CHIRIL ȘI METODIU - TRADUCĂTORI AI BIBLIEI ȘI CREATORII UNUI ALFABET!

CHIRIL ȘI METODIU - TRADUCĂTORI AI BIBLIEI ȘI CREATORII UNUI ALFABET!

„Neamul nostru este botezat, şi totuşi nu avem niciun învăţător. Nu ştim nici greacă, nici latină. Nu înţelegem nici slovele, nici tâlcul lor; aşa că trimiteţi-ne învăţători care ştiu să propovăduiască Scripturile şi să le tâlcuiască.” - Rostislav, prinţ de Moravia.

    Azi, cei peste 450 de milioane de oameni care vorbesc limbi de origine slavă au acces la o traducere a Bibliei în limba lor maternă. Dintre aceştia, 380 de milioane folosesc alfabetul chirilic. Totuşi, cu 12 secole în urmă, niciunul dintre dialectele strămoşilor lor nu se scria şi nu avea un alfabet. Cei ce au contribuit la îndreptarea acestei situaţii au fost Chiril şi Metodiu, doi fraţi de sânge. Oamenii care iubesc Cuvântul lui Dumnezeu vor constata că eforturile îndrăzneţe şi inovatoare ale acestor doi fraţi alcătuiesc un capitol captivant din istoria păstrării şi răspândirii Bibliei. Cine au fost aceşti bărbaţi şi ce obstacole au întâmpinat ei?

„Filozoful“ şi magistratul:

   Chiril (827-869, după numele original Constantin) şi Metodiu (825-885) s-au născut într-o familie aristocrată din Tesalonic (Grecia). Pe atunci, Tesalonicul era un oraş bilingv; locuitorii lui vorbeau greaca şi o anumită variant a slavonei. Numărul mare de slavi, precum şi legăturile strânse dintre locuitorii acestui oraş şi comunităţile slave din împrejurimi le-au permis, după cât se pare, lui Chiril şi lui Metodiu să dobândească cunoştinţe temeinice despre limba slavilor din sud. Un biograf al lui Metodiu chiar menţionează că mama lor era de origine slavă.  După moartea tatălui său, Chiril s-a mutat la Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin. Acolo a studiat la universitatea imperială şi a stat în compania unor distinşi profesori. A fost bibliotecar la Hagia Sofia, cea mai renumită biserică din Orient, iar mai târziu, profesor de filozofie. De fapt, datorită lucrărilor sale filozofice, Chiril a fost numit „Filozoful”.  Între timp, Metodiu a urmat aceeaşi carieră ca şi tatăl său, şi anume administraţia politică. A fost ridicat la rangul de arhonte (magistrat) într-o regiune bizantină din apropierea graniţei în care locuiau mulţi slavi. Cu toate acestea, Metodiu s-a retras la o mănăstire din Bitinia (Asia Mică), unde i s-a alăturat şi Chiril în 855.

   În 860, patriarhul Constantinopolului i-a trimis pe cei doi fraţi într-o misiune în străinătate. Ei au fost trimişi la chazari, o comunitate situată la nord-est de Marea Neagră, ai cărei membri încă ezitau în alegerea lor între islamism, iudaism şi creştinism. În drum spre acest loc, Chiril a rămas un timp la Chersonese, în Crimeea. Unii erudiţi sunt de părere că aici ar fi învăţat Chiril ebraica şi samariteana şi că ar fi tradus o gramatică ebraică în limba chazarilor.

O chemare din Moravia:

   În 862, Rostislav, prinţ de Moravia (actualmente estul Cehiei, vestul Slovaciei şi vestul Ungariei), i-a adresat împăratului bizantin Mihail al III-lea cererea consemnată în paragraful introductiv: de a trimite învăţători ai Scripturilor. Vorbitorilor de limbă slavă din Moravia li se prezentaseră deja învăţăturile bisericeşti de către misionarii din regatul franc oriental (actualmente Germania şi Austria). Totuşi, Rostislav era preocupat de influenţa politică şi ecleziastică a triburilor germanice. El spera că legăturile religioase cu Constantinopolul vor contribui la păstrarea autonomiei politice şi religioase a naţiunii. Împăratul a decis să-i trimită pe Chiril şi pe Metodiu în Moravia. Din punct de vedere educaţional şi lingvistic, cei doi fraţi de sânge erau bine echipaţi pentru această misiune. Un biograf din secolul al IX-lea ne spune că împăratul, cerându-le insistent să meargă la Moravia, le-a spus: „Amândoi sunteţi originari din Tesalonic şi toţi tesalonicenii vorbesc slava pură”.

Naşterea unui alfabet şi a unei traduceri a Bibliei:

   Pe parcursul lunilor dinaintea plecării lor, Chiril s-a pregătit pentru misiune elaborând un alfabet pentru vorbitorii de limbă slavă. Despre Chiril se spune că era un bun fonetician. Astfel, folosind literele greceşti şi ebraice, el a încercat să marcheze grafic fiecare sunet al limbii slave printr-o literă. Unii cercetători cred că Chiril petrecuse deja câţiva ani buni pregătind acest alfabet. În plus, nu se ştie încă cu exactitate care a fost forma alfabetului creat de Chiril. În acelaşi timp, Chiril a pus bazele unui program rapid de traducere a Bibliei. Se spune că primele cuvinte pe care le-a tradus din greacă în slavă folosind noul alfabet au fost cuvintele introductive din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu”. În continuare, Chiril a tradus cele patru evanghelii, scrisorile lui Pavel şi cartea Psalmii. Dar a muncit el singur? După toate probabilităţile, Chiril a fost ajutat de Metodiu. În plus, în cartea The Cambridge Medieval History se spune: „Este lesne de înţeles că (Chiril) a fost ajutat de alţii, care trebuie să fi fost în primul rând de origine slavă, instruiţi în limba greacă. Dacă examinăm cele mai vechi traduceri, avem cea mai vie dovadă a unui simţ al limbii slave cât se poate de dezvoltat, care trebuie atribuit colaboratorilor (lui Chiril), ei înşişi slavi”. Restul Bibliei a fost tradus ulterior de Metodiu, după cum vom vedea în continuare.

„Ca nişte ulii asupra prăzii”:

   În 863, Chiril şi Metodiu şi-au început misiunea în Moravia, unde au fost primiţi cu căldură. Munca lor includea predarea noului alfabet la un grup de localnici şi, totodată, traducerea textelor biblice şi liturgice. Această muncă nu a fost uşoară. Preoţii franci din Moravia s-au opus cu înverşunare folosirii limbii slave. Ei susţineau o teorie trilingvă, afirmând că numai latina, greaca şi ebraica erau acceptate în închinare. În speranţa că vor primi sprijinul papei în ce priveşte folosirea alfabetului nou-creat, în 867 cei doi fraţi au plecat la Roma. În drum spre Roma, la Veneţia, Chiril şi Metodiu au avut o altă întrevedere cu un grup de preoţi latini susţinători ai teoriei trilingve. Un biograf medieval al lui Chiril ne spune că episcopii, preoţii şi călugării locali s-au năpustit asupra lui Chiril „ca nişte ulii asupra prăzii”. Consemnarea spune că, Chiril a replicat citând 1 Corinteni 14:8, 9: „Căci, într-adevăr, dacă trompeta dă un semnal neclar, cine se va pregăti pentru bătălie? Tot aşa şi voi, dacă prin intermediul limbii nu pronunţaţi vorbe uşor de înţeles, cum se va şti ce se spune? De fapt, veţi vorbi în vânt”. Când cei doi fraţi au ajuns în cele din urmă la Roma, Papa Adrian al II-lea le-a acordat permisiunea de a folosi limba slavă. La câteva luni după aceea, în timp ce erau încă la Roma, Chiril s-a îmbolnăvit grav. În mai puţin de două luni, la vârsta de 42 de ani, Chiril a murit. Papa Adrian al II-lea l-a încurajat pe Metodiu să se întoarcă să lucreze în Moravia şi în împrejurimile oraşului Nitra, aflat pe teritoriul cunoscut azi ca Slovacia. Dorind să-şi întărească influenţa asupra acestei regiuni, papa i-a dat lui Metodiu scrisori prin care arăta că era de acord cu folosirea limbii slave şi l-a numit pe Metodiu arhiepiscop. Totuşi, în 870, episcopul franc Hermanrich, ajutat de prinţul Svatopluk al Nitrei, l-a arestat pe Metodiu. Acesta din urmă a fost întemniţat doi ani şi jumătate într-o mănăstire din sud-estul Germaniei. În cele din urmă, Papa Ioan al VIII-lea, succesorul lui Adrian al II-lea, a ordonat eliberarea lui Metodiu, l-a restabilit în dioceza din care făcuse parte şi a reiterat sprijinul papal în privinţa folosirii limbii slave în închinare. Însă opoziţia din partea preoţilor franci a continuat. Metodiu s-a apărat cu succes împotriva acuzaţiilor de erezie şi, în cele din urmă, a obţinut din partea papei Ioan al VIII-lea o bulă care autoriza în mod clar folosirea limbii slave în biserică. Aşa cum a afirmat Papa Ioan Paul al II-lea, viaţa lui Metodiu s-a derulat „printre călătorii, privaţiuni, suferinţe, ostilităţi şi persecuţii şi a inclus chiar şi o perioadă grea de detenţie”. În mod paradoxal, toate acestea au fost cauzate de episcopii şi prinţii care priveau cu ochi buni Roma!

Biblia este tradusă în întregime:

   În pofida opoziţiei implacabile, Metodiu, ajutat de câţiva stenodactilografi, a terminat de tradus în slavă restul Bibliei. Se spune că ar fi realizat această muncă titanică în doar opt luni. Cu toate acestea, el nu a tradus cărţile apocrife ale Macabeilor.

   Azi nu este uşor de evaluat cu exactitate calitatea traducerii realizate de Chiril şi Metodiu. În prezent există doar câteva copii ale manuscriselor, copii ce datează dintr-o perioadă apropiată celei în care s-a realizat traducerea iniţială. Examinând aceste exemplare rare, lingviştii au constatat că traducerea este exactă şi naturală. În lucrarea Our Slavic Bible se spune că cei doi fraţi „au trebuit să creeze multe cuvinte şi expresii. Şi au făcut aceasta cu o precizie uluitoare, oferind limbii slave un vocabular de o expresivitate fără precedent”.

O moştenire durabilă:

   După moartea lui Metodiu, survenită în 885, discipolii săi au fost expulzaţi din Moravia de împotrivitorii lor franci. Ei s-au refugiat în Boemia, în sudul Poloniei şi în Bulgaria. Astfel, lucrarea lui Chiril şi a lui Metodiu a fost continuată şi, de fapt, răspândită. Limba slavă, căreia cei doi fraţi i-au dat o formă scrisă şi permanentă, a înflorit, s-a dezvoltat şi, ulterior, s-a diversificat. În prezent, familia slavă include 13 limbi şi numeroase dialecte. În plus, eforturile îndrăzneţe ale lui Chiril şi Metodiu de a traduce Biblia au dat roade sub forma diferitelor traduceri în slavă ale Scripturilor, traduceri pe care le avem la dispoziţie azi. Milioane de oameni care vorbesc aceste limbi trag foloase din faptul că au Cuvântul lui Dumnezeu în propria lor limbă. În pofida opoziţiei crunte, cât de adevărate sunt următoarele cuvinte: „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pentru totdeauna”! - Isaia 40:8.

Chirilic sau glagolitic?

   Structura alfabetului creat de Chiril a dat naştere la numeroase polemici, întrucât lingviştii nu sunt siguri ce fel de alfabet a fost acesta. Alfabetul numit chirilic se bazează în mare măsură pe alfabetul grecesc, având în plus cel puţin doisprezece litere inventate de Chiril pentru a reprezenta grafic sunetele slave inexistente în greacă. Unele dintre primele manuscrise slave folosesc totuşi un alfabet cu totul diferit, cunoscut sub numele de glagolitic, acesta fiind, după părerea multor erudiţi, alfabetul creat de Chiril. După cât se pare, câteva dintre literele glagolitice se bazează pe alfabetul grecesc sau ebraic cu minuscule. Unele se pare că provin din semnele diacritice medievale, totuşi majoritatea sunt creaţii originale şi complexe. Alfabetul glagolitic pare a fi o creaţie extraordinară şi originală. Cu toate acestea, alfabetul chirilic se află la baza alfabetului limbilor rusă, ucraineană, sârbă, bulgară şi macedoneană din prezent, fără a mai pune la socoteală alte 22 de limbi, dintre care unele nu sunt de origine slavă.

CARTEA NEAGRĂ A GUVERNĂRII PSD!

   PSD a ratat toate marile proiecte asumate în „Programul de guvernare”, deși pe baza promisiunilor cuprinse în acest document a câștigat alegerile parlamentare din 2016 cu 46% din voturi.

    Premierii Sorin Grindeanu, Mihai Tudose și Viorica Dăncilă, supervizați de Liviu Dragnea, și-au asumat să pună în practică „Programul de guvernare 2016 – 2020”. După aproape trei ani, PSD susține că a realizat 78% din promisiunile cuprinse în acest document. Un lucru neadevărat. „Programul de guvernare” are 188 de pagini de promisiuni, potrivit guvernarepsd.ro. Partidul se poate lăuda cu puțin peste 40 de realizări principale. Unele dintre aceste realizări sunt, de fapt, eșecuri. De exemplu, PSD spune că o „măsură reușită” este Autostrada Comarnic – Brașov, unde nu se lucrează.

Transporturi. S-au împiedicat în cioturi:

  În materie de infrastructură rutieră s-a promis imens. Viorica Dăncilă a promis 350 de kilometri de autostrăzi. Rovana Plumb, o vreme ministru interimar al Transporturilor, a promis 180, doar pentru 2019. Cifrele arată că, în aceast an, s-au deschis doar 22 kilometri (Lugoj – Deva, tronson 4). În 2018, s-au deschis 60 de kilometri: 6 kilometri pe Centura București, 3 kilometri pe Ogra – Câmpia Turzii, 10 kilometri între Târgu Mureș – Ogra, 9 kilometri  de la Gilău la Nădășelu și 28 kilometri loturile 3 și 4 pe Sebeș – Turda. În 2017 nu s-a deschis niciun metru de autostradă.

Restanțieri la drumuri:

  PSD a promis în schimb „Finalizarea cu prioritate a axei: Constanţa – Nădlac”. Parte a acestui tronson, porțiunea de autostradă Sibiu – Pitești (170 de kilometri) nu are nici măcar constructor pe toată lugimea ei. A mai promis finalizarea autostrăzii Lugoj – Deva, pentru anul 2017. Unul din loturile acestei autostrăzi nu poate fi deschis, deoarece Ministerul Transporturilor nu a monitorizat lucrările, care sunt extrem de proaste.

PSD a promis 350 km de autostradă și a finalizat 82!

  Din „Finalizarea Variantei Ocolitoare a Bucureştiului la profil de autostradă (Inel Bucureşti (A0), care va face legătura între autostrada A1 cu autostrada A2 în primă fază; în faza a doua, închiderea inelului centură în regim de autostradă de jur împrejurul Bucureştiului)”, PSD a finalizat 7 kilometri. Autostrada București este modernizată doar pe un sfert din lungime. PSD a promis finalizarea, până în 2022, a autostrăzii Comarnic – Brașov, pe care a încredințat-o, zilele trecute, total netransparent, unei firme care ar urma să o realizeze în parteneriat public privat.

Să plouă cu centuri:

   Autostrada Sibiu – Brașov trebuia inaugurată anul viitor, dar nu are nici măcar un studiu de fezabilitate realist. În „Programul de guvernar”“, PSD a trecut „Autostrada Transilvania”, care a fost finalizată în procent de 20%. Pe o distanță de mai bine de 100 de kilometri nu există constructori sau licitații în derulare. PSD a promis că, pentru 304 milioane de lei, va finaliza, anul acesta, Autostrada Suplacu de Barcău – Borș. Abia în iunie anul acesta, CNAIR SA a finalizat procesul de evaluare a ofertelor depuse în cadrul procedurii de proiectare și execuție pentru finalizarea Autostrăzii Transilvania, secțiunea Suplacu de Barcău – Borș, mai exact a Loturilor 1 și 2, în lungime totală de 54,9 km. S-au mai promis drumurile expres: Ploieşti-Buzău, Buzău – Focşani, Focşani – Bacău, Bacău – Paşcani, dar nimeni nu a văzut vreun utilaj la lucru. S-au promis variante de ocolire pentru orașele: Suceava, Târgu Jiu, Bacău sau Târgu Mureș.  Lucrările pentru autostrada Craiova – Pitești ar fi trebuit începute în anul 2019. Ele au constat doar într-o poză în care Liviu Dragnea și Olguța Vasilescu admirau montarea unor borduri. Legătura A3 – Aeroport Henri Coandă a fost promisă pentru anul acesta, dar lucrările au fost oprite printr-o decizie a instanței. Drumul Expres Bucureşti – Giurgiu nu există.

Căi ferate. 75 de kilometri nemodernizați în 8 ani:

   S-a promis „finalizarea proiectului Reabilitare linia de cale ferată Coșlariu – Vințu de Jos – Simeria (412,36 mil. Euro” pentru anul 2018. „Lucrările începute între anii 2011-2013 pe tronsonul Coșlariu-Simeria, ce măsoară 75,8 kilometri, trebuiau să fie gata de acum trei, patru ani. Anii au trecut și Lotul 2 de cale ferată Vințu de Jos – Coșlariu, cu o investiție ce se ridică la 766,9 milioane lei este, în 2019, modernizat în proporție 89,04%“, a scris alba24.ro în primăvara acestui an. „Calea ferată Frontieră - Curtici - Radna -Gurasada - Simeria trebuia finalizat până în 2021. Proiectul este în diverse stadii, iar lucrările, începute în ianuarie 2014, se vor finaliza în 2023. Cel puțin pe hârtie.

Sănătate. Mitul spitalelor regionale:

   Preluate din „Programul de guvernare 2012 – 2016” al lui Victor Ponta, spitalele regionale s-au aflat în centrul amăgirilor PSD. „Guvernul susține următoarele investiții și acțiuni: construcția a opt spitale regionale, dotate cu echipamente de ultimă generație și care vor elimina eforturile financiare și umane pentru deplasarea cetățenilor din țară către București, în speranța unui act medical de calitate; cartier de locuințe pentru medici și personal, infrastructura de cazare pentru rudele și însoțitorii pacienților (hotel – minim 50 de locuri). Cost: 300 milioane de euro/spital. Un spital republican, în București, care va fi organizat ca centru de urgență-excelență și cercetare, pe toate specialitățile. Desemnarea locațiilor și contractarea studiilor de prefezabilitate pentru toate cele ouă spitale se vor face până la 31 decembrie 2017”, se arată în documentele partidului. Nu s-a întâmplat nimic concret. Spitalul din Craiova are ca termen 2026. „Dotarea localităților cu ambulanțe, în vederea asigurării transportului pacienților în condiții optime la unitățile medicale. Având în vedere răspândirea geografică a localităților și densitatea populației, prin program se va asigura prezența unei ambulanțe în fiecare comună”.  Dăm un singur contraexemplu: la ambulanța Câmpina, un singur medic asigură urgențele pentru 12 localități!

Educație. Internet pentru calculatoare inexistente:

   „Extinderea educației antreprenoriale de la școlile vocaționale și tehnologice la toate școlile din România” avea un buget de 50 de milioane de euro. Ea ar fi trebuit să îi învețe pe elevi „că ei înșiși pot înființa afaceri acolo unde este cerere pentru un serviciu, chiar dacă un angajator nu există”. Acestea sunt SF-uri! „Studenții, organizați în grupuri, vor acționa ca un start-up care caută să subcontracteze un proiect de la un agent economic”, ne amenința, fără urmări, PSD, în 2016. PSD își propunea „promovarea profesioniştilor în managementul educațional”. În schimb, ministrul Liviu Pop a decis, într-o singură noapte, demiterea a 13 inspectori școlari și înlocuirea cu unii conectați la interesele de partid! PSD a promis câteva lucruri elementare pentru un învățământ modern: „Conectarea tuturor școlilor la Internet prin conexiuni de mare viteză. Implementarea catalogului electronic. Realizarea de wireless în campusuri, începând cu învățământul liceal”. În România, un calculator revine la 12 elevi. „Asigurarea întregului necesar de microbuze pentru transportul școlar și a unor campusuri școlare în centrele de comună la standarde europene”. Lipsa transportului școlar a fost una din cauzele dramei de la Caracal! PSD a promis „dotarea bibliotecilor școlare”. Din 2012, în fiecare an, s-au închis cel puțin 100 de biblioteci școlare!

Economie. Cifrele groazei:

   Guvernele PSD s-au lăudat cu creșteri economice record, dar deficitul bugetar a ajuns la  2,88% în 2018. Inflația este 3,9%, de la 0,5% (în 2016). Datoria publică a crescut la 338 miliarde de lei. Dobânda de la care se împrumută România este uriașă, de – 4,85%. În schimb, Grecia a reușit, de curând, să se împrumute cu dobândă negativă pe termen scurt. În primele șase luni, Guvernul a împrumutat 33 de miliarde de lei, iar la finalul anului împrumuturile se vor dubla, cel puțin. Aceste cifre care au luat-o razna sunt în contradicție cu intențiile PSD din 2016: „obiectivul strategic îl constituie implementarea unui alt model de politică industrială, care să genereze creșterea economică inteligentă a României”.

Justiție. Europa nu este cu noi:

   „Începând cu 2017, vizăm modernizarea legislației privind sistemul judiciar, astfel încât acesta să fie asemănător cu cele din statele membre ale UE”. Primul lucru făcut de PSD a fost Ordonanța 13 privind amnistia și grațierea, care a scos sute de mii de oameni în stradă. După ce Uniunea Europeană a criticat modificările făcute în justiție și înființarea Secției Speciale de investigare a magistraților, politicienii s-au dezlănțuit împotriva Uniunii Europene. „Ni s-a cerut să oprim niște proceduri legale de numire și revocare a procurorilor șefi, să nesocotim decizii ale CCR, să modificăm și propria Constituție. Despre România se spune că este prea coruptă ca să fie membru cu drepturi depline în UE și a fost votată o rezoluție nedreaptă în care ni se reproșează lucruri care se întâmplă peste tot”, a spus Liviu Dragnea.

PSD transformă realizările în eșecuri:

   PSD și-a prezentat măsurile îndeplinite pe site-ul guvernarepsd.ro. Unele dintre aceste „realizări” sunt, în realitate, neîmplinite. La capitolul „Dezvoltarea sistemului de educație timpurie”, „Programul de guvernare al PSD” prevedea „construcția a 2.500 de creșe, grădiniţe și unități after-school”. Pe guvernarepsd.ro, una dintre realizările din domeniul Educației este: „am construit 90 de creșe și grădinițe”. O diferență de 2.410 de instituții de învățământ. PSD se laudă că a acordat burse anuale de până la 4.000 de euro laureaților la olimpiade. Ce nu spune Guvernul este că nenumărate primării nu pot să plătească burse pentru elevii „buni” care iau note peste media 8,50, așa cum prevede legea. Altă „reușită”: reorganizarea Consiliilor Consultative ale Ministerului Cercetării și Inovării s-a făcut peste noapte și prin îndepărtarea cercetătorilor români care erau angajați la universități occidentale. Evaluatorii externi au fost excluși. „Pachetul social garantat pentru educație” a fost un eșec cel puțin în ultimii doi ani. Sute de mii de copiii nu au beneficiat de programul „Masa caldă”, după cum a arătat o investigație Newsweek România.

„Reușită”: case cu toalete în curte:

   „10 miliarde pentru satele României” pur și simplu nu se văd. Doar 35% dintre  români sunt racordați la rețeaua de gaz. Aproape 1,8 milioane de locuinţe (în care locuieşte 29,7% din populaţia României) au în continuare WC-ul în fundul curţii. „PNDL 1 a scos din noroi satele României”, se laudă, în 2019, PSD. Newsweek România a demonstrat eșecul acestui program. Realizările PNDL sunt: școli – 9%, unități sanitare – 6%, drumuri – 6%. PSD a ajuns să treacă la „succesuri” semnarea unor contracte, chiar dacă lucrările nu au început: „Contract aferent Lotului 2 Centura sud” sau semnarea contractului pentru autostrada spre munte apar ca „reușite” în bilanțul PSD. PSD vorbește de „susținerea proiectelor majore de cercetare” care este mult subfinanțată. „Modernizarea a 144 de kilometri de cale ferată între Sighișoara și Simeria” pe care se merge tot cu viteza melcului. Partidul se laudă și cu proiecte finalizate mult după termenul stabilit: autostrada Lugoj – Deva sau Sebeș – Turda ori varianta de Ocolire Brașov.

Povești de adormit alegătorii:

   „Creșterea bugetului alocat cercetării cu aproximativ 30% anual, ne asigura PSD în 2016. Până în 2020, bugetul Cercetării a scăzut constant și a ajuns la 0,21% din PIB, de cinci ori mai puțin decât a promis PSD. „Sprijinirea comunităților de români din străinătate, pentru o reintegrare facilă la întoarcerea în țară, prin creșterea cu 100% a numărului de elevi participanți la cursul de Limbă, Cultură și Civilizație Românească”. Nici măcar 1% din copiii românilor care trăiesc în Diaspora nu urmează astfel de cursuri.

Ca o concluzie:

   Nu dorim să vorbim despre „moștenirea dezastruoasă”, o expresie care n-ar mai trebui evocată de vreun govern viitor! Însă, un lucru este clar, s-au ar trebui să fie: guvernul care are parte de această moștenire PSD va fi un guvern de sacrificiu! Ar fi de așteptat ca PNL să conștientizeze bine acest adevăr! Ar fi de sperat că peneliștii știu care este situația reală a țării (mai ales cea financiară) și au idee despre ce trebuie făcut. Dorim să credem că nu au vrut doar puterea pentru a da „ciolan” clientelei politice! Altfel, nu vor avea nicio scuză dacă vor încerca să justifice eșecul guvernării!

ROLUL UNOR STATE ÎN SISTEMUL GEOPOLITIC ACTUAL - S.U.A.! - partea întâi.

ROLUL UNOR STATE ÎN SISTEMUL GEOPOLITIC ACTUAL - S.U.A.! - partea întâi.              

    De-a lungul istoriei, încă din timpul imperiilor coloniale, au existat câteva state care și-au pus „amprenta” asupra altor state, atât prin modul de viață, cât și din punct de vedere politic și economic.

    Secolul XX este dominat de SUA și URSS (Războiul Rece); lucrurile se schimbă odată cu începutul anilor 90, când au loc modificări politice extrem de importante care s-au reflectat și în fizionomia actuală a hărții politice a lumii.

     Sistemul mondial poate fi definit ca un „ansamblu de relații ce se stabilesc între statele existente la nivel planetar, continental sau regional, în diferite domenii.

    Există două elemente care definesc sistemului mondial:

*sistemul economic al unui stat (puterea economică, capacitatea unui stat de a face anumite state „să depindă” din punct de vedere economic de el);

*sistemul geopolitic (capacitatea unui stat de a „controla” alte state din punct de vedere politic, militar etc.).

  Influența acestor state derivă din statutul de „putere geopolitică”, care înseamnă: potențial demografic, poziție geografică favorabilă, existența unor resurse de subsol, dotare tehnico-militară, putere nucleară etc.

    Printre astfel de state se numără: S.U.A., Federația Rusă, China, Japonia, Brazilia și India  dar și Israel, Africa de Sud sau Australia.

Statele Unite ale Americii:

Poziție și localizare - stat situat predominant în zona temperată cu o anumită dispunere latitudinală spre Oceanul Atlantic (est) şi spre Oceanul Pacific (vest); deține insulele Hawaii și peninsula Alaska; ocupă partea centrală a continentului nord-american;

Dimensiuni teritoriale, demografice și economice - locul 4 pe Glob (aproximativ 9,5 mil. km²), cu o mare diversitate economică și socială și cu anumite opțiuni geostrategice rezultate din întinderea mare a teritoriului.

   Jumătatea estică este ocupată de câmpii litorale, fluviale, regiuni montane vechi (Munții Apalachi) şi podișuri, iar cea vestică este formată din sisteme montane tinere (Munții Cordilieri), podișuri și depresiuni interioare. S.U.A fac parte din așa-numitele  „state fără istorie”: a luat naștere cu aproximativ 200 ani în urmă (Declarația de Independență din 1776 în urma războiului de Independență față de M. Britanie; 1783, prin Tratatul de la Versailles sunt recunoscute de Anglia). Expansiunea teritorială s-a făcut pe trei căi: colonizarea „vestului sălbatic”, preluarea pământurilor băștinașilor sau cumpărarea de teritorii: Louisiana de la Franța (1803), pe care Franța îl dobândise cu puțin timp în urmă de la Spania; Florida de la Spania; în urma unor războaie, S.U.A. își anexează: Texas, New Mexico, de la Mexic și Hawaii de la Spania. După sfârșitul Războiului de Secesiune (1861-1865), Statele Unite cumpără Alaska și insulele Aleutine de la țarul rus care nu vroia să le mai păstreze, dar nici să ajungă „în mâinile” rivalilor (Imperiul britanic); sfârșitul secolului XIX este unul foarte important pentru extinderea teritorială a Statelor Unite. Încearcă în primă fază să cumpere de la Danemarca insulele Islanda și Groenlanda; după eșecul din urma negocierilor, își întorc „fața” către Oceanul Pacific unde Imperiul spaniol avea colonii; în anul 1898 începe războiul împotriva Spaniei, care se soldează cu trecerea Filipinelor, insulei Guam și Puerto Rico sub Statele Unite, iar Cuba devine protectorat al acestora. În momentul de față Puerto Rico este stat nesuveran, asociat S.U.A. și care, în anul 1998 respinge din nou alăturarea lui ca „al 51-lea” stat al Statelor Unite ale Americii; recent a avut loc un nou referendum în acest sens al cărui rezultat favorabil nu a fost acceptat de Washington!  

    De-a lungul istoriei, Statele Unite și-au întărit poziția economică și politică, prin asumarea de drept a unor probleme care depășeau spațiul teritorial al său; după al doilea Război Mondial, în timpul Războiului Rece se impun două modele: modelul american, întemeiat pe forța financiară, monetară, industrială și tehnologică și modelul sovietic, caracterizat printr-o dimensiune enormă a teritoriului, un număr mare de locuitori, prezența unor resurse importante în cantitate foarte mare, de care depindeau multe state europene, dar și printr-o rigiditate politică și ideologică a sistemului de alianțe. Odată cu sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, S.U.A. își stabilește rapid principalul obiectiv și anume cel de a împiedica expansiunea Uniunii Sovietice. Planeta este împărțită în două mari „zone”: zona comunistă și zona occidentală. La doar 80 de ani de la războiul de secesiune Statele Unite aveau ca obiectiv să „conducă lumea”, depășind prin influență limitele continentului american. Își apropie două state importante și cu influență din Europa și anume: Republica Federală Germania (R.F.G) și Marea Britanie. În Asia, pentru a slăbi forța „giganților comuniști” (Uniunea Sovietică și  R.P.Chineză) semnează acorduri de apărare cu Japonia,„”dă naștere” ANZUS-ului (Pactul Pacificului, încheiat cu Noua Zeelandă și Australia) etc..

  Prăbușirea Sistemului Sovietic a lăsat S.U.A., pentru o bună perioadă de timp, în rolul de unică supraputere economică și politică; chiar dacă au apărut pe „scena” politică alte state puternice, Statele Unite se caracterizează și în momentul de față ca fiind una dintre cele mai mari puteri de pe glob: au cel mai mare număr de voturi la FMI și Banca Mondială; reprezintă cea mai mare putere militară (cantitativ și calitativ), dar și grație capacității de intervenție sau de control pe Glob; este singura țară capabilă să folosească cel mai subtil instrument de putere, prin exportul propriului mod de viață și al propriilor sale valori morale; este putere nucleară, fiind prima țară care a obținut și utilizat armament nuclear, - august 1945 – bombardamente asupra orașelor japoneze  Hiroshima și Nagasaki -, pe care-l folosește în scopuri de intimidare; este putere cosmică, în duel cu Uniunea Sovietică, ieșind detașat învingătoare după destrămarea acesteia.

   Populația: 321.418.820 (2016), predominant urbană, neuniformă; populația este formată din albi, hispano-americani, afro-americani, amerindieni.

 Urbanizarea: S.U.A. au determinat apariția unui tip de orașe cu o specificitate evidentă: MEGALOPOLISUL este principalul rang de orașe existent în SUA (Boswash, SanSan, Chippitts);

    Statele Unite reprezintă cea mai importantă forță militară de pe glob; concentrează 1/3 din PIB-ul planetei; deține rolul de lider în mai multe domenii (agricol, industrial); reprezintă unul dintre principalele state exportatoare de materii prime și produse (inclusiv „exportatoare a limbii engleze” care atestă consecințele supremației sale). 

 Cultură și civilizație: reprezintă  principalul exponentul al civilizației „occidentale”;  ocupă un loc fruntaș în tehnologie, dezvoltare economică, știință; este membru important cu drept de veto în organizații internaționale (NAFTA, ASEAN, APEC, NATO, ONU etc.).

  Printre principalele obiectivele geopolitice ale S.U.A.pentru secolul XXI putem menționa:

*împiedicarea revenirii Rusiei ca putere geopolitică și preluarea controlului acesteia asupraunor teritorii pe care le controla în trecut (Țările Baltice, Ucraina);

*împiedicarea Chinei de a își extinde influența în Asia și de a controla anumite teritorii de pe acest continent;

*împiedicarea constituirii unor grupări economice și politice în Europa și Asia pentru a nu slăbi influența și importanța Statelor Unite;

*controlul petrolului din Orientul Mijlociu, dar și a căilor sale de transport către alte regiuni de distribuție; războiul care a izbucnit în Kuwait a dat posibilitatea americanilor de a slăbi poziția Irakului în zonă, Irak care amenința să preia controlul în zonă și să pună în pericol interesele Statelor Unite etc.;

*încercuirea domeniului african care secole la rând a fost controlat de state din Europa (în special de către francezi) pentru a putea controla resursele imense și neexploatate de pe continent; în această problemă S.U.A. se bazează pe aliatul său - Africa de Sud;

 Se pune următoarea întrebare: Vor putea vreodată cele două mari puteri - China și Federația Rusă – să accepte supremația americană? Evident nu! Și atunci ce-ar putea să se întâmple? Personal cred că un nou război mondial este de neevitat!!

ROLUL UNOR STATE ÎN SISTEMUL GEOPOLITIC ACTUAL - CHINA! - partea a doua.

ROLUL UNOR STATE ÎN SISTEMUL GEOPOLITIC ACTUAL - CHINA!- partea a doua.

     China reprezintă una dintre cele mai vechi civilizații din lume, cu o istorie de peste 4000 de ani. Sub dinastia Qing (sfârșitul secolului al XVII-lea) China cunoaște o expansiune demografică și teritorială fără precedent; în doar câteva decenii, suprafața acestui stat se dublează (Tibetul și sudul Siberiei sunt anexate, China pătrunzând adânc în Asia Centrală). Secolul XVIII găsește o Chină cu o suprafață de aproximativ 12 mil. Km.² 

     În secolul XIX, China începe să piardă din teritoriile obținute; acest fapt are la bază mai multe cauze: o presiune internă demografică imensă dar și o presiune externă din partea   imperiilor coloniale franceze, engleze și ruse. China se vede pusă în situația de a ceda Imperiului Rus părți importante din teritoriul său, dar și altor puteri diferite regiuni dobandite cu greu. Astfel ea se vede nevoită să cedeze Hong-Kongul Angliei, Shantungul  Germaniei etc.. Mai târziu, pierde o parte din Manciuria în favoarea Rusiei. În urma războiului chino-japonez (1894-1895) China pierde Coreea și Taiwanul în favoarea Japoniei. După anul 1930 Manciuria „ajunge” la Japonia, care pătrunde foarte adânc în interiorul Chinei.

     Între 1935 și 1945 China este împărțită în patru mari zone: comunistă în est, japoneză în nord-est, naționalistă în sud și pro-japoneză în sudul zonei de nord-est. Capitularea Japoniei în anul 1945  conduce la o confruntare fără precedent între „China naționalistă” și „China comunistă”. Rusia dorește cu orice preț să-și slăbească vecinul chinez; un episod al războiului civil este dat de momentul în care forțele comuniste ajung la fluviul Chang Jiang, iar Stalin îi „ordonă” lui Mao Zedong să-și oprească înaintarea astfel încât China să poată fi divizată în două părți (pe modelul Coreei): în nord o Chină comunistă iar în sud o Chină pro-occidentală. Mao Zedong își continuă însă expansiunea ajungând în anul 1949 să ocupe toată China cu excepția a doua regiuni: Tibet și provincia Yunan. Însă nici acestea nu vor rezista foarte mult expansiunii începute. Din anul 1949 China devine o „superputere populară”, plasată sub controlul U.R.S.S.-ului; astfel, devine stat comunist în anul 1949, ceea ce îi permite ca, în anul 1964 să devină mare putere nucleară (din „dușmanul” Rusiei ajunge aliatul său). Sigur, acest „drum” a fost anevoios, fiind presărat cu momente de tipul „să vedem cine este mai tare”, tensiune se culminează în anul 1962 când China revendică anumite teritorii rusești (pe principiul că au fost dobândite în urma „tratatelor inegale”).

    Pe lângă problemele acute cu Rusia, China avea relații tensionate cu India (aliat al rușilor), Mongolia, litigii pe frontiere cu Myanmar și Nepal. Un episod important al conflictelor pe care China le deținea pe tema frontierelor, este cel din anul 1962, când China atacă India (linia Mac-Mahon, fixată de englezi în anul 1914 și cu care China nu era de accord). Conflictul are ca finalitate o tensionare și mai mare a relațiilor dintre India și Rusia pe de o parte și China pe de altă parte, dar și o apropiere a Chinei de Pakistan, care din anul 1965 devine un aliat important la Beijingului.

     Imensa Chină se vede la un moment dat încercuită: pe de o parte de Uniunea Sovietică și aliații acesteia - India, Mongolia și Vietnam, iar pe de altă parte de Statele Unite ale Americii și aliații săi - Thailanda, Coreea de Sud, Japonia și Taiwan, ceea ce conduce la o izolare a sa pe plan geopolitic.

    Anii 70 - 80 găsesc China în aceași poziție ca pe timpul lui Stalin, ceea ce conduce la o decizie importantă a acesteia: apropierea de Statele Unite ale Americii (1971 cu ocazia războiului din Vietnam). Beijingul intră în ONU și devine reprezentant în Consiliul de Securitate. China se deschide economic dar și politic.

   Anii 90 sunt caracterizați de câteva elemente extrem de importante: dezmembrarea U.R.S.S.-ului, ceea ce conduce la alți vecini ai Chinei care au reprezentat o „zonă tampon” între Beijing și Moscova; apropierea diplomatică dintre China și Federația Rusă (în defavoarea relațiilor Beijing-Washington dar și dintre Beijing și Tokyo). China obține în anul 1997 Hong-Kong-ul iar în anul 1999 provincia Macao.

     În secolul XX China și-a extins tot mai mult accesul către mare. Această „maritimizare” a ambițiilor geopolitice ale Chinei privește și Oceanul Indian, unde Beijing dorește să dispună de relee (doar pentru a-și încercui rivalul său permanent - India). În acest scop, relațiile China - Pakistan sunt menținute. Pe de altă parte, China se apropie tot mai mult de Bangladesh (facilități navale) și Myanmar (pentru a statornici pătrunderea sa în Oceanul Indian). Voința chineză de extindere spre sud, spre sud-est și mările care aparțin de Pacific, se poate sprijini de asemenea pe diaspora chineză, ale cărei rețele controlează mai multe economii regionale, în așa fel încât s-a putut spune că ASEAN - a apărut ca un acord politic între diaspore chineze!

     China este în momentul de față al treilea stat ca mărime (după Federația Rusă și Canada). Dispune de un relief variat (dominant de podiș) ceea ce îi asigură varietatea resurselor. Se remarcă Câmpia Manciuriei (cea mai dezvoltată zonă a Chinei), Marea Câmpie Chineză, Podișul Gobi dar și zonele montane înalte. Două mari fluvii desăvârșesc cadrul natural al Chinei și posibilitatea dezvoltării acestui stat: Chang Jian (în sud) și Huan He (în nord). Are un potențial demografic uriaș - 1.391.220.000 (2017) (deși a fost impusă o politică antinatalistă în anii 1975/1976), ceea ce are și aspecte pozitive dar și negative asupra economiei acestui stat. Astfel, China este cel mai populat stat al lumii. Deține numeroase atribute de superputere: membru permanent ONU; este putere atomică; este putere cosmică; face parte din Grupul G7; este putere militară (a mutat accentul de pe cantitativ pe calitativ). Un lucru extrem de important și care trebuie menționat este dorința Chinei de a deveni un stat sigur, care să se bazeze în primul rând doar pe el însuși și decis să-și desăvârșească unitatea în secolul XXI. Acesată dorință reprezintă la scară asiatică dar și mondială unul dintre obiectivele geopolitice principale ale gigantului stat chinez. Acest obiectiv este cu atât mai important pentru statele lumii cu cât China, în momentul de față, datorită capacităților sale nucleare și balistice este în măsură să pună în pericol coastele Statelor Unite ale Americii dar și ale Europei Occidentale.

MASACRUL DE LA KATYN.

MASACRUL DE LA KATYN

   În 1940, Polonia era prinsă în menghină, între agresiunea militară a Germaniei și cea a Uniunii Sovietice. Conflictul a ajuns la apogeu în primăvara acelui an în pădurea Katyn, din Rusia, unde sovieticii au ucis 22.000 dintre cei mai buni și mai străluciți polonezi din generația lor, apoi au încercat să dea vina pe naziști. Masacrul de la Katyn și mușamalizarea care a urmat au influențat relațiile ruso-poloneze în următorii 70 de ani, iar acest eveniment rămâne chiar și astăzi unul dintre cele mai șocante momente ale istoriei.


1. Ordinul privind o crimă în masă:

   După ce Polonia a fost împărțită între Germania și URSS, în 1939, cei mai mulți polonezi care nu erau eligibili pentru serviciul militar (cum ar fi femeile, copiii și cei vârstnici) au fost trimiși în regiuni îndepărtate ale imperiului sovietic, ca să moară. Cealaltă parte a societății poloneze a avut o altă soartă. Printre victime se numărau ofițeri militari polonezi și inamici politici ai URSS, inclusiv politicieni și proprietari de pământ, precum și intelectuali: scriitori, profesori, ingineri și avocați. Pe 5 martie 1940, Iosif Stalin a semnat un ordin de execuție a 21.857 dintre acești polonezi: „Membrii diferitelor organizații contrarevoluționare și de spionaj, foștii latifundiari, proprietarii de fabrici, foștii ofițeri ai armatei poloneze și fugarii – sunt condamnați la pedeapsa capitală prin împușcare.”
   În total, aproximativ 14.700 de soldați și 11.000 de civili polonezi care fuseseră membri de seamă ai societății au fost adunați pentru a fi executați într-unul dintre următoarele trei locuri: Katyn, Tver sau închisoarea Harkov. Documentul în care este ordonat masacrul de la Katyn. Foto: Wikimedia Prizonierilor le-au fost legate mâinile la spate cu sârmă și au fost executați sumar, cu un glonț în ceafă. Gropile comune pentru miile de oameni uciși în Katyn au fost săpate cu buldozerele, în aprilie și mai. Între timp, în Tver, oamenii erau împușcați într-o cameră antifonată, apoi cadavrele le erau urcate într-un camion. Cel mai prolific călău, Vasili Mihailovici Blokin, a spus că a ucis 6.000 de oameni în doar 28 de zile.

2. Cum a fost descoperit masacrul de la Katyn:

  O hotărâre a Curții Europene pentru Drepturile Omului a catalogat masacrul de la Katyn drept crimă de război. Soarta celor 22.000 de polonezi uciși în masacrul de la Katyn a rămas necunoscută până în 1943, când trupele naziste au descoperite gropile comune în pădure. În 1941, guvernul polonez aflat în exil a căzut de acord să se alăture URSS în lupta împotriva naziștilor. Astfel, polonezii se așteptau ca ofițerii lor, despre care credeau că erau ținuți prizonieri, să fie eliberați de ruși.
  URSS, nedorind să recunoască adevărul, a susținut că ofițerii nu puteau fi găsiți și că probabil fugiseră în Manciuria. Însă, pe 13 aprilie 1943, germanii au descoperit gropi comune în pădurea Katyn și au sperat că această descoperire îi va întoarce pe polonezi împotriva sovieticilor. Reprezentanții guvernului polonez au mers la fața locului și au ajuns la concluzia că sovieticii erau vinovați. Numai că oficialii americani și britanici nu doreau să-i piardă pe ruși ca aliați împotriva germanilor. Astfel, Polonia a fost de acord să arunce vina pentru masacrul de la Katyn asupra germanilor. Sovieticii aveau să adauge masacrul de la Katyn pe lista de atrocități comise de naziști, în cadrul proceselor de la Nurnberg.

3. Amintirile unui martor:

  Colonelul John H. Van Vliet, prizonier de război american, a fost dus la Katyn în 1943 de către naziști, pentru a fi martorul atrocităților comise de sovietici. În raportul oficial, Van Vliet avea să-și amintească: „Mirosul dulceag și grețos de putrefacție era peste tot. În dreptul gropilor comune, era copleșitor. Am urmat ghidul la fiecare groapă comună, călcând peste cadavre îngrămădite unul peste altul, cu fața de obicei în jos. De obicei, erau între cinci și șapte cadavre unul peste altul, acoperite cu aproximativ 1.5 metri de pământ.” În urma investigației, Van Vliet s-a convins că trupurile aparțineau într-adevăr unor ofițeri polonezi și nu erau produsul vreunei înscenări a naziștilor. Cizmele și hainele cadavrelor erau de calitate și se potriveau atât de bine victimelor, încât era clar că fuseseră croite individual, pe măsura fiecăruia. Dar Aliații au susținut versiunea rusă până la prăbușirea URSS, în 1991.

4. Adevărul despre masacrul de la Katyn iese la lumină:

  Investigațiile legate de masacru au continuat și s-au desfășurat cu intermitențe, dar abia în 2012 s-a ajuns la o concluzie. La începutul anilor ’90, succesorul lui Gorbaciov, Boris Elțîn, a dus ordinul de execuție emis de Stalin la Varșovia și și-a cerut scuze în numele țării sale. Abia în 2012, o hotărâre a Curții Europene pentru Drepturile Omului a stabilit că masacrul de la Katyn a fost o crimă de război comisă de sovietici. Deliberând în favoarea familiilor victimelor, Curtea a stabilit că aceste familii „au suferit o dublă traumă: și-au pierdut rudele în război și au aflat adevărul despre moartea lor abia după 50 de ani.” Cadavrele ofițerilor polonezi în gropile comune. Toți au fost executați cu un glonț în ceafă.
  Masacrul de la Katyn a fost, timp de zeci de ani, o rană deschisă între Rusia și Polonia. Relațiile s-au înrăutățit după un al doilea eveniment tragic derulat lângă Katyn, la Smolensk: în 2010, avionul în care se afla un grup format din peste 90 de membri ai elitei militare și politice a Poloniei - inclusiv președintele Lech Kaczynski, soția sa, parlamentari și șefi ai armatei - s-a prăbușit. Nu au existat supraviețuitori. În mod straniu, oficialii polonezi au murit cu puțin timp înainte de a participa al comemorarea a 70 de ani de la masacrul de la Katyn.

GÂNDURI DESPRE KITSCH-URĂ!

  „Ce obiecte sau noţiuni kitsch puteţi numi?”, au întrebat cândva realizatorii unui studiu de profil. Răspunsurile au frapat prin plaja largă a exemplelor, de la religie la muzică şi de la televiziune la decoraţiunile interioare.

  Printre obiectele şi persoanele din registrul kitsch s-au numărat: icoanele cu ceasuri şi leduri, duetul Cheeky Girls (rebotezate Kitschy Girls), carpetele cu „Răpirea din serai” şi „Cina cea de taină”, umlautul pus pe „y”, dantelate, florile de plastic, ilustratele în care Mona Lisa face cu ochiul, tablourile de absolvire pirogravate, cavourile faraonice etc. Deşi lucrurile sunt amestecate, pesemne că acest nechezol al spiritului care este kitsch-ul are şi azi două-trei direcţii de bază: kitsch-ul domestic, kitsch-ul turistic şi kitsch-ul artistic. Kitsch-ul domestic marchează copilăria multora dintre noi. Coborând în timp şi ajungând la uşa şifonierului de acasă, dăm cu ochii de ciucurii sau pampoanele care împodobesc cheile. Ne apropiem apoi de televizor şi vedem pe el un peşte de sticlă cu picăţele maro, ca burta de căprioară. Bietul de el, se simte pe macrameul pe care l-a aşezat mâna gazdei ca… peştele pe uscat. Ceva mai sus, în bibliotecă, stă de planton un elefănţel de alabastru. Iar pe etajera din apropiere e postat micul pescar vietnamez, cu un peşte care aproape că i se zbate în undiţă. Asta spre a nu mai pomeni de condurul turcesc cu vârful răsucit, în care se află un termometru şi care împodobeşte un locşor de lângă uşă.

  Kitsch-ul turistic înfloreşte, după posibilităţi, în locurile unde istoria a lăsat puncte de atracţie. România nu face figură separată în Europa şi probabil că nici în lume. Există kitsch coroziv, brutal, neruşinat peste tot unde există turişti: la Istanbul şi Roma, la Paris şi Cairo, la Geneva şi Atena. Mădularul lui David împunge Florenţa din toate unghiurile, figurând deopotrivă pe şorturi, pe plăci de faianţă şi pe afişe în care schimbă pase cu un fotbalist la modă. La doi paşi de Vatican se vând brichete cu Papa Francisc, evantaie cu Baldachinul lui Bernini şi magneţi de frigider pe care se află Castelul Sant’Angelo. În România, apogeul pseudoartei turistice se consemnează în vecinătatea Castelului Bran, unde figura lui Vlad Ţepeş e exploatată fără limite. Ţepe de diverse mărimi, chipuri supte ale voievodului, unelte de tortură, minicălăi cu glugi pe cap, copii la scară redusă ale castelului, securi din care picură sânge – un caleidoscop al desfrâului sangvinar e împins sub ochii străinilor care au citit cartea, au văzut filmul, iar acum vor the real thing. Mai la nord, lângă Tihuţa, rudele kitsch-ului de la Bran se ocupă chiar de mici montaje-surpriză, în care ospătari loviţi de vampirism ies din coşciugul de după uşă şi le fac „bau“ amatorilor de senzaţii tari. Kitsch-ul artistic românesc în varianta picturală impune în multe case abundenţa pectorală şi nudă a ţigăncii cu trei felii de pepene. Îl urmează în clasament inflaţia de peisaje marine, à la Aivazovski, unde marea parcă vrea să se reverse stihial dintre rame, nemulţumită şi ea de culorile în care e zugrăvită. La rândul lui, kitsch-ul arhitectonic face şi el ravagii fără oprelişte. Cine trece prin comuna ieşeană Ciurea sau prin Strehaia va da cu ochii de casele cu turnuleţe, tavane turcoaz, gresie vişinie şi robinete îmbrăcate în cristale Swarowski pe care hâtrii le numesc „ţigode”. Timişoara oferă, la rândul ei, un exemplu de involuţie a gustului prin masacrul arhitectural din centru, unde Parcul Rozelor stă la umbra unor foste vile transformate în cavouri „de etnie romă”, spre a vorbi corect politic. Ele pălesc ce-i drept prin comparaţie cu zestrea comunei Buzescu, situată între Bucureşti şi Alexandria, unde palatele se înşiră într-un delir pseudorococo în care se amestecă Ferrari-uri şi coviltire.

CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI AI GRECIEI ANTICE.

CEI ȘAPTE ÎNȚELEPȚI AI GRECIEI ANTICE 

    În Antica Eladă, în secolul al VI-lea î.H., au luat naștere filozofia și știința - cele mai mari daruri pe care Grecia le-a dat întregii lumi. Orașul cel mai înfloritor din lumea elenă, din perioada Antichității, era orașul Milet, unul din cele 12 orașe ale Ioniei, un mare centru comercial și cultural grecesc. Datorită călătoriilor lungi pe care le-au făcut în ținuturi îndepărtate, locuitorii din Milet aveau mințile luminate și multe cunoștințe despre civilizația Feniciei, Babilonului, Egiptului și Lidiei. Mulți dintre grecii din Milet își puneau întrebări, căutau să găsească soluții practice la problemele care îi frământau, încercau să afle răspunsuri bazate pe logică și rațiune la orice fenomen.

    Una din trăsăturile grecilor era dorința de a gândi. Grecii sunt cei care au pus bazele filozofiei. Comerțul și industria ajunseseră la apogeu, așa încât în Milet, odată cu dezvoltarea negoțului, s-au pus bazele filozofiei, matematicii, și odată cu acestea s-au dezvoltat: astronomia, geografia, navigația, comerțul exterior și literatura. Miletul a cunoscut această înflorire pentru că aici s-a întâlnit gândirea negustorilor greci cu înțelepciunea egiptenilor, perșilor și indienilor.

   În acea perioadă s-au remarcat unele persoane care au fost renumite prin talentul și caracterul lor, prin modul cum au reușit să iasă din situațiile critice și prin ajutorul și sfaturile pe care le-au dat orașelor lor. Aceste persoane celebre au fost numite înțelepți și cuvintele lor au devenit perle de înțelepciune. 

  Perioada 620 - 550 î.H. a fost perioada celor „Șapte Înțelepți” – personalități pe care grecii le-au respectat foarte mult. Grecii au întocmit o listă cu „Cei Șapte Înțelepți”, cu toate că înțelepții Greciei, din perioada antică, erau în număr de 17. S-au întocmit mai multe liste cu înțelepți, liste care nu coincideau întotdeauna. Cele șapte mari personalități din acea vreme, care apar pe lista lui Platon (una din cele mai vechi liste), apar și pe alte liste care au fost întocmite de diferite persoane, în diferite perioade de timp. Numărul 7 a fost ales pentru că popoarele din Antichitate atribuiau acestei cifre o forță mistică.

  „Cei Șapte Înțelepți” din Grecia Antică erau filozofi, legislatori, politicieni, oameni de stat, care prin realizarile lor au influențat întreaga Grecie, regiunile din jur si civilizația noastră contemporană. În mod tradițional, fiecare dintre cei șapte înțelepți reprezintă câte un aspect al înțelepciunii lumești, care este concentrat într-un aforism, considerat deviza înțeleptului respectiv.

   Lista celor „Șapte Înțelepți” ai Greciei Antice cuprinde următoarele personalități: Thales din Milet, Solon din Atena, Bias din Priene, Cleobulus din Lindos, Chilon din Sparta, Pittacos din Mytilene si Periandru din Corint.

10 SECRETE BARBARE ALE FOSTEI UNIUNI SOVIETICE!

10 SECRETE BARBARE ALE FOSTEI UNIUNI SOVIETICE!

   În timpul Uniunii Sovietice, autorităţile comuniste aveau o pasiune pentru a secretiza cât mai multe lucruri şi pentru a păstra cu sfinţenie aceste taine. Nu se ştia nici despre lucrurile la scară mare, precum programe de apărare şi cercetare la nivel de stat sau treburile primăriei unei localităţi cu câteva zeci de locuitori. Iată câteva dintre cele mai îngrozitoare taine ale acestui imperiu, apus în 1991.

  

 1. Cea mai gravă catastrofă nucleară din lume:

    Când auzim despre cele mai grave catastrofe nucleare, majoritatea dintre noi ne ducem cu gândul la Cernobâl sau Fukushima. Puţini sunt cei care ştiu despre a treia cea mai gravă catastrofă nucleară - avaria de la Kâştâm din 1957, petrecută în apropiere de oraşul Kâştâm din sudul Rusiei. Ca şi în cazul avariei de la Cernobâl, cauza principală a catastrofei a fost proiectarea proastă a centralei nucleare şi anume construcţia sistemului de răcire, care putea fi reparată. Când avea loc vreo scurgere de lichid de răcire din rezervoarele de răcire, angajaţii îl deconectau pur şi simplu şi nu se atingeau de el un an întreg. Aceştia ironizau, întrebându-se cine ar avea nevoie de sisteme de răcire în Siberia. Răcirea era necesară pentru rezervoarele în care erau depozitate deşeurile radioactive. Astfel, în lipsa ei, temperatura în aceste recipiente a depăşit 350 de grade Celsius, declanşând o explozie care a aruncat în aer acoperişul de 160 de tone (care, iniţial, se afla la opt metri sub pământ). În urma deflagraţiei, materialul reactiv s-a împrăştiat pe o suprafaţă de 20.000 de kilometri pătraţi. După evacuarea teritoriului din apropiere, casele a 11.000 de oameni au fost distruse, iar peste 270.000 de persoane au devenit victime ale expunerii radioactive. În urma exploziei centralei, materialul radioactiv s-a înşirat pe o suprafaţă de 20 de mii de km pătraţi. Despre această catastrofă prima oară a vorbit, abia în 1976, un emigrant sovietic în presa din Occident. Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) din Statele Unite ştia despre această tragerie încă din anii ’60, însă, de teama unei atitudini negative a americanilor faţă de propria industrie nucleară, a decis să minimalizeze gravitatea avariei. Detaliile despre catastrofa din Kâştâm au devenit cunoscute publicului larg abia în anul 1989, după trei ani de la avaria de la Cernobâl. 

2. Programul de pregătire a piloţilor spaţiali:

    În luna mai a anului 1961, preşedintele SUA, John Kennedy, declara că Statele Unite ar trebui să trimită un om pe Lună până la sfârşitul deceniului. În acel moment, URSS conducea în cursa pentru cucerirea spaţiului cosmic - avea deja primul obiect lansat pe orbita Pământului, primul animal adus pe orbită şi trimisese primul om în spaţiu. Pe 20 iulie 1969, însă, americanul Neil Armstrong a devenit primul om care a ajuns pe Lună, învingând astfel Uniunea Sovietică în această cursă. Oficial, URSS nega participarea în această competiţie. Până în 1990, Moscova tot susţinea că nu are propriul program de pregătire a piloţilor spaţiali. Această strategie făcea parte din politica de stat potrivit căreia fiecare program spaţial era ţinut în secret până când se încheia cu succes.   În august 1981, Uniunea Sovietică a fost nevoită să recunoască parţial existenţa propriului program spaţial, după ce satelitul Kosmos-434, lansat în anul 1971, a intrat în atmosferă deasupra Australiei. Ministrul de Externe al URSS a fost nevoit să ofere explicaţii în legătură cu acest fapt guvernului australian care şi-a exprimat îngrijorarea că la bordul satelitului s-ar putea afla materiale radioactive. Diplomaţii sovietici au trebuit să le dea asigurări australienilor şi să-i convingă că satelitul este o „capsulă lunară experimentală”.   Restul detaliilor programului, inclusiv testele de lansare, au fost ţinute în secret. Testarea cosmonauţilor sovietici în timpul andocării a două vehicule spaţiale (Soiuz 4 şi Soiuz 5) şi transferul de echipaje între aceastea a fost prezentată drept parte a construcţiei unei staţii orbitale, URSS continuând să susţină cu vehemenţă că nu are planuri de a ajunge pe Lună. Într-un final, după ce a eşuat de nenumărate ori, programul sovieticilor a fost închis în 1976. 

3. Comoara cu opere de artă destinate distrugerii:

    În 1990, jurnaliştii şi diplomaţii occidentali au fost invitaţi într-un muzeu secret, ascuns în oraşul îndepărtat Nukus din Uzbekistan. În muzeu erau păstrate sute de opere de artă, în special tablouri, care datau cu perioada începutului regimului stalinist, atunci când pictorii erau forţaţi să corespundă idealurilor Partidului Comunist. „Arta decadentă burgheză”, cum era numită de comunişti arta care nu corespundea ideologiei sovietice, era înlăturată şi înlocuită cu picturi ale fabricilor şi peisajelor industriale. Astfel, în timp ce autorităţile comuniste desfăşurau un program de lichidare totală a formelor de artă „antistatale”, unul din pictorii din acea perioadă, pe nume Igor Saviţchii, mergea pe la artişti şi familiile acestora şi îi convingea să i se încredinţeze operele pe care le aveau. Pictorul a creat o colecţie imensă de tablouri şi le-a ascuns în oraşul Nukus care se afla în mijlocul deşertului. În aşa fel, acesta a reuşit să le ţină zeci de ani în secret atât faţă de oamenii din jur, cât şi faţă de regimul despotic. Fără acţiunile întreprinse de Saviţchii, cea mai mare parte a lucrărilor artiştilor din acea perioadă ar fi fost complet pierdută.  

4. Moartea primului cosmonaut:

    Uniunea Sovietică obişnuia să „şteargă urmele” cosmonauţilor săi şi a făcut-o nu doar o singură dată. Un exemplu, în acest sens, este ascunderea datelor despre primul cosmonaut care a murit în timpul cursei împotriva SUA pentru cucerirea spaţiului cosmic. Valentin Bondarenco a murit în luna martie 1961 în timpul unor antrenamente. În Occident nimeni nu a ştiut despre moartea lui până în anul 1982, iar o recunoaştere publică în acest sens a fost făcută abia în 1986.Sovieticii au ţinut în secret timp de 25 de ani moartea cosmonautului Valentin Bondarenco pentru a nu se afla de sacrificiile făcute pentru cursa spaţială împotriva americanilor. În timpul unor exerciţii de izolare în camera de presiune şi izolată fonic, Bondarenco a făcut o greşeală fatală. După ce şi-a scos senzorul medical şi şi-a curăţat pielea cu spirt, acesta a aruncat vata folosită pe o plită fierbinte pe care o utiliza pentru a-şi face ceai şi aceasta a luat foc. Cosmonautul a încercat să stingă focul cu mâneca de la scafandrul în care se afla, însă atmosfera din interiorul costumului, care era constituită sută la sută din oxigen, a făcut ca el să ia foc. Până a fost scos din cameră, Bondarenco s-a ales cu arsuri de gradul trei pe toată suprafaţa corpului, în afară de călcâi - singurul loc în care medicii au reuşit să găsească vase de sânge. Pielea, părul şi ochii cosmonautului erau total arse, iar el striga în permanenţă la medici să facă ceva că nu mai poate de durere. După 16 ore de chin, acesta a murit. Autorităţile sovietice au ţinut în secret moartea lui timp de 25 de ani pentru a nu face cunoscute publicului sacrificiile făcute pentru cursa spaţială.

5.  Foametea organizată în masă:

    Despre foametea organizată în masă din anul 1932 din Ucraina (Holodomorul) au auzit mulţi, însă încercările interne şi externe de a ascunde acest fapt sunt demne de menţionat.   La începutul anilor ’30, politica Uniunii Sovietice a dus - în mod intenţionat sau nu - la moartea a milioane de oameni. S-ar părea că acest lucru este greu de ascuns faţă de lumea exterioară, însă, din fericire pentru Stalin şi supuşii săi, restul lumii oscila între ignoranţă premeditată şi negarea faptelor.   Ziarul The New York Times şi restul presei americane ascundeau sau minimalizau foametea din URSS. De acest lucru s-a ocupat, evident, şi Stalin. Acesta a organizat pentru comisiile internaţionale câteva tururi bine planificate din timp printr-un şir de localităţi - magazinele au fost împlute cu mâncare (însă oricine îndrăznea să se apropie de magazin era arestat imediat), străzile au fost spălate, iar toţi ţăranii din localităţile vizitate au fost strânşi, duşi în altă parte şi înlocuiţi cu membri ai Partidului Comunist bine hrăniţi. În maşinăria de dezinformare au fost atrase şi personalităţi ale culturii universale precum scriitorul englez Herbert George Wells şi cel irlandez George Bernard Shaw care, după ce au vizitat Uniunea Sovietică, au declarat că zvonurile despre foametea din URSS sunt neîntemeiate. În plus, după ce a vizitat Ucraina, premierul francez Edouard Herriot a descris-o drept „o grădină înfloritoare”. În anul 1937, când foametea trecuse deja, a avut loc un recensământ al populaţieie URSS, iar rezultatele acestuia au fost imediat secretizate pentru a ascunde milioanele de oameni care au murit între timp. Deşi numărul victimelor Holodomorului este asemănător cu cel al Holocaustului, foametea a fost calificată drept crimă împotriva umanităţii abia recent, în ultimii zece ani. 

 

6. Masacrul din pădurea Katin:

    În anul 1940, membrii NKVD-ului sovietic au executat prin împuşcare aproximativ 22 de mii de soldaţi prizonieri polonezi (în mare parte ofiţeri) şi i-au îngropat într-o groapă comună în pădurea Katin din apropierea oraşului Smolensk din vestul Rusiei. Versiunea oficială a Uniunii Sovietice era că trupele fasciste au fost cele care au comis acest act de o cruzime rară. Adevărul a fost recunoscut abia 40 de ani mai târziu, în 1990, iar ascunderea acestuia a fost posibilă nu doar prin eforturile depuse de URSS, ci şi cele ale liderilor SUA şi Marii Britanii.În pădurea de la Katin sovieticii au executat aproximativ 22 de mii de soldaţi polonezi, în mare parte ofiţeri. În timpul unei discuţii neoficiale, Winston Churchill menţiona faptul că, cel mai probabil, execuţia a fost făcută de către bolşevici care „pot fi foarte cruzi”. El a insistat însă, ca guvernarea Poloniei, aflată în exil, să înceteze să depună plângeri, în acest sens. Totodată, a impus cenzura asupra presei britanice şi chiar a contribuit la împiedicarea desfăşurării unei anchete independente de către Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. Ulterior, ambasadorul Marii Britanii în Polonia a descris acest lucru drept „folosirea bunei reputaţii a Angliei pentru a ascunde ceea ce ucigaşii au ascuns cu ajutorul crengilor de pin”. Preşedintele american Francklin Roosevelt nu voia, de asemenea, ca vina pentru execuţii să cadă pe Stalin. Dovezile despre faptul că SUA ştiau despre adevăraţii vinovaţi ai masacrului de la Katin au fost descoperite în timpul unor audieri parlamentare din anul 1952. Singura ţară care a vorbit adevărul despre acele întâmplări a fost Germania Nazistă. Winston Churchill scria în acea perioadă că este uşor să critici liderii ţărilor care, practic, i-au lăsat nepedepsiţi pe criminali, însă Germania, apoi Japonia, erau probleme mai importante şi, deci, câteodată era necesar să fie luate decizii foarte grele. Uniunea Sovietică era absolut necesară, ca superputere militară şi cu industria sa, astfel „în această situaţie, guvernul poate să aducă învinuiri doar inamicului comun”.

 7. Ecranoplanul:

    În anul 1966, un satelit de spionaj american a depistat în Marea Caspică un imens hidroavion sovietic aflat încă în construcţie. Aeronava era mai mare decât orice aparat de zbor pe care-l deţinea SUA. Acesta era atât de mare, încât, după calculele experţilor, anvergura aripilor pe care o avea nu i-ar fi putut permite să zboare. Şi mai straniu era faptul că cele opt motoare reactive ale aeronavei erau amplasate deasupra cabinei, departe de aripi. Ulterior, construcţia aparatului a fost finalizată, fiind apoi modificat prin adăugarea a şase focoase nucleare pe acoperiş. Acesta putea să transporte sute de soldaţi sau chiar câteva tancuri la o viteză de 500 de kilometri la oră, fără să fie observat de radare şi avea un consum mult mai bun faţă chiar de cele mai noi vehicule de transport aerian. Americanii nu au putut afla timp de 25 de ani detalii despre aparatul de zbor construit de sovietici. Americanii au fost uimiţi şi au rămas nedumeriţi până la destrămarea URSS, când au ieşit la iveală detaliile despre acest transport. „Monstrul din Marea Caspică”, cum a fost numit atunci, era un „ecranoplan” - un mijloc de transport, ce reprezintă o combinaţie dintre un avion şi o corabie, care zboară la doar câţiva metri înălţime deasupra apei. Cei care participau la construcţia vehiculului nu aveau dreptul să menţioneze nici măcar denumirea noului aparatului de zbor, chiar dacă pentru crearea lui au fost alocate sume imense de bani.  

8. Cea mai gravă catastrofă din istorie cu implicarea unei rachete:

   Indiferenţa faţă de sănătatea şi securitatea oamenilor şi naturii în Uniunea Sovietică nu se limita doar la deşeuri radioactive. Pe data de 23 octombrie 1960, URSS se pregătea de lansarea unei noi rachete balistice intercontinentale secrete - R-16. În acea zi, alături de platforma de lansare de pe cosmodromul din Baikonur pe care stătea racheta, care folosea un nou tip de combustibil, se aflau zeci de oameni de ştiinţă. Cu 30 de minute înainte de lansare a avut loc o pornire accidentală a unuia dintre motoare, din cauza căruia înăuntrul rachetei a avut loc o scurgere de acid azotic. În astfel de situaţie, singura decizie care trebuie luată este evacuarea de urgenţă a tuturor celor care se află în apropiere. În loc de aceasta, conducătorul proiectului, Mitrofan Nedelin, a dat ordin ca scurgerea să fie oprită prin cârpirea fisurii formate, însă acest lucru nu a fost posibil. În rezultat, racheta a explodat, omorându-i pe toţi cei de pe platformă. În plus, mingea de foc a fost atât de fierbinte încât a topit suprafaţa platformei iar cei care au încercat să se salveze au fost arşi de vii. În final, au murit în jur de 126 de oameni şi au avut de suferit alţi 120. Aceasta rămâne cea mai mare catastrofă din istorie cu implicarea unei rachete. Nedelin a dispărut, iar propaganda sovietică şi-a început imediat treaba, afirmând că Nedelin a murit în timpul unei catastrofe aviatice. Rapoartele despre explozie au fost prezentate drept zvonuri care au cuprins URSS-ul. Prima confirmare despre incident a fost făcută abia în 1989. Cu ceva timp în urmă a fost instalat un monument în memoria celor care au murit în timpul acelei catastrofe, Nedelin nefiind menţionat printre ei. Deşi, oficial, acesta este declarat un erou, cei care au avut legătură cu acest caz tragic spun că acesta este responsabil de moartea sutelor de oameni pe care-i avea în subordine. Astfel, tragedia de la Baikonur poartă şi denumire de „Catastrofa lui Nedelin”. 

9. Epidemia de variolă şi programul de combatere a acesteia:

    În anul 1948, în Uniunea Sovietică a fost creat un laborator secret de testare a armelor biologice pe o insulă din Marea Aral. Funcţia de bază a laboratorului era transformarea antraxului şi ciumei bubonice în arme biologice. În plus, cercetătorii de acolo au transformat variola într-o armă, iar în 1971 au efectuat nişte teste în aer liber provocând accidental o epidemie de variolă. Ca urmare, zece oameni s-au îmbolnăvit, trei au murit, sute de persoane au fost puse în carantină şi timp de două săptămâni 50 de mii locuitori din teritoriile apropiate au fost vaccinaţi împotriva variolei.Despre epidemia de variolă declanşată artificial s-a aflat abia în 2002, însă Moscova nu recunoaşte nici până în prezent cele întâmplate. Despre acest lucru s-a aflat pe scară largă abia în anul 2002. Focarul a fost stins, însă, în pofida amplorii incidentului, Moscova nu a vrut să recunoască cele întâmplate. 

10. Zeci de oraşe secrete:

    În sudul Rusiei există un oraş care nu putea fi găsit pe nicio hartă din lume. Nu exista nicio rută de autobuz spre el, nici indicatoare care ar arăta existenţa lui. Adresele poştale ale oraşului erau scrise ca Celiabinsk-65, deşi între el şi Celiabinsk există o distanţă de aproximativ o sută de kilometri. Denumirea actuală a acestui oraş este Azeorsk şi chiar dacă era locuit de zeci de mii de oameni, despre existenţa acestui oraş nu se ştia nici în Rusia până în anul 1986. Secretizarea acestuia era determinată de prezenţa acolo a unei fabrici de prelucrare a deşeurilor nucleare. Anume în apropiere de această fabrică a avut loc catastrofa nucleară din 1957, care, din cauza secretizării oraşului, a fost anunţată ca fiind petrecută în oraşul Kâştâm, care se afla la câteva zeci de kilometri distanţă de Azeorsk.  Azeorsk este unul din zecile de oraşe secrete din perioada sovietică. În prezent, se ştie despre 42 de oraşe de acest fel din acea perioadă, însă se vorbeşte despre faptul că alte 15 oraşe există în momentul de faţă asunse de mantia secretului. Cei care încă locuiesc în astfel de oraşe ţin la izolarea lor. Astfel, puţinii străini cărora li se permite vizitarea acestor oraşe sunt de obicei escortaţi de forţele de securitate. Într-o lume tot mai deschisă şi globalizată, sunt mulţi care părăsesc aceste oraşe izolate, astfel rămâne sub semnul întrebării cât timp ele vor mai rămâne secrete. Cu toate acestea, multe din aceste oraşe continuă să-şi îndeplinească funcţia lor de bază - producţia de plutoniu sau aprovizionarea flotei militare a Rusiei.