RĂZBOIUL
DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A TREISPREZECEA
48. APOSTAZIA
DE LA IORDAN:
Cu inima veselă și cu credința în Dumnezeu
reînnoită, oștile lui Israel s-au întors biruitoare de la Basan. Deja puseseră
stăpânire pe un ținut bogat și aveau o puternică încredere în imediata cucerire
a Canaanului. Numai Iordanul se afla între ei și pământul făgăduit. Chiar
dincolo de Iordan, în fața lor, se afla o câmpie roditoare, plină de verdeață,
udată de lacuri și de izvoare de apă și umbrită de palmieri maiestuoși. În
părțile apusene ale câmpiei se înălțau turnurile și palatele Ierihonului, care
era atât de bine așezat în livezile lui de palmieri, încât i se dăduse numele
de „cetatea palmierilor”. Pe partea răsăriteană a Iordanului, între râu și podișul
înalt pe care-l străbătuseră, mai era o câmpie lată de câțiva kilometri, care
se întindea pe oarecare distanță de-a lungul apei. Valea aceasta adăpostită
avea climat tropical; aici înflorea salcâmul, de unde și numele „valea
salcâmilor”. Aici și-au așezat tabăra israeliții, aflând un adăpost plăcut în
dumbrăvile de salcâmi, de-a lungul apei. Dar, în mijlocul acestor locuri
atrăgătoare, ei aveau să dea de un rău mai ucigător decât cele mai tari oștiri
de bărbați înarmați sau decât fiarele sălbatice ale pustietății. Ținutul acesta
atât de bogat în resurse naturale fusese întinat de locuitorii lui. Cu prilejul
slujirii de către întregul popor a lui Baal, zeitatea lor cea mai mare, aveau
loc petrecerile cele mai josnice și mai păgânești. Pretutindeni erau locuri
cunoscute pentru idolatrie și desfrâu, ale căror nume chiar aminteau
stricăciunea și corupția poporului. Lucrurile acestea s-au dovedit a fi extrem
de atrăgătoare pentru israeliți. Inima lor s-a deprins cu gânduri murdare, care
s-au întins curând prin toată tabăra; viața de huzur și de lenevie a avut
asupra lor o înrâurire stricăcioasă. Aproape fără să-și dea seama, s-au
îndepărtat de Dumnezeu și au ajuns într-o stare în care au devenit o pradă
ușoară pentru ispită. În timp ce se aflau în tabără la Iordan, Moise a luat
măsuri pentru cucerirea Canaanului. Marele conducător era prins cu totul de
lucrarea aceasta; dar pentru popor, timpul acesta lipsit de griji, în
așteptare, a ajuns să fie peste măsură de ispititor și, nu peste mult timp, viața
lor ajunse să fie mânjită de grozave rătăciri de la calea virtuții și a
credincioșiei. La început, au fost numai puține legături între israeliți și
vecinii lor păgâni; după un timp însă, au început să se strecoare în tabără
femei madianite. Înfățișarea lor nu era bătătoare la ochi, iar planurile lor au
fost săvârșite atât de pe ascuns, încât atenția lui Moise nu a fost atrasă de
lucrul acesta. Femeile acestea aveau de gând ca, prin legătura lor cu
israeliții, să-i ducă la călcarea Legii lui Dumnezeu, să le îndrepte mintea
spre obiceiurile și apucăturile păgânești și să-i momească la idolatrie.
Gândurile acestea au fost ținute ascunse cu grijă sub haina prieteniei, astfel
încât n-au fost privite cu bănuială nici de supraveghetorii poporului. La
sfatul lui Balaam, împăratul Moabului a organizat o mare petrecere în cinstea
zeilor lor și l-a însărcinat pe Balaam să-i convingă pe israeliți să participe
și ei. Întrucât era privit de ei ca profet al lui Dumnezeu, nu i-a fost greu
să-și aducă la îndeplinire planul. O mare parte din popor s-a dus cu el să vadă
sărbătorile. S-au încumetat să umble pe calea oprită și s-au prins în lațul lui
Satana. Ademeniți de muzică și de jocuri, ațâțați de frumusețea preoteselor păgâne,
s-au lepădat de credincioșia lor față de Dumnezeu. Îndată ce au luat parte la
ospăț și la veselie, mintea li s-a întunecat bând vin și lanțurile stăpânirii
de sine au fost rupte. Pornirile firești au ajuns să-i stăpânească și, odată ce
conștiința li s-a mânjit prin aceste fapte de destrăbălare, s-au lăsat înduplecați
și să se închine înaintea idolilor. Au adus jertfe pe altarele păgânești și au
luat parte la cele mai înjositoare ceremonii. N-a trebuit mult timp pentru ca
otrava să se întindă ca o molimă ucigătoare prin toată tabăra lui Israel. Aceia
care ar fi trebuit să-i înfrângă în luptă pe vrăjmașii lor au fost înfrânți
prin șiretenia femeilor păgâne. Poporul părea că este vrăjit. Mai marii
poporului au fost printre cei dintâi care s-au abătut, apoi mulți alții din
popor, astfel încât apostazia a ajuns generală. „Israel s-a alipit de
Baal-Peor” (Num. 25,3). Când, în cele din urmă, a văzut și Moise ce se petrece
și ce prăpăd a venit peste ei, atacurile vrăjmașilor lor ajunseseră să izbutească
atât de mult, încât nu numai că israeliții luau parte la serviciile destrăbălate
ale închinării idolatre de la muntele Peor, ci se ajunsese ca obiceiurile
păgânești să fie ținute chiar și în tabără. Bătrânul conducător s-a umplut de
indignare și mânia lui Dumnezeu s-a aprins. Practicile idolatre ale israeliților
au realizat tot ce nu au putut să facă formulele magice ale lui Balaam - i-au
despărțit de Dumnezeu. Din cauza judecăților care s-au abătut de îndată asupra
sa, poporul a început să-și dea seama de grozăvia păcatelor lui. O molimă
înspăimântătoare s-a abătut asupra taberei și zece mii dintre ei au murit.
Dumnezeu a dat poruncă să fie omorâți de judecători toți cei care conduseseră
apostazia aceasta. Porunca s-a împlinit fără întârziere. Cei vinovați au fost
uciși, iar trupurile lor moarte au fost spânzurate în văzul întregului Israel,
pentru ca cei din tabără, văzând cât de aspră era purtarea cu căpeteniile lor,
să-și dea seama de adânca neplăcere a lui Dumnezeu față de păcatul lor, iar pe
ei să-i apuce groaza de mânia Lui. Toți și-au dat seama că pedeapsa era
îndreptățită și au dat fuga la cortul întâlnirii; plângând și cu adâncă
umilință, și-au recunoscut păcatul. În timp ce plângeau înaintea lui Dumnezeu,
la intrarea în cortul mărturiei, în timp ce molima încă bântuia, omorându-i pe
oameni, iar judecătorii își săvârșeau lucrarea înspăimântătoare, Zimri, una
dintre căpeteniile lui Israel, a venit în tovărășia unei desfrânate madianite,
„fata lui Țur, căpetenia semințiilor ieșite dintr-o casă părintească din
Madian”, pe care o ducea la cortul său, trecând semeț prin tabără. Niciodată nu
se arătase desfrâul mai obraznic sau mai respingător. Ațâțat de vin, Zimri se
fălea cu păcatul lui, „ca locuitorii Sodomei”, și se purta batjocoritor în
ticăloșia lui. Preoții și conducătorii, plini de durere și umilință, se aruncaseră
cu fața la pământ și plângeau „între tindă și altar”, rugându-L stăruitor pe
Dumnezeu să-și ierte poporul și să nu facă de rușine moștenirea, când acest
conducător al poporului se arătă îngâmfat cu păcatul lui în mijlocul adunării,
ca și cum ar fi vrut să sfideze mânia lui Dumnezeu și să-și bată joc de
judecătorii poporului. Fineas, fiul lui Eleazar, marele preot, se ridică din
mijlocul adunării și, luând o suliță, „s-a luat după omul acela din Israel până
la cortul lui” și i-a omorât pe amândoi. Astfel, plaga s-a oprit, iar preotul
care a împlinit judecata divină a fost onorat în fața întregului Israel, lui și
casei lui fiindu-le dată preoția pentru veșnicie. „Fineas … a abătut mânia Mea
de la copiii lui Israel”, spunea solia divină; „de aceea să spui că închei cu
el un legământ de pace. Acesta va fi, pentru el și pentru sămânța lui după el,
legământul unei preoții veșnice, pentru că a fost plin de râvnă pentru
Dumnezeul lui și a făcut ispășire pentru copiii lui Israel.” Judecățile cu care
a fost lovit Israel la Sitim din pricina păcatelor lui au adus moartea celor ce
mai rămăseseră în viață din ceata cea mare a celor care, cu aproape patruzeci
de ani mai înainte, își atrăseseră osânda de a muri în pustie. Numărătoarea
poporului, făcută în timpul șederii lor în câmpiile Iordanului, potrivit cu
porunca lui Dumnezeu, arată că „între ei nu era niciunul dintre copiii lui
Israel a căror numărătoare o făcuse Moise și preotul Aaron în pustia Sinai …
afară de Caleb, fiul lui Iefune, și Iosua, fiul lui Nun” (Num. 26,64.65). Dumnezeu
trimisese pedepse asupra israeliților, pentru că se lăsaseră prinși de ispitele
madianiților; dar ispititorii nu puteau să scape de mânia judecății divine.
Amaleciții, care îl atacaseră pe Israel la Refidim, când s-au aruncat asupra
celor obosiți, rămași pe urmă din oștire, n-au fost pedepsiți decât mult mai
târziu; dar madianiții, prin care fuseseră duși în păcat, trebuiau să simtă îndată
pedepsele lui Dumnezeu, ca niște vrăjmași mai primejdioși. „Răzbună pe copiii
lui Israel împotriva madianiților”, spunea porunca dată de Dumnezeu lui Moise,
„apoi vei fi adăugat la poporul tău” (Num. 31,2). Însărcinarea aceasta a fost
îndeplinită fără întârziere. Din fiecare seminție au fost aleși câte o mie de
bărbați și trimiși sub conducerea lui Fineas. „Au înaintat împotriva
Madianului, după porunca pe care o dăduse lui Moise Domnul; și au omorât pe
toți bărbații. Împreună cu toți ceilalți, au omorât și pe … cei cinci împărați
ai Madianului; au ucis cu sabia și pe Balaam, fiul lui Beor”. Chiar și femeile
care fuseseră luate ca prizoniere de oastea biruitoare au fost ucise la porunca
lui Moise, ca unele care erau vrăjmașii cei mai primejdioși și mai vinovați
pentru Israel. Așa a fost sfârșitul acelora care au pus la cale nenorocirea
poporului lui Dumnezeu. Psalmistul zice: „Neamurile cad în groapa pe care au
făcut-o și li se prinde piciorul în lațul pe care l-au ascuns” (Ps. 9,15 - T.M.).
„Căci Domnul nu lasă pe poporul Său și nu-Și părăsește moștenirea. Ci se va
face odată judecata după dreptate și toți cei cu inima curată o vor găsi bună.”
Când „se strâng împotriva vieții celui neprihănit și osândesc sânge nevinovat”,
Domnul „va face să cadă asupra lor nelegiuirea, El îi va nimici prin răutatea
lor” (Ps. 94,14.15.21.23 - T.M.). Când a fost chemat să-i blesteme pe evrei,
Balaam nu le-a putut face niciun rău, cu toate cuvintele lui vrăjitorești; căci
Domnul „nu vede nicio fărădelege în Iacov”, „nicio răutate în Israel” (Num.
23,21.23). Dar când au călcat Legea lui Dumnezeu, lăsându-se pradă ispitei,
Păzitorul lor S-a depărtat de la ei. Câtă vreme poporul lui Dumnezeu rămâne
credincios poruncilor Sale, niciun blestem și nicio vrăjitorie nu-l pot lovi pe
Israel. Întreaga putere a lui Satana și toate loviturile date de el cu
șiretenie nu urmăresc altceva decât să împingă la păcat. Când cei care spun că
sunt păstrătorii Legii lui Dumnezeu calcă în picioare preceptele ei, se despart
în felul acesta de Dumnezeu și nu mai sunt în stare să stea în picioare
înaintea vrăjmașilor lor. Israeliții care nu au putut fi biruiți de armele sau
vrăjitoriile madianiților au căzut pradă femeilor lor desfrânate. Satana l-a ademenit pe Israel mai întâi la
necumpătare și numai după aceea l-a atras la idolatrie. Aceia care dezonorează
chipul lui Dumnezeu și mânjesc templul Lui în însăși ființa lor nu se vor da
înapoi de la nicio batjocorire a lui Dumnezeu care ar mulțumi pofta inimii lor
stricate. Împlinirea poftelor păcătoase slăbește mintea și înjosește sufletul.
Puterile morale și spiritual sunt slăbite și paralizate prin împlinirea
poftelor josnice și este cu neputință pentru robul patimilor să priceapă
obligativitatea sfântă a Legii lui Dumnezeu, să prețuiască ispășirea sau să-și
dea seama de valoarea sufletului. Bunătatea, curăția și adevărul, temerea de
Dumnezeu și iubirea de cele sfinte - toate aceste simțiri sfinte și năzuințe
alese, care îl leagă pe om de lumea cerească, sunt mistuite în focul poftelor.
Israeliții au fost ispitiți să păcătuiască într-un moment când se aflau într-o stare
de tihnă și siguranță. Au pierdut din vedere faptul că trebuie să caute fără
încetare fața lui Dumnezeu, au uitat să se mai roage și s-au lăsat în voia unei
prea mari încrederi în sine. Comoditatea, lenevia și înclinația către petreceri
au lăsat nesupravegheată citadela sufletului și gândurile josnice și-au făcut
intrarea. Trădătorii de dincoace de ziduri au fost aceia care au dărâmat întăriturile
principiilor și l-au lăsat pe Israel pradă puterii lui Satana. În felul acesta
caută Satana să nimicească sufletele și în zilele noastre. Un lung process pregătitor,
necunoscut lumii, se desfășoară în minte înainte ca un creștin să săvârșească
fățiș păcatul. Sufletul nu coboară deodată de la curăție și sfințenie la viața
de rând, la patimi și fărădelege. E nevoie de timp, ca cei care sunt făcuți
după chipul și asemănarea lui Dumnezeu să ajungă niște brute sau să aibă
chipuri demonice. Omul care nutrește în inimă gânduri necurate ajunge în cele
din urmă să aibă plăcere de păcatele pe care altădată la privea cu scârbă. Aceia
care nu doresc să cadă pradă atacurilor lui Satana trebuie să-și apere bine
porțile sufletului; trebuie să se ferească să citească, să privească sau să
asculte ceea ce trezește gânduri murdare. Să nu-și lase mintea și gândurile să
alerge la întâmplare după orice subiect care le iese în cale, după cum li-l
aduce Satana înainte. „De aceea, încingeți-vă coapsele minții voastre”, spune
apostolul Petru, „fiți treji … nu vă lăsați târâți în poftele pe care le aveați
altădată, când erați în neștiință. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt,
fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră” (1 Petru 1,13-15). Pavel zice:
„Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce
este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice
faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească” (Fil. 4,8). Aceasta cere
rugăciune stăruitoare și o continuă veghere. Trebuie să fim sprijiniți de
puterea dăinuitoare a Duhului Sfânt, care îndrumă gândul către cer și îl
deprinde să stăruiască la cele curate și sfinte. Pe lângă aceasta, trebuie să
cercetăm cu râvnă Cuvântul lui Dumnezeu. „Cum își va ține tânărul curată
cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău ... Strâng Cuvântul Tău în inima
mea”, zice psalmistul, „ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Ps. 119,9.11 - T.M.).
Păcatul săvârșit de israeliți la Baal-Peor a adus judecățile lui Dumnezeu
asupra neamului și, chiar dacă în zilele noastre aceleași păcate nu atrag atât
de grabnic pedeapsa, ele își vor primi tot atât de sigur răsplata. „Dacă
nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu” (1 Cor.
3,17). Natura leagă pedepse grozave de păcatele acestea, pedepse care, mai
curând sau mai târziu, se abat asupra oricărui făcător de rele. Mai mult decât
toate celelalte păcate, acestea au dus la degenerarea neamului nostru și dau
naștere la o povară de boli și suferințe cu care este blestemată lumea noastră.
S-ar putea ca oamenii să izbutească pentru un timp să-și ascundă abaterile de
ochii semenilor lor, dar vor culege tot atât de sigur suferințe, boli, nebunie
sau moarte, roadele faptelor lor rele. Iar dincolo de viața aceasta, îi
așteaptă judecata, care le va da ca răsplată pedeapsa veșnică. „Cei ce fac
astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu”, ci, împreună cu
Satana și cu îngerii răi, își vor avea partea în „iazul de foc”, care este
„moartea a doua” (Gal. 5,21; Apoc. 20,14).
49. REPETAREA
LEGII:
Domnul i-a dat de știre lui Moise că sosise
timpul hotărât pentru luarea în stăpânire a Canaanului. Și, când stătea pe
înălțimea munților și privea la Iordan și la pământul făgăduit, profetul
împovărat de ani se uita cu multă plăcere la moștenirea poporului său. Oare nu
s-ar fi putut ca osânda rostită la Cades, din pricina păcatelor sale, să fie
retrasă? Stăruitor, el se rugă: „Stăpâne Doamne! Tu ai început să arăți robului
Tău mărirea Ta și mâna Ta cea puternică; căci care este dumnezeul acela, în cer
și pe pământ, care să poată face lucrări ca ale Tale și să aibă o putere ca a
Ta? Lasă-mă, Te rog, să trec și să văd țara aceea bună de dincolo de Iordan,
munții aceia frumoși și Libanul!” (Deut. 3,24.25). Răspunsul dat a fost:
„Destul! Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta. Suie-te pe vârful muntelui Pisga,
uită-te spre apus, spre miazănoapte, spre miazăzi și spre răsărit și privește-o
doar cu ochii; căci nu vei trece Iordanul acesta.” Fără să murmure, Moise se
supuse hotărârii lui Dumnezeu. Dar se îngrijora de Israel. Cine să poarte
povara pentru binele lor așa cum o purta el? Din inima lui se revărsă
rugăciunea: „Domnul, Dumnezeul duhurilor oricărui trup, să rânduiască peste
adunare un om, care să iasă înaintea lor și să intre înaintea lor, care să-i
scoată afară și să-i vâre înăuntru, pentru ca adunarea Domnului să nu fie ca
niște oi care n-au păstor” (Num. 27,16.17). Domnul a ascultat rugăciunea
servului Său și a răspuns: „Ia-ți pe Iosua, fiul lui Nun, bărbat în care este
Duhul Meu, și să-ți pui mâna peste el. Să-l așezi înaintea preotului Eleazar și
înaintea întregii adunări și să-i dai porunci sub ochii lor. Să-l faci părtaș
la dregătoria ta, pentru ca toată adunarea copiilor lui Israel să-l asculte”
(vers. 18-20). Iosua îi slujise multă vreme lui Moise și, fiind un bărbat
credincios, priceput și înțelept, a fost ales urmaș al lui. Prin punerea
mâinilor lui Moise, însoțită de o cuvântare de însărcinare foarte mișcătoare,
Iosua a fost numit în mod solemn, conducător al lui Israel. Cuvintele Domnului
cu privire la Iosua au fost adresate adunării prin gura lui Moise: „Să se
înfățișeze înaintea preotului Eleazar, care să întrebe pentru el judecata lui
Urim înaintea Domnului; și Iosua, toți copiii lui Israel împreună cu el și
toată adunarea să iasă după porunca lui Eleazar și să intre după porunca lui”
(Num. 27,21). Înainte de a lăsa cu totul locul său de conducător văzut al lui
Israel, lui Moise i s-a dat sfatul să repete înaintea poporului toate
întâmplările de la eliberarea lor din Egipt și rătăcirea prin pustie și să
reamintească Legea rostită la Sinai. Când se dăduse Legea, doar câțiva dintre
cei de acum fuseseră destul de mari pentru a pricepe marea solemnitate a
decretării Legii. Întrucât urma ca, peste scurt timp, ei să treacă Iordanul și
să ia în stăpânire pământul făgăduit, Dumnezeu le înfățișă cerințele Legii Sale
și le ceru ascultare, ca o condiție a prosperității. Moise a stat în picioare
înaintea poporului, ca să repete cele din urmă avertizări și îndemnuri pentru
poporul său. Fața lui strălucea de o lumină sfântă. Părul îi era alb de
bătrânețe; dar făptura lui nu se gârbovise sub povara anilor, trăsăturile feței
sale dovedeau puterea neslăbită a sănătății, iar ochii îi erau limpezi și
luminoși. Prilejul era însemnat și, cu simțăminte adânci, el le vorbi despre
iubirea și îndurarea preamilostivului lor Mântuitor. „Întreabă vremurile
străvechi, care au fost înaintea ta, din ziua când a făcut Dumnezeu pe om pe
pământ, și cercetează de la o margine a cerului la cealaltă: a fost vreodată
vreo întâmplare așa de mare și s-a auzit vreodată așa ceva? A fost vreodată
vreun popor care să fi auzit glasul lui Dumnezeu vorbind din mijlocul focului,
cum l-ai auzit tu, și să fi rămas viu? A fost vreodată vreun dumnezeu care să
fi căutat să ia un neam din mijlocul altui neam, prin încercări, semne, minuni
și lupte, cu mână tare și braț întins și cu minuni înfricoșate, cum a făcut cu
voi Domnul, Dumnezeul vostru, în Egipt și sub ochii voștri? Numai tu ai fost
martor la aceste lucruri, ca să cunoști că numai Domnul este Dumnezeu și că nu
este alt Dumnezeu afară de El” (Deut. 4,32-35). „Nu doar pentru că întreceți la
număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi și v-a ales, căci voi
sunteți cel mai mic dintre toate popoarele. Ci, pentru că Domnul vă iubește,
pentru că a vrut să țină jurământul pe care la făcut părinților voștri, pentru
aceea v-a scos Domnul cu mâna Lui puternică și v-a izbăvit din casa robiei, din
mâna lui faraon, împăratul Egiptului. Să știi dar că Domnul, Dumnezeul tău,
este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios și Își ține legământul
și îndurarea până la al miilea neam de oameni față de cei ce-L iubesc și păzesc
poruncile Lui” (Deut. 7,7-9). Poporul Israel fusese de multe ori înclinat să
pună pe seama lui Moise situația rea în care se aflau din cauza păcatelor lor.
