MATUSALEMI ROMÂNI.

 

MATUSALEMI ROMÂNI

 În procesul cunoașterii trecutului istoric, investigațiile se lărgesc și în direcția culegerii de informații de la martori oculari. Multe episoade rămase necunoscute din cauză că lipsesc unele documente și manuscrise importante, dispărute, distruse sau deteriorate, pot fi reconstituite pe baza amintirilor unor martori. Bătrânii, și în special cei foarte bătrâni, pot să dea lămuriri prețioase cercetătorului științific. Au existat destule cazuri în care oamenii au atins suta de ani pe întinsul pământului românesc. Noi cităm aici numai o parte din aceia care au depășit un veac, și pe care specialiștii i-au identificat cu ocazia cercetărilor documentare privitoare la istoria Transilvaniei.

*Istoricul Petru Maior, în prefața cărții sale „Istoria bisericii românilor”, tipărită la Buda, în 1813, scrie: „Din pruncie am auzit bucuros pe bătrâni, când grăiau despre lucruri vechi ale bisericii și ale vlădicilor, în tinerețile sale văzute sau și de la părinții lor auzite. După aceea înadins cercam să aflu de acest feliu de bărbați vechi de zile și însumi le dam ocazie (prilej) a vorbi despre lucruri de demult. Tocmai în protopopiatul mieu, în sat Ibănești, am avut un preot de acest feliu, anume Ursu, carele în anul 1786, când s-a mutat din lumea aceasta, plinise 118 ani de vârstă. Cu carele cu atâta mai mare plăcere aveam a cuvânta, că până la capătul vieții sale mintea a avut nesmintită, memoria nescăzută și toate simțurile întregi. Numai picioarele îi cam slăbiseră și sprâncenele îi acopereau ochii”.

*Într-o anchetă făcută în Bihor, în noiembrie 1619, se ascultă, sub jurământ, peste 20 de martori țărani români din satele Cărpinet Leheceni, Săliște, Cerișcior, Sohodul și Călugărali care sunt „toți bătrâni de 100 de ani”.

*Din vremea guvernării generalului Marcy se menționează, în Banat, un oarecare Ciortan Petruți („Czartan Petracz”), care a murit la 1724, în orașul Caransebeș, în vârstă de 185 de ani. În acel timp, fiul său din a treia căsătorie avea 90 de ani.

*În mănăstirea Kukus din Cehoslovacia se află o pictură în ulei care reprezintă un bărbat și o femeie, foarte bătrâni. Pictura are următoarea inscripție în limba germană: „Iovas Rovin, de 172, și soția sa Sara, de 164 ani, de rit grecesc, căsătoriți de 147 de ani, amândoi născuți și domiciliați în Kodo(c), din districtul Caransebeșului, cu copii adevărați, 2 băieți și 3 fete încă în viață, cel mai tânăr băiat de 110 ani, și acesta are 2 strănepoți - unul de 35 de ani și altul de 27 de ani; zugrăvit în 25 august 1728”. În anul 1731, amândoi erau încă în viață. În mai 1912 au fost semnalate în cabinetul medicului dr. Virgil Budințian din Caransebeș alte două tablouri, care înfățișau pe cei doi soți în port național bănățean. Pictura aparținea altui pictor german, care reda pe scurt în limba germană, biografia celor două personaje, dar întrucâtva deosebită de aceea existentă la Kukus. Sara a trăit mult timp după moartea soțului ei.

*În 1759, are loc o mare anchetă pentru dovedirea notabilității familiei Popa, din satul Poiana (județul Hunedoara), contestată fără temei de nobilul maghiar Nicolae Csiszar. Sunt ascultați, cu această ocazie, 54 de martori, între care cel din urmă e bătrânul Giurgiu Toader, în vârstă de 150 de ani, din satul Voia, care spune: „Cum să nu fi cunoscut pe răposatul Popa Ştefan, care mie mi-ar fi putut fi copil, fiindcă eu sunt un om așa de bătrân, că pe vremea când, sub imperiul turcesc, s-a introdus în Transilvania darea pe porți, eu eram atunci deja gospodar cu casă cu fum și am dat eu însumi dare după poartă; cu atât mai sigur a dat Popa Ştefan. Pe fiul său, Avram, l-am cunoscut foarte bine și pe tata lui Popa Ştefan, pe Popa Luca, l-am cunoscut foarte bine, fiindcă am trăit împreună în mare prietenie. Din mulți copii ai lui Popa Luca, unul - Ioan - s-a așezat ca preot în Bobâlna și fiul acestuia, Atanasie, nouă românilor din Transilvania ni s-a pus episcop. Am înțeles că mergând odată acest episcop la Viena a adus o astfel de diplomă de nobil pentru Popa Ştefan (unchiul său) și fiul său Avram, ca atât el, cât și copiii săi, să fie scutiți de orice poveri. (De fapt, diploma latină e din 10 martie 1701, când Atanasie era în realitate la Viena). Nu știu dacă unii sau alții din aceștia aveau iobagi, dar destul că, de când îmi amintesc, ei n-au dat sau plătit la cineva ceva, nici slujbă ca iobagi n-au făcut. Începând cu Popa Luca, din fiu în fiu, au fost toți preoți, stând pe pământul bisericesc din Poiană”. Deci la vârstă de 150 de ani, moș Toader din Voia, iobagul nobilului Valentin Buda, da informații, care se pot confirma și prin alte dovezi istorice.

*Exista un țăran din părțile Năsăudului, Tănase Todoran a lui Dănilă, din satul Bicigiu. Împlinise 120 de ani când, la 10 mai 1763, pe platoul Mocirla de lângă satul Salva, în prezența generalului Bukow, a episcopului de Blaj, Petru Pavel Aron, și a celor doua batalioane de infanterie și 8 companii de cavalerie, chemate să depună jurământul ostășesc - are tăria și curajul să grăiască: „De doi ani suntem cătane, adecă grănițeri, și carte n-am căpătat de la înălțata împărăteasă, că suntem oameni liberi. Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătănești, copiii noștri vor merge până la marginea pământului să-și verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robi, să nu avem niciun drept, copiii noștri să fie tot proști, or vor învăța ceva or ba? Așa nu vom purta armele, ca și sfânta lege să ne-o ciufuluiască tisturile. Jos cu armele! Alungați afară păgânii din hotarele noastre! Auziți, creștini români - numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălțata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci nu, o dată cu capul! Ce dă gubernia și cancelaria din Beciu, e nimica: îs minciuni goale de azi până mâine”. Ca urmare a acestei cuvântări, generalul Bukow și episcopul Aron părăsesc în grabă adunarea. Bătrânul Todoran, acuzat de instigație, a primit cumplită pedeapsă: el a fost ucis, tras pe roată, iar alți câțiva țărani au fost spânzurați pentru că au cutezat să ceară drepturi și libertate pentru neamul lor oropsit.

*Ziarul Erdelyi Hirado din Cluj scria în ianuarie 1839, că în județul Hunedoara „nu de mult a murit în Peștiș românul Juon Groza, de 120 de ani, care ar fi putut trăi încă mult timp, dacă împiedicându-se într-o buturugă, nu s-ar fi rănit mortal cu coasa ce o avea în mână. Lăsa după el pe fiul său Groza Juon, de 100 de ani, și un nepot de 80 de ani, care de 50 de ani este jude domnesc și care lucrează și acum cu vigoarea unui bărbat de 50 de ani”.

*Cunoscutul istoric maghiar Sandor Marki, în volumul al II-lea din „Monografia județului Arad”, scrie la sfârșitul cărții sale următoarele cuvinte despre doi țărani români: „În 1789, în cursul unei vânătoare în satul Cuied, un domn a intrat în casa unui țăran român. Bătrânul gospodar însuși povestește că nemții i-au alungat pe turcii din Boroș-Ineu; așadar s-ar fi putut să aibă circa 130 de ani. În cursul îndelungatei sale vieți, n-a ieșit niciodată din hotarul satului și în viața lui pentru întâia oară vede un domn. La 1 ianuarie 1894 moare un păstor din Madrigești, în vârstă de 107 ani, după alții de 120 de ani, care în viața lui o singură dată a ieșit din satul său, când a fost în Gurahonț, să vadă trenul, ce fusese pus în circulație în 1890”.

*Învățatul Alexandru Papiu-Ilarian spunea, în 1852: „În munți se mai află oameni de pe timpul lui Horea, între alții spune Iancu (Avram), că se află un popă bătrân, care a fost și căpitan sub Horea. Acest popă, precum și alți contemporani, multe deslușiri ar putea face asupra acestei răscoale”. Câte știri prețioase n-ar fi transmis preotul căpitan despre răscoala lui Horea, chiar și la această vârstă de circa 100 de ani, dacă ar fi existat cineva care să-l întrebe și să consemneze cele auzite!

*Acum ne oprim la ultimul care prin vârsta lui, depășește cu mult pe toți cei despre care am vorbit mai înainte. Acesta este iobagul Lupu Basa din satul Cărpinet (județul Bihor) pe care-l amintește și urbariul domeniului Beiuș, din 1600. Cu ocazia anchetei din 9 noiembrie 1619, pentru a se dovedi - printr-o hârtie dată, se pare, de împăratul Sigismund (1382-1438) - că preotul Pârvu este scutit de slujba oștirii și de plata dării după pământul bisericii, se ascultă peste 20 de bătrâni din 6 sate, dintre care mulți sunt trecuți de 100 de ani. Toți depun mărturie în favoarea preotului Pârvu. Printre acești martori se amintește unul, Lupu Basa, de circa 225 de ani (Wow!!!), vârstă notată de două ori în actul de judecată. Lupu vorbește despre rolul lui la întemeierea bisericii din Cărpinet și înțelesul avut cu popa Pârvul cel Bătrân, ca biserica să se facă pe locul popii, asigurându-l că preoții urmași nu pot fi decât din neamul său, iar dacă cărpinetenii vor aduce un preot străin, să-i dea recompensă 500 de florini. Lupu Basa, în cursul vieții lui îndelungate, ajunge de se înrudește cu urmașii popii cel bătrân. Cu prilejul anchetei din 1619, el înșiră toată genealogia acestei familii.

 Cercetările ulterioare vor putea completa aceste sumare știri despre longevitatea românească.

DE CE N-A OCUPAT UCRAINA TRANSNISTRIA?

 

DE CE N-A OCUPAT UCRAINA TRANSNISTRIA?

