperiului ţarist; Galiţia a revenit Austriei, iar Prusia a primit Posen şi compensaţii - Pomerania suedeză şi teritorii în regiunea Rinului. Prusia a abandonat aşadar Rusiei partea de teritorii poloneze pe care o reclama, obţinând în schimb Thorn, Danzig precum şi jumătatea de nord a Saxoniei, al cărei rege a fost pedepsit astfel pentru spijinul acordat lui Napoleon. Congresul a recunoscut Rusiei achiziţiile teritoriale dobândite anterior în detrimentul Suediei respectiv al Imperiului Otoman: Finlanda, ocupată în 1809 şi Basarabia, în 1812. Imperiul ţarist şi-a împins astfel frontierele cu 400 km. spre Occident.

Germania: Consensul ce s-a conturat pe parcursul lucrărilor Congresului cu privire la spaţiul german a fost: „Nu unei Germanii unificate”, neliniştitoare pentru toţi actorii sistemului, mari sau mici. Sacrul Imperiu Roman de Neam German a fost înlocuit de o Confederaţie Germanică în care preponderenţa revenea Austriei şi Prusiei. Formula aleasă în final a fost aşadar una federală, organismul comun fiind reprezentat de Dieta de la Frankfurt a cărei preşedinţie a revenit Austriei. Pornindu-se de la precedentul napoleonian şi operânduse o decimare administrativă, numărul statelor germane a fost redus de la peste 360 la 39, acela al oraşelor libere de la 51 la 4, Principatele şi Electoratele ecleziastice nefiind restabilite. Anticul Electorat al Hanovrei, ridicat la rangul de regat, a fost restituit Casei Regale britanice cu titlul de feudă ereditară. Au devenit state membre ale Confederaţiei Regatul Ţărilor de Jos, căruia îi fusese atribuit Marele Ducat de Luxemburg, şi Danemarca căreia, în schimbul Norvegiei îi fuseseră cedate Ducatele Holstein şi Lauenburg, sursă de lungi şi grave complicaţii viitoare. Prusia a dobândit astfel controlul în Nordul Germaniei, un control dublu mandatat (formal), în numele Confederaţiei şi al Europei. Austria şi-a consolidat la rându-i poziţia în zona danubiană. Antagonismul austro-prusac a fost evident pe parcursul dezbaterilor, în câteva luni evoluânduse de la o Confederaţie Germanică bazată pe un puternic dualism hegemonic (octombrie 1814) la una fondată pe un dualism informal (mai-iunie 1815). În condiţiile în care Prusiei îi lipseau capacităţile necesare unei rivalităţi deschise cu Austria finalitatea a fost, inevitabil, recunoaşterea preponderenţei Vienei, fapt ce nu a anulat însă hegemonia de facto a celei dintâi în Nordul Confederaţiei. De remarcat: multe dintre statele de rang secund germane au fost iniţial ostile Confederaţiei, modificându-şi poziţia doar ca urmare a presiunilor Marii Britanii.

Spaţiul Italian: Peninsula Italică a fost divizată în şapte entităţi. Dispar Republicile Venezia, Genova şi Lucca. Regatul Sardiniei este restituit lui Vittorio Emanuele di Savoia (1802-1821), fiindu-i anexată Liguria. Zona lombardo-venetă intră în posesiunea Austriei care, de facto, domină şi influenţează politica întregii peninsule. Ducatele Parma, Piacenza, Guastella/Guastalia sunt acordate cu titlu viager Mariei Luiza de Habsburg, Modena Arhiducelui Francisc d’Este, iar Marele Ducat al Toscanei revine Marelui Duce Ferdinand, nepotul împăratului Francisc I de Habsburg. Regatele de Napoli-Sicilia îi sunt restituite lui Ferdinand al IV-lea de Bourbon care devine Regele celor Două Sicilii sub numele de Ferdinand I (1815-1825), statul italian fiind legat de Austria printr-un tratat de alianţă militară. Statul Pontifical, reîntregit cu Legaţia Bologniei şi mare parte din aceea a Ferrarei, i-a fost restituit Papei Pius al VII-lea (1800-1823). Din perspectiva echilibrelor şi a influenţelor geopolitice, Franţa pierde temporar orice pondere în microsistemul italian. Austria, principala beneficiară, face din nordul Italiei nu doar un corp intermediar între ea şi Franţa, ci un real glacis strategic, dominând direct zona Lombardo-Venetă, spaţiul cel mai vast şi mai bogat al peninsulei. Alte decizii privitoare la peninsulă nu crează antagonisme între cele patru Mari Puteri învingătoare: singura insatisfacţie temporară la nivel sistemic ţine de excluderea Franţei şi a Regatului sard.

