CIVILIZAȚIA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE ORIENT ȘI OCCIDENT.

 

CIVILIZAȚIA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE ORIENT ȘI OCCIDENT

 Dacia a fost o provincie romană imperială, cu o cultură de tip occidental, latin și nu de tip greco-oriental. Mutarea capitalei la Constantinopol (330), apoi divizarea oficială a Imperiului (395) și căderea Imperiului Roman de Apus (476), domnia lui Iustinian (527-565), cu extensiunea statului lui până la Dunăre, au fost cauze importante ale orientării romanicilor de la Dunărea de Jos și Carpați spre Noua Romă și spre Imperiul Bizantin. Invazia și stabilirea slavilor în Peninsula Balcanică (masivă după 602) și formarea statelor slave la sud de Dunăre, pe o largă fâșie, de la Marea Neagră la Marea Adriatică, au avut ca efect întreruperea legăturilor directe dintre romanicii carpato-dunăreni și Roma. Ultimul episcop cunoscut de pe teritoriul României de azi, care a avut o corespondență în limba latină cu papa Vigilius al Romei, a fost Valentinianus al Tomisului (azi Constanța, pe malul Mării Negre), în secolul al VI-lea. Tot el, Valentinianus de Tomis, a avut și legături directe cu biserica din Constantinopol. 

Tăierea legăturilor cu Roma și Noua Romă:

 Dar aceste procese istorice care au dus la slavizarea Balcanilor și la întreruperea raporturilor romanicilor dunăreni cu Roma au însemnat și îngreunarea legăturilor acestora din urmă cu Noua Romă. În aceste condiții de izolare față de marile centre ale creștinismului, localnicii romanici nord-dunăreni (protoromânii și românii timpurii) au trăit o perioadă îndelungată de creștinism popular, fără o ierarhie canonică și fără putința organizării temeinice a unei/unor biserici proprii. Firește, tipicul organizării a rămas cel bizantin, dar modelul direct de organizare nu a putut fi decât unul slav, mai ales cel bulgar. Biserica bulgară, organizată de către Boris-Mihail (în a doua parte a secolului al IX-lea) și legată ierarhic de patriarhul de la Constantinopol, a devenit singurul și cel mai apropiat model pentru făurirea bisericii canonice a românilor.

Impunerea modelului bizantino-slav sud-dunărean:

 Atenție! Aici nu este vorba numai de imitarea unui model, ci și de impunerea acestuia. Țaratul bulgar, extinzându-și temporar dominația politică (în secolele IX-X) și asupra unor regiuni întinse de la nordul Dunării de Jos, inclusiv în sudul Transilvaniei, va fi și impus în aceste zone, în colaborare cu ierarhia sa religioasă, propriul tip de organizare a bisericii. Această organizare includea, alături de alte elemente, și limba cultului. Or, în ultimele două decenii ale secolului al IX-lea, grație activității desfășurate de Clement și Naum (discipolii fraților Chiril și Metodiu), veniți din Moravia și Pannonia, alfabetul chirilic se generalizează în Bulgaria, drept haină firească a limbii slavă, recunoscută în Imperiul Bizantin drept limbă canonică de cult, alături de greacă. În acest fel, în biserica de limbă și de tradiție latină a românilor - biserică populară, fără organizare canonică - începe să se impună modelul bizantino-slav sud-dunărean.

Limba de cult slavonă și alfabetul chirilic:

 Nu este exclus ca fervoarea creștină și amploarea impunerii creștinismului la slavi în secolele IX-X să fi condus chiar la creștinarea după canoane a celor din urmă insule românești păgâne sau neîncadrate clar sub aspectul organizării bisericești. Oricum, modelul bizantino-slav de organizare a vieții religioase era copleșitor, omniprezent, presant pentru români și venea adesea însoțit și impus de factorul politic. Acest model includea drept element exterior esențial limba de cult slavonă și alfabetul chirilic. Faptul a fost posibil nu doar datorită vecinătății și dominației politice, ci și prezenței de câteva secole a elementelor etnice slave alături de români și între români. Treptat, aceste grupuri slave au fost asimilate, nu înainte de a lăsa importante urme în limba și cultura românilor.

Liturghia și limba de cancelarie:

 Cu alte cuvinte, elita românească (formată până în secolele XII-XIII dintr-o mixtură de elemente etnice românești, slave, pecenego-cumane etc.) a adoptat liturghia slavă, limba de cancelarie slavă, tradiția slavă. Faptul acesta de spiritualitate nu s-a putut realiza nici el instantaneu, ci pe parcursul câtorva secole, probabil cu intensitate mai mare în secolele XII-XIII. La un moment dat, în jurul românilor și printre ei, în secolele XI-XIII, erau state puternice, organizate formal și sub aspect bisericesc. Predominau cele de tradiție și de orientare bizantină și de limbă slavă, precum Bulgaria, Serbia, Rusia. Ungaria și Polonia, deși legate de papalitate, aveau o puternică ierarhie bizantină și o numeroasă populație ortodoxă. Toate acestea i-au influențat puternic pe români, care au trecut treptat la liturghia slavă.

Cultura scrisă:

 Cum s-a ajuns de la liturghia slavă la cultura scrisă în limba slavonă? În Evul Mediu, mai ales în Răsărit, nu se poate imagina cultura scrisă în afara bisericii. Biserica era marea patroană a culturii, a tuturor compartimentelor sale. Odată adoptată liturghia slavonă - adică limba slavonă ca limbă a cultului -, și celelalte produse scrise s-au adaptat modelului slavon. Așadar, deși slavonismul etnic dispare la nord de Dunăre în secolele XII-XIII, românii au păstrat ca pe o prețioasă tradiție cultura bisericească și politică a slavilor încă vreo patru secole, iar alfabetul chirilic până pe la jumătatea secolului al XIX-lea. O mărturie impresionantă a acestui dualism medieval al românilor, cu o limbă cultă scrisă (slava) și o limbă vernaculară vorbită (româna, de origine latină), datează de dinainte de 1473 și aparține lui Nicolae, episcop de Modrussa, un apropiat colaborator al papei Pius al II-lea.

Mărturia lui Nicolae de Modrussa:

 Pe când Enea Silvio Piccolomini (viitorul papă menționat) își redacta vasta sa scriere geografică în care expunea pe larg teoria originii romane a românilor (însoțită și de unele deducții etimologice fanteziste), Nicolae de Modrussa, în lucrarea „De bellis Gothorum”, nota: „Românii aduc ca argument al originii lor faptul că, deși se folosesc cu toții (în scris) de limba moesilor, care e ilirică, totuși ei vorbesc din leagăn o limbă populară, care e latina, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; și când se întâlnesc cu necunoscuți cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă nu știu să vorbească romana”. Mărturia lui Nicolae de Modrussa (care a călătorit în Europa Centro-Orientală, a vorbit personal cu episcopul de Oradea, umanistul Ioan Vitez, și l-a cunoscut la curtea regelui Matia Corvinul, la 1463, pe principele român Vlad Țepeș, viitorul Dracula) este importantă cel puțin din două motive. Anume: 1. Ea arată că unii români aveau conștiința romanității lor în Evul Mediu și 2. Că, aceștia constatau ei înșiși deosebirea dintre funcția limbii române (latina) folosită de popor (loquuntur) și cea a limbii slave (moesice), utilizată ca instrument de exprimare a culturii scrise (utantur).”

Scrisul (în slavonă) la români:

 Limba slavonă se învăța ca limbă cultă în mănăstirile din Țările Române și era o limbă moartă, cu anumite influențe ale limbilor slave vii (bulgară, sârbă, rusă) și ale limbii române. Limba slavă bisericească la români era limba în care Chiril și Metodiu traduseseră cărțile bisericești cu ocazia creștinării slavilor. Principalele texte bisericești scrise de români și pentru români datează din secolele XIV-XVII, perioadă din care s-au păstrat și texte de cronici (istoriografie), cărți de legi (literatură juridică), povestiri și acte de cancelarie (mai ales documente de proprietate), porunci princiare, corespondență diplomatică și particulară. Existau centre ale scrisului slavon în mănăstiri și pe lângă biserici, dar și în cancelariile de la curțile domnești și din orașe.

Tiparul (inițial tot în slavonă):

 Slavona se învăța și la curtea domnească și la unele curți boierești. Ulterior s-au creat și academii princiare în limba slavonă. Există încă din secolul al XVI-lea importante biblioteci, mai ales la mitropolii, episcopii, mănăstiri și biserici. Tiparul, introdus la români în 1508, a fost și el inițial în limba slavonă, trecându-se abia după câteva decenii și la cărți imprimate în românește (dar tot cu litere chirilice). În secolul al XVII-lea se produce o adevărată „renaștere ortodoxă” (raționalizarea credinței) în Țările Române, însoțită de tipărirea unor valoroase cărți în limba română, dar și în slavonă, prin eforturile principilor Matei Basarab și Vasile Lupu, sprijiniți de Petru Movilă, mitropolitul de origine română al Kievului (oraș aflat atunci în Polonia).

Patronaj spiritual:

 Interesant este faptul că și elita românească din Transilvania și Părțile Vestice - formată din mărunți feudali numiți cnezi, din clerici și puțini orășeni - avea ca limbă a cultului și a culturii tot slavona. Faptul este evident din cărțile care circulau, se scriau ori se tipăreau aici, din pisaniile bisericilor și mănăstirilor ortodoxe, din atelierele de copiști, din arhivele și bibliotecile păstrate. În plus, pe verso-urile unor documente de danie emise în limba latină de către regii Ungariei pentru pomeniții cnezi și nobili români din anumite regiuni (Hațeg, Banat), în secolele XV-XVI, se găsesc însemnări personale ale donatarilor (beneficiarilor) în limba slavonă, nume proprii și un fel de explicații a ceea ce conțineau înscrisurile respective în latină. De altminteri, biserica românilor din Transilvania a fost în permanentă legătură cu mitropoliile și episcopiile din Țara Românească și Moldova. Mitropolitul Țării Românești era încă din secolul al XIV-lea exarh al Transilvaniei și Ungariei, iar ierarhii transilvăneni și unii dintre preoți și protopopi se hirotoniseau la sud de Carpați. Din secolul al XV-lea se observă un fel de patronaj spiritual al Mitropoliei Moldovei asupra românilor din Transilvania, mai ales asupra celor din regiunile nordice și estice ale provinciei intracarpatice.

Criza slavonismului și revenirea la modelul latin:

 După căderea Constantinopolului sub turci (în 1453), lumea de credință bizantină intră în recul și, odată cu ea, se vădește criza modelului de civilizație adiacent ei. În același timp, Occidentul catolic, revigorat de Renaștere și de Reforma protestantă, se manifestă ca un model de succes, ajuns în plină expansiune mondială după Marile Descoperiri Geografice. O parte din elita intelectuală a românilor își dă seama de această situație, de apartenența românilor la o arie de civilizație perdantă, asaltată și agresată, fără putință de performanțe majore. De aceea, cu un handicap de câteva secole față de vecinii lor (polonezi, unguri, cehi, slovaci, croați), încep și românii adaptarea lor la modelul de succes occidental. În acest context, slavonismul cultural - adică folosirea limbii slavone în cadrul creațiilor culte, în operele religioase, istorice, literare, juridice, filozofice etc. și chiar în lucrările tipărite, precum și în cancelariile instituțiilor statale - devine tot mai anacronic la finele Evului Mediu și la începuturile Epocii Moderne (în secolele XVI-XVII).

Secătuiri și îmbogățiri:

 Modelul cultural adecvat unui popor neolatin, care pășea timid pe calea modernizării, era cel occidental, dinamic și inovator, iar slavonismul rămânea ancorat în tradiția răsăriteană. Limba slavonă liturgică, de cultură și de cancelarie, altoită peste o limbă neolatină, cum era româna, nu contribuia la evoluția firească a limbii române, nu-i întărea latinitatea, ci o impregna, mai ales la nivelul elitei, cu slavisme livrești. Multe dintre cuvintele de origine slavă ale limbii române - astăzi, în mare parte, de circulație restrânsă, devenite arhaisme sau dispărute - provin din perioada de apogeu a slavonismului cultural la români și nu din timpul conviețuirii românilor și a strămoșilor lor cu slavii. Dimpotrivă, limbile neolatine occidentale, beneficiind de uzul constant al latinei medievale în biserică, universități, cancelarii etc., s-au îmbogățit cu noi latinisme, și-au fortificat aspectul lor literar, au devenit mai armonioase, mai complete, mai vădit romanice.

Alfabet chirilic, limbă romanică - ce anomalie!

 După trecerea românilor la folosirea limbii vernaculare în scris, a rămas o altă anomalie, anume perpetuarea alfabetului chirilic (tipic pentru multe limbi slave) în cadrul unei limbi romanice. Dincolo de faptul că unele sunete ale limbii române erau dificil de redat prin semne chirilice (care au trebuit adaptate), acest alfabet inadecvat dădea adesea impresia necunoscătorilor că româna era o limbă slavă sau, oricum, îi obtura serios caracterul latin. Cert este că, odată cu zorile modernității și cu reluarea legăturilor constante ale românilor cu latinitatea și cu lumea occidentală în general, slavonismul cultural cu toate aspectele sale apare tot mai mult ca un corp străin care se cuvenea eliminat.

(Re)sincronizarea cu (neo)latinitatea:

 Începuturile culturii scrise în limba română se produc în secolul al XV-lea, prin anumite texte religioase rotacizante, elaborate tot în Transilvania, regiunea cu cele mai puternice influențe occidentale. Tot aici apar și primele școli românești, primele traduceri de cărți în românește, aici se trece la primele tipărituri românești, ca și la scrierea cu caractere latine. Începând din secolul al XVI-lea, influența Occidentului (latin, neolatin, germanic) devine tot mai puternică (cu precădere în Transilvania) - prin umanism și Reformă -, și odată cu aceasta se restrânge aria slavonismului cultural la români. Cronicarii secolului al XVII-lea scriu în limba română, Dimitrie Cantemir (principe al Moldovei) este un preiluminist, membru al Academiei din Berlin, care folosește mult latina și româna, iar unirea românilor transilvani cu biserica Romei (1697-1701) și Școala Ardeleană - principalul curent iluminist românesc - apropie cultura românească și mai mult de Occident. Prin aceasta, după mai multe secole de slavonism cultural și bisericesc, poporul român își sincronizează cultura cu specificul său neolatin, occidental.

Umanism și Reformă:

 Prima revoluție în acest sens s-a produs prin umanism și Reformă (care i-au influențat și pe români), iar următoarea prin unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romano-Catolică, adică prin reluarea legăturilor cu prima Romă. Ca urmare, ajung și românii să fie promotori ai curentului iluminist, în secolul al XVIII-lea, ceea ce a constituit un nou prilej de sincronizare cu Occidentul. Curentul latinist, deși exagerat la un moment dat, a făcut din nou vizibilă între români și în Europa romanitatea românilor și latinitatea limbii române, contribuind și la impunerea definitivă și generalizată a alfabetului latin. Această mișcare a demonstrat absurditatea perpetuării unui veșmânt slav pentru o limbă neolatină. Ca urmare, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, după mai bine de două secole de dualism alfabetic (încă din secolul al XVI-lea, se scria în românește, sporadic, și cu alfabet latin), s-a impus oficial uzul exclusiv al literelor latine.

Limba-regină în Principatele Dunărene:

 Însă cea mai intensă și eficientă reapropiere a românilor de Occident, adică de vechile lor rădăcini - cum se spunea în ideologia națională a vremii - s-a produs în secolul al XIX-lea, grație influenței franceze din Principatele Dunărene și apoi din România. Un fapt interesant este că această influență a venit parțial în timpul ocupației ruse a Principatelor Dunărene (1828-1834), odată cu demnitarii și ofițerii ruși, vorbitori de franceză și pătrunși de modelul francez. Ulterior însă, generații întregi de tineri români, mai ales fii de boieri, de orășeni înstăriți și de intelectuali, au studiat în Franța, de unde s-au întors nu numai cu serioase cunoștințe în varii domenii, ci și cu limba lui Voltaire, pe care au continuat s-o vorbească și s-o răspândească. Din secolul al XIX-lea până recent, inclusiv în marea parte a deceniilor comuniste, principala limbă străină studiată în școlile din România a fost franceza. Ea a fost nu numai vectorul unei înalte civilizații și a unei mari culturi, devenită clasică în sens de model, ci și simbolul lumii occidentale, de care anumite curente, tendințe și forțe - mai ales comunismul - încercau să-i izoleze pe români.

Modelul european occidental a înclinat balanța:

 Și astăzi România este principala țară francofonă din Europa Centrală și Orientală. Mai mult, în cultura modernă românească, curentul cultural-ideologic care privilegia latinitatea, legăturile cu Occidentul, sincronizarea României cu structurile moderne europene era unul modern, pragmatic și progresist, pe când curentul care susținea originea dacică, autohtonismul, tradiția ortodoxă, bizantino-slavă marca un trend conservator, paseist, letargic. Până la urmă, în secolul al XX-lea - punând între paranteze cea mai mare parte a regimului de dictatură comunistă, străin de spiritul general al românilor - orientarea dominantă a României a fost spre modelul european occidental, spre civilizația și cultura promovate de acesta. Firește, această orientare dominantă nu a putut șterge specificul sau identitatea românilor, constituite în timp, pe fondul interferențelor dintre Occidentul latin și Răsăritul bizantin.

Românii contemporani - de la specificul național la mondializare:

 Cum arată prezentul? Perioada slavonă la români nu trebuie privită ca un accident al istoriei, ci ca o realitate de mai multe secole, fascinantă din unele puncte de vedere, rezultat al specificului frontierei. Românii au fost în Evul Mediu un popor romanic de credință ortodoxă și de cultură slavonă (este vorba de cultura elitelor), în primul rând datorită geografiei și apoi datorită istoriei. Așezat geografic în aria de influență bizantină, dar în vecinătatea imediată a celei latine, era firesc ca acest popor să oscileze un timp, dar apoi să aparțină sub aspect bisericesc și cultural Bizanțului. Influența bizantină a fost însă mediată de slavi, așezați geografic între Bizanț și români. Bizanțul a fost cel mai important centru de cultură în Europa la începuturile Evului Mediu. În plus, din secolul al XVI-lea, odată cu formarea ideologiei celei de-a treia Rome (Moscova), slavonismul românilor a primit impuls și sprijin și dinspre răsărit.

Bizanțul rural:

 Tradiția bizantină însemna predominarea clasicismului, a concretului asupra abstracției și intelectualismului; în politică a primat stăpânirea centrală în contrast cu feudalismul cavaleresc apusean etc.. Această cultură bizantină era potrivită pentru un imperiu, pentru Noua Romă, pe când slavii și românii erau popoare de comunități rurale, cu monarhii patriarhale și cutume agricole. Slavii au luat de la Bizanț ceea ce au putut, ceea ce era potrivit cu genul și cu gradul lor de organizare socială: nu filozofia creștină sofisticată, ci predicile pentru mase ale călugărilor, nu scrierile istorice retorice de genul celor ale lui Tucidide, ci modelul cronicilor de curte, cu evenimentele anuale, nu arta luxoasă a mozaicurilor strălucitoare, ci pictura bisericească pe zid, care să-i învețe pe cei ce nu știau să citească faptele Mântuitorului, ale sfinților, să povestească în imagini Cartea Sfântă; au luat apoi viețile asceților și mucenicilor, cântecele simple de laudă adusă Fecioarei, proverbele istețe etc., adică tot ceea ce se potrivea vieții lor de țărani.

Trădători - rude sărace:

 Cu alte cuvinte slavii și românii au luat de la bizantini, de la marea cultură bizantină, numai părțile populare, inteligibile pentru ei. Este vorba despre o cultură bisericească de origine bizantină-răsăriteană, în haină slavonă, adaptată nevoilor spirituale ale unor popoare agrare patriarhale. Slavii au adaptat treptat slavonismul medieval la cultura lor modernă, tot de sorginte slavă, pe când românii, deși rămași de rit bizantin, au revenit la cultura apuseană în haină latină. Revenirea aceasta a fost destul de problematică și contradictorie: slavii i-au privit pe români ca pe niște intruși ciudați și nerecunoscători, iar apoi ca pe niște trădători, iar occidentalii, inclusiv romanicii, ca pe niște rude sărace și umile, cu pretenții de a intra în clubul selecților. De fapt, românii nu au nicio vină pentru destinul care le-a fost rezervat, dar trebuie să fie responsabili pentru felul cum și-au construit istoria, cu cele bune și cu cele rele, în limitele acestui destin.

Bizarerie, provocare, cunoaștere:

 Fără îndoială - un popor neolatin de credință ortodoxă și cu o cultură slavă în Evul Mediu, cu o viață modestă, situat la interferența Apusului cu Răsăritul, poate să fie o ciudățenie pentru Europa, dar și o provocare, un îndemn spre înțelegere și cunoaștere. Poporul român nu aduce, probabil, în concertul european nimic excepțional, ci doar o experiență unică de viață: este vorba despre o comunitate cu rădăcini la Roma, mediată prin influența celei de-a doua Rome, cu o limbă neolatină, cu o confesiune bizantină și biserică de model slav, intrată azi în era calculatoarelor și a telefoniei mobile. Toate aceste elemente atât de diferite au fost sintetizate prin experiența de viață a românilor și au format treptat o identitate puternică de grup, numită românească, dar care este și europeană în același timp. Românii au și experiența alterității, trăind de multe secole alături de maghiari, sași, secui, șvabi, evrei, armeni, greci etc.. Aceasta i-a făcut, dincolo de momentele tensionate, să-i respecte pe ceilalți, să le accepte valorile și tradițiile, calitățile și defectele.

Ochii spre Vest:

 Numai în România se văd, în același oraș, cupole bizantine, turnuri gotice, ornamente baroce, biserici ortodoxe și greco-catolice alături de cele calvine, luterane, unitariene, situate la mică distanță de sinagogi etc., numai în România sunt universități cu câte trei-patru facultăți teologice și cu câte două-trei limbi oficiale de predare. Românii au învățat, mai ales în ultimele decenii, că nu sunt singuri, că nu au suferit numai ei, că nu au doar ei dreptate, că nu sunt doar victime ale istoriei și că trăiesc într-un concert de națiuni, etnii și regiuni numit Europa. Oscilând secole la rând între Occidentul latin, catolic și protestant și Orientul bizantino-slav și ortodox, românii și-au făurit civilizația și cultura lor modernă cu privirea spre Europa Centrală și Vestică. De-acolo și-au luat modelele recente de progres, care sunt pe cale să le asigure nu doar perpetuarea, ci și prosperitatea. 

Cei doi plămâni:

 Este drept că țările din Est, după aproape o jumătate de secol de comunism, bazat pe regim totalitar, egalitarist, și pe izolare, au venit în Uniunea Europeană cu un mare handicap. Handicapul României și Bulgariei a fost și mai pronunțat, decalajul a fost și mai mare în raport cu țările comuniste care fuseseră catolice și protestante și care participaseră de la început la marile curente de civilizație occidentale. Și totuși, Europa (și, implicit, Uniunea Europeană) nu poate exista plenar fără unul dintre cei doi plămâni, după cum a numit papa Ioan Paul al II-lea clasicul dualism confesional și de civilizație al bătrânului continent. În ciuda crizei actuale, românii consideră încă experiența UE drept viabilă și chiar salutară pentru viitorul lumii noastre. De aceea, ei îndeamnă la vigilență în apărarea democrației, la menținerea echilibrului între valorile naționale și cele comunitare, la dialog activ și sincer cu țările și popoarele extraeuropene, la aprecierea și respectarea specificului celuilalt, în spiritul idealurilor care au condus la nașterea și funcționarea idealului de unitate europeană.