CHESTIUNEA
TEZAURULUI ROMÂNIEI
În 1916, România a avut două mari cumpene:
ocupaţia germană şi transferarea tezaurului la Moscova. Decizia a fost luată cu
inima strânsă şi opţiunea pentru Imperiul Rus nu era cea favorabilă, dar era
singura posibilă. Tezaurul, trimis în două tranşe, a ajuns la Kremlin în numai
o săptămână, însă nu a mai făcut niciodată drumul înapoi. Între relaţiile
româno-ruse a rămas acest ghimpe: zeci de tone de aur, o datorie de o sută de
ani. 14/27 decembrie 1916, în gara din Iaşi, uşile vagoanelor unui tren de
marfă sunt încuiate cu lacăte şi sigilate de două ori. Trenul se pune în
mişcare. Destinaţia: Moscova, Imperiul Rus. România îşi trimite tezaurul spre
bună păstrare, departe de front şi de inamic. În ciuda războiului, a iernii, a
pericolelor de tot felul, trenul a ajuns la Kremlin în stare bună, după exact o
săptămână, pe 21 decembrie 1916/3 ianuarie 1917. Când totul a fost descărcat în
Sala Armelor, la palatul de la Kremlin s-a făcut inventarul: 1.738 de lăzi, cu
o valoare de 321.580.456,84 lei aur, dintre care 7.000.000 lei aur erau
reprezentaţi de bijuteriile reginei Maria - restul era stocul metalic al Băncii
Naţionale, care garanta circulaţia biletelor de bancă.
Perspectivele
României:
România era ocupată de armatele Puterilor
Centrale, întreaga administraţie se retrăsese la Iaşi şi speranţele românilor
pentru refacere erau mici, foarte mici. În octombrie 1916, când se hotărâse
retragerea guvernului, Banca Naţională a României a decis să îşi mute şi ea
sediul la Iaşi. S-a oficializat decizia prin decretul din 17 noiembrie 1916.
Disperarea era însă mult mai mare, căci se instalase un gând negru în mintea
tuturor, anume că Iaşiul nu este decât o vamă către evacuarea completă spre
Rusia, scria Constantin Kiriţescu în „Istoria războiului pentru întregirea
României: 1916-1919”. Teama că frontul nu va rezista era mare, exilul era cel
mai urât scenariu. În această atmosferă, în care tensiunile ajunseseră aproape
palpabile, s-a luat în vedere posibilitatea de a evacua tezaurul românesc.
Prima opţiune a autorităţilor române a fost Londra. A fost respinsă de teama
submarinelor germane din Marea Nordului, cale ce nu putea fi evitată. A rămas
pe masă cealaltă variantă, mai uşor realizabilă: Imperiul Rus, aliatul vecin cu
România.
Brătianu
ar fi amânat transferul:
Guvernul român contempla această posibilitate
ca pe un episod ce ar putea să fie inserat în marele film al războiului
românesc, dar scenariul tot era amânat. Premierul Ionel Brătianu nu era câtuşi
de puţin convins. Pe de altă parte, ministrul rus în România Aleksandr Mosolov
- care abia ce îl înlocuise temporar pe Koziel Poklewski - socotea că era o
necesitate scoaterea aurului din ţară şi era mai mult decât insistent pe lângă
premierul român. „Brătianu, deşi în principiu de acord, socotea totuşi această
măsură ca fiind inoportună. Or, eu eram de părere că, dat fiind dezastrul în
care se afla România, se impunea, fără întârziere, transferarea aurului
românesc în Rusia. Fără a se opune propunerii mele, Brătianu considera totuşi transferarea
aurului intempestivă şi cerea să se mai aştepte, să nu se dea dovadă de prea
multă grabă”, scria generalul Mosolov în memoriile sale. A insistat şi pe lângă
alţi oficiali români, până ce a avut câştig de cauză, a cedat şi Brătianu.
Fusese dat şi exemplul Franţei, care tot din cauza nemţilor îşi trimisese
tezaurul în Statele Unite ale Americii. S-a luat hotărârea ca aurul românesc să
fie trimis în Rusia în cel mai scurt timp posibil, cu garanţia clară că
guvernul rus se făcea responsabil de integritatea tezaurului în timpul
transportului, cât şi pe perioada păstrării lui la Moscova. În trei zile a fost
strâns totul şi începând cu 12/25 decembrie 1916 a început să fie încărcat în
vagoane. S-a semnat protocolul româno-rus, între generalul Mosolov şi Victor
Antonescu, recent numit ministru de Finanţe. Au fost împărţite trei exemplare
originale: unul pentru reprezentantul rus, unul pentru guvernul român şi unul
pentru delegaţii Băncii Naţionale a României, directorul Theodor Căpitanovici,
cenzorul Anghel Saligny şi casierul central M.Z. Demetrescu. Cei trei
reprezentanţi ai BNR au şi însoţit tezaurul până la Moscova, pentru a asista la
inventar, pentru a semna procesul verbal de predare-primire şi pentru a păstra
una dintre cheile camerei în care avea să fie depozitat.
Negura
bolşevică peste Rusia:
Situaţia socială şi politică din Rusia era
tulbure încă din 1916. Totuşi, românii nu erau foarte îngrijoraţi, oricum nu
aveau la inimă regimul autocratic ţarist. Ducă-se! La începutul lui 1917, criza
politică s-a acutizat - cu revoluţia din februarie 1917 - şi a escaladat rapid,
până ce a dus la abdicarea ţarului Nicolae al II-lea, în martie. Se prăbuşea
ţarismul, iar Rusia era greu de ţinut în frâu de autorităţi. Într-o clipită,
s-au format zeci de soviete şi comitete ale claselor muncitoare care au cerut
la unison: „Pace fără anexiuni şi despăgubiri”. În întâmpinarea lor, a venit
Vladimir Ilici Lenin (născut Ulianov), întors din Elveţia cu un tren plumbuit,
pe 17 aprilie 1917. A vorbit limba maselor - „Jos războiul! Jos guvernul
provizoriu! Toată puterea sovietelor!” - şi în noiembrie 1917 a fost ales
preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului, adică echivalentului funcţiei
de prim-ministru în lumea burghezo-moşierească decadentă.
Ultimul
drum:
Aşa se prezenta Rusia în perioada în care
România a decis că este nevoie de un al doilea transport al tezaurului la
Moscova, împinsă de dezorganizarea creată de bolşevicii din armată pe frontul
din Moldova. În iulie 1917, ministrul de Finanţe Nicolae Titulescu ia decizia
ca Banca Naţională să-şi mute sediul în Rusia, precum şi întreg avutul. În
acest al doilea transport, au fost incluse şi numeroase valori aparţinând
particularilor - altor instituţii bancare, societăţi comerciale, mănăstiri şi
biserici, persoane fizice etc.. Pe 27 iulie 1917, ministrul rus la Iaşi,
Poklewsky, care revenise la post între timp, a anunţat guvernul român că fusese
împuternicit să semneze actele pe baza cărora se realiza transportul. Deja
începuse procesul de adunare a tuturor bunurilor în vagoane: tablouri de
Nicolae Grigorescu, Theodor Amann, Ştefan Luchian, manuscrise şi cărţi rare ale
Academiei Române, diverse colecţii publice sau particulare, bijuterii,
veşmintele şi obiectele din metal scump aparţinând mănăstirilor din Oltenia,
Muntenia şi Moldova, titluri de credit, obligaţiuni, acţiuni, arhive, depozite
şi multe alte obiecte pe care fiecare găsise de cuviinţă că este bine să le
ţină la adăpost. „Trenul băncilor”, cum fusese supranumit, era compus din 24 de
vagoane care au fost pline-ochi până pe 27 iulie. Numai trei vagoane conţineau
bunurile Băncii Naţionale, anume 188 de lăzi, cu o valoare declarată de
1.594.336.721,09 lei. Tot peste o săptămână a ajuns şi acest transport la
Moscova, fiind depozitat tot în Sala Armelor. În total, România trimisese în
Rusia 93,36202 tone de aur fin, care în 1990, valorau 1.200.663.081,56 dolari
americani.
Bolşevicii
şi faptele lor:
Mişcările interne din Rusia aveau ecouri şi în
armată: mulţi soldaţi şi ofiţeri ruşi se bolşevizaseră, nu mai recunoşteau
autoritatea guvernului provizoriu şi cereau ieşirea ţării din război. În plus,
şi în Basarabia s-au înfiinţat soviete, care acţionau în paralel cu mişcarea
naţională românească. La fel, existau români care îmbrăţişaseră ideea
revoluţionară a bolşevizării României. Iar pentru aceasta, calea sigură era
înlăturarea monarhiei. S-a construit, aşadar, un complot pentru asasinarea
regelui Ferdinand la Iaşi - stilul clasic bolşevic. Pe scurt: în decembrie
1917, Lenin îi ordona lui Simion Roşal să atenteze criminal la viaţa regelui
român, pentru ca, ulterior, regimul bolşevic să fie instaurat prin concursul
lui Cristian Rakovski, Mihail Gheorghiu Bujor, Ion Dissescu. Roşal a eşuat, a
fost prins de autorităţile române, judecat şi condamnat la moarte. Momentul a
asprit şi mai mult relaţiile ruso-române.
Situaţia
avea să se înrăutăţească:
În noiembrie 1917, se proclamase Republica
Democratică Autonomă Moldovenească. În decembrie, a fost semnat armistiţiul de
la Brest-Litovsk şi Rusia ieşea din război. Frontul de est a căzut, iar
soldaţii ruşi produceau mari necazuri pe unde treceau, fapt pentru care Sfatul
Ţării de la Chişinău a decis să ceară ajutor României ca să ajute la menţinerea
ordinii. Pe 13 ianuarie 1918, armata Română se afla la Chişinău, iar comisarul
pentru Afaceri Externe, Lev Troţki, anunţa ruperea relaţiilor diplomatice cu
România. Comunicatul oficial spunea că misiunea diplomatică română avea să fie
scoasă de pe teritoriul rus în cel mai scurt timp posibil şi că „tezaurul
României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia
română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur, pe
care îl va preda în mâinile poporului român”. În schimb, Constantin Diamandy,
ministrul român la Petrograd, a fost arestat timp de trei zile, împotriva
tuturor normelor de drept internaţional. „Troţki declară războiu contra
burgheziei române şi generalilor. Iar referitor la arestarea ministrului nostru
Diamandy, care acum e expulzat, se exprima că nu se îngrijeşte de soarta câtorva
vagabonzi!”, îşi amintea Virgiliu N. Drăghiceanu.
Ruşii
dau cu ţârâita, negocierile continuă:
Problema tezaurului românesc de la Moscova a
rămas de-a curmezişul relaţiilor bilaterale româno-ruse. Românii doreau să li
se înapoieze ce era al lor, conform protocoalelor încheiate, ruşii bolşevici
susţineau că aurul va fi înapoiat numai atunci când România va fi condusă de
proletariat, democratic ziceau ei. Discuţia despre tezaur a început încă din
1919, din timpul conferinţelor de pace de la încheierea Primului Război
Mondial. Nu s-a ajuns niciunde. Mai mult, ruşii au susţinut că tezaurul ar
trebui să intre în cuantumul despăgubirilor pentru unirea Basarabiei cu România
de pe 27 martie 1918.
Un
gest simbolic:
Abia în 1935 a avut loc prima restituire. Un
succes minor. „Moscova, 31 mai. Astăzi a fost terminată la Arhivele Centrale
remiterea către guvernul român a arhivelor statului român, evacuate la Moscova
în timpului războiului 1914-1918. După terminarea operaţiunilor de remitere,
d-nii Stern, şeful secţiei a II-a occidentale a comisariatului Afacerilor
Străine, şi Ciuntu, ministrul României la Moscova, au semnat un protocol prin
care se consemnează actul remiterii”, scria ziarul „Adevărul” din 2 iunie 1935.