Dar, de această dată, toate bănuielile lor că Moise ar fi plin de îngâmfare, de
înălțare de sine sau de iubire de sine au fost înlăturate și ei ascultau cu
încredere cuvintele lui. Cu sinceritate Moise le înfățișă greșelile și
abaterile părinților lor. Din cauza îndelungatei lor rătăciri prin pustie, ei
adesea au ajuns să fie lipsiți de răbdare și gata de răscoală; dar Domnul nu
avea nicio vină pentru această întârziere de a lua în stăpânire Canaanul; El
era mai trist decât ei că nu putea să-i ducă mai curând în stăpânirea
pământului făgăduit și astfel să dovedească tuturor popoarelor puterea Sa cea
mare, arătată în eliberarea poporului Său. Din cauza neîncrederii lor în
Dumnezeu, din cauza îngâmfării și a necredinței, ei nu au fost pregătiți să
intre în Canaan. Ei nu ar fi dat dovadă că sunt un popor al cărui Dumnezeu este
Domnul, deoarece din caracterul lor lipseau curăția, bunătatea și bunăvoința.
Dacă părinții lor s-ar fi lăsat călăuziți de Dumnezeu, fiind cârmuiți de Legea
Lui și umblând pe căile rânduielilor Lui, ar fi ajuns de multă vreme să
locuiască în Canaan, ca popor fericit, prosper și sfânt. Prin faptul că s-a
întârziat atât de mult intrarea lor în pământul cel bun, Dumnezeu a fost
dezonorat și slava Lui, micșorată înaintea popoarelor. Moise, care înțelegea
caracterul și valoarea legilor lui Dumnezeu, i-a asigurat pe oameni că nicio
alt neam nu avea rânduieli atât de bune, de drepte și de înțelepte ca acelea pe
care li le dăduse evreilor. „Iată”, zicea el, „vam învățat legi și porunci cum
mi-a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniți în țara pe care o veți
lua în stăpânire. Să le păziți și să le împliniți; căci acestea vor fi
înțelepciunea și priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi
vorbindu-se de toate aceste legi și vor zice: Acest neam mare este un popor cu
totul înțelept și priceput!” (Deut. 4,5.6). Moise le-a mai adus aminte de ziua
când s-au înfățișat înaintea Domnului Dumnezeului lor, la Horeb. Și i-a
îndemnat pe evrei zicând: „Care este, în adevăr, neamul acela așa de mare,
încât să fi avut pe dumnezeii lui așa de aproape cum avem noi pe Domnul,
Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm? Și care este neamul acela așa de
mare, încât să aibă legi și porunci așa de drepte, cum este toată legea aceasta
pe care v-o pun astăzi înainte?” (Deut. 4,10.7.8). Astăzi se poate spune din
nou ce i s-a spus lui Israel. Legile pe care le-a dat Dumnezeu poporului Său pe
vremuri erau mai umane, mai bune și mai înțelepte decât ale celor mai
civilizate neamuri de pe pământ. Legile concepute de om poartă urmele
slăbiciunilor și ale patimilor inimilor nerenăscute; dar Legea lui Dumnezeu
poartă în sine pecetea Divinității. „Dar pe voi, Domnul v-a luat și v-a scos
din cuptorul de fier al Egiptului, ca să-I fiți un popor pus deoparte, cum
sunteți azi” (Deut. 4,20), a lămurit Moise. Țara în care ei aveau să intre în
scurt timp și care urma să fie a lor dacă ascultau de poruncile lui Dumnezeu
le-a fost descrisă după cum se va vedea mai departe. Și cât de mișcată trebuie
să fi fost inima israeliților auzind aceste cuvinte, când se gândeau că acela
care le descria binecuvântările pământului făgăduit în culori atât de
strălucitoare era îndepărtat de la moștenirea poporului său din pricina
păcatelor lor: „Căci Domnul, Dumnezeul tău are să te ducă într-o țară bună,
țară cu pâraie de apă, cu izvoare și cu lacuri care țâșnesc din văi și din
munți; țară unde vei mânca pâine din belșug, unde nu vei duce lipsă de nimic;
țară ale cărei pietre sunt de fier și din ai cărei munți vei scoate aramă. Căci
țara în stăpânirea căreia vei intra nu este ca țara Egiptului, din care ați
ieșit, unde aruncai sămânța în ogoare și le udai cu piciorul ca pe o grădină de
zarzavaturi. Țara pe care o veți stăpâni este o țară cu munți și văi care se
adapă din ploaia cerului; este o țară de care îngrijește Domnul, Dumnezeul tău
și asupra căreia Domnul, Dumnezeul tău are neîncetat ochii, de la începutul
până la sfârșitul anului” (Deut. 8,7.9; 11,10-12). „Domnul, Dumnezeul tău, te
va face să intri în țara pe care a jurat părinților tăi, lui Avraam, lui Isaac
și lui Iacov, că ți-o va da. Vei stăpâni cetăți mari și bune pe care nu tu
le-ai zidit, case pline de tot felul de bunuri pe care nu tu le-ai umplut,
puțuri de apă săpate pe care nu tu le-ai săpat, vii și măslini pe care nu tu
i-ai sădit. Când vei mânca și te vei sătura, vezi, să nu uiți pe Domnul,
Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei.” „Vegheați
asupra voastră, ca să nu dați uitării legământul pe care l-a încheiat cu voi
Domnul, Dumnezeul vostru ... Căci Domnul, Dumnezeul tău, este un foc mistuitor,
un Dumnezeu gelos.” Iar dacă aveau să facă fapte rele înaintea Domnului,
atunci, zicea Moise, „veți pieri de o moarte repede din țara pe care o veți lua
în stăpânire dincolo de Iordan” (Deut. 6,10-12; 4,23-26). După ce a repetat
Legea înaintea tuturor, Moise a încheiat și lucrarea de a scrie toate legile,
rânduielile și ordinele date de Dumnezeu, precum și rânduielile privitoare la
jertfe. Cartea care cuprindea toate acestea a fost încredințată câtorva
slujbași, iar pentru a fi păstrată cu și mai multă grijă, a fost așezată lângă
chivotul mărturiei. Marele conducător încă se mai temea că poporul se va
depărta de Dumnezeu. Într-o cuvântare deosebit de solemnă și impresionantă, el
le-a înfățișat binecuvântările care le vor reveni dacă ascultă de Dumnezeu,
precum și blestemele ce vor veni dacă se abat de la El: „Dacă vei asculta de
glasul Domnului, Dumnezeului tău, păzind și împlinind toate poruncile Lui pe
care ți le dau astăzi ..., vei fi binecuvântat în cetate și vei fi binecuvântat
la câmp. Rodul pântecelui tău, rodul pământului tău, rodul turmelor tale, fătul
vacilor tale și oilor tale, toate acestea vor fi binecuvântate. Coșnița și
postava ta vor fi binecuvântate. Vei fi binecuvântat la venirea ta și vei fi
binecuvântat la plecarea ta. Domnul îți va da biruință asupra vrăjmașilor tăi
care se vor ridica împotriva ta ... Domnul va face ca binecuvântarea să fie cu
tine în grânarele tale și în toate lucrurile pe care vei pune mâna” (Deut. 28,1.3-8).
„Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi
și nu vei împlini toate poruncile Lui și toate legile Lui pe care ți le dau astăzi,
iată toate blestemele care vor veni peste tine și de care vei avea parte.” „Vei
fi de pomină, de batjocură și de râs printre toate popoarele la care te va duce
Domnul.” „Domnul te va împrăștia printre toate neamurile, de la o margine a
pământului până la cealaltă: și acolo vei sluji altor dumnezei, pe care nu i-ai
cunoscut nici tu, nici părinții tăi, dumnezei de lemn și de piatră. Între
aceste neamuri, nu vei fi liniștit și nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa
picioarelor tale. Domnul îți va face inima fricoasă, ochii lâncezi și sufletul
îndurerat. Viața îți va sta nehotărâtă înainte … În groaza care-ți va umple
inima și în fața lucrurilor pe care ți le vor vedea ochii, dimineața vei zice:
O, de ar veni seara! și seara vei zice: O, de ar veni dimineața!” Privind peste
veacuri prin Duhul profeției, Moise a descris scenele îngrozitoare ale
prăbușirii finale a lui Israel și nimicirea Ierusalimului de către oștile
romane: „Domnul va aduce de departe, de la marginile pământului, un neam care
va cădea peste tine cu zbor de vultur, un neam a cărui limbă n-o vei înțelege,
un neam cu înfățișarea sălbatică și care nu se va sfii de cel bătrân, nici nu
va avea milă de copii.” Pustiirea deplină a țării și suferințele îngrozitoare ale
poporului cu ocazia asedierii Ierusalimului de către Titus, în veacurile de mai
târziu, sunt viu descrise: „El va mânca rodul turmelor tale și rodul pământului
tău, până vei fi nimicit … Te va împresura în toate cetățile tale, până îți vor
cădea zidurile, aceste ziduri înalte și tari în care îți puneai încrederea pe
toată întinderea țării tale … În strâmtorarea și necazul în care te va aduce
vrăjmașul tău, vei mânca rodul trupului tău, carnea fiilor și fiicelor tale, pe
care ți-i va da Domnul Dumnezeul tău.” „Femeia cea mai gingașă și cea mai
miloasă dintre voi, care, de gingașă și miloasă ce era, nu știa cum să calce
mai ușor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă pe bărbatul care se
odihnește la sânul ei, pe fiul și pe fiica ei; nu le va da nimic ... din copiii
pe care-i va naște, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din
pricina strâmtorării și necazului în care te va aduce vrăjmașul tău în cetățile
tale.” Moise a încheiat cu aceste cuvinte: „Iau azi cerul și pământul martori împotriva
voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul.
Alege viața, ca să trăiești, tu și sămânța ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău,
ascultând glasul Lui și lipindu-te de El; căci de aceasta atârnă viața ta și
lungimea zilelor tale și numai așa vei putea locui în țara pe care a jurat
Domnul că o va da părinților tăi, lui Avraam, Isaac și Iacov” (Deut. 30,19.20).
Pentru ca adevărurile acestea să se imprime și mai bine în mintea tuturor celor
prezenți, marele conducător le-a îmbrăcat în versuri sfinte - cântecul acesta
nu era doar istoric, ci și profetic. În timp ce relata purtarea minunată a lui
Dumnezeu față de poporul Său în veacurile trecute le arăta în umbră marile
întâmplări ale viitorului, biruința finală a celor credincioși când Domnul
Hristos Se va arăta din nou în putere și mărire. I s-a poruncit apoi poporului
să învețe această istorie profetică și să o scrie în mintea copiilor și a nepoților.
Trebuia să fie cântată de adunare, când se participa la serviciul divin, și să
fie repetată la lucrul de peste zi. Era datoria părinților să imprime atât de
bine cuvintele acestea în mintea receptivă a copiilor lor, încât să nu le uite
niciodată. Întrucât, într-un sens deosebit, israeliții trebuiau să fie
păzitorii Legii lui Dumnezeu, trebuia să li se imprime lor și, prin ei,
copiilor și nepoților lor, însemnătatea celor cuprinse în Lege și importanța
ascultării. De aceea, Domnul a poruncit cu privire la rânduielile Sale: „Să le
întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă,
când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula … Să le
scrii pe ușiorii casei tale și pe porțile tale.” Dacă mai târziu copiii aveau
să întrebe: „Ce înseamnă învățăturile acestea, legile acestea și poruncile
acestea, pe care vi le-a dat Domnul, Dumnezeul nostru?”, atunci părinții
trebuiau să le povestească felul plin de milă în care bunul Dumnezeu Se purtase
față de ei, ce făcuse Domnul ca să-i scape, pentru a putea ține poruncile Lui,
și să spună lămurit: „Domnul ne-a poruncit atunci să împlinim toate aceste legi
și să ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru, ca să fim totdeauna fericiți și să
ne țină în viață, cum face astăzi. Vom avea parte de îndurarea Lui, dacă vom
împlini cu scumpătate toate aceste porunci înaintea Domnului, Dumnezeului
nostru, cum ne-a poruncit El” (Deut. 6,20-25).
50. MOARTEA
LUI MOISE:
În toată purtarea lui Dumnezeu față de poporul
Său, iubirea și îndurarea Lui în toate împrejurările s-au împletit cu dovezile
cele mai convingătoare ale dreptății Lui hotărâte și nepărtinitoare. Lucrul
acesta este demonstrat în istoria poporului iudeu. Dumnezeu i-a dăruit lui
Israel mari binecuvântări. Este descrisă în chip mișcător iubirea Lui duioasă
față de ei. „Ca vulturul care își scutură cuibul, zboară deasupra puilor, își întinde
aripile, îi ia și-i poartă pe penele lui” (Deut. 32,11). Și totuși cât de
grabnic și de aspru au fost loviți din cauza abaterilor lor! Iubirea fără
margini a lui Dumnezeu s-a dovedit prin faptul că L-a dăruit pe unicul Său Fiu
pentru mântuirea omenirii pierdute. Domnul Hristos a venit pe pământ pentru a
descoperi înaintea oamenilor caracterul Tatălui Său și viața Sa a fost plină de
iubire și de îndurare dumnezeiască. Și, cu toate acestea, Însuși Domnul Hristos
zice: „Câtă vreme nu vor trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură
de slovă din Lege” (Matei 5,18). Același glas care-l cheamă pe păcătos, cu o stăruință
plină de iubire și de răbdare, să vină la El pentru a căpăta iertare și pace va
rosti cu privire la cei ce leapădă Legea Lui: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților”
(Mat. 25,41). Pretutindeni în Sfânta Scriptură Dumnezeu este înfățișat atât ca
un Tată duios, cât și ca un Judecător drept. Chiar dacă are plăcere să fie îndurător
și „iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul”, totuși „nu socotește pe cel
vinovat drept nevinovat” (Ex. 34,7). Marele Cârmuitor al neamurilor spusese că
nu Moise urma să ducă pe Israel în țara aceea bună, iar stăruințele călduroase
ale robului lui Dumnezeu nu fuseseră în stare să-I schimbe hotărârea. Moise știa
că trebuie să moară. Cu toate acestea, nu se dovedise nicio clipă nepăsător în
purtarea lui de grijă față de Israel. Cu credincioșie, el căutase să pregătească
poporul pentru intrarea în Țara Făgăduită. La porunca lui Dumnezeu, Moise și
Iosua au mers la cortul întâlnirii, în timp ce stâlpul de nor a venit și s-a
oprit deasupra intrării. În locul acesta, cu solemnitate, poporul a fost dat în
grija lui Iosua. Lucrarea lui Moise, de conducător al lui Israel, se sfârșise.
Dar și acum el a uitat de sine, gândindu-se la binele poporului. În fața mulțimii
adunate, Moise a rostit către urmașul său, după porunca lui Dumnezeu, următoarele
cuvinte pline de bucurie sfântă: „Întărește-te și îmbărbătează-te, căci tu vei
duce pe copiii lui Israel în țara pe care am jurat că le-o voi da; și Eu Însumi
voi fi cu tine” (Deut. 31,23). Apoi, s-a îndreptat către bătrânii și slujbașii
poporului, dându-le solemna însărcinare de a asculta cu credincioșie de învățăturile
care le-au fost date de Dumnezeu. Când au privit la bărbatul acesta înaintat
mult în vârstă, care în foarte scurtă vreme urma să fie luat de la ei, israeliții
și-au amintit cu toții, cu o nouă și mai adâncă prețuire a iubirii lui părintești,
de sfaturile lui înțelepte, de munca lui ce nu cunoștea oboseala. De atâtea
ori, când păcatele lor atrăgeau cuvenita răsplătire de la Dumnezeu, rugăciunile
lui Moise ca ei să fie cruțați biruiseră! Durerea lor a crescut din cauza remușcărilor.
Cu amară căință, și-au amintit că stricăciunea lor îl dusese pe Moise la păcat și
că din această cauză el trebuia să moară. Faptul că acum conducătorul lor iubit
avea să fie luat de la ei avea să fie o mustrare mai mare decât dacă viața și
lucrarea lui ar fi continuat. Dumnezeu voia ca ei să simtă că n-ar trebui să-i
facă și viitorului lor conducător viața atât de obositoare, cum i-o făcuseră
lui Moise. Dumnezeu îi vorbește poporului Său prin binecuvântările pe care i le
oferă; iar atunci când acestea nu sunt prețuite, îi vorbește prin reținerea
lor, pentru a-l face să-și dea seama de păcatele sale și să se întoarcă la El
din toată inima. În aceeași zi, i s-a dat lui Moise porunca: „Suie-te ... pe
muntele Nebo … și privește țara Canaanului, pe care o dau în stăpânire copiilor
lui Israel. Tu vei muri pe muntele pe care te vei sui și vei fi adăugat la
poporul tău” (Deut. 32,49.50). De multe ori plecase Moise din tabără, supus
chemării divine de a sta în comuniune cu Domnul; de data aceasta însă, trebuia
să facă un drum nou și tainic. Trebuia să meargă pentru a-și preda viața în mâinile
Creatorului său. Moise știa că trebuie să moară singur; niciunui prieten pământesc
nu-i era îngăduit să-i slujească în ceasurile de pe urmă. Scenele viitoare erau
învăluite în mare taină și solemnitate și inima lui se zbătea, dându-se înapoi din
fața lor. Cea mai grea încercare pentru el era despărțirea de poporul grijii și
al iubirii sale - poporul cu care își unise viața și interesele atâta timp. Dar
învățase să se încreadă în Dumnezeu și, cu credință necondiționată, s-a predate
împreună cu poporul, iubirii și îndurării Sale. Pentru ultima dată, Moise a
stat în adunarea poporului. Din nou, Duhul lui Dumnezeu Se odihni asupra lui și,
în cea mai aleasă și mai mișcătoare vorbire, rosti o binecuvântare pentru
fiecare seminție și încheie cu cuvintele: „Nimeni nu este ca Dumnezeul lui
Israel,/El trece pe ceruri ca să-ți vină în ajutor,/Trece cu măreție pe nori./Dumnezeul
cel veșnic este un loc de adăpost,/Și sub brațele Lui cele veșnice este un loc
de scăpare./El a izgonit pe vrăjmaș dinaintea ta,/Și a zis: Nimicește-l!/Israel
este fără frică în locuința lui,/Izvorul lui Iacov este deoparte,/Într-o țară
plină de grâu și de must,/Și cerul lui picură roua./Ferice de tine, Israele! Cine
este ca tine,/Un popor mântuit de Domnul,/Scutul care îți dă ajutor?” (Deut.
33,26-29). Moise se întoarse de la adunare și, tăcut și singur, urcă pe drumul
către înălțimea muntelui. Urcă pe „muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga”
(Deut. 34,1). Pe fiecare pisc s-a oprit, privind la scenele care se desfășurau înaintea
lui. Departe, către apus, se întindeau apele albastre ale Mării celei Mari; către
miazănoapte se înălțau spre cer munții Hermonului; către răsărit se întindea podișul
Moab, iar dincolo de el Basanul, locul biruințelor lui Israel; către miazăzi, până
departe, era pustia în care pribegiseră atâta timp. În singurătatea aceasta,
Moise privi înapoi la viața lui, care fusese plină de oboseli și de sacrificii
de când renunțase la onorurile regești ale curții și la posibilitatea urcării
pe tronul Egiptului, pentru a-și uni soarta cu cea a poporului ales al lui
Dumnezeu. Își aduse aminte de anii cei lungi petrecuți în pustie, ca păstor al
turmelor lui Ietro, de apariția Îngerului Domnului în rugul care ardea și de
chemarea care-i fusese făcută, de a-l elibera pe Israel. Mai privi la extraordinarele
minuni săvârșite de puterea lui Dumnezeu în favoarea poporului Său ales și la
mila plină de îndurare arătată în decursul anilor lungi de rătăcire și de răscoală.
În pofida celor făcute de Dumnezeu pentru ei, în pofida rugăciunilor și
ostenelilor lui, numai doi dintre adulții din marea mulțime care părăsise
Egiptul au fost găsiți destul de credincioși ca să li se îngăduie să intre în Țara
Făgăduinței. Când Moise privi la rezultatele ostenelilor lui, i se păru că viața
lui de osteneli și de sacrificii fusese aproape zadarnică. Totuși nu-i părea rău
că purtase poverile acestea. Știa că misiunea și lucrarea îi fuseseră rânduite
chiar de Dumnezeu. La începutul chemării lui de a deveni conducătorul lui
Israel pentru a-l scoate din robie, dorise să fugă de responsabilitate; dar,
după ce a luat asupra sa lucrarea, n-a mai lepădat povara. Chiar și atunci când
Dumnezeu i-a oferit posibilitatea de a scăpa de grijă, nimicindu-l pe poporul răzvrătit,
n-a putut să se învoiască la aceasta. Cu toate că încercările lui fuseseră
grele, se bucurase totuși de dovezi deosebite ale harului lui Dumnezeu; în
timpul rămânerii în pustie câștigase o experiență bogată, deoarece văzuse
descoperirea puterii și a măreției lui Dumnezeu și stătuse în comuniune cu
iubirea Lui; și-a dat seama că alegerea sa fusese înțeleaptă, preferând să
sufere ocara împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă parte de plăcerile
trecătoare ale păcatului. Cugetând la trecutul lui, la viața de conducător al
poporului lui Dumnezeu, și-a dat seama că o greșeală întinase totuși această
viață. Dacă această abatere ar fi putut fi iertată, atunci nu s-ar mai fi temut
de moarte. I-a fost dată asigurarea că pocăința și credința în Jertfa făgăduită
erau tot ce cerea Dumnezeu, iar Moise și-a recunoscut din nou păcatul și și-a
cerut stăruitor iertare Domnului. În
acest timp, înaintea lui se desfășura panorama Țării Făgăduite. Toate hotarele țării
i-au fost arătate, nu încețoșat și greu de deslușit din depărtare, ci privirea
lui a fost încântată de claritatea și frumusețea priveliștii. Țara i-a fost arătată
cu această ocazie nu cum era ea atunci, ci așa cum urma să ajungă, prin binecuvântarea
lui Dumnezeu, sub stăpânirea lui Israel. I se părea că vede un al doilea Eden.
Erau acolo munți îmbrăcați cu cedri din Liban, dealuri acoperite cu livezi de măslini
și îmbălsămate de parfumul viței-de-vie, câmpii verzi întinse, strălucind de
flori și belșug; mai erau palmieri tropicali, lanuri unduioase de grâu și orz,
văi însorite, în care cântecul păsărelelor se îngâna cu murmurul pâraielor, orașe
mărețe și grădini bogate, lacuri pline de bogății ca marea, cirezi care pășteau
pe colinele dealurilor, iar prin crăpăturile stâncilor, comorile albinelor sălbatice.
Era cu adevărat un pământ așa cum îl descrisese Moise lui Israel sub puterea
Duhului lui Dumnezeu: binecuvântat cu „cel mai bun dar al cerului, roua, cele
mai bune ape care sunt jos, cele mai bune roade ale soarelui …, cele mai bune
roade de pe dealurile cele veșnice, cele mai bune roade ale pământului și din
tot ce cuprinde el” (Deut. 33,13-16). Moise a văzut cum Israel s-a așezat în
Canaan, cum fiecare seminție a ajuns să locuiască în teritoriul ei. Privind mai
departe la ce se va petrece cu ei după așezarea în Țara Făgăduinței, i-a fost înfățișată
lunga și trista istorie a apostaziei și a pedepsei lor. A văzut cum vor fi împrăștiați
printre neamuri din cauza păcatelor lor, cum se va depărta de la ei slava lui
Israel, a văzut orașul lor cel frumos prefăcut în ruină, iar pe locuitorii lui
duși în robie, în țări străine. I-a văzut cum aveau să fie aduși din nou în țara
părinților lor și cum, în cele din urmă, aveau să ajungă sub stăpânirea Romei. I-a
fost îngăduit să privească în veacurile viitoare și să vadă întâia venire a Mântuitorului.
L-a văzut pe Domnul ca prunc în Betleem, a auzit glasul corurilor îngerești
izbucnind în imn vesel de laudă, vestind slavă lui Dumnezeu și pace pe pământ.
A văzut steaua de pe cer care îi îndruma pe magii din răsărit către Iisus și o
lumină vie a strălucit pe fața lui când s-a gândit la cuvintele profeției: „O
stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire se ridică din Israel” (Num. 24,17).
A văzut viața umilă a Domnului Hristos în Nazaret, lucrarea Lui plină de iubire
și de milă, vindecările Lui și felul cum a fost lepădat de neamul semeț și
necredincios. Uimit, a ascultat felul lăudăros în care oamenii preamăreau Legea
lui Dumnezeu, în timp ce Îl disprețuiau și Îl lepădau pe Acela prin care s-a
dat Legea. L-a văzut pe Domnul Iisus pe Muntele Măslinilor cum, plângând, Își
lua rămas bun de la cetatea Lui iubită. Când a văzut cea din urmă lepădare a
acestui popor atât de mult binecuvântat de Dumnezeu, a acestui popor pentru
care el lucrase, se rugase și se jertfise, pentru care foarte bucuros ar fi
fost gata să lase chiar să-i fie șters numele din Cartea vieții, când a auzit
cuvintele acelea grozave: „Iată că vi se lasă casa pustie” (Mat. 23,38), inima
lui Moise a sângerat de durere și lacrimi grele au izvorât din ochii lui,
lacrimi de milă pentru durerea Fiului lui Dumnezeu. L-a privit pe Mântuitorul până
în Ghetsemani și a văzut chinul Lui sufletesc din grădină, vânzarea, batjocura și
chinul, apoi răstignirea pe cruce. Moise a văzut că, așa cum el înălțase șarpele
în pustie, tot astfel trebuia să fie înălțat și Fiul lui Dumnezeu, pentru ca toți
aceia care cred în El „să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,15).
Inima lui Moise a fost cuprinsă de durere, de indignare și de spaimă când a văzut
batjocura și ura satanică pe care o manifesta neamul iudaic față de Mântuitorul,
față de Îngerul cel puternic care mersese înaintea strămoșilor lor. El a auzit
strigătul de moarte al Domnului Hristos: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru
ce M-ai părăsit?” (Marcu 15,34). L-a văzut cum zăcea în mormântul cel nou al
lui Iosif. Întunericul deznădejdii fără de sfârșit părea că înconjoară lumea.
Dar, privind din nou, L-a văzut ieșind biruitor și înălțându-Se la cer însoțit
de îngerii adoratori, luând cu Sine pe mulți care fuseseră captivi morții. El a
văzut cum se deschid porțile strălucitoare pentru a-L primi și cum oastea cerului
Își salută cu cântări de biruință Conducătorul. Tot atunci i s-a descoperit că
el însuși trebuia să fie unul dintre cei ce Îl însoțeau pe Mântuitorul și-I
deschideau porțile veșnice. În timp ce privea la această scenă, fața lui se
lumină de o lumină sfântă. Cât de mici i se păreau încercările și jertfele vieții
sale în comparație cu cele ale Fiului lui Dumnezeu! Cât de neînsemnate față de „greutatea
veșnică de slavă!” (2 Cor. 4,17). Moise s-a bucurat că, deși în mică măsură, a
putut să ia și el parte la suferințele Domnului Hristos. Moise i-a văzut pe
ucenicii Domnului Hristos mergând pentru a duce lumii Evanghelia. A văzut cum
poporul Israel, „după carne”, nu era în stare să răspundă la înalta chemare pe
care Dumnezeu i-o adresase; în necredința lor, israeliții au dat greș în a
deveni lumina lumii. Chiar dacă au lepădat bunătatea lui Dumnezeu și nu mai
meritau binecuvântările Lui ca popor ales, Dumnezeu tot nu lepădase sămânța lui
Avraam; planurile mărețe pe care El dorise să le îndeplinească prin Israel
trebuiau să fie realizate. Toți aceia care ajung prin Domnul Hristos copii ai
credinței sunt socotiți sămânța lui Avraam; ei trebuie să ajungă moștenitori ai
făgăduințelor legământului; ca și Avraam, ei sunt chemați să păzească și să
descopere omenirii Legea lui Dumnezeu și Evanghelia Fiului Său. Moise a văzut
cum, prin ucenicii Domnului Iisus, lumina Evangheliei lumina poporul „care zăcea
în întuneric” (Mat. 4,16) și mii mii de oameni din țările păgâne alergau la
lumina ei crescândă. În final, ochii lui au putut vedea din nou ținutul
Canaanului, care se întindea până departe. Apoi, ca un călător obosit, se culcă
pentru a se odihni. „Moise, robul Domnului, a murit acolo, în țara Moabului,
după porunca Domnului. Și Domnul l-a îngropat în vale, în țara Moabului, față în
față cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi” (Deut.
34,5.6). Mulți dintre cei care, în timpul vieții lui Moise, nu au vrut să-i
urmeze sfaturile ar fi fost în primejdie să se dedea la idolatrie față de
trupul mort, dacă ar fi cunoscut mormântul lui. Din această cauză, a fost
ascuns de privirile oamenilor. Dar îngeri ai lui Dumnezeu au înmormântat trupul
mort al servului Său credincios și au făcut de strajă la mormântul singuratic. „În
Israel nu s-a mai ridicat proroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut față
în față. Niciunul nu poate fi pus alături de el în ce privește toate semnele și
minunile pe care l-a trimis Dumnezeu să le facă în țara Egiptului împotriva lui
faraon, împotriva supușilor lui și împotriva întregii țări, și în ce privește
toate semnele înfricoșătoare pe care le-a făcut Moise cu mână tare înaintea întregului
Israel” (Deut. 34,10-12). Dacă viața lui nu ar fi fost pătată de acel unic păcat,
săvârșit atunci când a întârziat să-I dea cinste lui Dumnezeu pentru apa scoasă
din stâncă la Cades, Moise ar fi putut intra în Țara Făgăduită și ar fi fost
proslăvit fără să vadă moartea. Dar nu trebuia să rămână multă vreme în mormânt.
Domnul Iisus Însuși, împreună cu îngerii care l-au îngropat, S-a coborât din
cer ca să-l cheme afară pe sfântul care dormea. Satana tresăltase de bucurie când
izbutise să-l facă pe Moise să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu și să-l aducă
sub puterea morții. Marele vrăjmaș susținea că sentința divină - „țărână ești și
în țărână te vei întoarce” (Gen.3,19) - îi dădea stăpânire asupra morților. Puterea
mormântului nu fusese niciodată înfrântă până atunci și, de aceea, el pretindea
că toți cei care se odihneau în mormânt erau robii săi, care nu puteau fi
eliberați din închisoarea întunecată. Pentru prima dată, Domnul Hristos era pe
punctul de a-i da viață unui mort. Când Prințul Vieții și ființele luminoase
printre care se afla arhanghelul Mihail, s-au apropiat de mormânt, pe Satana
l-a apucat spaima că-și pierde stăpânirea. Cu îngerii săi cei răi, el a stat acolo,
hotărât să lupte ca să nu se pătrundă într-un ținut pe care-l considera ca
fiind al lui. El se lăuda că servul lui Dumnezeu a ajuns robul lui. Satana susținea
că nici măcar Moise nu fusese în stare să țină Legea lui Dumnezeu; că își
atribuise cinstea cuvenită Domnului și că se făcuse astfel vinovat de același păcat
care dusese la izgonirea sa din cer și deci, prin acea abatere, ajunsese sub stăpânirea
lui. Marele amăgitor a repetat, în fața arhanghelului Mihail, vechile învinuiri
pe care le adusese împotriva cârmuirii lui Dumnezeu și a ridicat noi proteste împotriva
purtării drepte a lui Dumnezeu față de el. Arhanghelul Mihail nu s-a înjosit începând
o ceartă cu Satana. Ar fi putut să arate ce îngrozitoare lucrare săvârșise prin
amăgirile lui în cer, ducând la pierderea unui număr atât de mare de locuitori
ai lui. I-ar fi putut aminti minciunile din Eden, care l-au condus pe Adam la păcat
și au atras moartea asupra neamului omenesc. I-ar fi putut atrage atenția lui
Satana asupra faptului că lucrarea lui de a-l provoca pe Israel să se răscoale și
să murmure a istovit îndelunga răbdare a conducătorului și că tot el l-a atacat
într-o clipă de neatenție, împingându-l la păcatul care l-a adus sub stăpânirea
morții. Dar arhanghelul Mihail și-a pus nădejdea în Domnul Iisus, zicând: „Domnul
să te mustre” (Iuda 9). Mântuitorul nu S-a lăsat prins în ceartă cu adversarul
Său, ci acolo și imediat Și-a început lucrarea de sfărâmare a puterii vrăjmașului
decăzut și de înviere a celui mort. Iată o dovadă a supremației Fiului lui Dumnezeu,
căreia Satana nu i se putea împotrivi. Învierea a fost asigurată pentru veșnicie.
Satana a fost deposedat de prada lui, drepții cei morți aveau să trăiască iarăși.
Din cauza păcatului, Moise ajunsese sub puterea lui Satana. După propriile merite,
el era pe bună dreptate rob al morții; dar a fost trezit la o viață nemuritoare,
întrucât avea acest drept în Numele Mântuitorului. Moise a ieșit proslăvit din
mormânt și s-a înălțat cu Eliberatorul lui în cetatea lui Dumnezeu. Înainte de
a se fi arătat în jertfa Domnului Hristos, dreptatea și iubirea lui Dumnezeu nu
s-au desfășurat niciodată mai pe larg ca în purtarea Lui cu Moise. Dumnezeu l-a
exclus pe Moise din Canaan pentru a da o învățătură care nu trebuie uitată
niciodată: că El cere ascultare strictă și că oamenii nu trebuie să-și însușească
o cinste care I se cuvine Creatorului lor. El n-a putut să dea ascultare rugăciunii
lui Moise de a avea parte de moștenirea lui Israel, dar nu l-a uitat și nu l-a
părăsit pe slujitorul Său. Dumnezeul cerului a înțeles durerea încercată de
Moise; El notase fiecare faptă de slujire credincioasă de-a lungul anilor lungi
de luptă și de încercare. Pe înălțimile muntelui Pisga, Dumnezeu l-a chemat pe
Moise la o moștenire infinit mai măreață decât aceea a Canaanului pământesc. Pe
Muntele Schimbării la Față, Moise s-a arătat împreună cu Ilie, care fusese
proslăvit. Ei au fost trimiși ca purtători de lumină și slavă de la Tatăl către
Fiul Său. Și așa a fost împlinită, în cele din urmă, rugăciunea pe care Moise o
făcuse cu atâtea sute de ani mai înainte. El stătea pe „muntele cel bun”, în
mijlocul moștenirii poporului său, și dădea mărturie despre Acela care este
esența tuturor făgăduințelor lui Israel. Aceasta este ultima scenă descoperită
privirilor oamenilor, din viața acestui bărbat atât de onorat de cer. Moise a
fost un preînchipuitor al Domnului Hristos. El însuși declarase lui Israel: „Domnul,
Dumnezeul tău, îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un proroc ca
mine: să ascultați de el!” (Deut. 18,15). Dumnezeu a considerat că e bine să-i
facă lui Moise educația în școala suferinței și a umilinței, înainte de a fi
pregătit să conducă oastea lui Israel către Canaanul pământesc. Israelul lui
Dumnezeu care călătorește către Canaanul ceresc are un Conducător care nu avea
nevoie de nicio pregătire pe pământ care să-L facă destoinic pentru misiunea
Lui de Conducător divin. Și, cu toate acestea, El a fost făcut desăvârșit prin
suferință; căci, prin faptul că a suferit și a fost ispitit, poate să-i ajute
pe aceia care sunt ispitiți (Evr. 2,10.18). Mântuitorul nostru nu a manifestat
nicio slăbiciune sau nedesăvârșire; cu toate acestea, a murit ca să câștige
pentru noi o intrare în locul făgăduit. „Moise ... a fost credincios în toată
casa lui Dumnezeu, ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile care aveau să
fie vestite mai târziu. Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui
Dumnezeu. Și casa lui Dumnezeu suntem noi, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea
nezguduită și nădejdea cu care ne lăudăm” (Evr. 3,5.6).
Notă: Moise,
se pare, va veni din nou pe Pământ, împreună cu Ilie, în timpul Necazului celui
Mare. Cei doi vor fi cei doi martori ai Apocalipsei. Ei vor fi uciși de Antihrist
dar apoi, vor fi înviați și ridicați la Cer. Cum este posibil ca Moise și Ilie
se fie uciși, deși ei au trupuri slăvite cerești, este o taină. Este posibil ca
revenind pe Pământ, trupurile lor să redevină pământești, dar chiar și așa,
nimeni nu le va putea face vreun rău timp de trei ani și jumătate!