 V-aţi întrebat vreodată de ce n-a intrat până acum Ucraina în Transnistria, ca să preia uriaşul depozit de muniţii sovietice de la Cobasna, aflat doar la 2 km. de graniţă, şi în plus să facă prizonieri pentru dat la schimb pe cei 1500 militari ruşi din teritoriul separatist, care au aşa o capacitate de luptă că practic îi culegi de guler cu drona unul câte unul? Adică un soi de operaţiune Kursk 2, dar infinit mai puţin riscantă pentru armata Ucrainei decât cealaltă: beneficii mari (muniţia de artilerie, prizonieri) cu minim efort. A, sigur, Rusia ar riposta imediat, probabil bombardând inclusiv teritoriul Moldovei - dar asta ar însemna internaţionalizarea conflictului, ceea ce realist vorbind ar fi tot în interesul Kievului. Nu poţi blama o ţară supusă unui risc existenţial dacă încearcă să diminueze presiunea şi să facă adversarul să arate şi mai criminal şi ilegitim pe plan internaţional decât e deja. Răspuns: Ucraina n-a intrat în Transnistria datorită eforturilor diplomatice enorme făcute de administraţia Maiei Sandu în ăştia trei ani, prea puţin la vedere şi mai mult pe canale neştiute de public, de a convinge Kievul să nu atragă Moldova în război. Pentru asta s-a cultivat la Chişinău o prietenie onestă şi cu perspectivă de viitor cu Ucraina. În acest demers Maia Sandu a fost ajutată masiv, tot pe căi diplomatice, de partenerii din Vest, cu lobby la Kiev în favoarea Moldovei, pentru că preşedinta are relaţii excelente în marile capitale occidentale. Altfel, chiar crede lumea că generalul Sîrski n-avea prin sertar un plan gata făcut pentru Cobasna şi cei câţiva pokemoni ruşi aflaţi ilegal într-un teritoriu care oricum nu-i al lor? Întrebarea 2: cum credeţi voi că va evolua această poveste dacă la Chişinău va fi ales un preşedinte-mascotă ghidonat de forţe ostile Ucrainei, ajutat să câştige alegerile cu bani de la Kremlin? Şi dacă alegerile parlamentare din iunie anul viitor produc un parlament echilibrat şi confuz, care nu mai poate funcţiona drept contrapondere la preşedinţia pro-moscovită a duetului Stoianoglo-Dodon? Cu alte cuvinte, cum vor acţiona forţele armate ale Ucrainei, care oricum pun presiune pe Zelenski şi guvernul civil, iritate deja de restricţiile politice care li se impun în acţiunile de luptă? Concluzia celor de mai sus: nu PAS şi Maia Sandu „bagă Moldova în război”, cum strigă pe toate canalele opoziţia în aceste alegeri - şi nu doar propagandiştii din schema cu bani negri a lui Şor, dar mulţi oameni de bună credinţă, doar ca anti-Maia. Dimpotrivă, regimul pro-occidental a fost până acum garanţia că Moldova NU e atrasă în conflict şi că Tiraspolul e gestionat paşnic, cu binişorul, către ieşirea din dependenţa de Gazprom şi FSB şi intrare în sfera gravitaţională a statului moldovean legitim. Deci realitatea politică este exact invers: abia o preşedinţie moldovenească ostilă Kievului reprezintă un risc major de destabilizare a ţării, pentru că ar fi complet izolată atât faţă de Occident, cât şi faţă de ucrainieni. Doar statul român nu şi-ar schimba probabil atitudinea de bunăvoinţă instituţionalizată, deşi politic relaţiile s-ar răci; în schimb celălalt mare vecin, Ucraina, ar avea tot dreptul să privească regimul de la Chişinău drept fair game şi să procedeze în consecinţă. Găsesc absolut halucinant că acest lucru nu s-a discutat deloc în actuala campanie electorală din Moldova iar narativul „Maia = risc de război; Stoianoglu aduce pacea” a fost lăsat să se generalizeze. Iar asta e foarte grav pentru că acest clişeu joacă pe o coardă emoţională reală a multor moldoveni, pe o îngrijorare a lor autentică, mai ales a celor indecişi sau hotărâţi să voteze anti-Maia Sandu fără a fi prinşi în vreo schemă de cumpărare de voturi. Asemenea oameni nu sunt permeabili la argumente raţionale legate de beneficiile UE sau de proiectele de asistenţă ale României, pentru că oricum nu le ascultă; practic îşi închid urechile la ele pentru că vin dintr-o sursă pe care deja au pus-o pe silenţios (Maia Sandu). Poţi să le repeţi până mâine: nu le schimbă decizia de vot. Ei îl ascultă în schimb pe Stoianoglo, aşa bolovănos cum vorbeşte, atât în română cât şi în rusă, dar nu ca să afle lucruri noi de la el, ci să audă formulări citite de pe o foaie ale unor idei pe care le au deja în cap într-o formă confuză. Oamenii trăiesc sastisfacţia să le recepţioneze înapoi, validate într-un context oficial şi de la cel mai înalt nivel; acesta e mecanismul loialităţii politico-identitare. Iată de ce cred că dezbaterile electorale Sandu-Stoianoglo nu vor muta prea mult acul pe indicatorul preferinţelor de vot. Preşedinta, mult mai inteligentă şi articulată, se adresează unui public raţional sau care o susţine deja, că altfel n-ar asculta-o; iar Stoianoglo se face ecoul gândurilor celor care dau drumul la TV doar ca prilej s-o mai înjure pe Maia Sandu. Fiecare candidat capătă scoruri maxime în bula lui pre-existentă - sigur, mai există şi bula de la Bucureşti care se uită la dezbateri din exotism şi curiozitate, fiindcă în România nu avem dezbateri, şi care înclină spre Maia, dar aceeastă bulă nu participă la vot. Pentru a sparge bulele de opinie şi a transmite mesaje care să-i fi scuturat un pic din convingeri pe votanţii anti-UE din Moldova trebuia creat conţinut emoţional care să se fi viralizat în rândul lor vrând-nevrând şi care să-i fi pus realmente pe gânduri. Unul ar fi fost chiar acesta: „nu Maia, ci Stoianoglo înseamnă război, şi anume cu vecinul imediat. Vreţi asta?” Avantajul enorm al sloganului, dincolo de faptul c-ar fi fost uşor de înţeles de orice nărod venit la urne, af fi fost că e perfect adevărat, nu e un fake precum al celorlaţi. Nu Maia Sandu trebuie să spună asta, că e preşedintă şi ar stingheri Kievul, şi oricum nu în aceste dezbateri, dar partidul ei trebuia de mult timp să-l viralizeze pe alte căi în bulele relevante. Mi se pare o omisiune inexplicabilă că în această campanie electorală regimul de la Chişinău n-a găsit o formă potrivită să transmită publicului această informaţie: cât de tare s-au străduit ei timp de trei ani să ţină în frâu o Ucraină disperată, care fremăta cu degetul pe trăgaci uitându-se la forţele armate ale Federaţiei Ruse prezente în Transnistria. Pentru că uite, vin acum oamenii Moscovei şi pretind că ei pot asigura mai bine pacea, iar lumea ignorantă îi crede. În paralel, discuţii la fel de discrete ca până acum, dar mai dure, s-ar fi impus în această campanie cu Guşan şi restul elitei economico-politice de la Tiraspol: băieţi, ori vă băgaţi minţile în cap, opriţi propaganda anti-UE, ne ajutaţi să organizăm vot liber în Transnistria şi să blocăm piramida de bani a lui Şor - ori ne luăm mâna diplomatică de pe voi şi lăsăm ucrainienii să vă ia gâtul. Dacă sunteţi voi aşa deştepţi şi autonomi, puneţi mâna şi negociaţi direct cu Zelenski şi Sîrski, să vedem ce iese. Chiar şi aşa, starea de non-combat ezitant în care au intrat autorităţile de la Tiraspol în ultimii trei ani, de când ajutorul Rusiei pentru ei tot slăbeşte, a fost suficientă pentru ca Maia Sandu să ia 25% din voturi în teritoriul separatist (faţă de 35% Stoianoglo), adică peste aşteptări. Asta arată că geografia politică a Moldovei nu e atât de simplă şi caricaturală cum o prezintă unii (mai ales la Bucureşti) iar cetăţenii moldoveni din Transnistria nu sunt cu toţii nişte zombii. E suficientă o slăbire a presiunii propagandistice pentru ca nişte oameni aflaţi în buza unui conflict care se globalizează să înţeleagă mult mai bine decât alţii de departe care e miza şi de unde vin pericolele reale pentru ei.

ASPECTE DIN ISTORIA UNIUNII SOVIETICE - Partea întâi.

 

ASPECTE DIN ISTORIA UNIUNII SOVIETICE - Partea întâi

 Istoria Rusiei Sovietice și a Uniunii Sovietice (URSS) reflectă o perioadă de schimbare atât pentru Rusia, cât și pentru lume. „Rusia sovietică” se referă adesea în mod specific la scurta perioadă dintre Revoluția din octombrie 1917 și crearea Uniunii Sovietice în 1922. Înainte de 1922, existau patru republici sovietice independente: Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă, Republica Socialistă Sovietică Ucrainiană, RSS Bielorusă și RSFS Transcaucaziană. Aceste patru au devenit primele republici ale Uniunii Sovietice, iar mai târziu li s-au alăturat Republica Sovietică Populară Buhara și Republica Sovietică Populară Khorezm în 1924. În timpul și imediat după cel de-al Doilea Război Mondial , diferite republici sovietice au anexat porțiuni de țări din Europa de Est iar RSFS Rusă a anexat Republica Populară Tuvan, iar de la Imperiul Japoniei a luat Sahalinul de Sud și Insulele Kurile. De asemenea, URSS a anexat trei țări la Marea Baltică, creând RSS Lituaniană, RSS Letonă și RSS Estoniană. De-a lungul timpului, delimitarea națională în Uniunea Sovietică a dus la crearea mai multor noi republici la nivel de Uniune pe criterii etnice, precum și organizarea de regiuni etnice autonome în Rusia. URSS a câștigat și a pierdut influența în alte țări comuniste de-a lungul timpului. Armata sovietică de ocupație a facilitat înființarea statelor satelit comuniste post-Al Doilea Război Mondial în Europa Centrală și de Est. Acestea au fost incluse în Pactul de la Varșovia - Republica Populară Socialistă Albania, Republica Populară Bulgaria, Republica Socialistă Cehoslovacă, Germania de Est, Republica Populară Ungară, Republica Populară Polonă și Republica Socialistă România. Anii 1960 au văzut despărțirea sovieto-albaneză, scindarea chino-sovietică și desatelizarea României comuniste; invazia Cehoslovaciei din 1968 din Pactul de la Varșovia a fracturat mișcarea comunistă. Revoluțiile din 1989 au pus capăt guvernării comuniste în țările satelit. Tensiunile cu guvernul central au dus la declararea independenței republicilor constituente începând cu 1990, ducând la dizolvarea completă a Uniunii Sovietice până în 1991.

1. Instaurarea regimului sovietic: Revoluția Rusă a început în timpul Primului Război Mondial . În această perioadă, Rusia și-a abolit monarhia și a adoptat o formă de guvernământ socialistă în urma a două revoluții succesive și a unui război civil sângeros. Revoluția Rusă poate fi văzută și ca precursor pentru celelalte revoluții europene care au avut loc în timpul sau după Primul Război Mondial, cum ar fi Revoluția Germană din 1918. Revoluția Rusă a fost inaugurată odată cu Revoluția din februarie 1917. Această primă revoltă s-a concentrat în și în jurul capitalei de atunci Petrograd (azi Sankt Petersburg). După pierderi militare majore în timpul războiului, armata rusă a început să se revolte. Liderii armatei și oficialii de rang înalt erau convinși că, dacă țarul Nicolae al II-lea ar abdica, tulburările interne se vor potoli. Nicolae a fost de acord și a demisionat, introducând un nou guvern condus de Duma (parlamentul) rusă, care a devenit Guvernul provizoriu rus. Acest guvern a fost dominat de interesele capitaliștilor proeminenți, precum și de nobilimea și aristocrația rusă. Ca răspuns la aceste evoluții, au fost formate adunări comunitare de bază (numite sovietice).

Războiul civil rus: Războiul civil rus a fost un război civil multipartid în fostul Imperiu Rus, declanșat de răsturnarea monarhiei și de eșecul noului guvern republican de a menține stabilitatea, deoarece multe facțiuni se întreceau pentru a determina viitorul politic al Rusiei. A dus la formarea RSFSR și mai târziu a Uniunii Sovietice pe cea mai mare parte a teritoriului său. Finalul său a marcat sfârșitul Revoluției Ruse, care a fost unul dintre evenimentele cheie ale secolului al XX-lea. Monarhia rusă fusese răsturnată de Revoluția din februarie 1917, iar Rusia se afla într-o stare de flux politic. O vară tensionată a culminat cu Revoluția din octombrie condusă de bolșevici, care a răsturnat Guvernul provizoriu al Republicii Ruse. Stăpânirea bolșevică nu a fost universal acceptată, iar țara a coborât în război civil. Cei mai mari doi combatanți au fost Armata Roșie, care lupta pentru forma bolșevică de socialism condusă de Vladimir Lenin, și forțele slab aliate cunoscute sub numele de Armata Albă, care includea diverse interese în favoarea monarhismului politic, capitalismului și social-democrației. În plus, socialiștii militanti rivali, în special anarhiștii ucrainieni din Makhnovshchina și socialiști-revoluționarii de stânga, precum și armatele verzi non-ideologice, s-au opus roșilor, albilor și intervenționștilor străini. Treisprezece națiuni străine au intervenit împotriva Armatei Roșii, în special a fostelor forțe militare aliate din războiul mondial, cu scopul de a restabili Frontul de Est.

