CUGETĂRI DESPRE ... PERFECTUL SIMPLU!
Subiectul este destul de vechi, dar încă nu
pare lămurit pe deplin. Părerea mea este că perfectul simplu nu este regionalism, depinde ce sens dăm
termenului. Dacă plecăm de la accepțiunea strict geografică, este regionalism,
fiindcă (astăzi) nu se folosește pe tot teritoriul limbii române vorbite. În ce
privește folosirea perfectului simplu în Oltenia, pot spune că el se folosește
exclusiv pentru redarea unei acțiuni încheiate recent, de regulă în aceeași zi,
cel mult cu 24 de ore în urmă, și, în mod excepțional, ca timp al rememorării
unei acțiuni nu foarte recente (dar nici prea îndepărtate), pentru a face
relatarea mai alertă sau mai colorată. În ce privește formele paralele fui-fusei-fusăi etc.,
ele sunt strict variante (sub)dialectale locale, niciuna nu este greșită, atât
că norma literară nu acceptă variantele ortografiate fusăi, fusăși etc. (dar
textele literare ce redau vorbirea unor personaje, pentru colorit local, și -
cu atât mai mult - transcrierile dialectologice - categoric DA, le acceptă!). În
Muntenia, în special în zona limitrofă Bucureștiului, dar și la bucureștenii
get-beget mai vârstnici, perfectul simplu este/era în schimb folosit pentru
acțiuni încheiate cu foarte scurt timp înaintea relatării lor, adesea însoțit
și de adverbe ce întăresc caracterul foarte recent. Un posibil dialog, auzit
într-o formă asemănătoare la niște neamuri decedate demult (de pe lângă
București, ambii):
- Acu’ veniși, bre? (Cu un ton de reproș.)
- Taman ce picai, că n-am putut mai repede, ce să fac … (Cu un aer de scuză.)
Dacă pornim de la accepțiunea, abuzivă
și pare-se recent adăugată termenului „regionalism”, probabil și prin
intermediul școlii, de „fenomen rural și/sau caracteristic vorbitorilor
neinstruiți dintr-o anumită regiune, prin urmare de evitat”, atunci este vorba
de o neînțelegere, fiindcă perfectul simplu nu se folosește într-o singură
regiune (deci nicidecum doar în Oltenia sau numai de oameni neinstruiți), ci în
mai multe zone geografice și sociale și - ceea ce e cel mai important -
totodată și în limba literară. Și ce poate fi mai elocvent și totodată mai
comic decât faptul că aceiași profesori de română sau învățători care perorau
că perfectul simplu ar fi un „regionalism” se căzneau să-i învețe a-l folosi
taman pe elevii (bucureșteni) cărora nu prea le suna bine în ureche (prin urmare
făceau un talmeș-balmeș, când îi punea învățătoarea să conjuge un verb la
perfectul simplu). Dacă tot am vorbit de limba literară, se cuvin și aici câteva
precizări. Dacă folosim sintagma „limbă literară” cu sensul de limbă standard,
normată, supraregională, o formă mai colocvială sau mai îngrijită, dar cât de
cât standardizată a limbii române, este iarăși adevărat că perfectul simplu
este mai degrabă evitat, chiar și de către cei ce-l folosesc curent (olteni,
munteni, bănățeni etc.), atunci când nu se află în mediul lor (local, familial)
sau sunt într-o situație mai formală sau oficială (comunicare cu autorități,
oficialități, superiori într-o ierarhie oarecare, cu străini de meleag etc.). O
mică paranteză. Iarăși, penibil și totodată semnificativ pentru câtă coeziune
există la națiunea noastră, în urmă cu câțiva ani am avut prilejul să aud de la
timișoreni snobi și/sau xenofobi că ei „nu mai suportă” să audă perfectul
simplu în orașul „lor”, doar fiindcă erau mulți studenți și muncitori proveniți
din Oltenia în perioada respectivă pe acolo. Nu doar ignorau că perfectul
simplu se folosește și în Banat, dar, dacă-i luai puțin la bani mărunți, aflai
că printre vajnicii „vechi” bănățeni erau destui cu ascendență de prin alte
părți (de regulă Moldova) și uitaseră că și părinții lor fuseseră primiți cu
destulă ostilitate de către pe atunci „mai vechii” timișoreni. Dar asta este
altă poveste. Dacă înțelegem prin „limbă literară” limba literaturii (confuzie
destul de răspândită, motiv pentru care sunt de părere că prima sintagmă ar
trebui înlocuită cu „limbă standard”, cel puțin în uzul școlar), atunci
perfectul simplu nu mai este deloc regionalism, ci un timp verbal cât se poate
de viguros, mai cu seamă în beletristică și în textele vechi ale literaturii
române (cronici, traduceri religioase). Prin textele religioase și cronicile
vechi era folosit pe post de timp verbal al unui trecut neprecizat, istoric sau
mitic (derivat ca formă direct din perfectul latinesc). Dau numai un exemplu
foarte scurt și celebru din „Psaltirea” lui Dosoftei, unde, în plus, există
forme verbale vechi, etimologice, înainte de răspândirea sufixului
mobil ră: „Acolo șezum (sedimus) și plânsem (planximus).” Abia mai târziu
s-a spus șezurăm, plânserăm. (Se presupune că acel sufix mobil a apărut de
la formele sēdērunt, plānxērunt, și s-a răspândit apoi prin analogie,
inclusiv la forme muntenești hibride de genul „făcutără”). Ar fi interesant de
analizat comparativ cu ce frecvență și cu ce valoare temporală este folosit
perfectul simplu în textele vechi muntenești, față de cele moldovenești, pentru
a vedea dacă există vreo diferență și diferențieri de uz. Le-am citit pe cele
mai reprezentative acum aproape 25 de ani, cam pe repede înainte, astfel că
nu-mi amintesc mare lucru. S-ar putea să iau cronicarii la recitit, măcar așa,
pentru o baie de limbă veche. Senzația mea este că în cronicile muntenești
perfectul simplu apare doar sporadic, în timp ce în cele moldovenești, mai
vechi, și mai ales în traducerile religioase abundă. Cumva situația inversă
față de limba populară, vorbită, din teren, de astăzi. De pildă în „Cronica
Bălenilor” a lui Radu Popescu abia am găsit câteva forme de perfect simplu:
„zise”, „răspunse”, „începu (a zice)”, în redarea unor dialoguri, o dată
„ajunse”, „întoarse” și „întâmpină”, în relatarea unei călătorii, apoi „să
lăsară” și „făgăduiră”, în relatarea unei negocieri. Predomină clar perfectul
compus și mai mult ca perfectul, în textul amintit, chiar și în relatarea
dialogurilor. Este posibil ca folosirea frecventă a perfectului simplu în
traducerile religioase moldovenești să fi fost întărită și de aoristul din
slavonă și din greacă, timpuri viguroase în limbile respective. Prin secolul al
XIX-lea, mai ales la prepașoptiști, pașoptiști și romantici sau clasiciști,
probabil și sub influența timpului passé simple din franceză, pe lângă
influența textelor vechi românești, perfectul simplu era folosit ca timp al
relatărilor din vremuri istorice, imemoriale sau mitice, spre reînsuflețirea
celor petrecute în ochii și mintea cititorului. Drept exemplu, două fragmente
din „Cântarea României” a lui Alecu Russo (nota bene - moldovean, chiar
basarabean de origine): „Se zice în carte, că Domnul pe cei fără de lege, când
voiește a-i prăpădi, îi orbește și le insuflă cugete nebune și neînțelepte de
mândrie ... Domnii și boierii neamurilor ziseră între dânșii: să nu
lăsăm popoarele noastre în odihnă, căci odihna deșteaptă gândirea; și gândirea
mână la faptă ... să ridicăm stavile, să semănăm zavistia și ura, și să
insuflăm lăcomia cuprinselor și a prăzilor, și să împingem neamurile unele
asupra altora, ca astfel să întindem domnirea și puterea noastră ... și
neamurile se dușmăniră și se pizmuiră între dânsele,
luptându-se mereu ca să slăbească pe cele mai tari, ca să înghită pe cele mai
slabe, nu spre folosul lor, ci spre folosul asupritorilor pământului
... astfel popoarele se făcură părtașe la nelegiuirile și
nedumnezeirea căpeteniilor lor, sleiră sângele
și topiră carnea după oasele lor în luptă, până când rănite și
sângerate, și dându-și sufletul, cunoscură în sfârșit rătăcirea lor
și cum toate limbile pământului sunt surori și fiice iubite ale Domnului ... și
vremea neînțelegerii trecu! ...” „Cum de te-ai veștezit, floare a falei și
a slobozeniei?... Într-o zi vruseși să te odihnești, ca omul obosit
de muncă ... și feciorii tăi cei vicleni făcură sfat între dânșii ...
Cugetul nedreptății și al domniei intră în sufletul lor ...
și râvniră la armele și avuția fraților lor. Zavistia semăna sămânța
gâlcevilor și a împerecherilor ... feciorii tăi te mușcară la inimă,
o, tara mea, și îți făcură rană mare ...
Străinul puse piciorul pe pieptul tău, ca să te înăduşe ...
și dete în mâinile voinicilor tăi furca în locul paloșului de
odinioară ... și tu, mușcată, te lăsași de bunăvoie în mâna
celor ce nu putuse a te birui! ...” Iată un exemplu similar din scrierea unui
contemporan muntean (Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul): „Sultanul porunci atunci
a se face rugăciuni publice în piața cailor (at-meidan, hippodrome), în dosul
arsenalului; vezirii, șeicii, legiștii și prezidenții
cancelarii stătură acolo de față din porunca lui. Veștile ce
mai veniră de la Dunăre adăogară amarul inimei sale și îi
pricinuiră moartea pe care el o presimți mai dinainte și
o grăbi printr-o temere superstițioasă. Saatgi-Hașan (Hașan
ceasornicarul), comisul său favorit, visă un vis în care juca o rolă
cu sultanul Suleiman, șeicul Emir-Eștilei și sultanul Murad. Visul acesta era
așa de ciudat, încât el nu se putu opri a-l descri stapânului său.
Duhul superstițios al lui Murad III se impresionă foarte de acest
vis, și trei zile dup-aceea, apucându-l cârcei la stomah, crezu că i
s-a apropiat ceasul morții. El porunci atunci comisului său să
jertfească cincizeci și două oi, din care patru negre, opt pestrițe și
patruzeci albe, după cum spusese moșul său Soliman în visul lui Hașan; și spre
a-și împrăștia posomorâta-i melancolie, se duse în grădinele
seraiului și se odihni în chioscul zidit de curând de Sinan-Pașa pe malul
Bosforului, de unde din două părți se vedea sosind corăbiile în port.” Bălcescu
nu ezită să pună și neologismul „a se impresiona” la perfectul simplu. Începând
cu a doua jumătate a sec. al XIX-lea, dar mai ales odată cu literatura modernă,
perfectul simplu se folosește în literatură fie pentru redarea
particularităților de vorbire a unor personaje, fie ca timp al relatării
alerte, filmice, a unor acțiuni sau dialoguri care prind viață, pe măsura
descrierii sau relatării lor de către narator, sub ochii, în auzul și în mintea
cititorului, odată cu parcurgerea textului, dacă privim din perspectiva celui
din urmă. Exemple se pot găsi cu duiumul. Desigur că perfectul simplu nu a
dispărut total, ca timp al relatării istorice, din literatură, doar că nu prea
mai este folosit de către vocea auctorială modernă (poate doar în texte de
factură postmodernă, ca voce a naratorului sau a personajelor, și eventual în
traduceri literare „istoricizante” ale unor texte de epocă, ultimul aspect de
altfel discutabil ca manieră generală de abordare). Și bineînțeles că în
literatura științifică istoriografică contemporană ar fi și ridicolă folosirea
perfectului simplu: „Când năvăliră tătarii, moldovenii se bătură strașnic cu
dânșii” - niciun istoric contemporan care ar scrie așa n-ar mai fi luat în
serios.Toate astea au dus însă și la niște confuzii sau marote. În ultima vreme am
observat că destui autori contemporani evită perfectul simplu, respectiv am
auzit că unii redactori de pe la edituri li-l înlocuiesc cu perfectul compus
sau cu prezentul, considerând perfectul simplu fie „regionalism”, fie
„demodat”. Nu dau nume, dar într-un roman de acum câțiva ani al unui prozator
contemporan apreciat, un fel de ficțiune istorică pornind de la personaje și
fapte reale, roman pe care altfel l-am savurat, m-a iritat absența cvazi-totală
sau evitarea cu obstinație a perfectului simplu în scene descriptive care
curgeau de-a dreptul cinematografic și care mie mi-ar fi sunat mult mai bine cu
verbele la perfectul simplu. Folosirea perfectului compus în acele scene crea
un efect de distanțare și de înstrăinare: nu le mai percepeai prin vocea
naratorului, în succesiune alertă, ci printr-o voce auctorială rece și
distantă, iar toată desfășurarea căpăta o lentoare agasantă și o perspectivă de
sus, ca și cum priveai, alături de autorul narator omniscient, într-o casă a
păpușilor sau vedeai un film de epocă cu încetinitorul. Nu sunt dumirit nici
acum dacă a fost alegerea conștientă a autorului (caz în care este un artificiu
literar interesant) sau intervenția vreunui lector de editură cu pata pusă pe
perfectul simplu. Complicat este și pentru traducătorii literari, atunci când trebuie să decidă,
desigur în funcție de epoca și de natura textului, dar și sau mai ales de
context, cu ce timp verbal să redea în română de pildă Past Tense
Perfect din engleză. Aici părerile sunt împărțite, este o
chestiune de abordare și de interpretare, însă unii redactori de editură sunt
habotnici și interzic perfectul simplu cu desăvârșire, din ce-am aflat. Na, că dădui/detei mai mult de doi bănuți pe chestiunea privitoare la perfectul simplu! În orice caz, pentru mine, perfectul
simplu nu este defel doar un regionalism, cu atât mai puțin desuet, ci un timp
verbal cu valențe multiple și complexe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu