ÎNTÂMPLĂRI DIN ROMÂNIA TUTUROR DEZASTRELOR.

 

ÎNTÂMPLĂRI DIN ROMÂNIA TUTUROR DEZASTRELOR

1. PNL, „ospătarul” PSD:

 Dacă nu va apărea vreuna dintre faimoasele lebede negre care au venit și altă dată de hac PSD, în 2024 România va fi împărțită între coaliția PSD-PNL, în care PNL va face figurație, și AUR. „Marea revoltă” din PNL împotriva adoptării măsurilor fiscale pritocite de PSD și a lui Ciucă, personificarea obedienței, s-a dovedit un mare fâs. Doar trei din cei 50 de lideri din BPN au votat împotrivă. Previzibil. Așa arată partidul care plutește în derivă pe apele tulburi ale statului eșuat. La cârma bărcii se află Marcel Ciolacu și veșnic relaxatul Klaus Johannis. Decizia liberalilor de a merge până la capăt pe mâna PSD prin asumarea răspunderii pentru așa-zisa „reformă” fiscală, în fapt măriri de taxe și impozite, oricum considerate insuficiente de Comisia Europeană pentru a reduce deficitul bugetar, vine în contextul succesivelor nenorociri care au lovit România în ultima perioadă. Dacă nu ar fi devenit un președinte pesedist, Johannis ar fi putut spune caustic „Ghinion, Marcele”. Într-adevăr, de când Ciolacu a urcat treptele palatului Victoria, dezastrele se țin lanț, ai zice că astrele s-au aliniat ca să arate un stat corupt până la măduvă, aservit clanurilor mafioto-politice, cu instituții a căror menire este să slujească interesele șefimii și nu ale cetățeanului.  Este țara condusă peste 20 de ani de PDS și de acoliții săi, fie că s-au numit liberali, fie peremiști sau oameni ai securistului Dan Voiculescu. Cusăturile statului plesnesc acum mai mult ca oricând pentru că racilele s-au agravat de când coaliția PSD-PNL a venit la putere și a clientelizat, deprofesionalizat și prăduit statul. Practic, prin decizia lor, liberalii se fac părtași la toate acestea și nu le mai rămâne cale de întors. Firavele critici de azi nu vor mai avea nicio relevanță, chiar dacă ele vor deveni mai apăsate în campania electorală. Dar nu vor deveni. De altfel, întrebat dacă s-a pus sau se va pune problema ieșirii de la guvernare, Nicolae Ciucă a pus placa stabilității și a interesului național în contextul războiului din Ucraina. În numele lor, țara poate fi spoliată și prost guvernată acum și în următorii patru ani pentru care PSD și PNL își fac planuri împreună. PNL a ajuns într-o situație jalnică, sondajele îl dau undeva la 19%, dar există altele interne care arată și mai prost, iar șansele de redresare se îngustează cu fiecare zi care trece, cu fiecare atitudine care arată că nu există nicio diferență între el și PSD. Liberalii sunt, vorba unui vechi slogan „aceeași mizerie”. În tragedia de la 2 Mai, cea de la Crevedia sau scandalul azilelor groazei, nu au spus nimic despre faptul că în toate aceste cazuri au fost implicați primari PSD, în frunte cu Pandele și consoarta Firea, că șeful Poliției Române, căruia i se datorează prăbușirea instituției, faimosul Despescu, este prieten cu Ciolacu. Nu au spus pentru că, la rândul lor, liberalii au primari, șefi de instituții și de consilii județene care funcționează fix în aceeași paradigmă a incompetenței, a intereselor de clan și răspunsului comenzilor de partid. Cei care încă își mai leagă, poate, onest iluziile de PNL, sperând într-o revenire a partidului, o desprindere de PSD, pot să-și ia adio. Chiar în ședința de dinaintea votului privind asumarea răspunderii pe măsurile fiscale, au ieșit la iveală socotelile ascunse ale partidului. Atunci când Lucian Bode, fostul ministru plagiator de interne, acolitul lui Ciucă și Johannis, a pus pe tapet un pact de neagresiune cu PSD în alegeri, acesta a fost respins cu argumentul (adus de prim-vicepreședinții Iulian Dumitrescu și Rareș Bogdan) că nu se știe încă dacă PNL va merge sau nu pe liste comune cu social-democrații, dacă va negocia candidatul la prezidențiale. Ce mai poate fi de așteptat de