2. Delimitarea națională în Asia Centrală: După ce comuniștii au preluat puterea în 1917 și au creat Uniunea Sovietică, s-a decis împărțirea Asiei Centrale în republici cu bază etnică într-un proces cunoscut sub numele de „Delimitarea teritorială națională” (NTD). Acest lucru a fost în conformitate cu teoria comunistă conform căreia naționalismul a fost un pas necesar pe calea către o societate în cele din urmă comunistă și cu definiția lui Iosif Stalin a unei națiuni ca fiind „o comunitate de oameni stabilă, constituită istoric, formată pe baza unui limbaj comun, a teritoriului, viații economice și alcătuirii psihologice manifestată într-o cultură comună”. NTD este descris în mod obișnuit ca fiind nimic altceva decât un exercițiu cinic de împărțire și stăpânire, o încercare deliberat machiavelică a lui Stalin de a menține hegemonia sovietică asupra regiunii prin împărțirea artificială a locuitorilor săi în națiuni separate și cu granițe trasate în mod deliberat, astfel încât să lase minorități în fiecare dintre ele. Deși, într-adevăr, Rusia era îngrijorată de posibila amenințare a naționalismului pan-turc, așa cum s-a exprimat, de exemplu, în mișcarea Basmachi din anii 1920, o analiză mai atentă informată de sursele primare prezintă o imagine mult mai nuanțată decât este prezentată în mod obișnuit. Sovieticii și-au propus să creeze republici omogene din punct de vedere național, totuși multe zone erau mixte din punct de vedere etnic (în special Valea Ferghana) și adesea s-a dovedit dificil de a atribui o etichetă etnică „corectă” unor popoare (de exemplu, mixtul Tadjik-Uzbek Sart, triburile uzbece de-a lungul Amu Daryei). Elitele naționale locale au susținut adesea cu tărie (și în multe cazuri exagerat) cazul lor, iar rușii au fost adesea forțați să se pronunțe între ei, îngreunați și mai mult de lipsa cunoștințelor de specialitate și de lipsa datelor etnografice exacte sau actualizate despre regiune. În plus, NTD și-a propus, de asemenea, să creeze entități „viabile”, în care chestiunile economice, geografice, agricole și de infrastructură să fie luate în considerare și deseori depășind pe cele de etnie. Încercarea de a echilibra aceste scopuri contradictorii într-un cadru naționalist de ansamblu s-a dovedit extrem de dificilă și adesea imposibilă, ducând la trasarea unor granițe deseori întortocheate, multiple enclave și crearea inevitabil de mari minorități care au ajuns să trăiască în republica „greșită”. În plus, sovieticii nu au intenționat niciodată ca aceste frontiere să devină frontiere internaționale.

3. Drepturile femeilor în Uniunea Sovietică: Constituția URSS a garantat egalitatea femeilor - „Femeilor din URSS li se acordă drepturi egale cu bărbații în toate sferele vieții economice, statale, culturale, sociale și politice”. (Articolul 122). Revoluția rusă din 1917 a stabilit egalitatea legală între femei și bărbați. Lenin a văzut femeile ca pe o forță de muncă neexploatată anterior; el a încurajat femeile să participe la revoluția comunistă. El a afirmat: „Treburile de casă mărunte zdrobesc, sugrumă, înnebunesc și degradează femeia, o leagă de bucătărie și de creșă și îi irosesc munca cu o muncă barbar de neproductivă, meschină, deranjantă, năucitoare și zdrobitoare”. Doctrina bolșevică urmărea eliberarea economică a femeilor de bărbați, iar acest lucru însemna să le permită femeilor să intre în forța de muncă. Numărul femeilor care au intrat în forța de muncă a crescut de la 423.200 în 1923 la 885.000 în 1930. Pentru a realiza această creștere a femeilor în forța de muncă, noul guvern comunist a emis primul Cod al familiei în octombrie 1918. Acest cod a separat căsătoria de biserică, a permis unui cuplu să aleagă un nume de familie, a dat copiilor nelegitimi aceleași drepturi ca și copiilor legitimi, a garantat drepturile  materne, protecția sănătății și siguranței la locul de muncă și au oferit femeilor dreptul la divorț pe motive extinse. În 1920, guvernul sovietic a legalizat avortul. În 1922, violul conjugal a fost declarat ilegal în Uniunea Sovietică. Legile muncii au ajutat și femeile. Femeilor li se acordau drepturi egale în ceea ce privește asigurarea în caz de boală, concediul de maternitate plătit de opt săptămâni și un standard de salariu minim care a fost stabilit atât pentru bărbați, cât și pentru femei. Ambele sexe au beneficiat și de concediu plătit. Guvernul sovietic a adoptat aceste măsuri pentru a produce o forță de muncă de calitate de ambele sexe. Deși realitatea a fost că nu tuturor femeilor li s-au acordat aceste drepturi, ele au stabilit un pivot față de sistemele tradiționale ale trecutului imperialist rus. Pentru a supraveghea acest cod și libertățile femeilor, Partidul Comunist-bolșevic a înființat un departament specializat pentru femei, Zhenotdel în 1919. Departamentul a produs propagandă încurajând mai multe femei să devină parte a populației urbane și a partidului revoluționar comunist. Anii 1920 au văzut schimbări în centrele urbane ale politicii familiei, sexualității și activismului politic al femeilor. Crearea „noii femei sovietice”, care avea să fie abnegată și dedicată cauzei revoluționare, a deschis calea pentru așteptările femeilor care vor veni. În 1925, odată cu creșterea numărului de divorțuri, Zhenotdel a creat al doilea plan de familie, propunând o căsătorie de drept comun pentru cuplurile care locuiau împreună. Cu toate acestea, un an mai târziu, guvernul a adoptat o lege a căsătoriei ca reacție la căsătoriile de facto care provocau inegalitate pentru femei. Ca urmare a implementării „Noii Politici Economice” (NEP) din 1921-1928, se ajungea în situația în care, dacă un bărbat își părăsea soția de facto, aceasta era lăsată în imposibilitatea de a obține asistență. Bărbații nu aveau legături legale și, ca atare, dacă o femeie rămânea însărcinată, el putea pleca și nu era responsabil legal să asiste femeia sau copilul; aceasta a dus la o creștere a numărului de copii fără adăpost. Deoarece o soție de facto nu se bucura de drepturi, guvernul a căutat să rezolve acest lucru prin legea căsătoriei din 1926, acordând căsătoriilor înregistrate și neînregistrate drepturi egale și a subliniat obligațiile care vin odată cu căsătoria. Bolșevicii au înființat, de asemenea, „comitete sovietice pentru femei” pentru a satisface și a sprijini femeile. În 1930, Zhenotdel s-a desființat, deoarece guvernul a susținut că munca lor a fost finalizată. Femeile au început să intre în forța de muncă sovietică la o scară nemaivăzută până acum. Cu toate acestea, la mijlocul anilor 1930 a avut loc o revenire la valori mai tradiționale și conservatoare în multe domenii ale politicii sociale și familiale. Femeile au devenit eroinele căminului care făceau sacrificii pentru soții lor și urmau să creeze o viață pozitivă acasă, care să „mărească productivitatea și să îmbunătățească calitatea muncii”. Anii 1940 au continuat ideologia tradițională - familia nucleară era forța motrice a vremii. Femeile aveau responsabilitatea socială a maternității care nu putea fi ignorată.

4. Dekulakizarea: Dekulakizarea a fost campania sovietică de represiuni politice, inclusiv arestări, deportări sau execuții a milioane de kulaki/kulaci (țărani prosperi) și a familiilor acestora. Redistribuirea terenurilor agricole a început în 1917 și a durat până în 1933, dar a fost cea mai activă în perioada 1929-1932 a primului plan cincinal. Pentru a facilita exproprierea terenurilor agricole, guvernul sovietic i-a prezentat pe kulaci drept dușmani de clasă ai Uniunii Sovietice. Peste 1,8 milioane de țărani au fost deportați în 1930-1931. Campania a avut scopul declarat de a lupta împotriva contrarevoluției și de a construi socialismul în mediul rural. Această politică, realizată concomitent cu colectivizarea în Uniunea Sovietică, a adus efectiv toată agricultura și toți muncitorii din Rusia sovietică sub controlul statului. Foamea, bolile și execuțiile în masă în timpul dekulakizării au dus la aproximativ 3 900 000 sau 5 300 000-6 000 000 de morți între 1929 și 1933. În noiembrie 1917, la o ședință a delegaților comitetelor țăranilor săraci, Vladimir Lenin a anunțat o nouă politică pentru eliminarea a ceea ce se credea a fi țărani sovietici bogați, cunoscuți sub numele de kulaki: „Dacă kulacii rămân neatinși, dacă nu învingem. cei care exploatează, țarul și capitalistul, se vor întoarce inevitabil”. În iulie 1918, au fost create „Comitete ale Săracilor” pentru a reprezenta țăranii săraci, care au jucat un rol important în acțiunile împotriva kulakilor, și au condus procesul de redistribuire a pământurilor confiscate și a inventarului, a surplusurilor alimentare de la kulaki. Iosif Stalin a anunțat „lichidarea kulakilor ca și  clasă” la 27 decembrie 1929. Stalin spusese: „Acum avem ocazia să ducem o ofensivă hotărâtă împotriva kulakilor, să le distrugem rezistența, să-i eliminăm ca clasă și să le înlocuim producția particulară cu producția din colhozuri și sovhozuri”. Biroul Politic al Partidului Comunist -bolșevic a oficializat decizia într-o rezoluție intitulată „Cu privire la măsurile pentru eliminarea gospodăriilor culacilor din districtele de colectivizare cuprinzătoare” la 30 ianuarie 1930. Toți kulacii au fost repartizați într-una din cele trei categorii:

1. Cei care urmează să fie împușcați sau închiși, conform deciziei poliției politice secrete locale;

2. Cei care urmează să fie trimiși în Siberia, Nord, Urali sau Kazahstan, după confiscarea proprietăților lor;

3. Cei care urmează să fie evacuați din casele lor și folosiți în coloniile de muncă din raioanele proprii.

 Acei kulaki care au fost trimiși în Siberia și în alte zone nepopulate au efectuat muncă deosebit de grea, lucrând în lagăre care  produceau cherestea, aur, cărbune și multe alte resurse de care Uniunea Sovietică avea nevoie pentru planurile sale de industrializare rapidă.

5. Teroarea roșie: Teroarea Roșie din Rusia Sovietică a fost o campanie de represiune politică și execuții efectuate de bolșevici, în principal prin Ceka, poliția secretă bolșevică. A început la sfârșitul lunii august 1918, după declanșarea războiului civil rus, și a durat până în 1922. Apărând după tentativele de asasinat asupra lui Vladimir Lenin și a liderului de la Petrograd a Ceka Moisei Urițki, Teroarea Roșie a fost modelată după domnia Terorii din Revoluția Franceză și a încercat să elimine disidența politică, opoziția și orice altă amenințare la adresa puterii bolșevice. Mai larg, termenul este de obicei aplicat represiunii politice bolșevice de-a lungul Războiului Civil (1917-1922), prin deosebire de Teroarea Albă desfășurată de Armata Albă (grupuri ruse și non-ruse care se opuneau guvernării bolșevice) împotriva dușmanilor lor politici inclusiv bolșevici. Estimările pentru numărul total de victime ale represiunii bolșevice variază foarte mult ca număr și amploare. O sursă oferă estimări de 280 000 de execuții pe an din decembrie 1917 până în februarie 1922. Estimările pentru numărul de oameni împușcați în perioada inițială a Terorii Roșii sunt de cel puțin 100 000. Estimările pentru întreaga perioadă merg de la un minim de 500 000 la maxim 1 400 000-2 000 000 de persoane executate.

DNA - DIN NOU INSTRUMENT POLITIC?

 

DNA -  DIN NOU INSTRUMENT POLITIC?

 În România postcomunistă, DNA (Direcția Națională Anticorupție) a devenit sinonimă cu lupta împotriva corupției, fiind văzută de unii ca un bastion al justiției, iar de alții ca un instrument politic. Aparentele coincidențe dintre reținerea unor politicieni și momentele cheie pre-electorale ridică întrebări pertinente despre imparțialitatea și obiectivitatea acestei instituții, criticii sugerând că există un calendar neoficial care dictează timingul anchetelor, servind interese politice mai degrabă decât justiția. Lupta împotriva corupției în România cunoaște momente de intensă dezbatere politică, în care Direcția Națională Anticorupție (DNA) este adesea plasată în centrul atenției. Rolul său, acela de a combate infracțiunile de corupție la nivel înalt, nu este doar o provocare juridică, ci și o sursă constantă de dispută politică și socială. Mulți se întreabă dacă DNA acționează strict pe criterii juridice sau dacă este manipulat ca un instrument politic pentru a modela peisajul electoral, cazuri precum cel al lui Decebal Traian Remeș, asociat cu faimosul „caltaboș”, sau recentul caz al chirurgului Nelu Tătaru, în care acuzațiile de mită se concretizează sub forma unor „ouă”, fiind exemple în acest sens, care pun în lumină întrebări esențiale legate de timingul și selecția acțiunilor DNA. Întrebarea centrală este de ce astfel de cazuri ies la rampă tocmai înainte de momente cheie, cum ar fi alegerile? Există, într-adevăr, o agendă ascunsă care folosește anchetele anti-corupție ca pârghie pentru a îndepărta anumiți candidați politic inapți sau incomozi? Impactul acestor acțiuni asupra sistemului politic din România este profund. Politicienii trăiesc cu teama constantă a unei posibile anchete, iar acest climat de incertitudine poate servi ca metodă de control și disciplinare, iar în acest context, DNA devine mai mult decât o instituție juridică, devine un actor politic de facto, având capacitatea de a influența candidaturile și, mai ales, agenda electorală prin sincronizarea strategică a anchetelor sale. Începerea unor anchete sau chemarea la declarații a unor figuri proeminente exact în preajma campaniilor electorale alimentează teoria că dosarele sunt folosite tactic, aspect care ridică suspiciuni cu privire la lipsa de imparțialitate a investigațiilor. De ce un caz public devine urgent doar în anumite momente și nu este gestionat constant și prompt, indiferent de calendarul politic? Aceasta este o discrepanță care tensionează sentimentul public și trezește întrebări referitoare la cine și de ce decide ordinea priorităților în DNA. Pe măsură ce România privește spre viitor, este fundamental să se creeze un mediu în care justiția să fie percepută ca fiind echitabilă și imparțială, ceea ce presupune o reevaluare a practicilor actuale și o discuție națională despre rolul pe care instituțiile de aplicare a legii trebuie să îl aibă în contextul democratic. Momentul constituie o oportunitate de reflecție pentru întreaga societate, este o șansă de a redefini raportul dintre puterea politică și justiție în favoarea transparenței și a echității. Într-o societate în care corupția mică și mare pătrunde în multe aspecte ale vieții de zi cu zi, criteriile după care DNA decide să acționeze devin o enigmă. În cazul chirurgilor, despre care se știe că sunt supuși frecvent mitei în cadrul unui sistem de sănătate deficitar, selecția celor investigați ar trebui să fie transparentă. Cu toate acestea, lipsa de claritate privind modul de alegere al cazurilor ridică întrebarea dacă nu cumva există o formă de „loterie a destinului judiciar”, în care anumite nume sunt „scoase din joben” mai degrabă decât alese pe baza unor probe irefutabile. Analiza tuturor marilor dosare apărute de-a lungul timpului în preajma alegerilor electorale din România, dar și a celor mai recente ridică întrebări importante: De ce acum și nu altădată? Este o întrebare pe care mulți și-o adresează atunci când o persoană deja cunoscută publicului pentru presupuse fapte de corupție ajunge în atenția autorităților abia într-un moment politic crucial. Oare ar putea fi o coincidență, rezultatul unui proces juridic lent sau, după cum sugerează criticii, o strategie de a influența scenariul politic ? Care sunt criteriile ridicării pentru declarații sau arest? Alegerea momentului și a persoanelor vizate poate părea arbitrară din exterior și, teoretic, cazurile ar trebui să fie selecționate pe baza probelor concrete și a gravității faptelor. Totuși, percepția publică este afectată de acțiuni vizibile doar ocazional și uneori selectiv tocmai în momente cheie. Se normalizează practicile greșite și selectivitatea? Într-o cultură în care mita sau plățile informale sunt larg răspândite, se pune problema modului în care sunt alese cazurile care ajung să fie investigate, căci dacă anumiți medici sau politicieni sunt cunoscuți pentru astfel de practici, dar doar unii sunt vizați, apar suspiciuni cu privire la motivațiile din spatele selecției. Percepția că DNA ar putea acționa ca un instrument politic subminează atât încredea în această instituție, cât și în întregul sistem de justiție, iar dacă cetățenii încep să creadă că justiția este parțială și influențată, întreaga luptă împotriva corupției devine umbrită de dubii și va genera un efect de demotivare asupra cetățenilor care, observând un sistem părtinitor, pot deveni mai puțin dispuși să denunțe acte de corupție. Este clar că DNA joacă un rol crucial în întreținerea integrității politice și sociale. Totuși, pentru a continua să fie efectiv și credibil, trebuie să-și clarifice poziția și metodele, eliminând orice urmă de politizare, pentru că numai prin respectarea fermă a normelor legale și a unor principii etice solide, susținute de transparență și profesionalism, poate consolida lupta corectă împotriva corupției în România și restabili un climat de încredere în rândul cetățenilor săi. DNA, ca instituție-cheie în lupta împotriva corupției, trebuie să-și mențină integritatea și să fie percepută ca un bastion al echității și legalității, iar susținerea publicului, fundamentală pentru succesul său, va fi asigurată doar prin menținerea imparțialității, comunicării transparente și a reformelor care să asigure un cadru operațional corect și independent. În esență, provocarea majoră pentru DNA rămâne echilibrarea presiunilor politice cu datoria sa de a servi justiția cu integritate. Pentru a-și păstra credibilitatea și a-și îndeplini misiunea în mod just, DNA trebuie să urmeze principiul invocat de Montesquieu: „Justiția trebuie să fie oarbă, altfel nu e justiție”. Într-o democrație autentică, instituțiile judiciare nu pot fi percepute ca pioni în jocurile politice, pentru că orice percepție de parțialitate sau interferență politică riscă să submineze încrederea publicului nu doar în DNA, ci în întregul sistem de justiție din România. Acțiunile instituției trebuie să fie lipsite de ambiguități și orchestrate în spiritul transparenței, pentru a preveni suspiciunile că deciziile sale sunt dictate de agende politice ascunse. Succesul luptei anticorupție depinde de capacitatea DNA de a se ridica deasupra tuturor influențelor externe și de a-și demonstra neutralitatea, căci atunci când cetățenii vor percepe DNA ca fiind o instituție cu adevărat imparțială, susținută de integritate și profesionalism, va exista o șansă reală ca România să se îndrepte către o societate în care legea domnește deasupra oricărei forme de manipulare politică. Acesta este singurul drum către o justiție funcțională și o democrație solidă.

CIVILIZAȚIA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE ORIENT ȘI OCCIDENT.

 

CIVILIZAȚIA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE ORIENT ȘI OCCIDENT

 Dacia a fost o provincie romană imperială, cu o cultură de tip occidental, latin și nu de tip greco-oriental. Mutarea capitalei la Constantinopol (330), apoi divizarea oficială a Imperiului (395) și căderea Imperiului Roman de Apus (476), domnia lui Iustinian (527-565), cu extensiunea statului lui până la Dunăre, au fost cauze importante ale orientării romanicilor de la Dunărea de Jos și Carpați spre Noua Romă și spre Imperiul Bizantin. Invazia și stabilirea slavilor în Peninsula Balcanică (masivă după 602) și formarea statelor slave la sud de Dunăre, pe o largă fâșie, de la Marea Neagră la Marea Adriatică, au avut ca efect întreruperea legăturilor directe dintre romanicii carpato-dunăreni și Roma. Ultimul episcop cunoscut de pe teritoriul României de azi, care a avut o corespondență în limba latină cu papa Vigilius al Romei, a fost Valentinianus al Tomisului (azi Constanța, pe malul Mării Negre), în secolul al VI-lea. Tot el, Valentinianus de Tomis, a avut și legături directe cu biserica din Constantinopol. 

Tăierea legăturilor cu Roma și Noua Romă:

 Dar aceste procese istorice care au dus la slavizarea Balcanilor și la întreruperea raporturilor romanicilor dunăreni cu Roma au însemnat și îngreunarea legăturilor acestora din urmă cu Noua Romă. În aceste condiții de izolare față de marile centre ale creștinismului, localnicii romanici nord-dunăreni (protoromânii și românii timpurii) au trăit o perioadă îndelungată de creștinism popular, fără o ierarhie canonică și fără putința organizării temeinice a unei/unor biserici proprii. Firește, tipicul organizării a rămas cel bizantin, dar modelul direct de organizare nu a putut fi decât unul slav, mai ales cel bulgar. Biserica bulgară, organizată de către Boris-Mihail (în a doua parte a secolului al IX-lea) și legată ierarhic de patriarhul de la Constantinopol, a devenit singurul și cel mai apropiat model pentru făurirea bisericii canonice a românilor.

Impunerea modelului bizantino-slav sud-dunărean:

 Atenție! Aici nu este vorba numai de imitarea unui model, ci și de impunerea acestuia. Țaratul bulgar, extinzându-și temporar dominația politică (în secolele IX-X) și asupra unor regiuni întinse de la nordul Dunării de Jos, inclusiv în sudul Transilvaniei, va fi și impus în aceste zone, în colaborare cu ierarhia sa religioasă, propriul tip de organizare a bisericii. Această organizare includea, alături de alte elemente, și limba cultului. Or, în ultimele două decenii ale secolului al IX-lea, grație activității desfășurate de Clement și Naum (discipolii fraților Chiril și Metodiu), veniți din Moravia și Pannonia, alfabetul chirilic se generalizează în Bulgaria, drept haină firească a limbii slavă, recunoscută în Imperiul Bizantin drept limbă canonică de cult, alături de greacă. În acest fel, în biserica de limbă și de tradiție latină a românilor - biserică populară, fără organizare canonică - începe să se impună modelul bizantino-slav sud-dunărean.

Limba de cult slavonă și alfabetul chirilic:

 Nu este exclus ca fervoarea creștină și amploarea impunerii creștinismului la slavi în secolele IX-X să fi condus chiar la creștinarea după canoane a celor din urmă insule românești păgâne sau neîncadrate clar sub aspectul organizării bisericești. Oricum, modelul bizantino-slav de organizare a vieții religioase era copleșitor, omniprezent, presant pentru români și venea adesea însoțit și impus de factorul politic. Acest model includea drept element exterior esențial limba de cult slavonă și alfabetul chirilic. Faptul a fost posibil nu doar datorită vecinătății și dominației politice, ci și prezenței de câteva secole a elementelor etnice slave alături de români și între români. Treptat, aceste grupuri slave au fost asimilate, nu înainte de a lăsa importante urme în limba și cultura românilor.

Liturghia și limba de cancelarie:

 Cu alte cuvinte, elita românească (formată până în secolele XII-XIII dintr-o mixtură de elemente etnice românești, slave, pecenego-cumane etc.) a adoptat liturghia slavă, limba de cancelarie slavă, tradiția slavă. Faptul acesta de spiritualitate nu s-a putut realiza nici el instantaneu, ci pe parcursul câtorva secole, probabil cu intensitate mai mare în secolele XII-XIII. La un moment dat, în jurul românilor și printre ei, în secolele XI-XIII, erau state puternice, organizate formal și sub aspect bisericesc. Predominau cele de tradiție și de orientare bizantină și de limbă slavă, precum Bulgaria, Serbia, Rusia. Ungaria și Polonia, deși legate de papalitate, aveau o puternică ierarhie bizantină și o numeroasă populație ortodoxă. Toate acestea i-au influențat puternic pe români, care au trecut treptat la liturghia slavă.

Cultura scrisă:

 Cum s-a ajuns de la liturghia slavă la cultura scrisă în limba slavonă? În Evul Mediu, mai ales în Răsărit, nu se poate imagina cultura scrisă în afara bisericii. Biserica era marea patroană a culturii, a tuturor compartimentelor sale. Odată adoptată liturghia slavonă - adică limba slavonă ca limbă a cultului -, și celelalte produse scrise s-au adaptat modelului slavon. Așadar, deși slavonismul etnic dispare la nord de Dunăre în secolele XII-XIII, românii au păstrat ca pe o prețioasă tradiție cultura bisericească și politică a slavilor încă vreo patru secole, iar alfabetul chirilic până pe la jumătatea secolului al XIX-lea. O mărturie impresionantă a acestui dualism medieval al românilor, cu o limbă cultă scrisă (slava) și o limbă vernaculară vorbită (româna, de origine latină), datează de dinainte de 1473 și aparține lui Nicolae, episcop de Modrussa, un apropiat colaborator al papei Pius al II-lea.

Mărturia lui Nicolae de Modrussa:

 Pe când Enea Silvio Piccolomini (viitorul papă menționat) își redacta vasta sa scriere geografică în care expunea pe larg teoria originii romane a românilor (însoțită și de unele deducții etimologice fanteziste), Nicolae de Modrussa, în lucrarea „De bellis Gothorum”, nota: „Românii aduc ca argument al originii lor faptul că, deși se folosesc cu toții (în scris) de limba moesilor, care e ilirică, totuși ei vorbesc din leagăn o limbă populară, care e latina, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; și când se întâlnesc cu necunoscuți cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă nu știu să vorbească romana”. Mărturia lui Nicolae de Modrussa (care a călătorit în Europa Centro-Orientală, a vorbit personal cu episcopul de Oradea, umanistul Ioan Vitez, și l-a cunoscut la curtea regelui Matia Corvinul, la 1463, pe principele român Vlad Țepeș, viitorul Dracula) este importantă cel puțin din două motive. Anume: 1. Ea arată că unii români aveau conștiința romanității lor în Evul Mediu și 2. Că, aceștia constatau ei înșiși deosebirea dintre funcția limbii române (latina) folosită de popor (loquuntur) și cea a limbii slave (moesice), utilizată ca instrument de exprimare a culturii scrise (utantur).”

Scrisul (în slavonă) la români:

 Limba slavonă se învăța ca limbă cultă în mănăstirile din Țările Române și era o limbă moartă, cu anumite influențe ale limbilor slave vii (bulgară, sârbă, rusă) și ale limbii române. Limba slavă bisericească la români era limba în care Chiril și Metodiu traduseseră cărțile bisericești cu ocazia creștinării slavilor. Principalele texte bisericești scrise de români și pentru români datează din secolele XIV-XVII, perioadă din care s-au păstrat și texte de cronici (istoriografie), cărți de legi (literatură juridică), povestiri și acte de cancelarie (mai ales documente de proprietate), porunci princiare, corespondență diplomatică și particulară. Existau centre ale scrisului slavon în mănăstiri și pe lângă biserici, dar și în cancelariile de la curțile domnești și din orașe.

Tiparul (inițial tot în slavonă):

 Slavona se învăța și la curtea domnească și la unele curți boierești. Ulterior s-au creat și academii princiare în limba slavonă. Există încă din secolul al XVI-lea importante biblioteci, mai ales la mitropolii, episcopii, mănăstiri și biserici. Tiparul, introdus la români în 1508, a fost și el inițial în limba slavonă, trecându-se abia după câteva decenii și la cărți imprimate în românește (dar tot cu litere chirilice). În secolul al XVII-lea se produce o adevărată „renaștere ortodoxă” (raționalizarea credinței) în Țările Române, însoțită de tipărirea unor valoroase cărți în limba română, dar și în slavonă, prin eforturile principilor Matei Basarab și Vasile Lupu, sprijiniți de Petru Movilă, mitropolitul de origine română al Kievului (oraș aflat atunci în Polonia).

Patronaj spiritual:

 Interesant este faptul că și elita românească din Transilvania și Părțile Vestice - formată din mărunți feudali numiți cnezi, din clerici și puțini orășeni - avea ca limbă a cultului și a culturii tot slavona. Faptul este evident din cărțile care circulau, se scriau ori se tipăreau aici, din pisaniile bisericilor și mănăstirilor ortodoxe, din atelierele de copiști, din arhivele și bibliotecile păstrate. În plus, pe verso-urile unor documente de danie emise în limba latină de către regii Ungariei pentru pomeniții cnezi și nobili români din anumite regiuni (Hațeg, Banat), în secolele XV-XVI, se găsesc însemnări personale ale donatarilor (beneficiarilor) în limba slavonă, nume proprii și un fel de explicații a ceea ce conțineau înscrisurile respective în latină. De altminteri, biserica românilor din Transilvania a fost în permanentă legătură cu mitropoliile și episcopiile din Țara Românească și Moldova. Mitropolitul Țării Românești era încă din secolul al XIV-lea exarh al Transilvaniei și Ungariei, iar ierarhii transilvăneni și unii dintre preoți și protopopi se hirotoniseau la sud de Carpați. Din secolul al XV-lea se observă un fel de patronaj spiritual al Mitropoliei Moldovei asupra românilor din Transilvania, mai ales asupra celor din regiunile nordice și estice ale provinciei intracarpatice.

Criza slavonismului și revenirea la modelul latin:

 După căderea Constantinopolului sub turci (în 1453), lumea de credință bizantină intră în recul și, odată cu ea, se vădește criza modelului de civilizație adiacent ei. În același timp, Occidentul catolic, revigorat de Renaștere și de Reforma protestantă, se manifestă ca un model de succes, ajuns în plină expansiune mondială după Marile Descoperiri Geografice. O parte din elita intelectuală a românilor își dă seama de această situație, de apartenența românilor la o arie de civilizație perdantă, asaltată și agresată, fără putință de performanțe majore. De aceea, cu un handicap de câteva secole față de vecinii lor (polonezi, unguri, cehi, slovaci, croați), încep și românii adaptarea lor la modelul de succes occidental. În acest context, slavonismul cultural - adică folosirea limbii slavone în cadrul creațiilor culte, în operele religioase, istorice, literare, juridice, filozofice etc. și chiar în lucrările tipărite, precum și în cancelariile instituțiilor statale - devine tot mai anacronic la finele Evului Mediu și la începuturile Epocii Moderne (în secolele XVI-XVII).

Secătuiri și îmbogățiri:

 Modelul cultural adecvat unui popor neolatin, care pășea timid pe calea modernizării, era cel occidental, dinamic și inovator, iar slavonismul rămânea ancorat în tradiția răsăriteană. Limba slavonă liturgică, de cultură și de cancelarie, altoită peste o limbă neolatină, cum era româna, nu contribuia la evoluția firească a limbii române, nu-i întărea latinitatea, ci o impregna, mai ales la nivelul elitei, cu slavisme livrești. Multe dintre cuvintele de origine slavă ale limbii române - astăzi, în mare parte, de circulație restrânsă, devenite arhaisme sau dispărute - provin din perioada de apogeu a slavonismului cultural la români și nu din timpul conviețuirii românilor și a strămoșilor lor cu slavii. Dimpotrivă, limbile neolatine occidentale, beneficiind de uzul constant al latinei medievale în biserică, universități, cancelarii etc., s-au îmbogățit cu noi latinisme, și-au fortificat aspectul lor literar, au devenit mai armonioase, mai complete, mai vădit romanice.

Alfabet chirilic, limbă romanică - ce anomalie!

 După trecerea românilor la folosirea limbii vernaculare în scris, a rămas o altă anomalie, anume perpetuarea alfabetului chirilic (tipic pentru multe limbi slave) în cadrul unei limbi romanice. Dincolo de faptul că unele sunete ale limbii române erau dificil de redat prin semne chirilice (care au trebuit adaptate), acest alfabet inadecvat dădea adesea impresia necunoscătorilor că româna era o limbă slavă sau, oricum, îi obtura serios caracterul latin. Cert este că, odată cu zorile modernității și cu reluarea legăturilor constante ale românilor cu latinitatea și cu lumea occidentală în general, slavonismul cultural cu toate aspectele sale apare tot mai mult ca un corp străin care se cuvenea eliminat.

(Re)sincronizarea cu (neo)latinitatea:

 Începuturile culturii scrise în limba română se produc în secolul al XV-lea, prin anumite texte religioase rotacizante, elaborate tot în Transilvania, regiunea cu cele mai puternice influențe occidentale. Tot aici apar și primele școli românești, primele traduceri de cărți în românește, aici se trece la primele tipărituri românești, ca și la scrierea cu caractere latine. Începând din secolul al XVI-lea, influența Occidentului (latin, neolatin, germanic) devine tot mai puternică (cu precădere în Transilvania) - prin umanism și Reformă -, și odată cu aceasta se restrânge aria slavonismului cultural la români. Cronicarii secolului al XVII-lea scriu în limba română, Dimitrie Cantemir (principe al Moldovei) este un preiluminist, membru al Academiei din Berlin, care folosește mult latina și româna, iar unirea românilor transilvani cu biserica Romei (1697-1701) și Școala Ardeleană - principalul curent iluminist românesc - apropie cultura românească și mai mult de Occident. Prin aceasta, după mai multe secole de slavonism cultural și bisericesc, poporul român își sincronizează cultura cu specificul său neolatin, occidental.

Umanism și Reformă:

 Prima revoluție în acest sens s-a produs prin umanism și Reformă (care i-au influențat și pe români), iar următoarea prin unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romano-Catolică, adică prin reluarea legăturilor cu prima Romă. Ca urmare, ajung și românii să fie promotori ai curentului iluminist, în secolul al XVIII-lea, ceea ce a constituit un nou prilej de sincronizare cu Occidentul. Curentul latinist, deși exagerat la un moment dat, a făcut din nou vizibilă între români și în Europa romanitatea românilor și latinitatea limbii române, contribuind și la impunerea definitivă și generalizată a alfabetului latin. Această mișcare a demonstrat absurditatea perpetuării unui veșmânt slav pentru o limbă neolatină. Ca urmare, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, după mai bine de două secole de dualism alfabetic (încă din secolul al XVI-lea, se scria în românește, sporadic, și cu alfabet latin), s-a impus oficial uzul exclusiv al literelor latine.

Limba-regină în Principatele Dunărene:

 Însă cea mai intensă și eficientă reapropiere a românilor de Occident, adică de vechile lor rădăcini - cum se spunea în ideologia națională a vremii - s-a produs în secolul al XIX-lea, grație influenței franceze din Principatele Dunărene și apoi din România. Un fapt interesant este că această influență a venit parțial în timpul ocupației ruse a Principatelor Dunărene (1828-1834), odată cu demnitarii și ofițerii ruși, vorbitori de franceză și pătrunși de modelul francez. Ulterior însă, generații întregi de tineri români, mai ales fii de boieri, de orășeni înstăriți și de intelectuali, au studiat în Franța, de unde s-au întors nu numai cu serioase cunoștințe în varii domenii, ci și cu limba lui Voltaire, pe care au continuat s-o vorbească și s-o răspândească. Din secolul al XIX-lea până recent, inclusiv în marea parte a deceniilor comuniste, principala limbă străină studiată în școlile din România a fost franceza. Ea a fost nu numai vectorul unei înalte civilizații și a unei mari culturi, devenită clasică în sens de model, ci și simbolul lumii occidentale, de care anumite curente, tendințe și forțe - mai ales comunismul - încercau să-i izoleze pe români.

Modelul european occidental a înclinat balanța:

 Și astăzi România este principala țară francofonă din Europa Centrală și Orientală. Mai mult, în cultura modernă românească, curentul cultural-ideologic care privilegia latinitatea, legăturile cu Occidentul, sincronizarea României cu structurile moderne europene era unul modern, pragmatic și progresist, pe când curentul care susținea originea dacică, autohtonismul, tradiția ortodoxă, bizantino-slavă marca un trend conservator, paseist, letargic. Până la urmă, în secolul al XX-lea - punând între paranteze cea mai mare parte a regimului de dictatură comunistă, străin de spiritul general al românilor - orientarea dominantă a României a fost spre modelul european occidental, spre civilizația și cultura promovate de acesta. Firește, această orientare dominantă nu a putut șterge specificul sau identitatea românilor, constituite în timp, pe fondul interferențelor dintre Occidentul latin și Răsăritul bizantin.

Românii contemporani - de la specificul național la mondializare:

 Cum arată prezentul? Perioada slavonă la români nu trebuie privită ca un accident al istoriei, ci ca o realitate de mai multe secole, fascinantă din unele puncte de vedere, rezultat al specificului frontierei. Românii au fost în Evul Mediu un popor romanic de credință ortodoxă și de cultură slavonă (este vorba de cultura elitelor), în primul rând datorită geografiei și apoi datorită istoriei. Așezat geografic în aria de influență bizantină, dar în vecinătatea imediată a celei latine, era firesc ca acest popor să oscileze un timp, dar apoi să aparțină sub aspect bisericesc și cultural Bizanțului. Influența bizantină a fost însă mediată de slavi, așezați geografic între Bizanț și români. Bizanțul a fost cel mai important centru de cultură în Europa la începuturile Evului Mediu. În plus, din secolul al XVI-lea, odată cu formarea ideologiei celei de-a treia Rome (Moscova), slavonismul românilor a primit impuls și sprijin și dinspre răsărit.

Bizanțul rural:

 Tradiția bizantină însemna predominarea clasicismului, a concretului asupra abstracției și intelectualismului; în politică a primat stăpânirea centrală în contrast cu feudalismul cavaleresc apusean etc.. Această cultură bizantină era potrivită pentru un imperiu, pentru Noua Romă, pe când slavii și românii erau popoare de comunități rurale, cu monarhii patriarhale și cutume agricole. Slavii au luat de la Bizanț ceea ce au putut, ceea ce era potrivit cu genul și cu gradul lor de organizare socială: nu filozofia creștină sofisticată, ci predicile pentru mase ale călugărilor, nu scrierile istorice retorice de genul celor ale lui Tucidide, ci modelul cronicilor de curte, cu evenimentele anuale, nu arta luxoasă a mozaicurilor strălucitoare, ci pictura bisericească pe zid, care să-i învețe pe cei ce nu știau să citească faptele Mântuitorului, ale sfinților, să povestească în imagini Cartea Sfântă; au luat apoi viețile asceților și mucenicilor, cântecele simple de laudă adusă Fecioarei, proverbele istețe etc., adică tot ceea ce se potrivea vieții lor de țărani.

Trădători - rude sărace:

 Cu alte cuvinte slavii și românii au luat de la bizantini, de la marea cultură bizantină, numai părțile populare, inteligibile pentru ei. Este vorba despre o cultură bisericească de origine bizantină-răsăriteană, în haină slavonă, adaptată nevoilor spirituale ale unor popoare agrare patriarhale. Slavii au adaptat treptat slavonismul medieval la cultura lor modernă, tot de sorginte slavă, pe când românii, deși rămași de rit bizantin, au revenit la cultura apuseană în haină latină. Revenirea aceasta a fost destul de problematică și contradictorie: slavii i-au privit pe români ca pe niște intruși ciudați și nerecunoscători, iar apoi ca pe niște trădători, iar occidentalii, inclusiv romanicii, ca pe niște rude sărace și umile, cu pretenții de a intra în clubul selecților. De fapt, românii nu au nicio vină pentru destinul care le-a fost rezervat, dar trebuie să fie responsabili pentru felul cum și-au construit istoria, cu cele bune și cu cele rele, în limitele acestui destin.

Bizarerie, provocare, cunoaștere:

 Fără îndoială - un popor neolatin de credință ortodoxă și cu o cultură slavă în Evul Mediu, cu o viață modestă, situat la interferența Apusului cu Răsăritul, poate să fie o ciudățenie pentru Europa, dar și o provocare, un îndemn spre înțelegere și cunoaștere. Poporul român nu aduce, probabil, în concertul european nimic excepțional, ci doar o experiență unică de viață: este vorba despre o comunitate cu rădăcini la Roma, mediată prin influența celei de-a doua Rome, cu o limbă neolatină, cu o confesiune bizantină și biserică de model slav, intrată azi în era calculatoarelor și a telefoniei mobile. Toate aceste elemente atât de diferite au fost sintetizate prin experiența de viață a românilor și au format treptat o identitate puternică de grup, numită românească, dar care este și europeană în același timp. Românii au și experiența alterității, trăind de multe secole alături de maghiari, sași, secui, șvabi, evrei, armeni, greci etc.. Aceasta i-a făcut, dincolo de momentele tensionate, să-i respecte pe ceilalți, să le accepte valorile și tradițiile, calitățile și defectele.

Ochii spre Vest:

 Numai în România se văd, în același oraș, cupole bizantine, turnuri gotice, ornamente baroce, biserici ortodoxe și greco-catolice alături de cele calvine, luterane, unitariene, situate la mică distanță de sinagogi etc., numai în România sunt universități cu câte trei-patru facultăți teologice și cu câte două-trei limbi oficiale de predare. Românii au învățat, mai ales în ultimele decenii, că nu sunt singuri, că nu au suferit numai ei, că nu au doar ei dreptate, că nu sunt doar victime ale istoriei și că trăiesc într-un concert de națiuni, etnii și regiuni numit Europa. Oscilând secole la rând între Occidentul latin, catolic și protestant și Orientul bizantino-slav și ortodox, românii și-au făurit civilizația și cultura lor modernă cu privirea spre Europa Centrală și Vestică. De-acolo și-au luat modelele recente de progres, care sunt pe cale să le asigure nu doar perpetuarea, ci și prosperitatea. 

Cei doi plămâni:

 Este drept că țările din Est, după aproape o jumătate de secol de comunism, bazat pe regim totalitar, egalitarist, și pe izolare, au venit în Uniunea Europeană cu un mare handicap. Handicapul României și Bulgariei a fost și mai pronunțat, decalajul a fost și mai mare în raport cu țările comuniste care fuseseră catolice și protestante și care participaseră de la început la marile curente de civilizație occidentale. Și totuși, Europa (și, implicit, Uniunea Europeană) nu poate exista plenar fără unul dintre cei doi plămâni, după cum a numit papa Ioan Paul al II-lea clasicul dualism confesional și de civilizație al bătrânului continent. În ciuda crizei actuale, românii consideră încă experiența UE drept viabilă și chiar salutară pentru viitorul lumii noastre. De aceea, ei îndeamnă la vigilență în apărarea democrației, la menținerea echilibrului între valorile naționale și cele comunitare, la dialog activ și sincer cu țările și popoarele extraeuropene, la aprecierea și respectarea specificului celuilalt, în spiritul idealurilor care au condus la nașterea și funcționarea idealului de unitate europeană.

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ. Partea a opta.

 

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ. Partea a opta

8. EUROPA ÎNTRE ANII 1848 ŞI 1878. RĂZBOIUL DE SECESIUNE DIN STATELE UNITE:

 Unificarea Italiei. Regatul Piemont-Sardinia, cuprinzând nord-vestul Italiei şi insula Sardinia, s-a implicat în luptele de eliberare naţională din 1830 şi 1848. Înfrângerea suferită din partea Austriei, în 1849, nu l-a împiedicat pe proaspăt încoronatul rege al Piemontului, Victor Emmanuel al II-lea (1849-1878), să menţină forma de guvernare liberală instituită de tatăl său. În calitate de stat progresist şi de dimensiuni relativ mari, dispus să lupte pentru unificare, la începutul deceniului al cincilea Piemontul se bucura de sprijinul naţionaliştilor italieni. În 1852 regele l-a numit ca prim-ministru pe contele Camillo di Cavour, un maestru al realpolitikului. Susţinute de conducerea Piemontului, metodele utilizate de către Cavour au făcut din inţiatorul lor fondatorul naţiunii italiene. Modernizarea economică i-a oferit Piemontului, aşijderea, posibilitatea de a înzestra mai bine şi mai eficient armata pe care şi-o dezvoltase. Cavour era conştient că, în viitoarea confruntare cu Austria, victoria va fi de partea statului mai puternic. Primul ministru mai era conştient şi de faptul că statul piemontez avea nevoie de aliaţi extrem de puternici, care să-i asigure Victoria împotriva Habsburgilor. Astfel, în 1855, el a acceptat invitaţia de a se alătura Angliei şi Franţei în Războiul Crimeii, câştigând, cu un efort militar mai degrabă simbolic, susţinerea celor două mari puteri. Pe aceleaşi coordonate, Napoleon al III-lea şi Cavour s-au întâlnit preţ de câteva ore la Plombieres, unde au încheiat un pact secret. Împăratul se angaja să sprijine un război împotriva Habsburgilor în cazul în care Austria ar fi atacat prima. Napoleon accepta şi dreptul Piemontului de a anexa teritoriile stăpânite de Austria în nordul Italiei: Lombardia, Veneţia, Parma şi Modena. În continuare, împăratul francez accepta formarea unei confederaţii italiene prezidate de Papă, eliberarea Italiei de sub dominaţia Austriei şi controlul Piemontului asupra nordului peninsulei. În schimb, Cavour îi oferea lui Napoleon Nisa şi Savoia, două provincii cu populaţie majoritar franceză aparţinând Piemontului. Cei doi conducători au studiat harta, pentru a decide unde şi cum ar putea fi atrasă Austria în război. În urma acestui pact, Cavour a depus eforturi susţinute pe parcursul a luni de zile ca să-şi determine inamicul să atace. Austria a căzut în cursă în luna aprilie 1859. Bătăliile purtate la sfârşitul lui mai şi începutul lui iunie 1859 au dovedit eficienţa pregătirilor făcute de Cavour pe plan intern şi extern. După lupte soldate cu mari pagube, austriecii au pierdut Lombardia. Datorită ieşirii neaşteptate a Franţei din război, Piemontul a trebuit să se mulţumească doar cu Lombardia. Totuşi, înainte de sfârşitul războiului a fost pus în evidenţă efectul combinaţiei dintre realpolitik şi acţiunile de masă. Statele italiene Toscana, Modena, Parma şi Romagna au răsturnat vechiul regim, apoi s-au unit cu Piemont-Sardinia. Victor Emmanuel al II-lea şi Cavour se găseau, acum, în fruntea unui regat care cuprindea cea mai mare parte a nordului Italiei. Statele papale din centrul şi estul peninsulei au votat, şi ele, anexarea la Piemont, iar Papa a păstrat regiunea central-vestică a peninsulei. Legendarul Giuseppe Garibaldi şi populaţia Regatului Sicilian cucerit de el l-au acceptat ca rege pe Victor Emmanuel. La 17 martie 1861, noul parlament italian a proclamat Regatul Italiei, condus de regele Victor Emmanuel. Numai teritoriul papal şi Veneţia austriacă rămâneau în afara graniţelor acestui nou stat naţional. În 1866, când a izbucnit războiul dintre Prusia şi Austria, Italia a profitat de ocazie pentru a susţine Prusia împotriva Habsburgilor. Prusia a învins, iar Veneţia a revenit Italiei. În 1870 a izbucnit un conflict armat între Prusia şi Franţa. Ca urmare, trupele franceze rămase să-l susţină pe Papă au părăsit Peninsula Italică. În aceste condiţii, Regatul Italiei a ocupat ultimul dintre Statele Papale, stabilind la Roma capitala unei naţiuni pe deplin unificate.

Unificarea Germaniei. În 1850, monarhia şi aristocraţia rurală (Junkers) reprezentau singurele vechi valori respectate în Prusia. Economia prusacă beneficia şi de avantajul aderării la uniunea comercială (Zollverein), înfiinţată în 1819 şi care includea toate statele germane, cu excepţia Austriei. Cu toate acestea, regele Frederik Wilhelm al IV-lea respinsese categoric ideea de a rivaliza cu Austria pentru a-şi asigura dominaţia asupra Confederaţiei germane. Venirea lui Wilhelm I (1861-1888) pe tronul Prusiei a redus iniţial şansele acestui stat de a conduce eforturile de unificare a Germaniei. Imaginea de ultraconservator diminua considerabil popularitatea sa în rândurile naţionaliştilor. În 1862, Wilhelm l-a numit prim-ministru pe Otto von Bismarck, cu scopul de a lansa un contraatac asupra Parlamentului. Energic şi abil, Bismark intenţiona să promoveze în continuare modernizarea economică şi să accepte aparenţele unei guvernări parlamentare pentru a câştiga adeziunea clasei mijlocii. Mai mult decât atât, deşi nu punea prea mare preţ pe naţionalism, nu numai că s-a alăturat, dar a şi condus campania de unificare naţională a Germaniei, care până atunci fusese o cauză a clasei mijlocii. Bismarck a demonstrat curând eficienţa politicii sale conservatoire în confruntarea cu Parlamentul prusac. Deşi acesta continua să refuze perceperea impozitelor cerute de către rege în schimbul campaniei sale militare, totuşi Bismarck a adunat taxele. Cetăţenii au plătit, iar Parlamentul a cedat în faţa acestei iniţiative ilegale. Astfel, clasa mijlocie a continuat să aibă o constituţie şi un organism reprezentativ, în timp ce Bismarck proceda în funcţie de propriile interese. Această victorie a perpetuat dominaţia monarhiei şi a accentuat cursul ascendent al Prusiei către supremaţie militară în Europa Primul prilej de a aplica propria Realpolitik s-a ivit în conjunctura politică din 1863, când regele Christian al IX-lea al Danemarcei (1863-1906) şi-a manifestat intenţia de a anexa ducatul Schleswig. Bismarck a convins Austria să i se alăture într-un război împotriva Danemarcei. Trupele germane au intrat în Schleswig în februarie 1864, după care au cotropit Danemarca în aprilie, înfrângând rapid trupele daneze. Tratatul de pace permitea armatelor austriece să ocupe Holsteinul, iar celor prusace să anexeze Schleswigul, ambele ducate rămânând sub dublul control al Austriei şi Prusiei. Situaţia din Schleswig-Holstein de la sfârşitul războiului cu Danemarca i-a oferit lui Bismarck ocazia ideală de a provoca confruntarea pe care dorea să o aibă cu Austria. În aprilie 1866, împăratul Austriei, Franz Joseph, a ajuns la concluzia că Prusia nu-i lăsase altă opţiune decât războiul. Acţiunile provocatoare ale lui Bismarck în Schleswig-Holstein şi în Dieta Confederaţiei justificau pe deplin acest raţionament. Confruntările decisive au avut loc la graniţa austro-prusacă. La început, cele două armate s-au ciocnit în lupte de mică amploare. Apoi, în iulie 1866, două armate cu un efectiv total de aproape jumătate de milion de oameni au dat o luptă crâncenă la Sadowa. Bătălia a decis deznodământul Războiului de şapte săptămâni, soldat cu o înfrângere dezastruoasă pentru Austria. Deşi prusacii obţinuseră o victorie zdrobitoare, Bismarck a oferit Austriei condiţii de pace extrem de generoase: o despăgubire de război simbolică, a cedat Veneţia Italiei şi a acceptat dezmembrarea Confederaţiei Germane. Practic, el nu-şi dorea un inamic înverşunat la graniţa de sud, în timp ce Prusia îşi continua suita triumfurilor sale militare. După excluderea amestecului austriac în treburile Germaniei, prestigiul Prusiei crescând spectaculos în ochii naţionaliştilor, lui Bismarck nu i-a fost greu să edifice o nouă structură politică prin care cea mai mare parte a Germaniei ajungea în subordinea monarhului său. În 1867, primul ministru a trecut la organizarea Confederaţiei Nord-Germane, o uniune a tuturor statelor germane, cu excepţia principatelor din sud ( Hessa-Darmstadt, Wurttemberg şi Baden). Tratatele de unificare le permiteau conducătorilor statelor din nord să se ocupe de problemele interne, numai că regele Prusiei devenea şeful Confederaţiei. În această calitate, Wilhelm avea autoritate deplină în domeniile diplomatic şi militar. Şeful executivului, Bismarck, devenea cancelar al Confederaţiei, guvernând efectiv noua organizare etatică. La sfârşitul anilor ’60, statele germane din sud nu erau prea interesate de o fuziune cu Germania de Nord. Între aceste regiuni existau deosebiri de ordin religios: sudul era predominant catolic, iar nordul luteran. Monarhismul prusac nu convenea germanilor din sud, determinând opoziţia acestora faţă de alipirea la noua Confederaţie. Ultranaţionalismul ar fi putut face sudul mai îngăduitor faţă de nord, însă această stare de spirit încă nu se născuse. Bismarck s-a gândit că un război cu Franţa ar putea trezi în populaţia din sud sentimente similare. El a iniţiat o politică activă menită să provoace un conflict cu Franţa. La 19 iulie 1870, Franţa a făcut declaraţia de război mult aşteptată de Bismarck. Primul ministru prusac încheiase o alianţă defensivă cu cele patru state germane din sud. Acum intrau toate în război împotriva Franţei. Curând după declaraţia de război, trupele lui Napoleon al III-lea au pătruns pe teritoriul german, ieşind victorioase dintr-o ciocnire de mică importanţă. În continuare, trei armate moderne ale alianţei germane au replicat printr-un atac fulgerător. La sfârşitul lunii august, forţele germane i-au înfrânt pe francezi la Sedan. Războiul s-a prelungit însă până la jumătatea lunii ianuarie. Până la acea dată, germanii exercitaseră un control atât de strict asupra centrului Franţei, încât regele Prusiei s-a putut aventura până în palatul regal de la Versailles. În Sala Oglinzilor, la 18 ianuarie 1871, conducătorii tuturor statelor germane s-au întrunit ca să-l proclame pe Wilhelm împărat al noii lor naţiuni. Astfel, războiul ia dat lui Bismarck posibilitatea să desăvârşească procesul de alipire a celor treizeci şi opt de state într-o naţiune unificată, dominată de Prusia. În plus, el nu a manifestat niciun fel de milă faţă de victima sa: Franţa era obligată să plătească Germaniei două sute milioane de franci şi să cedeze Alsacia şi Lorena, măr al discordiei care va învenina încă multă vreme relaţiile francogermane.

PRĂBUŞIREA VECHIULUI INTERNAŢIONALISM:

 Sistemul Pactului creat de Anciens Regimes europene la Viena, în 1815, a asigurat, într-o oarecare măsură, unitatea continentului, contribuind la menţinerea păcii internaţionale până la mijlocul veacului. Ulterior, această formă tradiţională de internaţionalism european s-a prăbuşit. În deceniile care au urmat înfrângerii lui Napoleon din 1815, între statele europene se constată condiţii favorabile unor stări conflictuale generate de politica şi acţiunile din Orientul Apropiat. Franţa şi Anglia considerau această regiune drept o zonă vitală de legătură cu părţi ale lumii în care aveau interese imperiale sau comerciale. Ţarii se extinseseră în această direcţie ani la rând, dorind să-şi păstreze controlul asupra zonei, ceea ce ar fi oferit Rusiei rute maritime sigure de la Marea Neagră la Marea Mediterană. Imperiul Otoman se întindea în această regiune până la limita sud-estică a Europei, incluzând mari comunităţi creştine ortodoxe şi catolice. Rusia şi-a arogat dreptul de a proteja populaţia ortodoxă din cuprinsul imperiului, iar Franţa îi ocrotea pe credincioşii catolici. Cum Turcia se afla în declin, şansele ca interesele divergente ale europenilor să ducă la izbucnirea unui conflict au sporit treptat. Incidentele care au reprezentat cauza directă a primului război european s-au produs, în 1850, în Imperiul Otoman. Aici a izbucnit un conflict între creştinii ortodocşi şi cei catolici privind accesul la locurile sacre din Ţara Sfântă. Franţa şi-a declarat intenţia de a-i sprijini pe catolici, în timp ce Rusia s-a erijat în protectoarea creştinilor ortodocşi. Între Turcia şi Rusia a început o dispută îndelungată, care, în octombrie 1853, a dus la izbucnirea unui război. În luna martie a anului următor, Franţa şi Anglia au intrat în război împotriva Rusiei. Imediat după intrarea în război a celor două mari puteri, au avut loc câteva acţiuni navale de mică amploare, pe coastele Rusiei. Au urmat lupte lungi şi grele în Crimeea. Datorită pregătirilor şi strategiilor din portul Sevastopol, Rusia a reuşit să reziste atacului aliat timp de un an. În septembrie 1855, când ruşii au abandonat oraşul, cauza lor era deja pierdută. Toate părţile combatante au suferit pierderi grele, însă cursul războiului şi deznodământul lui au demonstrat neta superioritate tehnică şi organizatorică a statelor industrializate occidentale. Mai mult, Războiul Crimeii a dezvăluit caracterul perimat al instituţiilor economice, politice şi militare din această ţară. Ţarul Nicolae I murise în martie 1855, în timp ce la Sevastopol se dădeau lupte crâncene. Urmaşul său la tron, Alexandru al II-lea a încheiat imediat pace. Tratatul negociat la Paris în februarie şi martie 1856 punea capăt controlului rusesc asupra unor teritorii importante de la Dunăre, anulând dreptul Rusiei de a avea forţe navale sau fortificaţii al Marea Neagră. Înfrângerea a fost completă, iar Pactul european s-a destrămat. Deznodământul neaşteptat al războiului a avut, de asemenea, urmări imediate asupra situaţiei interne din Principatele Române. Înlăturarea prezenţei ruse, a unei influenţe care dominase politica românească vreme de aproape un sfert de veac, a întărit Partida Naţională şi a permis organizarea ei făţişă. Prin tratatul de la Paris, Principatele au trecut sub garanţia colectivă a celor şapte mari puteri europene; tratatul a hotărât convocarea unor adunări ad-hoc care să exprime dorinţele locuitorilor şi trimiterea în Principate a unei comisii europene care să ia act de aceste dorinţe. Marile puteri îşi rezervau apoi dreptul de a lua măsuri de reorganizare a celor două entităţi statale româneşti pe temeiul propunerilor exprimate de români.

AL DOILEA IMPERIU FRANCEZ: Revoluţionarii care la 1848 răsturnaseră monarhia marii burghezii a lui Ludovic Filip au elaborat proiectul celei de-a doua Republici Franceze. Ei au instituit un sistem de guvernare parlamentară, condus de către un preşedinte care putea fi ales numai pentru patru ani. Adunarea revoluţionară conferea drept de vot tuturor persoanelor adulte şi fixa alegerile prezidenţiale în decembrie 1848. Toţi candidaţii erau necunoscuţi, cu excepţia unuia singur. Ludovic Napoleon Bonaparte, nepotul împăratului Napoleon, nu avea de înfruntat un asemenea handicap. Ca urmare, a obţinut o victorie decisivă. În primăvara următoare, electoratul a ales un organism legislative dominat de monarhişti. Votul democratic a dus la acest rezultat pentru că majoritatea populaţiei era reprezentată de ţărănime, care venera tradiţia, iar o şi mai mare parte din electorat se temea de o nouă revoltă a păturilor sărace de la oraş. Deşi ascendenţa preşedintelui Bonaparte sugera o persoană autoritară, gata oricând să reprime rebelii, legiuitorii monarhişti doreau un rege adevărat, nu un împărat ca Napoleon. Aşadar, atunci când preşedintele a solicitat emendarea constituţiei astfel încât să poată fi reales, adunarea nu i-a dat câştig de cauză. Ludovic Napoleon nu a întârziat să riposteze. La 1 decembrie 1851, trupele lui au intrat în capitală. În ziua următoare preşedintele a dizolvat legislativul, după care a încercat să obţină acordul poporului francez pentru actele sale neconstituţionale. Noul Napoleon instituise o dictatură, în cadrul căreia voia să-şi asigure, totuşi, sprijinul maselor. După primele zile ale lunii decembrie 1851, preşedintele a guvernat cu puteri absolute. Nu exista niciun organism legislative care să i se împotrivească. Totuşi, acest simulacru de dictatură nu era pe placul preşedintelui. El dorea un sistem autoritar oficial, sprijinit de mase. Ludovic Napoleon a apelat la populaţie, cerândui un vot de încredere care să-i confere dreptul de a elabora o nouă constituţie. Plebiscitul din 21 decembrie 1851, dădea preşedintelui această împuternicire, în proporţie de 90% din 8 000 000. Noul sistem de guvernare prelungea mandatul preşedintelui de la patru la zece ani, asigurând controlul deplin al executivului asupra propunerilor legislative, relaţiilor diplomatice şi armatei. De asemenea, constituţia instituia un organism legislativ bicameral, cu un senat numit de preşedinte şi un Corp Legislativ ales prin vot popular. Toate persoanele de sex masculin aveau drept de vot. Procedurile legislative garantau adoptarea tuturor legilor propuse de preşedinte, fără alte modificări decât cele aprobate de către el. Constituţia prevedea că acest executiv atotputernic trebuia să răspundă în faţa poporului, îndatorire de care se achita parţial, cerând aprobarea iniţiativelor sale prin plebiscite - votul prin „da” sau „nu” în anumite probleme. Bunăvoinţa cu care Ludovic Napoleon cerea aprobarea maselor demonstra dorinţa lui de a guverna în interesul maselor şi de a implica populaţia în viaţa politică. Francezii au răspuns cu căldură la chemarea conducătorului lor, sprijinindu-i măsurile de extindere a autorităţii prezidenţiale. La 21 noiembrie 1852, în cadrul unui plebiscit care consulta populaţia în privinţa transformării Franţei într-un imperiu, peste 90% din cei 8 000 000 de electori au votat în favoarea acestei schimbări. Francezii, care doreau un împărat, îl socoteau pe fiul lui Napoleon I, „Regele Romei”, care nu domnise niciodată, drept al doilea dictator din familia Bonaparte. Astfel, prin decretul din 2 decembrie 1852, preşedintele a devenit Napoleon al III-lea. Consecvent spiritului tradiţional al imperiului, Napoleon al III-lea visa să dobândească putere şi glorie în afara graniţelor. Probabil că această viziune de glorie internaţională a sporit considerabil simpatia de care se bucura în rândul cetăţenilor. O încercare prematură de transpunere a acestor speranţe în realitate a implicat Franţa în Războiul Crimeii, conflict lipsit de învingători în adevăratul sens al cuvântului şi care nu arunca o lumină prea favorabilă asupra monarhiei. O iniţiativă care a adus mai mult prestigiu Franţei s-a înregistrat în acelaşi an cu Războiul Crimeii, atunci când Napoleon al III-lea a sprijinit proiectele lui Ferdinand de Lesseps de construcţie a unui canal care să lege Marea Mediterană de Marea Roşie. Acest proiect, încheiat în 1869, a permis Franţei să-şi menţină influenţa în estul Mediteranei până în anul 1950. Trupele imperiale franceze au pătruns şi în Asia, unde au ocupat Indochina între anii1859 şi 1869. În aceeaşi perioadă, Franţa a dezvoltat mici aşezări şi sfere de influenţă în estul şi vestul Africii, care ulterior va constitui baza vastului imperiu colonial francez. Încercarea lui Napoleon al III-lea de a-şi extinde imperiul şi pe pământ american s-a soldat cu un eşec. La fel ca Anglia şi Spania, Franţa a trimis şi ea trupe în Mexic în 1861, deoarece această ţară nu-şi achitase datoriile faţă de statele europene. Totuşi, împăratul francez intenţiona să obţină mai mult decât bani. Armatele lui au răsturnat guvernul mexican, aducându-l la tron pe arhiducele austriac Maximilian, în încercarea de a crea în America Centrală un imperiu controlat de Franţa. În 1865, după încheierea războiului civil din Statele Unite, guvernul federal a putut relua aplicarea Doctrinei Monroe. În faţa ameninţărilor americane, Franţa a răspuns prin retragerea trupelor sale, în 1866. Iar mexicanii l-au executat pe Maximilian. Acest deznodământ a umbrit imaginea lui Napoleon al III-lea în Franţa. În pofida rezultatelor contradictorii ale politicii imperiale duse de Napoleon şi a opoziţiei crescânde faţă de guvernarea sa autoritară, în anii ’70 el a continuat să-şi păstreze popularitatea, după douăzeci de ani de domnie. În acest interval, Bonaparte a extins procesul de modernizare a sistemului politic francez, contribuind la sporirea fără precedent a ataşamentului maselor faţă de autoritatea statală.

RĂZBOIUL DE SECESIUNE DIN STATELE UNITE:

 Spre mijlocul secolului al XIX-lea, contradicţia dintre Nordul şi Sudul americane a devenit din ce în ce mai evidentă. Nemulţumiţi de marile profituri acumulate de către oamenii de afaceri din Nord de pe urma vânzării recoltelor de bumbac, Sudul punea înapoierea sa pe seama îmbogăţirii Nordului. Acesta, pe de altă parte, declara că sclavia, „instituţia aparte” pe care Sudul o considera esenţială pentru economia sa, este în întregime răspunzătoare de relative rămânere în urmă a Sudului. Încă din 1830 chestiunea sclaviei condusese la o divizare tot mai pronunţată a regiunilor. În Nord, sentimentele aboliţioniste deveneau din ce în ce mai puternice, încurajate fiind şi de o mişcare a „pământului liber” care se opunea cu tărie extinderii sclaviei în regiunile încă neorganizate ca state. Pentru Sud, sclavia constituia, în 1850, o situaţie pentru care nu se simţeau mai răspunzători decât pentru faptul că vorbeau engleza sau pentru instituţiile reprezentative. În unele zone de pe litoral, sclavia avea la acea dată o vechime de peste două sute de ani, fiind parte integrantă a economiei regiunii. În cincisprezece state din sud şi de la graniţa cu Mexicul, populaţia de culoare era doar de aproximativ de două ori mai mică decât cea albă, pe câtă vreme în Nord ea nu constituia decât o fracţiune insignifiantă. De pe la jumătatea deceniului al patrulea, tema sclaviei a eclipsat orice altă problemă din politica americană. Sudul, de la Atlantic la Mississippi şi chiar mai departe, reprezenta o unitate politică destul de compactă în ceea ce priveşte toate deciziile politice fundamentale referitoare la cultura bumbacului şi la sclavie. Cultura bumbacului, folosind numai tehnologii primitive, se adaptase într-un mod unic la utilizarea sclavilor. Sistemul asigura astfel lucrul pe o perioadă de nouă luni pe an şi permitea inclusive folosirea femeilor şi copiilor. În alegerile prezidenţiale din 1860, Partidul Republican l-a desemnat pe Abraham Lincoln drept candidat. Starea de spirit ce domnea în sânul partidului s-a îmbunătăţit radical, iar liderii săi declarau că sclavia nu se mai putea extinde. Partidul promitea, de asemenea, tarife pentru protejarea industriei şi se angaja să promulge o lege prin care se acordau, gratuit, case coloniştilor care vor contribui la dezvoltarea vestului. Lipsa de unitate a democraţilor, conduşi de Stephen A. Douglas, a ajutat Partidul Republican să câştige alegerile. Secesiunea Carolinei de Sud, în cazul alegerii lui Lincoln, era o decizie prestabilită întrucât statul aşteptase de multă vreme un eveniment care să unească Sudul împotriva forţelor care luptau împotriva sclaviei. O dată confirmate rezultatele alegerilor, o convenţie special convocată din Carolina de Sud a declarat că „uniunea existând acum între Carolina de Sud şi alte state sub numele de Statele Unite ale Americii este prin prezenta dizolvată.” Celelalte state din sud au urmat cu promptitudine exemplul şi, la 8 februarie 1861, au format Statele Confederate ale Americii. La mai puţin de o lună, în 4 martie 1861, Abraham Lincoln a depus jurământul în calitate de preşedinte al Statelor Unite. În cuvântarea rostită cu ocazia ceremoniei, el a refuzat să recunoască secesiunea, considerând-o „nulă din punct de vedere legal”. Cuvântarea s-a încheiat cu o pledoarie în favoarea restaurării legăturilor de uniune. Sudul a ignorat însă apelul, iar la 12 aprilie tunurile au deschis focul asupra fortului Sumter din portul Charleston, Carolina de Sud. Orice urmă de ezitare a dispărut acum din minţile nordiştilor. În cele şapte state care se retrăseseră din Uniune, oamenii au răspuns cu promptitudine apelului preşedintelui lor, Jefferson Davis. Amândouă părţile aşteptau acum, în tensiune, să vadă cum vor acţiona statele sclavagiste care rămăseseră loiale. Virginia a făcut şi ea pasul fatal la 17 aprilie, urmată curând de Arkansas şi Carolina de Nord. Oamenii de stat de aici jucaseră un rol de frunte în câştigarea revoluţiei şi în elaborarea constituţiei americane. De asemenea, Virginia dăduse ţării nu mai puţin de cinci preşedinţi. Robert E. Lee, din loialitate faţă de statul său, a refuzat comanda armatei Uniunii. Între confederaţia lărgită şi Nord se găseau statele de frontieră care, dând dovadă de un neaşteptat spirit naţionalist, şi-au menţinut legăturile cu Uniunea. Populaţia fiecărei părţi a început războiul cu speranţa obţinerii unei victorii rapide. În ce priveşte resursele materiale, nordul beneficia de un avantaj hotărâtor. Douăzeci şi trei de state cu o populaţie de douăzeci şi două de milioane se opuneau unui număr de unsprezece state cu nouă milioane de locuitori. Superioritatea industrială a Nordului depăşea chiar şi preponderenţa sa în materie de mână de lucru, asigurându-i din abundenţă facilităţi pentru producerea de arme şi muniţii, îmbrăcăminte şi alte accesorii. În mod similar, reţeaua de căi ferate din Nord oferea perspective mai bune armatei federale. Cea mai mare parte a marinei militare se găsea, la începutul războiului, în mâinile Uniunii, dar era dispersată şi slabă. Ministrul Marinei, Gideon Wells, a întreprins măsuri prompte pentru a o întări. Lincoln a anunţat blocarea coastelor sudice. Deşi efectul blocadei a fost neglijabil la început, în 1863, expedierea bumbacului în Europa şi importul de muniţii, îmbrăcăminte şi materiale sanitare, de care sudul avea atâta nevoie, deveniseră aproape imposibile. Între timp, un comandant strălucit, David Farragut, a condus două operaţiuni remarcabile. În una dintre acestea, a dus flota Uniunii până la gura fluviului Mississippi, unde a forţat cel mai mare oraş din sud, New Orleans, să se predea. În cealaltă, a reuşit să treacă prin intrarea fortificată din Mobile Bay, a capturat un vas confederat blindat şi a blocat portul. În valea fluviului Mississippi, forţele Uniunii au repurtat o serie aproape neîntreruptă de victorii. Au început prin a rupe liniile confederate din Tennessee, făcând astfel posibilă ocuparea aproape în întregime a părţii de vest a statului. După ocuparea importantului port Memphis, trupele Uniunii au reuşit să înainteze aproximativ 320 de kilometri în interiorul Confederaţiei. Sub comanda tenacelui general Ulysses S. Grant, forţele Uniunii au efectuat un atac surpriză la Shiloh, pe malurile abrupte ale râului Tennessee, unde au rezistat cu dârzenie până când întăririle sosite le-au ajutat să-i respingă pe confederaţi. Grant a avansat apoi încet dar continuu spre sud, având drept obiectiv principal câştigarea controlului complet asupra fluviului Mississippi, de pe al cărui curs inferior confederaţii fuseseră deja forţaţi să se retragă prin capturarea de către Farragut a New Orleansului. O vreme Grant a fost blocat la Vicksburg, unde confederaţii construiseră fortificaţii considerate inexpugnabile. Apoi, în 1863, a încercuit Vicksburgul, supunând poziţiile confederate unui asediu de zece săptămâni. La 4 iulie el a ocupat oraşul, capturând şi cea mai puternică armată confederată din vest. Fluviul era acum în întregime în mâinile Uniunii. Confederaţia a fost ruptă în două, aprovizionarea din Texas şi din Arkansas devenind practice imposibilă. Înaintarea lentă dar ineluctabilă a generalului Grant spre Richmond în 1864, prevestea sfârşitul. Din toate părţile se apropiau trupe nordiste, iar la 1 februarie 1865, armata din vest a generalului Shearman şi-a început marşul din Georgia spre nord. La 17 februarie, confederaţii au abandonat Columbia, capitala Carolinei de Sud. Charleston a căzut fără luptă în mâinile flotei Uniunii după ce fuseseră tăiate legăturile de cale ferată cu interiorul. Între timp, poziţiile confederate de la Petersburg şi Richmond nu au mai putut fi apărate şi, la 2 aprilie, Lee le-a părăsit. O săptămână mai târziu, la Appomatox, în Virginia, încercuit de către inamic, el nu a mai avut decât alternative capitulării. Condiţiile capitulării au fost generoase şi, după negocieri, s-a vehiculat ideea că „rebelii sunt din nou compatrioţii noştrii”. Iar războiul pentru independenţa sudului a devenit o cauză pierdută. În ce priveşte Nordul, războiul dăduse un mare erou naţional în persoana lui Abraham Lincoln, o personalitate dornică, dincolo de orice, să refacă Uniunea. Destinul i-a rezervat însă o moarte tragică. Oricum, deşi trebuise să facă uz de puteri fără precedent atât pe timp de război cât şi pe timp de pace, el nu a încălcat niciodată principiile autoguvernării democratice.