Marea Britanie nu a avansat pretenţii teritoriale pe continentul european obţinând în schimb recunoaşterea suveranităţii asupra unor puncte strategice ca Insula Malta, Heliogoland, Insulele Ionice (formal, protectoratul fiind recunoscut ulterior printr-un tratat semnat la 5 noiembrie 1815), Capul Bunei Speranţe şi Ceylon (cedate de Regatul Ţărilor de Jos), insulele Mauritius, Tobago, Santa Lucia (cedate de Franţa ca despăgubire de război), Trinidad (cedat de Spania ca despăgubire de război). Graţie achiziţionării insulelor Heliogoland în Marea Nordului şi uniunii personale cu Regatul Hanovrei, guvernul britanic ajunge să dispună şi de importante baze strategice de-a lungul coastelor Europei septentrionale.

Observaţii finale:

 La Congresul de la Viena nu a fost admisă participarea Imperiului Otoman, excludere dorită şi impusă în principal de Rusia ce considera Orientul European drept zonă exclusivă de influenţă.

 Spaţiul elveţian a constituit şi el obiectul dezbaterilor Congresului: numărul cantoanelor a fost sporit de la 19 la 22 prin adăugarea Genevei, Wallis-ului, şi a Neuchâtel-ului. Din raţiuni geostrategice ţinând de apărarea stabilităţii sistemului, Confederaţia Helvetă a fost neutralizată (neutralitate perpetuă) prin decizia unanimă a Marilor Puteri.

 Congresul a dezbătut şi chestiunea comerţului cu sclavi, introdusă în agenda problemelor comune la insistenţele Marii Britanii. Cum un consens în acest sens nu a putut fi atins, în special datorită opoziţiei Franţei, Congresul s-a rezumat să condamne, în februarie 1815, comerţul cu sclavi ca fiind incompatibil cu civilizaţia şi drepturile omului. Până în 1819, Marea Britanie a reuşit să determine Spania şi Portugalia - prin intermediul unor tratate bilaterale - să abolească traficului de sclavi.

 Un comitet special a dezbătut asupra regimului fluviilor europene, Congresul afirmând principiul liberei navigaţii pe fluviile internaţionale Rin, Dunărea şi Vistula.

 Actul final de la Viena a fost semnat de plenipotenţiarii celor cinci Mari Puteri şi de cei ai Spaniei, Portugaliei şi Suediei la 9 iunie 1815. Deşi sigilat simbolic pentru perpetuitate, Congresul n-a avut ambiţia să „îngheţe” definitiv o realitate dată, consemnându-se posibilitatea alterării ulterioare a status-quo-ului teritorial precizat, pe baza consensului unanim al celor patru (cinci din 1818) Mari Puteri (Marea Britanie, Rusia, Austria, Prusia şi Franţa).

1.3. Probleme cu potenţial de risc pentru ordinea stabilită:

Naţionalismul: Idealurile naţionalităţii şi autodeterminării popoarelor, stimulate pe parcursul luptei antinapoleoniene, au rămas străine criteriilor de reglementare şi gestionare a relaţiilor internaţionale. Trasarea frontierelor la Viena a ignorat aproape total tradiţiile, etniile, limba şi cultura popoarelor făcând în multe cazuri imposibilă coincidenţa Stat-Naţiune. Deşi încă lipsite de vigoare în 1815, mişcările naţionale nu vor întârzia să producă efecte perturbatoare pentru sistemul internaţional: spaţiul german (1819) şi italian (1820); războiul de independenţă grec (1821-1823), secesiunea Belgiei (1830) etc..

Liberalismul politic: (opus principiului legitimităţii) vizând afirmarea şi asigurarea libertăţilor naturale şi civile ale individului, propunea - teoretic - reformarea în cadrul Statelor restaurate, fără a pune în discuţie, în mod necesar, status-quo-ul teritorial. În practică, triumful liberalismului politic va conduce la alterarea ordinii stabilite la Viena.

1.4. Construcţia diplomatică a Congresului de la Viena:

1. Tratatul de la Chaumont din 9 martie 1814 ce perfectează alianţa defensivă anti-napoleoniană (pentru 20 de ani) între Marea Britanie, Rusia, Prusia şi Austria.

2. Primul Tratat de pace cu Franţa - Paris, 30 mai 1814 caracterizat de o evidentă clemenţă vis-à-vis de Franţa (restaurarea dinastiei de Bourbon, revenirea la frontierele din 1792, lipsa reparaţiilor de război). Negocierile au vizat şi chestiunile teritoriale generale, problema constituirii unui Mare Regat al Ţărilor de Jos, precum şi o serie aspecte legate de diferendele coloniale.

