ISTORIA EVREILOR - Prima parte.

 

ISTORIA EVREILOR - Prima parte

1. Originea evreilor. Patriarhii. Exodul:

 Evreii sunt unul dintre popoarele cele mai vechi pe Pământ, care au rezistat unei istorii de 4000 de ani. Terah, tatăl lui Abraham, trăia departe de Canaan, în oraşul Ur (lângă Golful Piersic) şi se închina unor zei locali. Primii evrei se ocupau de creşterea vitelor şi de agricultură. Numele de evreu provine din „habiru”, denumire dată de localnici pentru „cei de pe celălalt mal al fluviului” (Eufrat). Abram/Avram, care în urma revelaţiei divine, adică a recunoaşterii lui Dumnezeu, îşi schimbă numele în Abraham („tatăl popoarelor” apare şi în Coran sub numele de Ibrahim) conduce tribul său, care includea şi robi spre Canaan, trecând prin Babilon, Aram (actuala Sirie; arameii erau semiţi, înrudiţi cu evreii). El face o incursiune în Egipt, puterea dominantă în zonă, revenind în Canaan unde duce numeroase războaie cu localnicii. Abraham a avut doi fii: Ismael (părintele ismailiţilor, strămoşii arabilor) cu roaba Hagar şi Isaac cu soţia sa Sarah. Isaac s-a căsătorit cu Rebeca, fiica lui Nahor, unchiul său. Rebeca a avut cu Isaac doi fii: Iacob şi Esau. Există povestea biblică, în care, Esau cedează lui Iacob, pentru „un blid de linte”, dreptul primului născut. Iacob a avut două revelaţii divine: viziunea scării pe care îngerii „coborau şi urcau” şi „lupta cu Îngerul”, care îl întruchipa pe Domnul Iisus înainte de întrupare. De atunci, Iacob s-a numit Israel (adică „cel ce s-a luptat cu Domnul”, „El” fiind unul din numele Domnului, ca şi Elohim, Adonai, Şabaot, Yhwh -  adică Iahwe/Iehova). Abraham, Isaac şi Iacob sunt cei trei patriarhi biblici care au trăit aproximativ între sec. XX-XVIII î.H., când în Egipt existau dinastii de faraoni iar în Babilon a domnit marele rege antic Hamurabi care a dat primul cod de legi. Abraham a avut revelaţia întâlnirii cu Domnul în faţa oraşului Sodoma, oraş ce a fost apoi distrus, ca şi Gomora, pentru păcatul încălcării legii ospeţiei şi pentru păcatul „sodomiei”, al necredinţei etc.. Apoi a încheiat Legământul, prin care Domnul cerea credinţă absolută oferind totodată protecţie în faţa duşmanilor şi o patrie, Canaanul. Ca dovadă a credinţei a fost impusă circumcizia rituală (brit-mila) pentru toţi bărbaţii. Abraham şi-a dovedit fidelitatea faţă de Domnul, când a fost gata să-şi jertfească fiul, pe Isaac, iar Domnul l-a înlocuit, pe jertfelnic cu un berbec. Evreii au adus astfel două elemente noi în civilizaţia lumii: credinţa într-un singur Dumnezeu şi renunţarea la jertfa umană. Dar ei nu erau încă un popor. Patriarhul Iacob a avut 12 fii cu soţiile Lea, Rahela şi o slujnică, toţi fiii fiind egali în drepturi. Iosif a fost vândut de fraţii săi unor tâlhari ce mergeau în Egipt. După multe peripeţii, fraţii săi ajung şi ei în Egipt. Istoricii afirmă că în acea perioadă (sec. XVIII î.H.) Egiptul a fost cucerit de hicsoşi. Aceştia au agreat venirea evreilor în Egipt, fiindu-le mai fideli decât băştinaşii. În Egipt, evreii au devenit o populaţie numeroasă, au ajuns dregători, dar revenirea faraonilor locali i-a adus în starea de robie. Cel care i-a scos din Egipt, „Casa robiei” a fost Dumnezeu, prin alesul său, Moise. Moise, conform Bibliei, era un copil evreu, salvat de la masacrul ordonat de faraon, de fiica acestuia. El a ajuns, dându-se drept egiptean (numele este egiptean, Moses) mare dregător la curtea faraonului, dar, văzând starea în care se aflau evreii, s-a revoltat, a ucis un slujitor care-l bătea pe un rob evreu şi a pornit o campanie de ieşire a evreilor din Egipt. El a avut revelaţia divină a misiunii sale, de a aduce poporul evreu înapoi, în Canaan. Este Exodul, care a durat 40 de ani, până când generaţia de robi s-a schimbat cu aceea de oameni liberi. Pe Muntele Sinai, Moise a primit Tablele Legii, Tora, dar evreii rămaşi fără conducător, au început să se închine „viţelului de aur” un idol păgân. Moise a spart Tablele, dar Dumnezeu, după ce l-a îndemnat să-i pedepsească pe necredincioşi, i-a dat a doua oară Tora. În Biblie, Tora înseamnă şi Cele Cinci Cărţi ale lui Moise, dar, iniţial, Tora este echivalentă cu Decalogul cunoscut în egală măsură de evrei şi de creştini. Prin Lege (cele zece porunci), Dumnezeu cerea recunoaşterea sa ca Unic, Cel ce l-a scos pe Israel din Egipt - Casa Robiei, interzicea omorul, adulterul, jurământul fals, furtul unui bun al altuia, cerea respectarea Şabatului, a părinţilor. Era forma cea mai concisă şi limpede a drepturilor şi îndatoririlor omului, din acea vreme (sec. aprox. XV-XIII î.H.). Pentru că a lovit o stâncă, în pustiu fără să amintească de Domnul, spre a obţine apa pentru poporul său, Moise nu a mai ajuns în Canaan; el a murit, fără a avea după el un mormânt.

2. Judecătorii. Regatul unic. Profeţii:

 Moise este părintele poporului evreu. El i-a dat demnitate şi a fost intermediarul care a adus Legea. Iosua/Yeshua (nume identic cu cel al Mântuitorului), un general iscusit a început cucerirea Canaanului, începând cu cetatea Ierihon. În final, a împărţit ţara între cele 12 triburi. Au urmat nesfârşite lupte, în special cu filistenii, un „popor al mării”, de origine indo-europeană. În cele mai grele perioade era ales un judecător care conducea poporul; acesta era şef militar, administra treburile interne, judeca pricini. Se evidenţia printre aceştia Debora, femeia-războinic care împreună cu generalul Barak au salvat poporul, în faţa năvălitorilor, Samson, căzut pradă duşmanilor din cauza pasiunii pentru Dalila şi Samuel. Samuel era şi proroc, preot. Pentru a stabiliza ţara, el l-a uns rege pe Saul. Spre sfârşitul vieţii, Saul a fost nevoit să cedeze puterea lui David, un fost păstor, cântăreţ din harpă, luptător încercat (v. lupta cu Goliath), organizator talentat. David a domnit între anii 1004-967 î.H., a mutat capitala de la Hebron la Ierusalim, oraş care avea o vechime de circa 1000 de ani (Salem, Urusalim), fiind în timpul lui David ocupat de iebusiţi. Muntele Sion din centrul noii capitale, ca şi Ierusalimul au devenit simboluri ale poporului evreu, iar David fondator al unui stat mare care cuprindea teritoriul de azi al Israelului, ca şi teritorii învecinate în Siria, dincolo de Iordan, în Sinai etc. Dintre numeroşii fii ai lui David, Solomon, fiul ultimei soţii a lui David, Batşeba (fosta soţie a lui Urie hititul, trimis la moarte de David) a fost moştenitorul tronului, domnind între anii 967-928 î.H. Solomon este „regele păcii”, constructor al Primului Templu, autor presupus al „Cântării Cântărilor”, „Proverbelor”, „Ecleziastului” (Kohelet), aşa cum David ar fi scris „Psalmii” (deşi ele se referă la vremuri de după David, până în sec. V î.H.). După moartea lui Solomon, regatul s-a divizat în două regate mai mici: Israel cu capitala la Samaria şi Iudeea cu capitala la Ierusalim. Pe lângă păcatul necredinţei pe care l-au făptuit regi ca Ahab ş.a., slăbirea autorităţii a dus la dispariţia regatului Israel, cu cele 10 triburi care îl constituiau, în 721 î.H. şi a regatului Iudeei în 587-586 î.H., când a fost distrus Primul Templu şi a avut loc dezvoltarea Primei Diaspore în tot Orientul Mijlociu. Aceste nenorociri au dus la apariţia unor „mântuitori” - profeţi care aveau autoritatea morală să critice stările de fapt şi să prevadă viitorul. Se remarcă Isaia (Ieşaiahu) din vremea căderii regatului Israel, Ieremia (Irmiahu) din perioada distrugerii Primului Templu, Ezechiel, Daniel (din vremea ocupaţiei persane ce a urmat celei babiloniene; a profeţit venirea Mesiei) ş.a. În anul 538 î.H. regele persan Cyrus a permis evreilor să revină la Ierusalim. Începe reconstrucţia Templului, iar în sec. V î.H., preotul Ezra comentează Tora, scriind primul „midraş” (literatură premergătoare Talmudului). În anul 330 î.H. Alexandru cel Mare ocupă tot Orientul Mijlociu. Cultura greacă pătrunde şi influenţează culturile locale. În sec. III-II î.H. este elaborat Ecleziasticul/Cartea lui Iisus ben Sirah, iar 70 de învăţaţi evrei traduc Pentateuhul (Tora) în greacă, monument cultural ce va purta numele de Septuaginta, inspiratoare a creştinismului, peste alte trei secole. În anul 165 î.H. Matatiahu Haşmoneul, preot la Modein declanşează răscoala împotriva lui Antioh IV Epifanus, care încerca să impună politeismul şi a pângărit Templul din Ierusalim. Este răscoala Macabeilor (Macabi înseamnă „ciocan”) care a adus o nouă dinastie de regi. Între evrei apar grupări: saducheii (aristocraţi, înclinaţi spre asimilism), farisei (învăţaţi din clasa de mijloc, păstrători ai tradiţiei), zeloţi (luptători ce vor continua lupta cu romanii, când dominaţia greacă a fost anihilată) şi secta esenienilor (asceţi de la Qumran, la Marea Moartă). Dinastia haşmoneică decade, prin intrigi, lupte interne iar dinastia edomită (neevrei) a Irozilor îi ia locul. Romanii domină în Orientul Apropiat. Irod cel Mare reface Templul, îi dă strălucire, acţionând ca un rege credincios religiei mozaice. În primii 33 de ani ai erei noastre, trăieşte, se pare, Iosua/Yeshua numit şi Iisus Hristos, considerat de creştini, trimis al Domnului, Mesia. Creştinismul devine o religie universală datorită evreului Saul, numit de creştini Paul (Pavel). În primii ani ai erei noastre trăiesc doi învăţaţi evrei: Hilel şi Şamai. Lui Hilel îi aparţine dictonul: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Aceasta este esenţa învăţăturii, restul sunt vorbe.” Creştinismul, ca morală, a preluat învăţătura lui Hilel, ca şi ascetismul moral al esenienilor. În anul 70 d.H. Titus, fiul Împăratului Vespasian distruge Templul şi oraşul Ierusalim, în urma răscoalei zeloţilor. După alţi 65 de ani, în 135 d.H. are loc răscoala lui Bar Kochba („Fiul stelelor”) susţinută de rabi Akiba, căruia îi datorăm dictonul: „Iubeşte-ţi aproapele, ca pe tine însuţi.” Rabinul a fost ucis de romani, prin jupuirea pielii. Marea Diasporă a evreilor, începută în anul 70 a însemnat „risipirea” a 4-5 milioane de evrei pe întinsul Imperiului Roman (10% din populaţia Imperiului), de la Marea Caspică la Mediterana şi Oceanul Atlantic, inclusiv în nordul Africii.

3. Diaspora de două mii de ani:

3.1. Coexistenţa cu creştinismul şi islamismul (sec. I-X): Creştinismul s-a născut după răstignirea lui Iisus şi, anume, prin iniţiativa celui mai activ apostol pe nume Paul (era evreul Saul), fost elev al lui rabi Gamaliel, mare învăţat la Ierusalim. Se cunosc călătoriile şi scrisorile apostolului Paul (Pavel), la fel cum se ştie că apostolul Petru (evreul Simon) a ajuns la Roma, fiind considerat primul pontif al viitorului Vatican. Evreii trăiau la Roma de peste un secol, într-o comunitate care, la venirea creştinilor, - evrei şi neevrei -, s-a delimitat de aceştia. Religia mozaică nu permite credinţa în Dumnezeu cu chip de om ori de altă fiinţă, nici nu admitea venirea lui Mesia, fără judecata promisă, fără un Ierusalim liber. De asemenea întruchiparea prin pictură, sculptură a lui Dumnezeu este o încălcare a poruncii din Decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit.” Simplu: evreii l-au ignorat pe Iisus, chiar dacă el a existat, conform mărturiilor unor istorici antici - Tacitus, de exemplu. Nici Treimea nu corespundea mozaismului, pentru că Dumnezeu este Unul (în ebraică: „Ehad”). Teologic nu există o punte între credinţa evreilor şi credinţa creştină. Pe de altă parte, Biserica Creştină suferea de mari frământări interne, - Trinitatea (Tatăl, Fiul, Sfântul Duh) fiind mereu puse în discuţie. Cele patru Evanghelii (a lui Matei, Marcu, Luca, Ioan) acuzau pe evrei de trădare a Mântuitorului, deşi unii dintre evanghelişti nu au fost martori direcţi ale celor relatate. De aici s-a născut acuzaţia gravă de „deicid”, ca şi de trădare, întruchipată de apostolul evreu Iuda („cei treizeci de arginţi”). Antievreismul devenit în secolul XIX antisemitism, avea o „bază teologică”. Iudaismul a evoluat în acest timp. În anul 215,  rabi Iehuda Hanasi întocmeşte „Mişna” („repetiţie”), prima parte din comentariul Torei (Pentateuhul) numit în sec. VI, Talmud (învăţătură). A doua parte, Ghemara („studio”) a fost elaborată în paralel de şcoala învăţătorilor din Babilon şi din Ierusalim. Astfel, în sec. VI, exista Talmudul babilonian şi Talmudul ierusalimitean/palestinian. În Talmud există două componente paralele: Agada (povestiri, pilde) şi Halaha (reguli pentru rit, sărbători, agricultură, relaţii de familie, sociale, alimentaţie etc.). Unul dintre părinţii Bisericii Creştine, Origene a tradus Biblia ebraică în greacă, latină, siriacă etc. numind-o „Hexapla” („şase coloane”), spre deosebire de Septuaginta amintită într-un subcapitol anterior. Împăratul Constantinus, fiul lui Constantin şi al Elenei, recunoaşte biserica creştină, iar pe evrei îi numeşte „o sectă periculoasă” pentru Imperiul Romano-Bizantin. În jurul anului 400 apare Sefer ha-yetsirah („Cartea Creaţiei”), o scriere ebraică, gnostică, care introduce noţiunea de „sefirot” - „cifre”, de fapt sfere concentrice faţă de Divinitate. Această scriere va sta la baza Cabalei, ca şi profeţiile lui Ezechiel. În anul 415, evreii sunt expulzaţi din Alexandria creştină (Egipt) după o existenţă de un mileniu în acest oraş. Împăraţii Teodosie I şi II îi persecută pe evrei, cerându-le să se creştineze, deşi Evanghelia nu prevede creştinarea în forţă. În anul 624, profetul Mohamed îi izgoneşte pe evrei din Peninsula Arabia, impunând cu sabia Islamul. Se naşte o nouă religie având la bază Coranul, care preia părţi din Biblia ebraică, din Evanghelii şi, desigur, elemente specifice tradiţiei arabe. Califii şi emirii, ca şi, mai târziu, sultanii otomani au dus, în general, o politică favorabilă evreilor, atrăgându-i în funcţii de stat, în comerţ, finanţe. În anul 638, când musulmanii cuceresc Ierusalimul, evreii revin în oraşul ridicat cândva de regele David (în Coran el este numit „Daud”). În anul 740, kaganul (regele) Khazar Bulan adoptă, împreună cu supuşii săi, numeroşi locuitori ai Khazariei (imperiu între Marea Caspică şi Nistru), religia mozaică. După trei secole de lupte cu Bizanţul şi cu cnejii ruşi, imperiul dispare, iar khazarii se risipesc în Europa. Se pare că „Uriaşii”, „Jidovii”, „Omul roşu” din mitologia românească sunt tocmai aceşti khazari. În anul 765 se formează secta caraimilor, a evreilor care nu acceptă Talmudul, ci numai Tora. Ei s-au retras în Egipt, apoi în Rusia, în Palestina, astăzi fiind puţin numeroşi. În sec. IX-X, evreii trăiau în toate zonele Europei, iar cei din Germania, Francia (Franţa nu exista încă, fiind un conglomerat celto-german de limbă latină) au început să vorbească treptat un dialect german, cu elemente ebraice şi influenţe slave, latine, limba numindu-se idiş. Va fi limba askenazimilor (evreii din Europa centrală şi de Est).

3.2. Cristalizarea culturii iudaice: Deşi nu erau numeroşi în Orient, în Europa, în Africa de Nord, evreii şi-au pus în valoare cultura şi aportul la cultura şi civilizaţia altor popoare. În 1070, Raşi (Rabinul Şlomo ben Isac) înfiinţează o „academie iudaică” la Troyes, în Champagne, unde se făceau şi traduceri în limba franceză timpurie. În anul 1099, cruciaţii mobilizaţi de Papa de la Roma cuceresc Ierusalimul; Godefroy de Bouillon devine rege; evreii sunt masacraţi. În sec. XII, evreii ajung în Anglia, sub regele Henry I, care îi protejează. Evreii erau buni meşteşugari, neguţători ş.a. Împăratul Heinrich IV al Germaniei încurajează imigraţia evreilor. În sec. XII, în Rusia Kievleană se formează comunităţi evreieşti. În Spania maură, se nasc mari personalităţi precum Maimonide (Rambam), Iehuda Halevi (poet, autor al tratatului-dialog „Kuzari”, despre Khazarii mozaici). În Anglia, după moartea lui Henry I, încep persecuţii, violenţe împotriva evreilor. La fel în Franţa. Principala acuzaţie împotriva evreilor este cea de „omor ritual”, adică evreii ar folosi sânge de creştin (mai des, de copil) pentru a-şi pregăti matzat. Această acuzaţie absurdă a traversat secole şi ţări fără putinţa de a-i opri pe acuzatori, deşi Vaticanul a intervenit în mai multe rânduri, în favoarea evreilor. O altă acuză a fost de „deicid” (am scris în subcapitolul anterior), de trădare, iar maranii (evreii convertiţi care practicau pe ascuns religia mozaică, numiţi „porci”, în spaniolă „marani”) erau permanent hărţuiţi, adeseori arşi de vii, pe rug. În sec. XII, Benjamin de Tudela face o călătorie de zece ani în sudul Europei, în Orient. În 1182, regele Franţei Filip Augustus îi alungă pe evrei. În 1190, Saladin recucereşte Ierusalimul şi permite revenirea evreilor. În 1200 este scris Zoharul („Cartea splendorii”), primul tratat cabalistic, pornind de la Sefer ha-Yetsirah. În sec. XIII-XIV, dominicanii, franciscanii îi urmăresc şi îi persecută pe evrei, pornind de la prevederile antievreieşti stabilite la al patrulea Conciliu Lateran convocat de Papa Inocenţiu III. Praga devine un centru al culturii evreieşti. Papa Grigore IX ordonă arderea Talmudului. În sec. XIII, Germania cunoaşte mari persecuţii antievreieşti, pogromuri. În Italia, Thomas d’Aquino (Sf. Toma) îndeamnă pe seniori să confişte averile evreilor. În 1290, regele Edward I dă un edict de expulzare totală a evreilor din Anglia. Din 44 de milioane de locuitori în Europa, evreii reprezintă circa 1%. Cazimir, regele Poloniei încurajează venirea evreilor în ţară. Concomitent, evreii sunt izgoniţi din Ungaria (1344). În timpul epidemiei de ciumă, care a ucis milioane de oameni, evreii sunt acuzaţi că ei au adus această molimă. În sec. XIV-XVI apar ghetouri (cartiere izolate, cuvântul fiind de origine italiană) în Germania (Nürnberg), Italia (Veneţia), Portugalia ş.a. Până în sec. XIX vor fi ghetouri în toată Europa, în special în Galiţia, Polonia, iar în sec. XX va exista ghetoul din Varşovia ocupată de nazişti. În 1355 are loc un masacru al evreilor din Toledo. Tot în Toledo, Samuel Abulafia (o familie de mari cărturari şi oameni politici) finanţează construcţia sinagogii El Transito, monument de arhitectură maură, azi muzeu. În diverse oraşe au loc masacre, expulzări, cu un scop precis: jefuirea evreilor bogaţi. Mahomed II ocupă Constantinopolul (1453) şi acordă avantaje evreilor, spre deosebire de bizantini ori cruciaţi. Matei Corvin, regele Ungariei încurajează venirea evreilor în regat. Papii de la Roma solicită înfiinţarea ghetourilor pentru „protecţia reciprocă” a evreilor şi creştinilor. În timpul Renaşterii italiene (sec. XIV-XV) ia avânt şi învăţământul iudaic (ieşive, numite şi academii, pentru rabini). Între sec. XIII-XVIII, Inchiziţia terorizează pe „ereticii” creştini, pe evrei, inclusiv „converses” („marani”). În 1488 se naşte Iosef Kara, autor al cărţii Şulhan Aruh, cea mai importantă după Călăuza rătăciţilor de Maimonide. Anul 1492 este anul expulzării evreilor din Spania şi al descoperirii Americii de „maranul” Cristofor Columb. Evreii sefarzi („sefard” înseamnă „spaniolic”) se dispersează în Italia, Imperiul Otoman, Franţa, Ţările de Jos. Ei vorbesc ladino, un dialect evreo-castilian. În 1496 sunt expulzaţi şi evreii din Portugalia. Abia în sec. XX vor reveni, parţial, în Peninsula Iberică, unde au locuit încă în sec. III î.H. Pico della Mirandola comentează Cabala, propunând-o creştinilor. Cabala („tradiţie”) este un corp de cărţi mistice, în care literele, cifrele, anumite forme geometrice capătă semnificaţii oculte, iar scopul propus este cunoaşterea, prin interpretarea acestora şi a unor texte ermetice, a existenţei Divinităţii, a Infinitului. Şi astăzi, Cabala stă la baza multor „şcoli ezoterice”. În sec. XVI, XVII, XVIII apar „falşii Mesia”: Aşer Lemlein în Germania, Şlomo Molcho Sabetay Zvi în estul Europei şi în Imperiul Otoman, Jakob Frank în Polonia şi Germania. Mişcarea hasidică iniţiată de Baal Şem Tov în Polonia, în sec. XVIII, preia tradiţia mesianismului şi a Cabalei, într-o formă accesibilă, populară, punând accentul pe extaz şi pe bucuria revelaţiei. Unul dintre moştenitorii hasidismului este Habad Liubavici, celebru în Rusia ţaristă. În sec. XVI apar tipografii ale evreilor, sunt tipărite Biblia ebraică, alte cărţi, în Germania, Polonia. Isac Luria Askenazy prelucrează şi publică texte cabalistice. La Ierusalim, sultanul Soliman Magnificul dă ordin de refacere a zidurilor înconjurătoare. Luteranii, calviniştii, în Europa, nu se arată mai toleranţi cu evreii, decât catolicii. În Austria, finanţele sunt conduse, prin ordinul lui Rudolf II, de un evreu. În sec. XVII trăieşte marele filosof Baruch Spinoza, excomunicat de evreii din Amsterdam. În estul Europei, Bogdan Hmielniţki produce pogromuri devastatoare, antievreieşti (Ucraina, Galiţia, Polonia). În sec. XVIII evreii Diasporei erau în număr de peste 2 milioane. Începe Haskala (iluminismul) iniţiată de Moses Mendelssohn, mişcare ce va permite emanciparea evreilor. Ghetoul este privit ca principala oprelişte în calea integrării normale a evreilor în viaţa socială, economică politică a ţărilor unde locuiesc. Iluminismul european, Revoluţia franceză de la 1789 deschid porţile emancipării, în ciuda unor reacţii contrare, din partea burgheziei în curs de afirmare. În Austria, împăratul Josef II îşi exprimă atitudinea pozitivă faţă de emanciparea evreilor. Legenda „evreului rătăcitor” Ahasveros păleşte, se dovedeşte o ficţiune nocivă (din Evul Mediu), în schimb apare acuza de „complot mondial evreiesc”, care în 1904 se certifică sub forma falselor „Protocoale ale Înţelepţilor Sionului”. Emanciparea devine o realitate în Olanda, Germania, Franţa, Austria, S.U.A., dar în estul Europei, în Rusia ea întârzie. În Anglia, în sec. XIX, Disraeli, evreu convertit devine unul dintre constructorii Imperiului Britanic. În Franţa, încă sub Napoleon, evreii au fost chemaţi să participe la treburile obşteşti. Populaţia evreiască în lume se ridică la peste 3 milioane. Leopold Zunz fondează „ştiinţa iudaismului”. Heinrich Heine, evreu convertit se face cunoscut ca poet de primă importanţă în literatura germană, Karl Marx, tot evreu convertit, lansează ideea revoluţiei proletare. În 1840 are loc „afacerea Damasc”, adică un pogrom provocat de acuza de „omor ritual”. În 1843 se înfiinţează în S.U.A. Ordinul Independent B’nai B’rith, pentru ajutorarea evreilor săraci. Ulterior apar secţii în circa 100 de țări.