la un partid în care până și antipesediștii de serviciu sunt gata oricând să stea ghiocel pentru niște locuri pe liste. Realist, Vasile Blaga le-a atras atenția că „o să ajungem să ne fie dor de 10% în ritmul ăsta”. Da, și? Este partidul-balama, cel care asigură supraviețuirea liderilor și a clientelei, accesul la resurse. Nu le trebuie mai mult, cu cât statul este mai eșuat, cu atât le merge lor mai bine. Mulți nu-și pot explica cum și de ce a ajuns PNL să devină un partid la fel de toxic ca PSD. Este simplu: lideri de mucava, instalați de Johannis, înlăturarea oamenilor cu principii autentic liberale, inflația de habarniști, fripturiști și oameni fără caracter, care iau forma dictatelor de partid. Să nu uităm că liberalii au fost nu o singură dată în barca PSD - au fost susținuți din umbră în timpul guvernării Tăriceanu și au format USL. Acum, lucrurile sunt însă mult mai grave, pentru că au înșelat electoratul luptând ipocrit cu „ciuma roșie”, pe care au ajuns să o pupe în bot, contribuie din plin la finalizarea eșecului unui stat aflat oricum pe butuci și sunt gata de orice pentru a mai fi încă patru ani la putere. Practic, retează orice speranță că PSD va putea fi tras pe tușă la următoarele alegeri. Alegând fără rest PSD, liberalii amanetează țara celor care au distrus-o după revoluție. Să fim realiști, USR, chiar dacă va face alianțe cu PMP sau Forța Dreptei, nu va putea surclasa nici măcar AUR. De fapt, marea deziluzie nu este PNL, ci USR, care timp de trei ani a reușit să piardă cea mai mare parte din încrederea, speranțele și susținerea cu care a fost învestit, datorită retoricii neomarxiste și anticreștine.

2. „Vorbe, nu fapte”:

 Marcel Ciolacu a preluat fotoliul de premier de trei luni. Debutul este ezitant. Și în planul acțiunii guvernamentale, și-n cel politic. Avem un prim-ministru care vorbește mult, fără să treacă la fapte. Numirea liderului PSD în fruntea guvernului n-a fost făcută în ziua când fusese stabilită declanșarea „rotativei”. A fost amânată până la oprirea grevei profesorilor. Întârzierea a avut o consecință politică importantă. A creat impresia că M. Ciolacu nu vrea să-și asume o mediere într-o situație de criză, ci preferă să aterizeze lin pe o pistă eliberată de alții. Au urmat câteva amânări semnificative. Cea mai însemnată este cea privitoare la deficitul bugetar. Despre care se discută din aprilie încoace. „Gaura din buget” a devenit expresia la modă a vocabularului politic românesc. După preluarea mandatului, primul dintre pesediști nu a fost capabil să definească o soluție clară pentru a diminua deficitul. Au fost scurse în presă diverse variante. Taxe noi - de pildă, pentru proprietari. Ori modificare majoră de impozit pentru firme, pornind de la cifra de afaceri, nu de la profit. Sau scăderi de personal etc. etc. La un moment dat, gazetele au anunțat că Parlamentul va fi chemat din vacanță pentru a tranșa. După care ideea a fost abandonată. Apoi, premierul a amenințat cu plecarea din funcție: ori votați ce propun - dar nu știm ce anume va propune -, ori vă las baltă. Zilele trecute, strategia s-a schimbat: nu facem nimic, a anunțat guvernul, până nu obținem OK-ul de la Bruxelles. Mai exact, până ce oficialii europeni nu acceptă o sporire a deficitului de la 4,4%, cât se angajase executivul pentru 2023, la 5,5%. Mai mulți miniștri au fost trimiși la Comisia Europeană, ca să smulgă un acord. Ciolacu însuși a luat avionul, însoțit și de Ciucă, fără a obține deocamdată nimic. Comisia așteaptă, la fel ca orice cetățean român rațional, decizii efective. Nu vorbe despre ele. Doar că strategia lui M. Ciolacu pare să fie alta. O ilustrează lupta cu prețurile la alimente de bază. Este una dintre temele insistent pomenite în prima lună și jumătate de mandat. Rezultatul e ridicol: premierul a convins câteva rețele de magazine să scadă prețurile la o mână de produse. Efectul n-a fost resimțit, conform sondajelor, decât de un număr infim de persoane. Pare să fie clar că M. Ciolacu se bazează pe publicul care crede și azi că Iliescu a fost, într-adevăr, „un președinte pentru liniștea noastră”. De altfel, la un moment dat, premierul a declarat: „A sosit vremea să trecem de la fapte la vorbe”. Gura păcătosului adevăr grăiește. Din punctul de vedere al comportamentului politic, premierul îl copiază pe predecesorul său. Într-adevăr, dacă N. Ciucă blocase alegerea unui președinte al Senatului după debarcarea lui Florin Câțu, Marcel Ciolacu a blocat și el numirea unui președinte la Camera deputaților, după ce el însuși a abandonat postul, ca să vină la Palatul Victoria. Îi ține locul un interimar. PSD confirmă disprețul față de Parlament pe care-l vădea și PNL. Nu e nouă nici modalitatea de a folosi funcția de premier pentru a dicta în partid. Ca și Ciucă, actualul prim-ministru folosește autoritatea pe care i-o dă șefia guvernului pentru a reașeza relații din PSD. A profitat de crizele ivite. Cea mai spectaculoasă „mutare” este decapitarea Gabrielei Firea, aruncată în brațele lui D. Voiculescu, după scandalul azilelor de bătrâni din Voluntari. Pe de altă parte, Ciolacu încearcă să readucă în PSD foste vedete. L-a cooptat deja pe Victor Ponta în aparatul guvernamental, pregătind astfel fuziunea PSD cu Pro România. Toate acestea s-au petrecut în săptămânile în care țara a fost bulversată de drame, fiindcă dezvăluirea terorii din azile nu a fost, din nefericire, singura. O femeie a născut pe trotuarul din fața spitalului, o alta a murit într-o maternitate fiindcă nu a fost tratată cum se cuvenea, doi tineri au fost uciși de un șofer drogat, alte două persoane au pierit după explozia unei cisterne GPL care funcționa fără autorizație. Statul nu este capabil să garanteze siguranța persoanei, deși acesta e atributul său esențial. Iar noul prim-ministru pare depășit de mandatul care i-a fost încredințat.

3. Țara care a dat-o lumii pe Ana Aslan își lasă bătrânii să moară în chinuri!

 România nu a avut niciodată grijă de bătrâni. În drumurile noastre grăbite, îi vedem singuri, triști, îndoiți de nevoi, dar trecem mai departe preferând să ne facem că nu există și că nu vom ajunge niciodată ca ei. România este țara care a dat-o lumii pe Ana Aslan, medicul care a revoluționat geriatria și gerontologia, și, totuși, România este țara în care nu există nicio cultură pentru sprijinul persoanelor în vârstă. Pomenile sezoniere, mai ales înaintea alegerilor, acele ajutoare pentru bătrâni, sunt ca un scuipat pe obrazul lor brăzdat de vremuri. Pentru că ai noștri vârstnici sunt tratați de prea multă vreme ca niște cerșetori. Însă ochii lor nu cer bani, vor doar un pic de atenție, un mic semn că le înțelegem suferințele și că nu i-am uitat. Lucrurile astea nu le pot înlocui niciodată două sticle de ulei, o pungă de făină și una de zahăr. Uitați-vă pe stradă, în drumurile voastre, la oamenii în vârstă. Faceți abstracție de orice altceva. Încercați asta măcar o zi, și puneți-vă în locul lor. Faceți acest exercițiu și când mergeți în străinătate, în țările din Vest, în special. O să vedeți peste tot grupuri de persoane în vârstă care-și trăiesc viața. Îmbrăcați colorat, cu zâmbetul pe buze, plimbându-se prin parcuri, muzee sau stând de vorbă pe la terase. Îi simți cum se bucură de viață și te gândești că așa ți-ai dori și tu să fii când vei ajunge, dacă vei ajunge, la vârsta lor. Apoi te întorci acasă și, până să afli despre noi orori din azilele groazei, ți se rupe sufletul de bătrânii noștri care, chipurile, trăiesc bine. Majoritatea sunt singuri, triști, mereu cu teama zilei de mâine, nici vorbă să vrea să plece în vreo excursie. Pentru cei mai mulți, viața înseamnă drumul până la magazinul din colț și un popas pe banca din fața blocului. Unii au copiii departe, îi văd doar în poze, pe telefon, alții au copiii în țară, dar prea ocupați ca să îi facă să simtă pe părinții și bunicii lor că încă mai contează în viețile lor. Îi mai găsești cuminți, așteptând cu orele prin spitalele și policlinicile de stat, să le vină și lor rândul la „serviciile medicale gratuite”, oferite de multe ori în alte localități decât cele în care locuiesc. Fără să aibă vreo vină, neajutorați ca niște copii, bătrânii noștri ne cer mereu ajutorul din priviri, dar suntem prea grăbiți să ne uităm în ochii lor. Că politicienii noștri dau fără scrupule tot felul de afaceri ciracilor lor, chiar dacă e vorba de viețile unor oameni, știam. Din partea lor mă aștept la orice. Nu mi-am imaginat însă cruzimea acelor angajați din aceste azile ale groazei care le puneau ardei iuți în mâncare bieților bătrâni doar ca să se distreze, îi băteau ca să nu se mai plângă, îi înfometau și îi țineau într-o permanentă teroare. Apoi se lăudau către ceilalți cu grozăviile făcute unor oameni fără nicio apărare, care puteau să le fie părinți sau bunici. Care ar fi pedeapsa potrivită pentru astfel de animale? Pedeapsa reală, nu cea din Codul Penal. Pentru că vor exista, cu siguranță, condamnări cu închisoare pentru capii acestor rețele, însă cei care erau uneltele lor vor scăpa mai ușor, iar autorii morali, politicienii care i-au girat, vor scăpa neatinși. N-am nicio speranță că sistemul se va schimba în profunzime prea curând. Politicienii îi vor trata pe bătrâni ca pe o masă de votanți, nu ca pe niște oameni care au dreptul la liniște și fericire după o viață de muncă. Însă fiecare dintre noi poate să schimbe ceva. Și putem începe sunându-ne mai des prăinții și bunicii și având răbdare să-i ascultăm. Și nu doar pe ei. Toți avem oameni care ne-au ajutat la un moment dat în viață: foști colegi, foști profesori, mentori. Și lor le putem arăta că nu i-am uitat, că nu ne-au fost de folos doar într-un moment al vieții, că încă înseamnă ceva pentru noi. Este momentul să le întoarcem ce am primit când am avut nevoie, pentru că fără să ne dăm seama vom fi curând la fel ca ei.

4. Guvernul și reformele:

 Ar fi naiv să ne așteptăm la reforme radicale sau la ajustări semnificative în sectorul bugetar. Presiunea grupurile de interese influente și lipsa de apetit a publicului față de orice măsuri care să-i afecteze veniturile, indiferent de argumentele aduse, fac acest lucru extrem de improbabil. Cu Franța aflată în pragul falimentului regele Ludovic al XVI-lea, care avea să moară ghilotinat în 1793, a încercat prin ultimii săi miniștri de finanțe, Turgot, Calonne și Jacques Necker, să promoveze reforme fiscale radicale prin introducerea unor impozite asupra clerului și nobilimii, care nu plăteau niciun fel de taxe. Nu a reușit, în fața opoziției acerbe a acestora. Așa s-a ajuns la Revoluția Franceză din 1789, cu rezultatul știut. O primă lecție este aceea că atunci când te atingi de privilegiile unor categorii influente din societate șansele de reușită sunt aproape nule indiferent de retorica și promisiunile din spațiul public. O altă lecție, a cărei validitate a fost confirmată constant în ultimele trei decenii, este aceea că sunt tot șanse nule ca liderii sindicali implicați în negocieri cu guvernanții să accepte legarea salarizării pe criterii de performanță, de exemplu în educație, pentru că asta i-ar face extrem de nepopulari în rândul membrilor de sindicat. Confruntat cu un deficit de peste 37 miliarde lei pe primele 6 luni din acest an, după ce România a înregistrat al treilea cel mai mare deficit bugetar între țările europene, de 5,9% din PIB (datele se referă la o perioadă de 12 luni, de la finalul primului trimestru din 2022 până la cel din 2023) guvernul este angrenat într-un adevărat balet politic. Pe de o parte, PNL și PSD evaluează fiecare impactul electoral al unor potențiale noi reglementări fiscale, pe de alta se lovește de rezistența unor influente structuri sindicale și grupuri de interese. Scurse pe surse (voit sau nu) diferitele propuneri stârnesc, previzibil, proteste vehemente din zona fiecărei categorii vizate. După cum bine știm și de prin alte părți, am văzut ce s-a întâmplat recent în Franța, mai toată lumea salută în teorie reformele cu condiția ca acestea să nu ajungă pe terenul propriu. Protestul de la Finanțe, un minister cu 24 de mii de angajați, este ilustrativ pentru întregul sector bugetar. Oamenii nu vor nici disponibilizări și nici tăierea sporurilor. Nici măcar tăierea celor 200 de mii de posturi vacante pentru că asta ar implica automat dispariția unor posturi de conducere, precum șefii de birouri. În unele cazuri au dreptate, cu siguranță sunt sectoare care au probleme serioase de personal, însă sectorul bugetar este supradimensionat în ansamblu, mai ales în condițiile în care în teorie (dar nu și în practică) digitalizarea ar fi trebuit să permită creșteri semnificative de eficiență.  România are în prezent în jur de 1,28 milioane de angajați în sectorul bugetar, dintre care două treimi sunt în administrația publică centrală (820 de mii) și cea locală (462 de mii). În ansamblu angajații din sectorul public reprezintă 22,3% din totalul acestora din întreaga țară. Nu suntem în fruntea clasamentului european din acest punct de vedere (în Suedia, de pildă, procentul este de 29%, în timp ce Estonia și Croația sunt, cu 23%, practic în aceeași categorie) însă trebuie totuși să precizăm că țări ca Germania (cu 11%) sau Olanda (cu 12%), cu economii performante, deci cu o capacitate semnificativ mai mare de alimentare a bugetului, stau mult mai bine. În  Statele Unite ponderea este de 17,5%. Problema este în altă parte. Mai ales prin demersurile PSD am asistat în ultimul deceniu la un adevărat festival de creșteri salariale în multe zone ale sectorului bugetar, din considerente evident electorale. Creșteri semnificative au fost la cheltuielile de asistență socială, care au ajuns la aproape 100 miliarde lei (o creștere de 11% față de 2022) și la cheltuielile de personal, care au depășit 63 miliarde lei (o creștere de 8% față de 2022). În același timp, de-a lungul anilor au apărut o mulțime de sporuri. Unele au o anumită logică, de exemplu voucherele de vacanță au și rolul de a sprijini turismul autohton. Altele par însă ridicole, precum sporul de condiții vătămătoare pentru personalul din birouri. Este adevărat, nici din acest punct de vedere nu suntem o excepție. Sindicate puternice au impus adesea și în Occident tot felul de sporuri care au fost menținute adesea de o manieră hilară chiar și atunci când nu mai exista niciun fel de justificare pentru ele. De pildă în Franța, în administrația Căilor Ferate încă exista cu câțiva ani în urmă un spor special introdus în perioada în care locomotivele mergeau cu cărbuni deși nu mai existau de mult astfel de locomotive. Tot acolo, se inventase pentru cei din birouri un „spor pentru lipsa de sporuri”. De altfel și la Bruxelles, zecile de mii de funcționari, oricum bine plătiți, se bucură de o mulțime de alte beneficii suplimentare. Dacă este să revenim la România s-a ajuns în situația nefirească ca salariile medii pentru sectorul public să fie cu aproape 30% mai mari decât cele din mediul privat. Există evident un serios impact financiar. Cu 37% România se află primul loc în UE în ceea ce privește ponderea costurilor salariale din sectorul publică în ansamblul bugetului. Spre comparație media în UE este de 24%, în Germania 16% iar în Ungaria 20%. În afară de asta a apărut, inevitabil, un alt impact negativ, cel puțin la fel de important, fuga angajaților din zona privată către stat, ceea ce a provocat distorsiuni majore pe piața muncii. Acum când sunt nevoiți să găsească soluții pentru a se încadra în ținta de deficit guvernanții sunt în vădită dificultate. Sigur, cel mai simplu pare a fi să umbli la taxe și să oprești acordarea unor facilități precum cele din sectorul de construcții, agricultură și IT. Mugur Isărescu și alți finanțiști spun că nu poți menține la nesfârșit aceste facilități și în teorie au probabil dreptate. Însă în actualele condiții, de exemplu în construcții, cu numeroase proiecte de infrastructură și cu creșteri masive de costuri pentru materii prime și materiale care au dus la destule renunțări la proiecte, este oare momentul potrivit? Pe de altă parte, experiența din alte țări ne arată că în general creșterile de taxe nu aduc bani în plus la buget. Duc la falimente, disponibilizări cu șomeri care ajung în grija statului sau creșterea pieței la negru sau gris. Nemaivorbind de faptul că în viitor prevederile introduse de Green Deal-ul impus de la Bruxelles riscă să devină sufocante pentru mediul de afaceri autohton. De exemplu, prin obligațiile asumate prin PNRR și dacă ne uităm și la recomandările Băncii Mondiale „pentru reducerea emisiilor” guvernul ar trebui să crească prețul la benzină cu 50%, la motorină cu 62% (cu impact teribil pentru transporturi și agricultură) și la gaze naturale cu 32%. Pe termen scurt, dar cu efecte negative majore pe termen lung, e mai simplu să te îndrepți către sectorul privat decât către cel public deși, logic, în această ultimă direcție ar trebui acționat cu prioritate. Cum spunea cineva „firmele nu ies în stradă”. În principiu este de la sine înțeles că ar trebui o reformă amplă a sistemului bugetar. La fel cum, discutăm asta aproape non-stop, ar trebui revizuit din temelii sistemul de pensii speciale sau ar trebui să încasăm mai mult de la multinaționale. În ultimul caz mai toate marile corporații de retail (Carrefour, Metro, Auchan, Selgros, Flanco, Altex, etc.) a căror cifră cumulată de afaceri depășește 10 miliarde de euro, au profituri impozabile mai mici de 3% (impozitul maxim pentru microintreprinderi!). Dar dincolo de asta ce este de reproșat guvernărilor succesive este că nu au avut niciun fel de strategii coerente de sprijin pentru mediul de afaceri. Alte țări, precum Austria sau Germania, prin camere de comerț și prin alte pârghii, fac asta deși companiile de acolo sunt sensibil mai puternice și mai bine finanțate ca la noi. Discursul pro-reformist, așa cum îl vedem acum la USR sau AUR, funcționează bine doar în opoziție sau în studiourile de televiziune. Când trebuie să fie luate efectiv astfel de decizii lucrurile devin extrem de dificile. Explicația simplă, cea mai populară, este că „nu se vrea”, că partidele își protejează clientela politică. Este doar în parte adevărat. În realitate lucrurile sunt mai complicate. De aceea reforme precum cea administrativă, cea a aparatului bugetar sau a pensiilor speciale, ca să luăm doar câteva exemple, se lovesc de dificultăți aproape insurmontabile. Mai ales într-o democrație. Iar vine este împărțită, nu poate fi pusă exclusiv pe seama clasei politice. Cu 200 de ani în urmă Alexander Fraser Tytler, scriitor, profesor de istorie scoțian, spunea că „o democrație nu poate exista ca formă permanentă de guvernare. Ea poate exista doar până când alegătorii descoperă că își pot vota pentru ei înșiși beneficii generoase din vistieria publică. Din acel moment, majoritatea votează întotdeauna pentru candidații care promit cele mai multe cadouri din tezaurul public, rezultatul fiind că o democrație se prăbușește din cauza unei politici fiscale laxe, urmată întotdeauna de o dictatură”. Și chiar dacă verdictul lui Tytler privind democrația este probabil excesiv de pessimist, e greu de crezut că promisiuni de restrângeri bugetare sau de austeritate în perioada unor crize financiare ar putea fi o platformă electorală de succes. În afară de asta este extrem de dificil să introduci reforme care să afecteze serios interesele unor grupuri relativ restrânse și influente precum magistrații, cei din serviciile secrete sau din marile corporații care au o mare capacitate de lobby, inclusiv prin intermediul țărilor lor (vezi cazul Austriei) nu doar în țară ci și, în cazul nostru, la Bruxelles. De aceea discutăm de multă vreme despre reforme, la fel ca personajele Vladimir și Estragon din piesa „Așteptându-l pe Godot” a lui Samuel Beckett, dar acestea se încăpățânează să nu vină. Într-o lucrare celebră din 1965, „Legea acțiunilor colective”, Mancur Olson oferă explicația: „O organizația tipică de acțiune colectivă din cadrul unei societăți va avea, dacă reprezintă doar un segment îngust al societății, un stimulent redus sau chiar inexistent pentru a face sacrificii semnificative în interesul societății; aceasta poate servi cel mai bine interesele membrilor săi încercând să acapareze o parte cât mai mare din beneficii pentru ei”. Iar când aceste structuri posedă pârghii de putere redutabile, precum magistrații (între altele prin Curtea Supremă sau Curtea Constituțională) sau financiare (marile corporații prin grupurile de lobby de la Bruxelles sau Washington) ele se opun cu succes oricăror inițiative care le-ar leza privilegiile. De unde și tărăgănările guvernamentale și confuzia momentului. Oricum e greu de crezut că vom asista la inițiative radicale și curajoase. Doar la o serie de cârpeli în combinație cu încercări de a obține unele păsuiri de la Bruxelles. Însă pe termen mediu și lung suntem într-un blocaj structural cu consecințe primejdioase - de exemplu, intrarrea în incapacitate de plată!

5. Cazul „drona”:

 Klaus Johannis a ajuns în doar 24 de ore de la „nu a existat nicio piesă şi nicio dronă şi nicio altă parte a unui dispozitiv care a ajuns în România” până la o „situaţie complet inadmisibilă şi o violare gravă a suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României, stat aliat NATO”, fără ca o investigație profesionistă să fi fundamentat una dintre poziții. Și investigația nu a existat pentru simplul motiv că președintele de-abia acum a cerut-o, adică după ce a vorbit, angajând în poziții diametral opuse greutatea funcției prezidențiale. Este o situație mostră pentru amatorismul administrației Johannis, al președintelui egocentric, un amatorism care s-a infiltrat până în profunzimea statului român ajuns la diagnosticul de „eșuat”. Sigur că nu este exclus ca autoritățile române, de la cel mai înalt nivel, să fi mințit în privința dronei despre care să fi știut din prima clipă, pentru că în fața unei chestiuni greu de gestionat reflexul lor este minciuna. Să ne facem că nu există și să așteptăm să treacă. Nu cred că este așa de această dată, pentru simplul motiv că echipa MApN, condusă de chiar ministrul de resort, s-a dus a treia zi în secret în „junglă” (după cum spunea premierul), după ce resturile dronei fuseseră descoperite de primarul din Ceatalchioi. Ca pădurarul care a descoperit avionul în Apuseni în timp ce autoritățile triangulau triangulația. Echipa ministrului a avut ghinionul epic să fie descoperită de o echipă TV. Dacă știau de dronă, nu aveau de ce să scormonească pe acolo și dacă nu dădeau nas în nas cu jurnaliștii, nu suflau o vorbă despre descoperire. Deci cea mai credibilă variantă este că România, stat NATO, cu tehnică NATO, în starea de alertă a învecinării cu războiul și a bombardamentelor continue din zona cu pricina, nu s-a prins că i-a picat drona pe teritoriu. E foarte greu de acceptat așa ceva, dar să zicem că niciun sistem tehnic nu este infailibil, mai ales în România. Să nu uităm cum treceau avioanele de contrabandă cu țigări nestingherite și nedetectate prin spațiul aerian românesc, cum s-a defectat SCOMAR fix când intra cocaina, cum nu e aparatul DrugTest fix când e oprit drogatul și tot așa. Premierul invocă ajutorul dat Ucrainei ca generator de deficit, dar noi nu știm care este dimensiunea acestui ajutor. Cum nu am știut oficial dacă România livrează sau nu armament Ucrainei. Apropo, despre mina de la Costinești s-a mai auzit ceva? Minciuna și secretomania caracterizează în cel mai înalt grad actul de guvernare în România. Doar că de această dată cineva a tras semnalul de alarmă. Da, Kievul putea fi suspectat că bagă bățul prin gard, că vrea să tragă o țară NATO și, implicit, întreaga alianță în conflict. Dar când ucrainienii insistă, prezintă și poze, și coordonate, cum să nu simți nevoia unei verificări în teren, a unei investigații profesioniste, cum spune dl. Johannis acum? Aroganță, inconștiență, lene, că doar era zona de „junglă”, nu-i așa? Nici măcar nu se exclud reciproc cu totul. Și genul acesta de atitudine stă la originea multora dintre nenorocirile autohtone. Este de neconceput ca două surse media, Bellingcat și postul german de televiziune ntv, să identifice locul căderii dronei pe teritoriul României, folosind mijloace banale, civile, iar Armata Română să nu aibă nici măcar curiozitatea unei asemenea verificări la îndemâna tuturor. Iar președintele țării nu dispune o investigație profesionistă, ci se aruncă la declarații ferme, fără echivoc, pe care să fie nevoit să le contrazică peste nici 24 de ore. „În situația de război la graniță avem o situație fluidă. Azi avem altă stuație decât ieri. Asta este”,  explică dl. Iohannis. Ce s-a schimbat? Nimic. Situația e aceeași, nu e alta dronă, nu e alt război. Poate că drona găsită marți seară nu a căzut acum, e mai veche. Asta nu schimbă nimic pe fond: suntem praf! Și ca să iasă cumva din situația teribilă, de la masa summit-ului Inițiativei Celor Trei Mări, dl. Johannis a simțit nevoia unei supracompensări: „În cazul în care se confirmă că aceste elemente provin dintr-o dronă rusească, o astfel de situație ar fi complet inadmisibilă și o violare gravă a suveranității și integrității teritoriale a României, stat aliat NATO”. Violarea gravă înseamnă un act intenționat, nu se întâmplă din greșeală. Președintele României, țară NATO, invocă o agresiune gravă și intenționată a teritoriului României, în propoziția următoare celei în care cere o anchetă. Deci înainte de a ști nu numai dacă e dronă rusească, dar mai ales dacă a fost vorba despre un accident sau despre un act intenționat, președintele proclamă agresiunea care, în mod normal, implică NATO în ansamblu. Dacă a fost dronă rusească, dar ajunsă accidental în România, putem vorbi despre o violare gravă a suveranității și integrității teritoriale a României? Cum poate un președinte să facă o asemenea declarație de maximă gravitate pentru tot spațiul NATO, fără să aibă clar până la ultimul detaliu? Și, dacă este așa, dacă există suspiciunea unei violări grave a României, președintele nu simte nevoia convocării unui CSAT? Sau doar a aruncat cu niște vorbe ca să arate poporului că e „alert” și intransigent, după ce s-a dovedit doar un turist superficial? Președintele a primit informațiile de la ministrul PSD al Apărării, Angel Tâlvăr, a doua bătaie de joc a PSD față de acest minister la vreme de război. Faci o superalianță cu argumentul războiului, dar pui tocmai la Apărare doi miniștri complet paraleli cu domeniul, mai întâi dl. Dâncu, sociolog, apoi dl. Tâlvăr, profesor de limba engleză. Și dacă PSD nu a avut ceva mai bun să pună pe masă, președintele țării, care a știut foarte bine să blocheze pe cine nu a vrut în preajmă, nu a considerat cu cale să ceară ceva mai breaz? Așa arată statul român după 9 ani de regim Johannis - un dezastru pe cale să se întâmple în fiecare minut, cu instituții prăbușite, cu incompetenți în mai toate pozițiile importante și cu un canion de neîncredere între popor și conducătorii sai. Asta îi va fi moștenirea, una cu mult mai rea decât cea lăsată de președintele Băsescu!