3. Actul final de la Viena, 9 iunie 1815 - Acordul post-război principal.

4. Sfânta Alianţă: Tratatul/Pactul Sfintei Alianțe (26 septembrie 1815) semnat la Paris din iniţiativa Ţarului Alexandru I, a reunit iniţial Rusia, Austria şi Prusia. Au aderat ulterior, alături de Franţa, majoritatea statelor monarhice cu excepţia Marii Britanii şi a Statului Pontifical. Principiile creştine enunţate au permis Rusiei să menţină excluderea Imperiului Otoman din sistemul european. Documentul, deşi extrem de confuz, s-a dorit a fi baza de pornire pentru construirea unui instrument colectiv de securitate, el auspicând forme de colaborare internaţională la nivel dinastic pe baza matricei creştine comune civilizaţie europene. Pactul va fi instrumentalizat graţie eforturilor cancelarului austriac Metternich, prin afirmarea şi consacrarea parţială a principiului legitimităţii, respectiv a principiului intervenţiei (în afacerile interne ale Statelor Suverane pentru a se preîntâmpina - inclusiv prin recursul la forţa armată - destabilizarea regimurilor legitime de către mişcările naţionale sau radical-revoluţionare). În concret, eforturile artizanilor principali ai Sfintei Alianţe au vizat extinderea obligaţiilor şi responsabilităţilor Marilor Puteri de o asemenea manieră încât să subînţeleagă nu doar apărarea status-quo-ului teritorial stabilit prin Actul final de la Viena, ci şi a ordinii politico-sociale restaurate.

5. Al doilea Tratat de pace cu Franţa - Paris, 20 noiembrie 1815. Conţine clauze mult mai severe, deşi păstrează elementele esenţiale ale primului instrument. Franţa este readusă la frontierele din 1789 şi sunt introduse elemente de control ale puterii franceze: plata unei indemnizaţii de război menită să folosească la construcţia de fortificaţii la frontiera cu Regatul Ţărilor de Jos şi în spaţiul german ce urmau a fi ocupate de o armată coalizată de 150.000 soldaţi, subvenţionată de Franţa.

6. Quadrupla Alianţă: Tratatul Quadruplei Alianțe, - 20 noiembrie 1815 -, instrumentalizează alianţa dintre Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia, dirijată contra Franţei (reînoirea tratatului de la Chaumont). S-a perfectat la iniţiativa Ministrului britanic de Externe, Castlereagh, ca răspuns la Sfânta Alianţă. Poate fi considerat embrionul sistemului concertat - un instrument de securitate bazat pe sistemul directoratului. La origine, înseamnă o ligă permanentă mandatată să asigure respectarea prevederilor celui de al doilea tratat de la Paris, să împiedice revenirea lui Napoleon I sau a unui membru al familiei sale pe tronul Franţei, şi să ia măsurile necesare în caz de tulburări revoluţionare în spaţiul francez. Evoluţia sa ulterioară va conduce la instituirea unui sistem de conferinţe periodice ale reprezentanţilor celor cinci Mari Puteri, al căror scop - vădit managerial - va fi apărarea stabilităţii sistemului şi asigurare păcii (îndatoriri colective).

1.5. Congresele circumscrise „epocii congresului” (1815-1822):

Aix-la-Chapelle (1818): a pus capăt ocupaţiei militare aliate în Franţa şi a decis admiterea acesteia în concertul European.

Troppau (1820): a fost ocazionat de tulburările revoluţionare de la Napoli. Protocolul de la Troppau, semnat de Rusia, Austria şi Prusia, a instrumentalizat principiul intervenţie, marcând în acelaşi timp prima ruptură deschisă între Marea Britanie şi Sfânta Alianţă - dezavuarea oficială a principiilor Alianţei de către Ministrul britanic de externe, Castlereagh. Franţa s-a asociat poziţiei britanice refuzând să subscrie declaraţia de la Troppau. Austria a eşuat în tentativa de a obţine legitimarea intervenţiei sale militare în Peninsula Italică.

Laybach (1821): a reluat deliberările iniţiate la Troppau privind mişcările revoluţionare din Regatul celor Două Sicilii. Invocând cererea de ajutor adresată Congresului de regele Ferdinand al IV-lea de Bourbon, Austria a obţinut în final asentimentul Rusiei şi al Prusiei pentru o intervenţie militară în sudul peninsulei italice, intervenţie consumată la finele lunii martie 1821.

Verona (1822): Sfânta Alianță s-a reunit pentru a decide în privinţa tulburărilor revoluţionare din Spania mandatând intervenţia militară franceză în peninsulă. Soluţia a fost respinsă şi condamnată de Marea Britanie care a opus un veto decis oricărei extinderi a acţiunii represive la Portugalia. A marcat disocierea definitivă a guvernului englez de politica Sfintei Alianţe.