Gestul binevoitor al Uniunii Sovietice nu era, totuşi, dezinteresat. Era o
mişcare de imagine internaţională, căci abia ce aderase la Liga Naţiunilor, în
1934 - eforturi în zadar, căci, cinci ani mai târziu, avea să fie singurul stat
expulzat din organizaţie vreodată -, an în care reluase oficial şi relaţiile
diplomatice cu România. O colaborare nefastă între Titulescu şi Litvinov, dar
aceea este o altă istorie. Pe 11 iunie 1935, vaporul „Principesa Maria“ pleca
din Odessa, încărcat cu lăzile de tezaur trimise de la Moscova. Trei zile mai
târziu, ajungea la Constanţa, la ora 9.00 dimineaţa. Odată cu tezaurul, erau
aduse şi osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir - la eforturile istoricului
Nicolae Iorga. Vaporul a fost întâmpinat de căpitanul portului, Ştefan Popescu,
prefectul Bellu, chestorul şi şeful poliţiei portului. Au fost descărcate 1.445
de lăzi, care nu conţineau decât piese de arhivă şi documente de stat, precum
şi bancnote ale Băncii Naţionale, deja devalorizate. „Se pare că, deşi lăzile
au stat atâţia ani depozitate în Rusia, n-au fost cercetate sau, în tot cazul,
superficial. Lucrurile de valoare istorică sau materiale preţioase nu se găsesc
în acest transport”, relata „Adevărul”. Într-o simetrie înduioşătoare, produsă
prin voia hazardului, situaţia tezaurului românesc era aceeaşi cu a unui
veteran de război care rămăsese în Rusia încă din perioada războiului şi se
întorsese cu acelaşi vas „Principesa Maria”. Îl chema Toma Cazacu şi era din
Turnu Măgurele. „E invalid. E un ins mărunt, pipernicit aproape, îmbrăcat cu o
bluză albă rusească sub un surtuc vechiu negru. Ne spune că i s-a făcut dor de
ţară, de ai lui şi stăruinţele i-au fost realizate. Şi-a adus cu sine un
samovar, un radio, o pendulă lungă de doi metri, un pat de fier nichelat şi o
valiză. E toată averea lui”, scriau reporterii „Adevărul”. Acesta a fost
norocul lui Toma Cazacu, să revină în ţară cu prima tranşă a tezaurului
românesc.
Nici
comuniştii nu prea au succes:
Au continuat negocierile pentru restituirea
tezaurului, a obiectelor de valoare, a aurului. Deşi Troţki spusese că aurul va
fi înapoiat când va fi înfrântă burghezia românească, autorităţile de la
Moscova n-au mai ţinut cont nici de aceasta. În 1956, s-a realizat, totuşi, o
restituire parţială mai cumsecade decât precedenta - 33 de kilograme de
aur -, care conţinea şi tezaurul de la Pietroasele, monezi şi medalii de aur.
Ulterior, în 1965, Nicolae Ceauşescu a purtat discuţii tête-à-tête cu Leonid
Brejnev. Românii expuneau pe larg situaţia delicată care a dus la sechestrarea
tezaurului, Brejnev, comunist bătrân şi viclean, se făcea că nu ştie ce să facă
cu pisica moartă aruncată în ograda sa: „O problemă interesantă, în legătură cu
aurul, cu tezaurul românesc. Această problemă are o vechime de 50 de ani şi se
referă la socotelile dintre Rusia ţaristă şi România regală. Acum însă
discuţiile au loc între două state socialiste, care în acest timp au încheiat
diferite acorduri, au stabilit relaţii frăţeşti, prieteneşti. După 50 de ani,
deodată, două state socialiste încep să-şi amintească de relaţiile dintre
guvernul ţarist şi guvernul regal. Pe noi ne-a uimit însăşi punerea acestei
problem”, spunea liderul rus, evitând cât putea subiectul. Carevasăzică, nu
voia să aibă nicio moştenire a trecutului capitalist. Nu s-a mai ajuns la nicio
înţelegere.
12
galbeni întârziaţi:
Chestiunea a revenit în atenţia autorităţilor şi după prăbuşirea sistemului comunist în cele două state. În 1994, preşedintele Ion Iliescu efectua o vizită oficială la Moscova şi a redeschis discuţiile. Federaţia Rusă, ca şi URSS, tergiversa şi nu prea voia să coopereze, ba chiar a impus condiţii, anume intensificarea schimburilor economice şi comerciale bilaterale, dar fără să dea vreo garanţie. Rezultatul vizitei primului preşedinte democratic ales al României a fost nici mai mult, nici mai puţin de 77 de grame de aur, sub forma a 12 monezi. Şi acestea au fost înregistrate abia în 2008 - 14 ani mai târziu! Totuşi, s-au făcut câţiva paşi înainte: în 2003, a fost înfiinţată o comisie mixtă care analizează istoria tezaurului şi poartă o parte din responsabilitatea negocierilor ce ar trebui să continue. Dar, acum, odată cu războiul din Ucraina, devine clar faptul că, Rusia nu are nicio intenție să mai restituie tezaurul României.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu