IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a patra).

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a IV-a).

16. Iisus manifestă zel pentru Dumnezeu-Tatăl:

IOAN 2:12-22

·                     IISUS CURĂŢĂ TEMPLUL:

   După nunta din Cana, Iisus porneşte spre Capernaum. Mama lui Iisus şi fraţii săi vitregi/verii (după alte opinii) - Iacov, Iosif, Simon şi Iuda - călătoresc împreună cu el. De ce merge Iisus la Capernaum? Acest oraş are o poziţie mai avantajoasă decât Nazaretul sau Cana şi este, din câte se pare, mai mare. De asemenea, mulţi dintre noii discipoli ai lui Iisus locuiesc în Capernaum sau în apropiere de acest oraş. Astfel, Iisus îi poate învăță în regiunea lor natală. În plus, cât timp se află la Capernaum‚ Iisus înfăptuieşte lucrări extraordinare. Prin urmare, mulţi oameni din Capernaum şi din împrejurimi aud despre ceea ce face El în acest oraş. Dar, fiind iudei devotaţi, Iisus şi însoţitorii săi trebuie să pornească în curând spre Ierusalim pentru a sărbători Paştele din anul 30.

   În timp ce sunt la templul din Ierusalim, discipolii lui Iisus remarcă un aspect impresionant al personalităţii sale pe care nu l-au descoperit până acum. Legea lui Dumnezeu le cere israeliţilor să aducă jertfe de animale la templu, iar cei care vin la Ierusalim de la distanţă au nevoie de hrană pe parcursul şederii lor. De aceea, Legea le permite acestora să aducă bani cu care să cumpere „vite, oi, capre” şi alte lucruri necesare cât timp se află aici (Deuteronomul 14:24-26). Drept urmare, negustorii din Ierusalim vând animale sau păsări chiar într-o curte mare a templului. Unii dintre ei îi înşală pe oameni, cerând preţuri prea mari. Cuprins de indignare, Iisus împrăştie monedele schimbătorilor de bani, le răstoarnă mesele şi îi izgoneşte din templu. Iisus spune apoi: „Luaţi de aici lucrurile acestea! Şi nu mai faceţi din casa Tatălui meu o casă de negoţ!” (Ioan 2:16). Când văd aceasta, discipolii lui Iisus îşi amintesc următoarea profeţie referitoare la Fiul lui Dumnezeu: „Zelul pentru casa ta mă va mistui”. Dar iudeii îl întreabă: „Prin ce semn poţi să ne arăţi că ai dreptul să faci aceste lucruri?”. Iisus le răspunde: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”. (Ioan 2:17-19). Iudeii se gândesc că Iisus se referă la templul propriu-zis din Ierusalim, de aceea îi spun: „Templul acesta a fost zidit în patruzeci şi şase de ani, şi tu îl vei ridica în trei zile?” (Ioan 2:20). Însă Iisus face referire la templul trupului său. Trei ani mai târziu, când Iisus este înviat, discipolii îşi amintesc aceste cuvinte.

17. Într-o noapte, Isus îl învaţă pe Nicodim adevăruri profunde:

IOAN 2:23-3:21

·                     IISUS VORBEŞTE CU NICODIM

·                     CE ÎNSEAMNĂ „A SE NAŞTE DIN NOU”:

  În timp ce se află în Ierusalim la sărbătoarea Paştelui din anul 30, Iisus face semne extraordinare, sau miracole, şi mulţi cred în El. Nicodim, fariseu şi membru al Curţii Supreme a iudeilor, numite Sanhedrin, este impresionat. Întrucât vrea să afle mai multe, el merge la Iisus după lăsarea întunericului, probabil pentru că nu vrea să fie văzut de ceilalţi conducători iudei, temându-se că reputaţia lui ar putea avea de suferit. „Rabi”, îi spune Nicodim, „ştim că ai venit ca învăţător de la Dumnezeu, pentru că nimeni nu poate face semnele pe care le faci tu dacă Dumnezeu nu este cu el”. Atunci Iisus îi spune lui Nicodim că, pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, o persoană trebuie „să se nască din nou” (Ioan 3:2, 3). Dar cum poate cineva să se nască din nou? „Mai poate el să intre a doua oară în pântecele mamei lui şi să se nască?”, întreabă Nicodim (Ioan 3:4). Desigur, nu aceasta înseamnă naşterea din nou. Iisus explică: „Dacă cineva nu se naşte din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). „Nașterea din nou”, în esență, înseamnă pentru creștinii adevărați să-l accepte sincer pe Iisus ca Domn și Mântuitor personal, lucru posibil prin ajutorul Duhului Sfânt! Mai târziu, la Penticosta din 33, Duhul Sfânt avea să fie turnat şi peste alţi continuatori botezaţi ai lui Iisus, aceştia născându-se astfel din nou ca fii ai lui Dumnezeu născuți prin Duh (Faptele 2:1-4). Lui Nicodim îi este greu să înţeleagă ce îl învaţă Iisus despre Împărăție. De aceea, Iisus îi dezvăluie mai multe referitor la rolul său deosebit de Fiu al lui Dumnezeu. Iisus îi spune: „Aşa cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:14, 15). Israeliţii din vechime care au fost muşcaţi de şerpi veninoşi au trebuit să privească la şarpele de aramă ca să fie salvaţi (Numerele 21:9). În mod asemănător, toţi oamenii trebuie să manifeste credinţă în Fiul lui Dumnezeu pentru a fi salvaţi de la moarte, la care au fost cu toţii condamnaţi, şi să primească viaţă veşnică. Scoţând în evidenţă iubirea lui Tatălui Ceresc faţă de oameni, Iisus îi spune în continuare lui Nicodim: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unic-născut, pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Aşadar, la circa şase luni după ce şi-a început serviciul pământesc, Iisus explică în mod clar că El este calea spre salvare pentru omenire.

   Iisus îi zice lui Nicodim: „Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea”. Aceasta înseamnă că El nu a fost trimis să pronunţe o judecată împotriva lumii, condamnându-i pe toţi oamenii la distrugere. Dimpotrivă, aşa cum spune Iisus, el a fost trimis „pentru ca lumea să fie salvată prin El” (Ioan 3:17).

  Nicodim s-a temut să vină la Iisus, făcând aceasta la adăpostul întunericului. De aceea, este interesant că Iisus încheie discuţia cu el astfel: „Iar aceasta este judecată: lumina (Iisus fiind lumina prin viaţa şi învăţăturile sale) a venit în lume, dar oamenii au iubit mai degrabă întunericul decât lumina, căci faptele lor erau rele. Fiindcă cine practică lucruri rele urăşte lumina şi nu vine la lumină, pentru ca faptele lui să nu fie dezaprobate. Dar cine practică adevărul vine la lumină, ca să se vadă că faptele lui sunt făcute în armonie cu voinţa lui Dumnezeu” (Ioan 3:19-21). Lui Nicodim, acest fariseu şi învăţător al Israelului, nu-i rămâne decât să mediteze la ce a aflat despre rolul lui Iisus în scopul urmărit de Dumnezeu-Tatăl, - mântuirea oamenilor!

18. Iisus creşte, iar Ioan descreşte:

MATEI 4:12 MARCU 6:17-20 LUCA 3:19, 20 IOAN 3:22-4:3

·                     DISCIPOLII LUI ISUS BOTEAZĂ

·                     IOAN BOTEZĂTORUL ESTE ARUNCAT ÎN ÎNCHISOARE:

   După ce sărbătoresc Paştele în primăvara anului 30, Iisus şi discipolii săi pleacă din Ierusalim. Însă ei nu se întorc direct acasă, în Galileea, ci merg în ţinutul Iudeii, unde botează mulţi oameni. Ioan Botezătorul face o lucrare asemănătoare de aproximativ un an, iar unii dintre discipolii săi sunt încă cu el, probabil în valea râului Iordan. Iisus însuşi nu botează pe nimeni, ci discipolii săi fac acest lucru sub îndrumarea Sa. În această perioadă din misiunea pământească a lui Iisus, atât El, cât şi Ioan îi învaţă pe iudeii care se căiesc de păcatele comise prin încălcarea legământului Legii lui Dumnezeu (Faptele 19:4). Discipolii lui Ioan sunt invidioşi şi i se plâng cu privire la Iisus, spunând: „Omul (Isus) care era cu tine . . . botează şi toţi se duc la el” (Ioan 3:26). Însă Ioan nu este invidios. El se bucură de rezultatele lucrării lui Iisus şi vrea ca şi discipolii săi să se bucure. Ioan le aminteşte: „Voi îmi sunteţi martori că am spus: Nu sunt eu Hristosul, ci am fost trimis înaintea Lui”. El clarifică această idee printr-o ilustrare uşor de înţeles pentru toţi: „Cine are mireasă este mire. Iar prietenul mirelui, când stă şi îl ascultă, se bucură mult de glasul mirelui. Această bucurie a mea a ajuns deplină” (Ioan 3:28, 29). Ioan, asemenea prietenului unui mire, s-a bucurat în urmă cu câteva luni, când i-a prezentat pe discipolii săi lui Iisus. Unii dintre aceştia l-au urmat pe Iisus. Mai târziu, ei vor fi unşi cu Duhul Sfânt. Ioan doreşte ca şi actualii săi discipoli să-l urmeze pe Iisus. De fapt, scopul lui Ioan este acela de a pregăti calea pentru serviciul lui Hristos. Ioan explică: „El trebuie să crească, iar eu să descresc” (Ioan 3:30).

   Unul dintre discipolii lui Iisus, numit tot Ioan, a consemnat mai târziu unele detalii referitoare la originea lui Iisus şi la rolul său vital în salvarea omenirii: „Cine vine de sus este deasupra tuturor celorlalţi. Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui. Cine are credinţă în Fiul are viaţă veşnică. Cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:31, 35, 36). Acesta este un adevăr important pe care  toți oamenii trebuie să-l ştie.

   La scurt timp după ce spune că trebuie să descrească, cu alte cuvinte că rolul şi activitatea sa trebuie să se încheie, Ioan Botezătorul este arestat de regele Irod. Acesta s-a căsătorit cu Irodiada, soţia fratelui său vitreg Filip. Deoarece Ioan condamnă în public relaţia lor adulteră, Irod îl aruncă în închisoare. Auzind că Ioan a fost arestat, Iisus, împreună cu discipolii săi, pleacă din Iudeea în Galileea (Matei 4:12; Marcu 1:14).

19. Iisus o învaţă pe o femeie samariteană:

IOAN 4:3-43

·                     IISUS ÎI ÎNVAŢĂ PE O FEMEIE SAMARITEANĂ ŞI PE ALŢII

·                     ÎNCHINAREA APROBATĂ DE DUMNEZEU:

   După ce pleacă din Iudeea, Iisus şi discipolii săi merg în Galileea, călătorind spre nord prin ţinutul Samariei. Întrucât sunt obosiţi din cauza călătoriei, ei se opresc în jurul amiezii în apropierea oraşului Sihar pentru a se odihni lângă izvorul lui Iacob. Probabil că Iacob a săpat acest izvor sau a plătit să fie săpat cu secole în urmă. În prezent, se crede că izvorul lui Iacob se află în apropierea actualului oraş Nablus. În timp ce Iisus se odihneşte lângă izvor, discipolii săi se duc în oraşul aflat în apropiere să cumpere de mâncare. În lipsa lor, la izvor vine o femeie samariteană ca să scoată apă. Iisus îi spune: „Dă-mi să beau” (Ioan 4:7). În general, iudeii nu au legături cu samaritenii din cauza unor prejudecăţi adânc înrădăcinate. De aceea, femeia se miră şi întreabă: „Cum se face că tu, deşi eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?”. Iisus îi răspunde: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este Cel care îţi zice: „Dă-mi să beau”, i-ai fi cerut tu Lui şi El ţi-ar fi dat apă vie”. „Domnule”, îi spune femeia, „n-ai nici măcar o găleată cu care să scoţi apă, iar fântâna este adâncă. De unde ai această apă vie? Eşti tu mai mare decât strămoşul nostru Iacob, care ne-a dat fântâna şi care a băut din ea cu fiii lui şi cu vitele lui?” (Ioan 4:9-12). „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete”, explică Iisus. „Dar celui ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu-i va mai fi sete niciodată, ci apa pe care i-o voi da va deveni în el un izvor de apă care ţâşneşte ca să dea viaţă veşnică.” (Ioan 4:13, 14) Deşi se simte obosit, Iisus este dispus să-i împărtăşească femeii samaritene adevărul care duce la viaţă veșnică. Atunci femeia îi spune: „Domnule, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot apă”. Iisus pare să schimbe subiectul şi-i zice: „Du-te, cheamă-l pe soţul tău şi vino aici”. Ea mărturiseşte: „N-am soţ”. Spre marea ei surprindere, Iisus îi spune: „Bine-ai zis: „N-am soţ”. Căci ai avut cinci soţi, iar bărbatul pe care-l ai acum nu-ţi este soţ” (Ioan 4:15-18). Femeia înţelege semnificaţia cuvintelor lui Iisus şi, uimită, îi zice: „Domnule, văd că eşti profet”. Prin ceea ce spune în continuare, dovedeşte că o interesează lucrurile spirituale: „Strămoşii noştri (samaritenii) s-au închinat pe muntele acesta (muntele Garizim, aflat în apropiere), dar voi (evreii) spuneţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii” (Ioan 4:19, 20). Atunci Iisus îi explică femeii samaritene că nu locul de închinare este important: „Vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim”. El continuă: „Vine ceasul, şi acesta este acum, când închinătorii adevăraţi i se vor închina Tatălui cu Duh şi Adevăr, căci astfel de închinători caută Tatăl” (Ioan 4:21, 23, 24). Ceea ce contează pentru Tatăl nu este locul în care slujitorii săi îi aduc închinare, ci modul în care i se închină ei, prin credința în Duhul Sfânt și în Adevăr ( Iisus este Adevărul!). Femeia este impresionată. „Ştiu că vine Mesia, care se numeşte Hristos”, zice ea. „Când va sosi, El ne va spune toate lucrurile deschis.” (Ioan 4:25) Apoi, Iisus îi dezvăluie un adevăr important: „Eu, care îţi vorbesc, sunt Acela” (Ioan 4:26). Să ne gândim: Iisus îi acordă o onoare deosebită unei femei care a venit la amiază să scoată apă. El îi spune direct ceea ce, din câte se pare, nu a mai spus nimănui până acum în mod deschis, şi anume că El este Mesia!

MULŢI SAMARITENI CRED:

  Discipolii lui Iisus se întorc din Sihar cu mâncare. Ei îl găsesc pe Iisus la izvorul lui Iacob, unde l-au lăsat. Acum, El vorbeşte cu o femeie samariteană. Când sosesc discipolii, ea îşi lasă acolo vasul de apă şi merge în oraş. Odată ajunsă în Sihar, femeia le povesteşte oamenilor lucrurile pe care i le-a zis Iisus. Ea le vorbeşte cu convingere: „Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate lucrurile pe care le-am făcut”. Apoi, probabil pentru a le stârni curiozitatea, ea întreabă: „Oare nu este El Hristosul?” (Ioan 4:29). Aceasta este o întrebare referitoare la o chestiune importantă, de interes încă din zilele lui Moise (Deuteronomul 18:18). Astfel, oamenii din oraş se simt îndemnaţi să vină să-l vadă ei înşişi pe Iisus.

   Între timp, discipolii stăruie pe lângă Iisus să mănânce mâncarea adusă de ei. Dar El le spune: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi”. Discipolii se miră, zicându-şi unii altora: „Nu cumva i-a adus cineva de mâncare?”. Iisus le explică în mod binevoitor: „Hrana mea este să fac voinţa Celui care m-a trimis şi să sfârşesc lucrarea Sa” (Ioan 4:32-34). Aceste cuvinte sunt semnificative pentru toţi continuatorii săi. Lucrarea/misiunea despre care vorbeşte Iisus nu este secerişul propriu-zis, care va avea loc peste aproximativ patru luni. Mai degrabă, Iisus face referire la un seceriş spiritual, după cum reiese din cuvintele sale: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi ogoarele: sunt albe pentru seceriş. Deja secerătorul primeşte plata şi strânge rod pentru viaţa veşnică, pentru ca semănătorul şi secerătorul să se bucure împreună” (Ioan 4:35, 36). Iisus îşi dă seama deja de rezultatele discuţiei sale cu femeia samariteană. Mulţi oameni din Sihar cred în El datorită mărturiei acestei femei, întrucât ea le zice: „Mi-a spus toate lucrurile pe care le-am făcut” (Ioan 4:39). Prin urmare, când vin din Sihar la fântână, ei îl roagă pe Iisus să rămână şi să le vorbească în continuare. Iisus acceptă şi rămâne în Samaria două zile. Ascultându-l pe Iisus, şi mai mulţi samariteni cred în El. Ei îi spun femeii: „De-acum nu mai credem datorită spuselor tale, căci am auzit noi înşine şi ştim că omul acesta este cu adevărat salvatorul lumii” (Ioan 4:42).

  Mai sunt patru luni până la seceriş - din câte se pare, până la secerişul orzului - care are loc primăvara în această zonă. Aşadar, acum este probabil luna noiembrie sau decembrie. Aceasta înseamnă că, după sărbătoarea Paştelui din anul 30, Iisus şi discipolii săi au rămas aproximativ opt luni în Iudeea, învăţând şi botezând. Ei se îndreaptă acum spre nord, spre casa lor din Galileea. Ce îi aşteaptă acolo? – vom vedea în partea următoarea!

SUPLIMENTAR: CINE ERAU SAMARITENII?

  Regiunea numită Samaria se întindea între Iudeea la sud şi Galileea la nord. După moartea regelui Solomon, cele zece triburi din nord ale lui Israel s-au despărţit de tribul lui Iuda şi al lui Beniamin. Israeliţii care făceau parte din cele zece triburi au adoptat închinarea la viţel. Prin urmare, în 740 î.H. (cronologia este relativă), Dumnezeu a permis ca asirienii să cucerească Samaria. Cei mai mulţi dintre locuitorii Samariei au fost deportaţi de invadatori, în locul lor fiind aduşi străini din alte părţi ale Imperiului Asirian. Aceşti închinători la dumnezei străini şi unii israeliţi care au rămas în ţară au încheiat căsătorii între ei. Treptat, locuitorii acestei zone au ajuns să practice o formă de închinare care includea unele învăţături şi practici prevăzute de Legea lui Dumnezeu, precum circumcizia. Totuşi, închinarea lor nu putea fi considerată adevărată (2 Regi 17:9-33; Isaia 9:9). În zilele lui Iisus, samaritenii acceptau cărţile lui Moise, însă nu se închinau la templul din Ierusalim. Ani la rând, ei s-au închinat la un templu construit pe muntele Garizim, nu departe de Sihar, şi au continuat să se închine pe acest munte chiar şi după ce templul de acolo a fost distrus. În timpul serviciului lui Iisus era evident că samaritenii şi evreii nu erau în relaţii bune (Ioan 8:48).

*Va urma.

Notă: versetele sunt preluate dintr-o versiune biblică italiană. Traducerea este personală.