ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ. Partea a opta.

 

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ. Partea a opta

8. EUROPA ÎNTRE ANII 1848 ŞI 1878. RĂZBOIUL DE SECESIUNE DIN STATELE UNITE:

 Unificarea Italiei. Regatul Piemont-Sardinia, cuprinzând nord-vestul Italiei şi insula Sardinia, s-a implicat în luptele de eliberare naţională din 1830 şi 1848. Înfrângerea suferită din partea Austriei, în 1849, nu l-a împiedicat pe proaspăt încoronatul rege al Piemontului, Victor Emmanuel al II-lea (1849-1878), să menţină forma de guvernare liberală instituită de tatăl său. În calitate de stat progresist şi de dimensiuni relativ mari, dispus să lupte pentru unificare, la începutul deceniului al cincilea Piemontul se bucura de sprijinul naţionaliştilor italieni. În 1852 regele l-a numit ca prim-ministru pe contele Camillo di Cavour, un maestru al realpolitikului. Susţinute de conducerea Piemontului, metodele utilizate de către Cavour au făcut din inţiatorul lor fondatorul naţiunii italiene. Modernizarea economică i-a oferit Piemontului, aşijderea, posibilitatea de a înzestra mai bine şi mai eficient armata pe care şi-o dezvoltase. Cavour era conştient că, în viitoarea confruntare cu Austria, victoria va fi de partea statului mai puternic. Primul ministru mai era conştient şi de faptul că statul piemontez avea nevoie de aliaţi extrem de puternici, care să-i asigure Victoria împotriva Habsburgilor. Astfel, în 1855, el a acceptat invitaţia de a se alătura Angliei şi Franţei în Războiul Crimeii, câştigând, cu un efort militar mai degrabă simbolic, susţinerea celor două mari puteri. Pe aceleaşi coordonate, Napoleon al III-lea şi Cavour s-au întâlnit preţ de câteva ore la Plombieres, unde au încheiat un pact secret. Împăratul se angaja să sprijine un război împotriva Habsburgilor în cazul în care Austria ar fi atacat prima. Napoleon accepta şi dreptul Piemontului de a anexa teritoriile stăpânite de Austria în nordul Italiei: Lombardia, Veneţia, Parma şi Modena. În continuare, împăratul francez accepta formarea unei confederaţii italiene prezidate de Papă, eliberarea Italiei de sub dominaţia Austriei şi controlul Piemontului asupra nordului peninsulei. În schimb, Cavour îi oferea lui Napoleon Nisa şi Savoia, două provincii cu populaţie majoritar franceză aparţinând Piemontului. Cei doi conducători au studiat harta, pentru a decide unde şi cum ar putea fi atrasă Austria în război. În urma acestui pact, Cavour a depus eforturi susţinute pe parcursul a luni de zile ca să-şi determine inamicul să atace. Austria a căzut în cursă în luna aprilie 1859. Bătăliile purtate la sfârşitul lui mai şi începutul lui iunie 1859 au dovedit eficienţa pregătirilor făcute de Cavour pe plan intern şi extern. După lupte soldate cu mari pagube, austriecii au pierdut Lombardia. Datorită ieşirii neaşteptate a Franţei din război, Piemontul a trebuit să se mulţumească doar cu Lombardia. Totuşi, înainte de sfârşitul războiului a fost pus în evidenţă efectul combinaţiei dintre realpolitik şi acţiunile de masă. Statele italiene Toscana, Modena, Parma şi Romagna au răsturnat vechiul regim, apoi s-au unit cu Piemont-Sardinia. Victor Emmanuel al II-lea şi Cavour se găseau, acum, în fruntea unui regat care cuprindea cea mai mare parte a nordului Italiei. Statele papale din centrul şi estul peninsulei au votat, şi ele, anexarea la Piemont, iar Papa a păstrat regiunea central-vestică a peninsulei. Legendarul Giuseppe Garibaldi şi populaţia Regatului Sicilian cucerit de el l-au acceptat ca rege pe Victor Emmanuel. La 17 martie 1861, noul parlament italian a proclamat Regatul Italiei, condus de regele Victor Emmanuel. Numai teritoriul papal şi Veneţia austriacă rămâneau în afara graniţelor acestui nou stat naţional. În 1866, când a izbucnit războiul dintre Prusia şi Austria, Italia a profitat de ocazie pentru a susţine Prusia împotriva Habsburgilor. Prusia a învins, iar Veneţia a revenit Italiei. În 1870 a izbucnit un conflict armat între Prusia şi Franţa. Ca urmare, trupele franceze rămase să-l susţină pe Papă au părăsit Peninsula Italică. În aceste condiţii, Regatul Italiei a ocupat ultimul dintre Statele Papale, stabilind la Roma capitala unei naţiuni pe deplin unificate.

Unificarea Germaniei. În 1850, monarhia şi aristocraţia rurală (Junkers) reprezentau singurele vechi valori respectate în Prusia. Economia prusacă beneficia şi de avantajul aderării la uniunea comercială (Zollverein), înfiinţată în 1819 şi care includea toate statele germane, cu excepţia Austriei. Cu toate acestea, regele Frederik Wilhelm al IV-lea respinsese categoric ideea de a rivaliza cu Austria pentru a-şi asigura dominaţia asupra Confederaţiei germane. Venirea lui Wilhelm I (1861-1888) pe tronul Prusiei a redus iniţial şansele acestui stat de a conduce eforturile de unificare a Germaniei. Imaginea de ultraconservator diminua considerabil popularitatea sa în rândurile naţionaliştilor. În 1862, Wilhelm l-a numit prim-ministru pe Otto von Bismarck, cu scopul de a lansa un contraatac asupra Parlamentului. Energic şi abil, Bismark intenţiona să promoveze în continuare modernizarea economică şi să accepte aparenţele unei guvernări parlamentare pentru a câştiga adeziunea clasei mijlocii. Mai mult decât atât, deşi nu punea prea mare preţ pe naţionalism, nu numai că s-a alăturat, dar a şi condus campania de unificare naţională a Germaniei, care până atunci fusese o cauză a clasei mijlocii. Bismarck a demonstrat curând eficienţa politicii sale conservatoire în confruntarea cu Parlamentul prusac. Deşi acesta continua să refuze perceperea impozitelor cerute de către rege în schimbul campaniei sale militare, totuşi Bismarck a adunat taxele. Cetăţenii au plătit, iar Parlamentul a cedat în faţa acestei iniţiative ilegale. Astfel, clasa mijlocie a continuat să aibă o constituţie şi un organism reprezentativ, în timp ce Bismarck proceda în funcţie de propriile interese. Această victorie a perpetuat dominaţia monarhiei şi a accentuat cursul ascendent al Prusiei către supremaţie militară în Europa Primul prilej de a aplica propria Realpolitik s-a ivit în conjunctura politică din 1863, când regele Christian al IX-lea al Danemarcei (1863-1906) şi-a manifestat intenţia de a anexa ducatul Schleswig. Bismarck a convins Austria să i se alăture într-un război împotriva Danemarcei. Trupele germane au intrat în Schleswig în februarie 1864, după care au cotropit Danemarca în aprilie, înfrângând rapid trupele daneze. Tratatul de pace permitea armatelor austriece să ocupe Holsteinul, iar celor prusace să anexeze Schleswigul, ambele ducate rămânând sub dublul control al Austriei şi Prusiei. Situaţia din Schleswig-Holstein de la sfârşitul războiului cu Danemarca i-a oferit lui Bismarck ocazia ideală de a provoca confruntarea pe care dorea să o aibă cu Austria. În aprilie 1866, împăratul Austriei, Franz Joseph, a ajuns la concluzia că Prusia nu-i lăsase altă opţiune decât războiul. Acţiunile provocatoare ale lui Bismarck în Schleswig-Holstein şi în Dieta Confederaţiei justificau pe deplin acest raţionament. Confruntările decisive au avut loc la graniţa austro-prusacă. La început, cele două armate s-au ciocnit în lupte de mică amploare. Apoi, în iulie 1866, două armate cu un efectiv total de aproape jumătate de milion de oameni au dat o luptă crâncenă la Sadowa. Bătălia a decis deznodământul Războiului de şapte săptămâni, soldat cu o înfrângere dezastruoasă pentru Austria. Deşi prusacii obţinuseră o victorie zdrobitoare, Bismarck a oferit Austriei condiţii de pace extrem de generoase: o despăgubire de război simbolică, a cedat Veneţia Italiei şi a acceptat dezmembrarea Confederaţiei Germane. Practic, el nu-şi dorea un inamic înverşunat la graniţa de sud, în timp ce Prusia îşi continua suita triumfurilor sale militare. După excluderea amestecului austriac în treburile Germaniei, prestigiul Prusiei crescând spectaculos în ochii naţionaliştilor, lui Bismarck nu i-a fost greu să edifice o nouă structură politică prin care cea mai mare parte a Germaniei ajungea în subordinea monarhului său. În 1867, primul ministru a trecut la organizarea Confederaţiei Nord-Germane, o uniune a tuturor statelor germane, cu excepţia principatelor din sud ( Hessa-Darmstadt, Wurttemberg şi Baden). Tratatele de unificare le permiteau conducătorilor statelor din nord să se ocupe de problemele interne, numai că regele Prusiei devenea şeful Confederaţiei. În această calitate, Wilhelm avea autoritate deplină în domeniile diplomatic şi militar. Şeful executivului, Bismarck, devenea cancelar al Confederaţiei, guvernând efectiv noua organizare etatică. La sfârşitul anilor ’60, statele germane din sud nu erau prea interesate de o fuziune cu Germania de Nord. Între aceste regiuni existau deosebiri de ordin religios: sudul era predominant catolic, iar nordul luteran. Monarhismul prusac nu convenea germanilor din sud, determinând opoziţia acestora faţă de alipirea la noua Confederaţie. Ultranaţionalismul ar fi putut face sudul mai îngăduitor faţă de nord, însă această stare de spirit încă nu se născuse. Bismarck s-a gândit că un război cu Franţa ar putea trezi în populaţia din sud sentimente similare. El a iniţiat o politică activă menită să provoace un conflict cu Franţa. La 19 iulie 1870, Franţa a făcut declaraţia de război mult aşteptată de Bismarck. Primul ministru prusac încheiase o alianţă defensivă cu cele patru state germane din sud. Acum intrau toate în război împotriva Franţei. Curând după declaraţia de război, trupele lui Napoleon al III-lea au pătruns pe teritoriul german, ieşind victorioase dintr-o ciocnire de mică importanţă. În continuare, trei armate moderne ale alianţei germane au replicat printr-un atac fulgerător. La sfârşitul lunii august, forţele germane i-au înfrânt pe francezi la Sedan. Războiul s-a prelungit însă până la jumătatea lunii ianuarie. Până la acea dată, germanii exercitaseră un control atât de strict asupra centrului Franţei, încât regele Prusiei s-a putut aventura până în palatul regal de la Versailles. În Sala Oglinzilor, la 18 ianuarie 1871, conducătorii tuturor statelor germane s-au întrunit ca să-l proclame pe Wilhelm împărat al noii lor naţiuni. Astfel, războiul ia dat lui Bismarck posibilitatea să desăvârşească procesul de alipire a celor treizeci şi opt de state într-o naţiune unificată, dominată de Prusia. În plus, el nu a manifestat niciun fel de milă faţă de victima sa: Franţa era obligată să plătească Germaniei două sute milioane de franci şi să cedeze Alsacia şi Lorena, măr al discordiei care va învenina încă multă vreme relaţiile francogermane.

PRĂBUŞIREA VECHIULUI INTERNAŢIONALISM:

 Sistemul Pactului creat de Anciens Regimes europene la Viena, în 1815, a asigurat, într-o oarecare măsură, unitatea continentului, contribuind la menţinerea păcii internaţionale până la mijlocul veacului. Ulterior, această formă tradiţională de internaţionalism european s-a prăbuşit. În deceniile care au urmat înfrângerii lui Napoleon din 1815, între statele europene se constată condiţii favorabile unor stări conflictuale generate de politica şi acţiunile din Orientul Apropiat. Franţa şi Anglia considerau această regiune drept o zonă vitală de legătură cu părţi ale lumii în care aveau interese imperiale sau comerciale. Ţarii se extinseseră în această direcţie ani la rând, dorind să-şi păstreze controlul asupra zonei, ceea ce ar fi oferit Rusiei rute maritime sigure de la Marea Neagră la Marea Mediterană. Imperiul Otoman se întindea în această regiune până la limita sud-estică a Europei, incluzând mari comunităţi creştine ortodoxe şi catolice. Rusia şi-a arogat dreptul de a proteja populaţia ortodoxă din cuprinsul imperiului, iar Franţa îi ocrotea pe credincioşii catolici. Cum Turcia se afla în declin, şansele ca interesele divergente ale europenilor să ducă la izbucnirea unui conflict au sporit treptat. Incidentele care au reprezentat cauza directă a primului război european s-au produs, în 1850, în Imperiul Otoman. Aici a izbucnit un conflict între creştinii ortodocşi şi cei catolici privind accesul la locurile sacre din Ţara Sfântă. Franţa şi-a declarat intenţia de a-i sprijini pe catolici, în timp ce Rusia s-a erijat în protectoarea creştinilor ortodocşi. Între Turcia şi Rusia a început o dispută îndelungată, care, în octombrie 1853, a dus la izbucnirea unui război. În luna martie a anului următor, Franţa şi Anglia au intrat în război împotriva Rusiei. Imediat după intrarea în război a celor două mari puteri, au avut loc câteva acţiuni navale de mică amploare, pe coastele Rusiei. Au urmat lupte lungi şi grele în Crimeea. Datorită pregătirilor şi strategiilor din portul Sevastopol, Rusia a reuşit să reziste atacului aliat timp de un an. În septembrie 1855, când ruşii au abandonat oraşul, cauza lor era deja pierdută. Toate părţile combatante au suferit pierderi grele, însă cursul războiului şi deznodământul lui au demonstrat neta superioritate tehnică şi organizatorică a statelor industrializate occidentale. Mai mult, Războiul Crimeii a dezvăluit caracterul perimat al instituţiilor economice, politice şi militare din această ţară. Ţarul Nicolae I murise în martie 1855, în timp ce la Sevastopol se dădeau lupte crâncene. Urmaşul său la tron, Alexandru al II-lea a încheiat imediat pace. Tratatul negociat la Paris în februarie şi martie 1856 punea capăt controlului rusesc asupra unor teritorii importante de la Dunăre, anulând dreptul Rusiei de a avea forţe navale sau fortificaţii al Marea Neagră. Înfrângerea a fost completă, iar Pactul european s-a destrămat. Deznodământul neaşteptat al războiului a avut, de asemenea, urmări imediate asupra situaţiei interne din Principatele Române. Înlăturarea prezenţei ruse, a unei influenţe care dominase politica românească vreme de aproape un sfert de veac, a întărit Partida Naţională şi a permis organizarea ei făţişă. Prin tratatul de la Paris, Principatele au trecut sub garanţia colectivă a celor şapte mari puteri europene; tratatul a hotărât convocarea unor adunări ad-hoc care să exprime dorinţele locuitorilor şi trimiterea în Principate a unei comisii europene care să ia act de aceste dorinţe. Marile puteri îşi rezervau apoi dreptul de a lua măsuri de reorganizare a celor două entităţi statale româneşti pe temeiul propunerilor exprimate de români.

AL DOILEA IMPERIU FRANCEZ: Revoluţionarii care la 1848 răsturnaseră monarhia marii burghezii a lui Ludovic Filip au elaborat proiectul celei de-a doua Republici Franceze. Ei au instituit un sistem de guvernare parlamentară, condus de către un preşedinte care putea fi ales numai pentru patru ani. Adunarea revoluţionară conferea drept de vot tuturor persoanelor adulte şi fixa alegerile prezidenţiale în decembrie 1848. Toţi candidaţii erau necunoscuţi, cu excepţia unuia singur. Ludovic Napoleon Bonaparte, nepotul împăratului Napoleon, nu avea de înfruntat un asemenea handicap. Ca urmare, a obţinut o victorie decisivă. În primăvara următoare, electoratul a ales un organism legislative dominat de monarhişti. Votul democratic a dus la acest rezultat pentru că majoritatea populaţiei era reprezentată de ţărănime, care venera tradiţia, iar o şi mai mare parte din electorat se temea de o nouă revoltă a păturilor sărace de la oraş. Deşi ascendenţa preşedintelui Bonaparte sugera o persoană autoritară, gata oricând să reprime rebelii, legiuitorii monarhişti doreau un rege adevărat, nu un împărat ca Napoleon. Aşadar, atunci când preşedintele a solicitat emendarea constituţiei astfel încât să poată fi reales, adunarea nu i-a dat câştig de cauză. Ludovic Napoleon nu a întârziat să riposteze. La 1 decembrie 1851, trupele lui au intrat în capitală. În ziua următoare preşedintele a dizolvat legislativul, după care a încercat să obţină acordul poporului francez pentru actele sale neconstituţionale. Noul Napoleon instituise o dictatură, în cadrul căreia voia să-şi asigure, totuşi, sprijinul maselor. După primele zile ale lunii decembrie 1851, preşedintele a guvernat cu puteri absolute. Nu exista niciun organism legislative care să i se împotrivească. Totuşi, acest simulacru de dictatură nu era pe placul preşedintelui. El dorea un sistem autoritar oficial, sprijinit de mase. Ludovic Napoleon a apelat la populaţie, cerândui un vot de încredere care să-i confere dreptul de a elabora o nouă constituţie. Plebiscitul din 21 decembrie 1851, dădea preşedintelui această împuternicire, în proporţie de 90% din 8 000 000. Noul sistem de guvernare prelungea mandatul preşedintelui de la patru la zece ani, asigurând controlul deplin al executivului asupra propunerilor legislative, relaţiilor diplomatice şi armatei. De asemenea, constituţia instituia un organism legislativ bicameral, cu un senat numit de preşedinte şi un Corp Legislativ ales prin vot popular. Toate persoanele de sex masculin aveau drept de vot. Procedurile legislative garantau adoptarea tuturor legilor propuse de preşedinte, fără alte modificări decât cele aprobate de către el. Constituţia prevedea că acest executiv atotputernic trebuia să răspundă în faţa poporului, îndatorire de care se achita parţial, cerând aprobarea iniţiativelor sale prin plebiscite - votul prin „da” sau „nu” în anumite probleme. Bunăvoinţa cu care Ludovic Napoleon cerea aprobarea maselor demonstra dorinţa lui de a guverna în interesul maselor şi de a implica populaţia în viaţa politică. Francezii au răspuns cu căldură la chemarea conducătorului lor, sprijinindu-i măsurile de extindere a autorităţii prezidenţiale. La 21 noiembrie 1852, în cadrul unui plebiscit care consulta populaţia în privinţa transformării Franţei într-un imperiu, peste 90% din cei 8 000 000 de electori au votat în favoarea acestei schimbări. Francezii, care doreau un împărat, îl socoteau pe fiul lui Napoleon I, „Regele Romei”, care nu domnise niciodată, drept al doilea dictator din familia Bonaparte. Astfel, prin decretul din 2 decembrie 1852, preşedintele a devenit Napoleon al III-lea. Consecvent spiritului tradiţional al imperiului, Napoleon al III-lea visa să dobândească putere şi glorie în afara graniţelor. Probabil că această viziune de glorie internaţională a sporit considerabil simpatia de care se bucura în rândul cetăţenilor. O încercare prematură de transpunere a acestor speranţe în realitate a implicat Franţa în Războiul Crimeii, conflict lipsit de învingători în adevăratul sens al cuvântului şi care nu arunca o lumină prea favorabilă asupra monarhiei. O iniţiativă care a adus mai mult prestigiu Franţei s-a înregistrat în acelaşi an cu Războiul Crimeii, atunci când Napoleon al III-lea a sprijinit proiectele lui Ferdinand de Lesseps de construcţie a unui canal care să lege Marea Mediterană de Marea Roşie. Acest proiect, încheiat în 1869, a permis Franţei să-şi menţină influenţa în estul Mediteranei până în anul 1950. Trupele imperiale franceze au pătruns şi în Asia, unde au ocupat Indochina între anii1859 şi 1869. În aceeaşi perioadă, Franţa a dezvoltat mici aşezări şi sfere de influenţă în estul şi vestul Africii, care ulterior va constitui baza vastului imperiu colonial francez. Încercarea lui Napoleon al III-lea de a-şi extinde imperiul şi pe pământ american s-a soldat cu un eşec. La fel ca Anglia şi Spania, Franţa a trimis şi ea trupe în Mexic în 1861, deoarece această ţară nu-şi achitase datoriile faţă de statele europene. Totuşi, împăratul francez intenţiona să obţină mai mult decât bani. Armatele lui au răsturnat guvernul mexican, aducându-l la tron pe arhiducele austriac Maximilian, în încercarea de a crea în America Centrală un imperiu controlat de Franţa. În 1865, după încheierea războiului civil din Statele Unite, guvernul federal a putut relua aplicarea Doctrinei Monroe. În faţa ameninţărilor americane, Franţa a răspuns prin retragerea trupelor sale, în 1866. Iar mexicanii l-au executat pe Maximilian. Acest deznodământ a umbrit imaginea lui Napoleon al III-lea în Franţa. În pofida rezultatelor contradictorii ale politicii imperiale duse de Napoleon şi a opoziţiei crescânde faţă de guvernarea sa autoritară, în anii ’70 el a continuat să-şi păstreze popularitatea, după douăzeci de ani de domnie. În acest interval, Bonaparte a extins procesul de modernizare a sistemului politic francez, contribuind la sporirea fără precedent a ataşamentului maselor faţă de autoritatea statală.

RĂZBOIUL DE SECESIUNE DIN STATELE UNITE:

 Spre mijlocul secolului al XIX-lea, contradicţia dintre Nordul şi Sudul americane a devenit din ce în ce mai evidentă. Nemulţumiţi de marile profituri acumulate de către oamenii de afaceri din Nord de pe urma vânzării recoltelor de bumbac, Sudul punea înapoierea sa pe seama îmbogăţirii Nordului. Acesta, pe de altă parte, declara că sclavia, „instituţia aparte” pe care Sudul o considera esenţială pentru economia sa, este în întregime răspunzătoare de relative rămânere în urmă a Sudului. Încă din 1830 chestiunea sclaviei condusese la o divizare tot mai pronunţată a regiunilor. În Nord, sentimentele aboliţioniste deveneau din ce în ce mai puternice, încurajate fiind şi de o mişcare a „pământului liber” care se opunea cu tărie extinderii sclaviei în regiunile încă neorganizate ca state. Pentru Sud, sclavia constituia, în 1850, o situaţie pentru care nu se simţeau mai răspunzători decât pentru faptul că vorbeau engleza sau pentru instituţiile reprezentative. În unele zone de pe litoral, sclavia avea la acea dată o vechime de peste două sute de ani, fiind parte integrantă a economiei regiunii. În cincisprezece state din sud şi de la graniţa cu Mexicul, populaţia de culoare era doar de aproximativ de două ori mai mică decât cea albă, pe câtă vreme în Nord ea nu constituia decât o fracţiune insignifiantă. De pe la jumătatea deceniului al patrulea, tema sclaviei a eclipsat orice altă problemă din politica americană. Sudul, de la Atlantic la Mississippi şi chiar mai departe, reprezenta o unitate politică destul de compactă în ceea ce priveşte toate deciziile politice fundamentale referitoare la cultura bumbacului şi la sclavie. Cultura bumbacului, folosind numai tehnologii primitive, se adaptase într-un mod unic la utilizarea sclavilor. Sistemul asigura astfel lucrul pe o perioadă de nouă luni pe an şi permitea inclusive folosirea femeilor şi copiilor. În alegerile prezidenţiale din 1860, Partidul Republican l-a desemnat pe Abraham Lincoln drept candidat. Starea de spirit ce domnea în sânul partidului s-a îmbunătăţit radical, iar liderii săi declarau că sclavia nu se mai putea extinde. Partidul promitea, de asemenea, tarife pentru protejarea industriei şi se angaja să promulge o lege prin care se acordau, gratuit, case coloniştilor care vor contribui la dezvoltarea vestului. Lipsa de unitate a democraţilor, conduşi de Stephen A. Douglas, a ajutat Partidul Republican să câştige alegerile. Secesiunea Carolinei de Sud, în cazul alegerii lui Lincoln, era o decizie prestabilită întrucât statul aşteptase de multă vreme un eveniment care să unească Sudul împotriva forţelor care luptau împotriva sclaviei. O dată confirmate rezultatele alegerilor, o convenţie special convocată din Carolina de Sud a declarat că „uniunea existând acum între Carolina de Sud şi alte state sub numele de Statele Unite ale Americii este prin prezenta dizolvată.” Celelalte state din sud au urmat cu promptitudine exemplul şi, la 8 februarie 1861, au format Statele Confederate ale Americii. La mai puţin de o lună, în 4 martie 1861, Abraham Lincoln a depus jurământul în calitate de preşedinte al Statelor Unite. În cuvântarea rostită cu ocazia ceremoniei, el a refuzat să recunoască secesiunea, considerând-o „nulă din punct de vedere legal”. Cuvântarea s-a încheiat cu o pledoarie în favoarea restaurării legăturilor de uniune. Sudul a ignorat însă apelul, iar la 12 aprilie tunurile au deschis focul asupra fortului Sumter din portul Charleston, Carolina de Sud. Orice urmă de ezitare a dispărut acum din minţile nordiştilor. În cele şapte state care se retrăseseră din Uniune, oamenii au răspuns cu promptitudine apelului preşedintelui lor, Jefferson Davis. Amândouă părţile aşteptau acum, în tensiune, să vadă cum vor acţiona statele sclavagiste care rămăseseră loiale. Virginia a făcut şi ea pasul fatal la 17 aprilie, urmată curând de Arkansas şi Carolina de Nord. Oamenii de stat de aici jucaseră un rol de frunte în câştigarea revoluţiei şi în elaborarea constituţiei americane. De asemenea, Virginia dăduse ţării nu mai puţin de cinci preşedinţi. Robert E. Lee, din loialitate faţă de statul său, a refuzat comanda armatei Uniunii. Între confederaţia lărgită şi Nord se găseau statele de frontieră care, dând dovadă de un neaşteptat spirit naţionalist, şi-au menţinut legăturile cu Uniunea. Populaţia fiecărei părţi a început războiul cu speranţa obţinerii unei victorii rapide. În ce priveşte resursele materiale, nordul beneficia de un avantaj hotărâtor. Douăzeci şi trei de state cu o populaţie de douăzeci şi două de milioane se opuneau unui număr de unsprezece state cu nouă milioane de locuitori. Superioritatea industrială a Nordului depăşea chiar şi preponderenţa sa în materie de mână de lucru, asigurându-i din abundenţă facilităţi pentru producerea de arme şi muniţii, îmbrăcăminte şi alte accesorii. În mod similar, reţeaua de căi ferate din Nord oferea perspective mai bune armatei federale. Cea mai mare parte a marinei militare se găsea, la începutul războiului, în mâinile Uniunii, dar era dispersată şi slabă. Ministrul Marinei, Gideon Wells, a întreprins măsuri prompte pentru a o întări. Lincoln a anunţat blocarea coastelor sudice. Deşi efectul blocadei a fost neglijabil la început, în 1863, expedierea bumbacului în Europa şi importul de muniţii, îmbrăcăminte şi materiale sanitare, de care sudul avea atâta nevoie, deveniseră aproape imposibile. Între timp, un comandant strălucit, David Farragut, a condus două operaţiuni remarcabile. În una dintre acestea, a dus flota Uniunii până la gura fluviului Mississippi, unde a forţat cel mai mare oraş din sud, New Orleans, să se predea. În cealaltă, a reuşit să treacă prin intrarea fortificată din Mobile Bay, a capturat un vas confederat blindat şi a blocat portul. În valea fluviului Mississippi, forţele Uniunii au repurtat o serie aproape neîntreruptă de victorii. Au început prin a rupe liniile confederate din Tennessee, făcând astfel posibilă ocuparea aproape în întregime a părţii de vest a statului. După ocuparea importantului port Memphis, trupele Uniunii au reuşit să înainteze aproximativ 320 de kilometri în interiorul Confederaţiei. Sub comanda tenacelui general Ulysses S. Grant, forţele Uniunii au efectuat un atac surpriză la Shiloh, pe malurile abrupte ale râului Tennessee, unde au rezistat cu dârzenie până când întăririle sosite le-au ajutat să-i respingă pe confederaţi. Grant a avansat apoi încet dar continuu spre sud, având drept obiectiv principal câştigarea controlului complet asupra fluviului Mississippi, de pe al cărui curs inferior confederaţii fuseseră deja forţaţi să se retragă prin capturarea de către Farragut a New Orleansului. O vreme Grant a fost blocat la Vicksburg, unde confederaţii construiseră fortificaţii considerate inexpugnabile. Apoi, în 1863, a încercuit Vicksburgul, supunând poziţiile confederate unui asediu de zece săptămâni. La 4 iulie el a ocupat oraşul, capturând şi cea mai puternică armată confederată din vest. Fluviul era acum în întregime în mâinile Uniunii. Confederaţia a fost ruptă în două, aprovizionarea din Texas şi din Arkansas devenind practice imposibilă. Înaintarea lentă dar ineluctabilă a generalului Grant spre Richmond în 1864, prevestea sfârşitul. Din toate părţile se apropiau trupe nordiste, iar la 1 februarie 1865, armata din vest a generalului Shearman şi-a început marşul din Georgia spre nord. La 17 februarie, confederaţii au abandonat Columbia, capitala Carolinei de Sud. Charleston a căzut fără luptă în mâinile flotei Uniunii după ce fuseseră tăiate legăturile de cale ferată cu interiorul. Între timp, poziţiile confederate de la Petersburg şi Richmond nu au mai putut fi apărate şi, la 2 aprilie, Lee le-a părăsit. O săptămână mai târziu, la Appomatox, în Virginia, încercuit de către inamic, el nu a mai avut decât alternative capitulării. Condiţiile capitulării au fost generoase şi, după negocieri, s-a vehiculat ideea că „rebelii sunt din nou compatrioţii noştrii”. Iar războiul pentru independenţa sudului a devenit o cauză pierdută. În ce priveşte Nordul, războiul dăduse un mare erou naţional în persoana lui Abraham Lincoln, o personalitate dornică, dincolo de orice, să refacă Uniunea. Destinul i-a rezervat însă o moarte tragică. Oricum, deşi trebuise să facă uz de puteri fără precedent atât pe timp de război cât şi pe timp de pace, el nu a încălcat niciodată principiile autoguvernării democratice.