RETROSPECTIVĂ
- ARTICOLE POLITICE SCRISE ÎN PERIOADA IANUARIE 2023-DECEMBRIE 2024
1. LINIȘTE! IMPOSTURA
LUCREAZĂ!
În
apropierea României are loc un război cum nu s-a mai văzut în Europa de la a
doua mare conflagrație mondială. La început a existat teama că trupele ruse vor
ajunge la Prut. Însă rezistența ucrainiană îi blochează pe ruși, ajutorul
Occidentului fiind esențial. România este parte a Vestului din punct de vedere
al apartenenței la NATO și Uniunea Europeană. Oficialii români fac declarații
de adeziune la aceste cluburi de valori, fac poze la reuniuni internaționale
sau în baze militare unde sunt soldați străini. Războiul din Est pare a fi o
ocazie pentru elitele politice și administrative românești de a-și crește
puterea, influența și controlul asupra societății. Calitatea joasă a
majorității politicienilor români este deja un loc comun. Este vorba de oameni
precari din punct de vedere intelectual, nepregătiți pentru posturile pe care
le ocupă, preocupați de aranjamente, destui dintre ei vulnerabili, corupți,
prinși în jocuri de putere și de interese care contravin interesului public,
chiar dacă unii au grijă să pună deasupra o glazură de vorbe alese. Mulți
dintre șefii de instituții sunt din aceeași specie, selectați dintre
politicieni sau după chipul și asemănarea acestora. Există un cuvânt
definitoriu pentru ceea ce se întâmplă în societatea noastră: impostura.
Aceasta a fost mereu lângă noi, acoperită adesea în haine scumpe, chiar
strălucitoare, uneori cu diplome conforme, alteori seducătoare prin discurs. O
perioadă impostura a fost ceva mai discretă, numai că de la o vreme se află în
ofensivă, s-a generalizat. Asistăm în fiecare zi la un festival al
înșelătoriei, al mediocrității, incompetenței și inadecvării. Asta se vede în
intervențiile publice, fie că este vorba de pupitrele oficiale, de platourile
de televiziune ori de rețelele sociale. Sunt implicați aici reprezentanți ai
celor mai importante instituții ale statului, de la Președinție la Guvern și
ministere, de la Parlament la Curtea Constituțională a României. Administrația
locală este și ea bine reprezentată, prin multe consilii județene și primării,
la fel și companiile controlate de stat. Iar deasupra tuturor sunt partidele,
care se reinventează mereu, cu echipe de veleitari și/sau mediocri scoși din
subterană ori din spatele clasei.
Chipuri
ale imposturii: Aflat deja la jumătatea celui de-al doilea mandat, președintele
Klaus Johannis s-a dovedit un personaj preocupat în primul rând de propriul
confort. Mai grav este că s-a dovedit necinstit cu propriul electorat. După ce
ani de zile a clamat că scopul său este lupta contra PSD, pentru a putea
reforma instituțiile și a dezvolta România, președintele a sfârșit prin a moși,
între două partide de schi sau de golf, un guvern în care a pus alături PNL și
PSD, împreună cu UDMR. Iar mandatul de premier i-a fost încredințat lui Nicolae
Ciucă, un om care pare să își imagineze că România este o cazarmă în care
societatea nu contează. Miniștrii din cabinetul Ciucă au fost aleși
potrivit unui algoritm politic, competențele contând prea puțin spre deloc.
Oricine își poate da seama, urmărind „realizările” și intervențiile publice, că
Lucian Bode, Marius Budăi, Adrian Câciu, Gabriela Firea, Sorin Grindeanu și
alții sunt doar disciplinați soldați de partid, parcă anume puși să-și arate
incompetența ca oameni de stat. Mulți dintre aceștia au probleme de
integritate, în frunte cu premierul, acuzat de plagiat. Popularea instituțiilor
cheie ale statului cu indivizi nepregătiți pentru posturile pe care le ocupă,
care au probleme în raport cu legea și cu morala comună, reprezintă o
vulnerabilitate majoră pentru corpul nostru politic. Klaus Johannis
nu-și asumă nicio responsabilitate în privința nerealizărilor din acest guvern
al său. Pentru criza economică, pentru inflație a găsit un vinovat la îndemână,
Vladimir Putin. Pentru politicienii aflați în corzi, găsirea unui responsabil
extern este un colac de salvare. Asta face și președintele României. Dincolo de
contextul european și global, niciun om rezonabil nu poate ignora că
responsabilitățile interne sunt mari. Și nu sunt de azi, de
ieri. Reformele despre care se tot vorbește de ani și ani s-au amânat.
Bune doar atunci când trebuie atacați adversarii politici, clamate doar în
campanie, reformele din educație, sănătate, finanțe, sistemul de pensii
ș.a.m.d. întârzie să apară. Reformele asumate prin Planul Național de Redresare
și Reziliență rămân doar niște înscrisuri într-un document guvernamental.
Parlamentul României înregistrează frecvent nivele de încredere extrem de
reduse în sondaje. Probabil joacă un rol și educația democratică deficitară a
unei părți importante a populației, dar cu siguranță prestația submediocră a
multor parlamentari a făcut cel puțin la fel de mult în percepția nefavorabilă
a cetățenilor cu privire la simbolul democrației reprezentative. Este de
înțeles, dacă avem în vedere că președinția Senatului este deținută de Florin
Câțu, iar cea a Camerei Deputaților de Marcel Ciolacu. Primul este cunoscut
pentru scandalurile din tinerețe și pentru abilități reduse de comunicare, cel
de-al doilea pentru vechea tovărășie cu Liviu Dragnea și pentru populism. În
plus, când avem parlamentari plagiatori ca Florin Roman și Ioan Mang,
închipuiți ca Alfred Simonis sau Pavel Popescu, agresivi ca George Simion și
Adrian Solomon sau dacopați ca Daniel Gheorghe ori Mircea Chelaru, cum am vrea
să fie văzut „templul democrației”? Curtea Constituțională a României,
instituția constituită pentru a veghea la respectarea legii supreme, a fost
populată frecvent cu oameni ai partidelor și președintelui statului. Unii
judecători au fost onorabili, alții, cei mai mulți, s-au dovedit de la început
păpuși politice. Spre exemplu, chiar în preziua încheierii mandatului său - și
de membru, și de președinte al Curții -, Valer Dorneanu i-a invitat pe
jurnaliști să-l pupe undeva. Cel care i-a urmat în funcția de președinte,
Marian Enache, un închipuit revoluţionar în 1989, unul cu dosar de reţea la
Securitate, a trecut de-a lungul carierei sale politice prin mai multe partide.
Unul dintre noii membri ai CCR, Bogdan Licu, fost prim-adjunct al procurorului
general al României, s-a remarcat ca un student mediocru, iar acuzat că și-a
plagiat teza de doctorat a intentat un proces în justiție pentru a renunța la
titlu. Între timp, CCR a avut grijă să dea o veritabilă amnistie mascată pentru
cei acuzați de plagiat. Deși dovediți din punct de vedere al normelor
academice, cei acuzați că și-au plagiat tezele de doctorat își vor păstra
titlurile. Ministerul Educației va trebui să meargă în instanță pentru a
demonstra frauda. Dacă se va întâmpla așa ceva, cauzele se vor judeca în ani și
probabil nu se vor rezolva niciodată. Acuzațiile de plagiat la adresa unor
politicieni, miniștri, parlamentari și șefi de instituții s-au înmulțit în
ultimul deceniu. Dovezile furnizate de jurnaliști și academici sunt
convingătoare pentru oricine știe cum se realizează o lucrare științifică. Iar
regulile erau aceleași și ieri, și acum zece sau treizeci de ani. Este vorba de
doctorate obținute preponderent la academiile instituțiilor de forță - ale
Ministerului Apărării, Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului Român de
Informații -, dar și la universitățile vechi și prestigioase ale României. Spre
finalul perioadei johannisiene, România este de fapt subeducată, cu procente în
creștere de copii care din diverse motive - sărăcie, izolare geografică, număr
insuficient de profesori calificați în mod real -, ajung să termine școala cu o
brumă de cunoștințe sau chiar să abandoneze. Mulți dintre plagiatori au ocupat și/sau
ocupă funcții de primă importanță în politică, administrație, educație,
justiție, poliție ș.a.m.d.. Însă plagiatul nu este cunoscut doar la vârf, ci
s-a întins ca o cangrenă peste tot unde deținerea diplomei aducea prestigiu și
beneficii salariale. O responsabilitate mare revine celor ce au coordonat
tezele plagiatorilor, care fie își acceptă cu bună știință postura de complici,
fie sunt incapabili să-și înțeleagă rolul și să-și onoreze obligațiile.
Administrația locală este sufocată și ea de impostură, incompetenții având
culori politice diferite, fiind adesea interfața unor grupuri de interese
politice și economice sau constituindu-și în timp veritabile curți de
adulatori. Asemenea exemple întâlnim la Iași și Craiova, la Baia Mare și
Suceava, în sectoare ale Bucureștiului sau în nenumărate comune din toate
regiunile României.
Consecințe
asupra societății: „România educată” ne-a fost prezentată ani de
zile ca un mare proiect al aceluiași președinte Johannis. Ceea ce părea o idee
bună s-a dovedit doar o nouă formă fără conținut. Criticile nu au lipsit, și nu
doar cele dinspre politicieni, ci și dinspre corpul profesional. Învățământul
superior românesc este la coada clasamentelor europene. În loc să fie un motor
al schimbării societății românești, educația este o cenușăreasă. La fel cum
este și cercetarea fundamentală și aplicată. Procentele alocate din PIB pentru
acestea sunt extrem de mici. Consecințele neglijării învățământului și
cercetării, recursul la paliative pe post de reforme sunt vizibile, subliniate
în analizele academice și în media. Nu este întâmplător că perspectivele
antiștiințifice și conspiraționiste înfloresc în societatea românească. Consecințele
slabei pregătiri, a superficialității și lipsei de probitate se văd oriunde,
practic în orice privește viața comunitară modernă. Mărci naționale au devenit
sistemul politic și cel administrativ, organizate clanic și ineficiente,
învățământul în derivă, sistemul medical în care pacienții riscă să moară cu
zile, infrastructura făcută cu întârziere și prost, cu autostrăzi care se surpă
și poduri care se prăbușesc, fotbalul ajuns pe mâna unor combinatori de peluză,
iar lista poate continua. Impostura este direct legată de corupție, este
deopotrivă un rezultat și un generator al acesteia. Avem de-a face cu un
carusel ce nu se mai oprește. Oficialii - politicieni sau șefi de instituții
uitați în funcții - nu își asumă consecințele propriilor acțiuni. Impostura
este strâns legată de neasumarea răspunderii. Având numeroși
impostori în poziții de decizie sau intermediare, partidele aflate la guvernare
și instituțiile servesc mai puțin interesul public și mai mult pe cel al
unor grupuri de interese care acționează netransparent.
2. DESPRE … JOHANNIS!
Toți
președinții ziși „de dreapta” și-au dezamăgit fundamental electoratul:
Constantinescu și Băsescu au plecat din funcții disprețuiți și huliți de cei
care i-au susținut și votat, iar Johannis (sau Iohannis cum scriu mulți) va
avea aceeași soartă. De bine, de rău, primii doi au lăsat câte ceva în urma lor,
sau măcar au încercat să schimbe niște lucruri, în timp ce după Johannis va
rămâne un mare vid! Ales pe un mesaj anticomunism ferm, Emil Constantinescu a
ratat lustrația, retrocedarea proprietăților confiscate, reforma educației și
acapararea statului de către foștii securiști și nomenclaturiști. Convenția
Democrată, slabă, divizată și neexperimentată politic, nu a avut o majoritate
confortabilă în parlament și s-a confruntat cu mineriadele instrumentate de
FSN. Constantinescu, personaj mediocru, măcinat de ambiții și frustrări, a
sfârșit „învins de servicii”, dar nu a făcut compromisuri cu partidul lui
Iliescu și a păstrat linia prooccidentală a României, făcând gestul care ne-a
deschis ușa NATO: a acordat drept de survol navelor Alianței către fosta Iugoslavie.
Când se trage linie, acesta rămâne jalonul mandatului prezidențial și acum, mai
mult ca niciodată, realizăm importanța lui. Din cele două mandate ale lui
Traian Băsescu, definitoriu rămâne primul, pentru că al doilea a fost
unul absolut distructiv! Conflictual, bolnav de putere și mincinos,
dar cu un teribil instinct politic, Băsescu și-a marcat trecerea pe la palatul
Cotroceni printr-o lungă listă a lucrurilor rele pe care le-a
făcut. Constantinescu și Băsescu au demonstrate, după încheierea mandatelor, că
dezamăgirea foștilor lor susținători era justificată. Primul a ajuns să susțină
PSD, beneficiind în contrapartidă de sinecura numită Institutul Levantului, al
doilea a fost demascat drept colaborator al Securității sub numele de cod
„Petrov”, iar rețelele de corupție construite de apropiații săi, în frunte cu
Elena Udrea, operează și în zilele noastre. În ceea ce-l privește pe Klaus
Johannis, cei aproape doi ani rămași din mandat nu mai contează, bilanțul
dezamăgirii este încheiat. Este vorba de proverbiala sa absență de pe scena
publică în momente-cheie și de faptul că nu lasă în urmă nimic, o schimbare cât
de cât semnificativă în vreuna dintre zonele de așteptare ale propriului
electorat, fie că vorbim de educație, sănătate, legi electorale, administrație
publică. Mai rău, din dorința de control a generat crize politice în PNL,
precum făcea și Băsescu cu PDL, a pus umărul la destrămarea fostei coaliții de
guvernare PNL-USR și a adus PSD la guvernare pe termen lung, ceea ce
predecesorii săi nu au făcut. Rezultatul? Regrese pe toată linia, o întoarcere
în timp. Exemplul notoriu, care va rămâne emblematic pentru mandatele
sale, este plagiatul, pe care l-a protejat atât personal, în cazurile Ciucă și
Bode, cât și prin noua lege a educației. O lege care are doar
declarativ legătură cu acea Românie educată enunțată cu emfază de președinte și
care este departe de o reformă autentică. Al doilea mandat al lui Johannis a
fost/este cu mult sub primul, când confruntarea societății cu PSD-ul lui
Dragnea i-a creat fereastra de oportunitate a „elefanților din încăpere” la OUG
13. Dar să nu uităm că semnalul fugii de responsabilitate fusese tras în acei
ani - revocarea Laurei Codruța Kovesi de la șefia DNA a anunțat-o prin …
purtătoarea de cuvânt, chemată din concediu de maternitate pentru a-l înlocui.
Inexplicabil este că având PNL la putere după alegeri, președintele a reușit
contraperformanța de a aduce PSD în guvern și în coaliție. Contribuția lui
Johannis a fost decisivă în acest episod, dar a reprezentat finalul carierei
sale în fruntea statului, pentru că a pus capăt oricăror reforme. Președintele
a tolerat fără nicio reacție lucruri extrem de grave, care întrec cele mai
negre așteptări: cumpărarea presei de către partide din banii contribuabilului,
implicarea serviciilor secrete în zone-cheie ale statului, menținerea
sistemului de pensii speciale cu riscul pierderii celei de-a treia tranșe din
PNRR, politizarea până la saturație a tuturor instituțiilor, degradarea
sistemului medical. Deși opinia publică nu mai are nicio așteptare de la Klaus
Johannis, sunt momente care trezesc revolta. Doar ultimele două exemple:
reacția întârziată și palidă față de planul rusesc de destabilizare a
Republicii Moldova și absența de la inaugurarea Capitalei Europene a Culturii Timișoara.
Mulți se întreabă dacă este vorba de o comoditate a spiritului, de o lipsă de
înțelegere a problemelor țării sau, pur și simplu, de nesimțire crasă.
Greu de spus, probabil un amalgam. Dar nici nu contează, epoca Johannis se va
încheia așa cum a început: în insignifianță. Când se va face
bilanțul, un singur lucru va fi de spus: bine că nu a aruncat România în
brațele rușilor, așa cum face Viktor Orban cu Ungaria.
3. ROMÂNI
VI SE PREGĂTEȘTE CEVA! - NOUA „REFORMĂ” DIN EDUCAȚIE!
Politizarea
educației, - la loc comanda:
Proiectul legii
învățământului preuniversitar nu mai conține incompatibilitatea directorilor și
inspectorilor școlari cu funcțiile de consilier local sau județean, care exista în versiunea proiectului obținut pe surse de
Edupedu.ro. Eliminarea acestor incompatibilități a fost cerută public de
numeroase voci din societate, iar absența prevederilor din proiectul consolidat
arată că Ligia Deca a cedat presiunilor partidelor politice din coaliția de
guvernare. Reamintim că toți inspectorii școlari generali și
adjuncți sunt numiți politic, cu una sau două excepții, toți sunt
lideri locali ai partidelor și au și funcții de consilieri locali sau județeni. În versiunea proiectului legii învățământului
preuniversitar, publicată de Ministerul Educației, „funcțiile de
conducere, de îndrumare și control din învățământul preuniversitar sunt
incompatibile cu: a) funcția de
președinte sau vicepreședinte în structurile de conducere ale partidelor
politice, la nivel local, județean/al municipiului București sau național; b) funcția de primar, viceprimar,
președinte sau vicepreședinte de consiliu județean/Consiliul General al
Municipiului București; c) cu
orice funcție de conducere în organizațiile sindicale”, potrivit Art.163, alin.
(9). Varianta anterioară,
obţinută pe surse de Edupedu.ro, includea funcțiile de consilier local și județean și
nu conținea incompatibilitatea cu orice funcție de conducere în organizațiile
sindicale. „Funcţiile de
conducere, de îndrumare şi control din învăţământul preuniversitar sunt
incompatibile cu funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte în cadrul unui partid
politic, la nivel local, judeţean sau naţional, precum şi cu funcţiile de
primar, viceprimar, consilier local, preşedinte sau vicepreşedinte de consiliu
judeţean, consilier judeţean”, conform Art.163. Eliminarea incompatibilităților cu funcțiile politice de
consilier local și consilier județean a inspectorilor școlari și directorilor a
fost făcută la presiunea politicienilor. Reamintim
că Vasile Dâncu, vicepreședinte PSD, susținea pe 28 ianuarie că în proiectul
Deca „există în acest moment un sistem de incompatibilități care
discriminează și limitează libertățile definite prin Constituție”, fără a spune
exact care sunt aceste incompatibilități pe care le critica. Singurele noutăți
în regimul incompatibilităților introduse de ministra Ligia Deca erau
incompatibilitățile cumulării funcțiilor de directori școlari sau inspectorii
școlari cu funcțiile politice de conducere și cele de primar, consilier local
sau județean, potrivit proiectului legii obținut pe surse de Edupedu.ro. În proiectul fostului ministru al
Educației, Sorin Câmpeanu, directorii de școli nu puteau avea funcţia de
preşedinte sau vicepreşedinte în cadrul unui partid politic, la nivel local,
judeţean sau naţional și nici funcție de conducere în structuri sindicale.
Nu există vreo precizare despre incompatibilitatea între funcția de inspector
școlar și funcția politică. „Directorul,
directorul adjunct și directorul administrativ din unităţile de învăţământ
preuniversitar nu pot avea, pe perioada exercitării mandatului, funcţia de
preşedinte sau vicepreşedinte în cadrul unui partid politic, la nivel local,
judeţean sau naţional și nici funcție de conducere în structuri sindicale.
Directorul administrativ nu are dreptul de a ocupa alte funcții publice sau
private, cu excepția funcțiilor didactice”, potrivit Art. 163. Funcțiile didactice de conducere, de
îndrumare și control din învățământul preuniversitar sunt următoarele, potrivit
Art. 189, alin. (2): „a)
funcțiile de conducere de la nivelul DJIP/DMBIP (Direcții Județene de
Învățământ Preuniversitar/a Municipiului București - n.n. B.M.): director
general, director general adjunct; b)
funcțiile de conducere de la nivelul birourilor județene ale ARACIIP
(Agenţia Română pentru Asigurarea Calităţii şi Inspecţie în Învăţământul
Preuniversitar - n.n. B.M.) și CCD (Centrele pentru Cariera Didactică -
n.n. B.M.): directori al biroului județean ARACIIP și director al CCD; c) funcțiile de îndrumare și control
de la nivelul DJIP/DMBIP și al birourilor județene ale ARACIIP: inspector
școlar; d) funcțiile de
conducere de la nivelul unității de învățământ preuniversitar/unități de
educație extrașcolară: director și director adjunct”. Cum este Legea educației în vigoare, la secțiunea
„Funcțiile de conducere, de îndrumare și de control”: La articolul 256 din Legea Educației
Naționale 1/2011 apare că funcțiile de conducere din unitățile de
învățământ sunt: director și director adjunct. Funcțiile de conducere din
inspectoratele școlare sunt: inspector școlar general și inspector școlar
general adjunct. „Funcțiile
de îndrumare și de control din învățământul preuniversitar sunt: a) la inspectoratele școlare:
inspector școlar; b) la
Ministerul Educației și Cercetării: inspector general, inspector principal de
specialitate și alte funcții stabilite prin hotărâre a Guvernului.” La articolul 257 din Legea Educației
Naționale, alin.(4) se precizează că „directorul și directorul adjunct din
unitățile de învățământ preuniversitar nu pot avea, pe perioada exercitării
mandatului, funcția de președinte sau vicepreședinte în cadrul unui partid
politic, la nivel local, județean sau național.” Edupedu.ro a semnalat politizarea profundă a inspectoratelor școlare.
Reamintim cazul inspectoarei Onorica Dorca care a mulțumit PSD, pentru că a
repus-o în funcție la Inspectoratul Școlar Maramureș. În 2021, Virgil Guran (PNL) declara
că „fiecare își dorește să aibă în partidul lui un director de
școală, mai ales într-o comună, unde directorul de școală dă
tonul, este adevărat”.
O lege
depășită: Unii concetățeni sunt mirați că nu are loc o dezbatere cu
publicul interesat de această lege. Dar când a avut loc cu adevărat
o dezbatere pe vreo lege de importanță deosebită în regimul ciocoiului
Johannis!? Jocul în continuare cu legislația educației naționale va costa
enorm. Mai ales că situația educației de azi este mai dramatică decât a fost
odinioară. Chiar ministrul învățământului declara cu câteva luni în urmă că s-a
atins nivelul cel mai de jos al educației din România. Un prestigios vizitator
observa că ceea ce este mai interesant în universitățile românești de azi sunt
festivitățile (sic!). Sunt multe alte remarci lucide ale stării în care
s-a ajuns. După date publice, pe care suntem nevoiți să le evidențiem de
fiecare dată, scade profesionalismul în domenii în care România avea industrii
în avangardă. În multe domenii, inovația și capacitatea de sinteze majore s-au
stins - elocvent este faptul că nu s-a putut scrie, exploatând arhivele, nici
istoria țării la Centenar. „Fuga” de sistemul indigen de învățământ este acum
nu doar la dascăli și studenți, ci și la elevi - în sondaje, două treimi
exprimă aspirația emigrării. România a devenit în ultimii ani țara cu cea mai
puțină lectură pe cap de locuitor, cel mai mare abandon școlar, cel mai ridicat
analfabetism funcțional din Europa. Universitățile ating cea mai extinsă
corupție din istorie, cu expansiunea plagiatului și a titlurilor false. Mii de
copii au fost privați de școlarizare din cauza desființării de unități școlare,
iar, în pandemie, s-a bătut recordul european la măsuri greșite. S-a
înregistrat cea mai vastă emigrare a cetățenilor dintr-o țară a lumii în timp
de pace - inclusiv din cauza neîncrederii în educație. Dezbaterea publică este
redusă și trece rar dincolo de mărturisirea neputinței. Țară cu un potențial
natural și uman dintre cele mai remarcabile, România se trezește azi
dezindustrializată și devalizată de resurse. Ea a înregistrat, în ultimele
decenii, cum ne spun istoricii, declinul cel mai mare în timp scurt și un
jaf mai amplu decât oricând. Lumea se restructurează, însă, sub un nivel
nou al științei și tehnologiei și o uimitoare proliferare de idei noi. Întrucât
educația poate fi una dintre locomotivele scoaterii României din situația
actuală, legii educației se cuvine să i se acorde o importanță majoră. Cine ar
fi normal să o conceapă? O politrucă de cea mai joasă speță ca Ligia Deca, cea
care a făcut celebra plecăciune în fața ciocoiului Johannis!? Proiectul legilor
educației reia soluții din „reformele” anilor trecuți, care au fost
dezastroase. Dar degeaba se preiau acum „soluții” din trecut, când viziunea
este birocratică, ideile noi prea puține și abundă lacunele, neînțelegerile și
erorile. Proiectul legilor din 2023 are lacune de concepere a legii. El
conține prea multe generalități în locul reglementării juridice propriu-zise.
Bunăoară, deși „principiile” se proclamă îndeobște în preambulul unei legi și
mai ales în motivarea ei, căci legea propriu-zisă reglementează acțiuni și
comportamente, proiectele legilor educației de acum alunecă într-o retorică a
„principiilor” - unele suprapuse cu altele, de slabă valoare operațională
(„principiul relevanței”, „principiul garantării identității culturale” etc.),
după ce nu se știe ce-i „principiul”. Acesta este confundat cu scopul sau cu
reguli de acțiune sau chiar cu opțiuni politice („principiul fundamentării
deciziilor pe dialog și consultare” (sic!)). Valorile - „echitate”,
„integritate” etc. - sunt rău operaționalizate și rămân mai mult dorințe. În
lege se folosesc cuvinte mari, precum „prioritate națională”, „excelență”,
etc., fără consecințe juridice. Nu ar fi de preferat un limbaj moderat, cu
rezolvări legislative inteligente? Sunt apoi lacune de concepere a
educației. De pildă, proiectul axează educația pe „competențe”. Se știe, însă,
că atunci când este ruptă de „abilități de bază” și de „educația pentru
valori”, formarea de „competențe” sucombă. În fapt, tripticul „competențe,
abilități de bază, educația pentru valori” stă la baza educației actuale. În
Franța, chiar ministrul de resort scria că „științele cognitive nu sunt busola
absolută a tot ceea ce trebuie făcut în materie de educație” (Jean-Michel
Blanquer, L’Ecole de demain. Propositions pour une education nationale
renovee, Odile Jacob, Paris, 2016, p.11), educația urmând să-și asume „idealul
unei națiuni avansate”. În Germania se caută plasarea educației în „mediul
vieții”, în China educația este concepută pentru societate, în SUA are
loc restabilirea educației civice. Un alt exemplu: „misiunea”
universităților este înțeleasă restrictiv - „a genera, a transfera, a certifica
cunoaștere”, în vreme ce acțiunea lor în societate este ignorată. Universitățile
sunt, desigur, autonome, dar se verifică prin efectele acestei acțiuni. Nu
poate fi universitate în ordine cât timp țara rămâne săracă! Proiectul de legi
rămâne tributar confuziei create după 1989 între interesul pentru societate,
care este datorie civică a oricui, și politică! În mod firesc, studentul este
„partener”, dar formula „centrarea educației pe student” (art.120) nu a dat
rezultate. Multe sisteme de învățământ nici nu o proclamă. Profesorul este
centrul universității care se ia în serios. De aceea, universitățile de
referință caută profesori competenți și creativi, capabili să sprijine studenți
performanți și inovativi. În proiectul legilor se prevede că
„internaționalizarea este răspunderea fiecărei instituții de învățământ
superior” (art.116). O fi, dar legea se cuvine să stabilească contururile
internaționalizării. O țară participă cu succes la schimburile internaționale
asumându-se pe sine. Proiectul prevede în exces comitete, consilii, programe
adiacente, cu costuri inutile și cu diluarea răspunderii. Sunt multe
„confecții”, precum Programul Național de Reducere a Abandonului Universitar,
Centrele de Consiliere și Orientare în Carieră, Programul Național pentru
Internaționalizare Universitară. Toate pot fi acțiuni ale inspectoratelor și
universităților. Potrivit proiectului, ministerul educației consultă în decizii
tot felul de autorități pe domenii, consiliul rectorilor, sindicate, studenți
(art.4). Dar cine mai răspunde? De altfel, este detectabilă în proiect o voință
de a scăpa de răspundere. De pildă, „politicile de etică universitară și
deontologie” sunt plasate la universități (art.11,14) și se pune (art.158) pe
umerii universităților ceea ce făcea CNATDCU. Or, în mod normal, „politicile”
sunt ale ministerului, programele de aplicare ale universităților. Apoi, un
alt exemplu: obligațiile autorităților locale față de școală ar trebui
stabilite prin legea educației, nu prin acorduri cu Ministerul dezvoltării și
administrației locale (art.8). Alocația pentru copii se cuvine să fie în lege
(art.14), nu în dependență de altă lege. Opțiunea pentru „școală în comunitate”
ar trebui să fie necondiționată. Relația public-privat în educație (art.20) și
învățământul dual (art.30) ar trebui să aibă Ministerul educației ca
responsabil clar, fiind învățământ, iar liceele agricole ar trebui să-și
recupereze pământul pierdut, nu doar să capete pământ (art.31) și multe altele.
Proiectul legilor educației nu înțelege că în România este ora stabilizării de
organizări făcute cu cap. Autorii lui copiază din reforma anilor 1997-2000
(vezi Adrian Gorun, Cătălin Baba, Ciprian Tanul, Anii reformei 1997-2000
în reglementări, UNESCO, 2002) fără să o înțeleagă. În acei ani,
ministerul a încurajat elaborarea Cartei fiecărei universități, fiind
vorba de reformă, dar de aici nu rezultă că acest document se modifică oricând.
Ca un exemplu, Universitatea Harvard are Cartă de la înființare (1650), iar
„acest document s-a schimbat mai puțin decât Constituția SUA” (cf. Richard
Bradley, Harvard Rules ... Harper Collins, New York, 2005, p.62). În 1998,
s-a pus în aplicare curriculum-ul național, dar nu înseamnă că acesta se
schimbă în fiecare an. În acei ani s-a intervenit cu ordine de ministru pe
multe subiecte, căci trebuia reformă neîntârziată, dar, acum, legea însăși
trebuie să regleze lucrurile. Ar trebui înțeles că una este reforma și alta
este să o duci, eventual, mai departe. Or, în proiectul legilor se prevede
curricum-ul adoptat de guvern, bacalaureat stabilit de minister, alocări de ore
de către minister etc.. Doar erori costisitoare!! Sunt numeroase idei
discutabile, unele greșite, și inutilități în proiect. De pildă, ideea
„portofoliului personal, educațional” (art. 61) atrage prin izul birocratic,
dar orice elev poate atinge dezvoltări surpriză pe traseu. „Educația pentru viață”
este o idee slab elaborată, căci persoana este formată de discipline
riguroase, nu de prelucrări ideologice. Se înființează „direcțiile județene”
(art.95) - dar de ce nu s-ar păstra tradiția ce vine de mai mult de un secol,
cu „inspectorate școlare”? „Directorul” unității este asistat în decizii de
Comisia Calității și Comisia Dezvoltare Didactică (art.99), dar nu cumva
răspunderea sa se trimite pe alți umeri? Se prevede că universitățile pot
înființa „unități de învățământ preuniversitar” (art.16), ceea ce este inutil!
Cum să înființeze universități care ele însele nu sunt în ordine astfel de
unități? Cât despre „consorțiile” din lege, ele nu sunt decât expediente.
Conducerea din educație este mai departe rău rezolvată, căci, doar ca un exemplu,
prevederea stabilirii rectorului fie prin concurs, fie prin vot universal
(art.129) nu dă rezultate. S-a văzut, inclusiv în experiența ultimului deceniu,
că prin concurs, s-a ajuns la selecții arbitrare, iar prin vot universal la
convertirea universităților în câmpuri de luptă electorală a unor coterii.
Alegerea de către Senat a rectorului și prorectorilor rămâne cea mai capabilă
să aducă în fruntea universităților oameni de valoare și să exprime pluralismul
vederilor dintr-o universitate, Senatul fiind corpul electoral cel mai
calificat. „Decan ales prin concurs public” (art.130) este soluție dacă
concursul public se deschide și pentru specialiști din afara universității
respective. „Șeful de departament ales prin vot universal” nu mai dă rezultate,
căci închide instituțiile. De ce să nu se încerce desemnarea prin concurs, cu
participare de candidați de oriunde? S-ar pune, astfel, în mișcare
universitățile, devenite stagnante! Limitarea efectivului de mandate doar în
Carta instituției (art.114), și nu prin lege, va duce la perpetuarea în funcții
a unor simpli activiști. Ceea ce se prevede în proiect pentru a combate cea mai
mare corupție din istoria universităților din țară este ocolirea problemei. Or,
se poate spune că dacă infracțiunile ar fi definite univoc (de pildă, plagiatul
este definit prea larg la art.168), cu consecința sancțiunii, inclusiv
pierderea titlului respectiv, comisia prevăzută la nivelul universității
poate duce la capăt cazul (art.47). Nu ar fi nevoie de contencios. Așa cum se
dovedește astăzi, contenciosul poate fi luat doar ca supapă pentru infracțiuni.
Se prevede că acele „comisii de etică din universități” duc la îndeplinire
ordinele ministrului (art.167). Or, înțeleasă la propriu, etica nu ține de
ordine ale ministrului! Iar prevederea după care se constată plagiatul, dar nu
se retrage titlul, căci s-a exercitat deja dreptul subiectiv aferent (art.171),
este doar o șmecherie! Dinamica ocupării posturilor este prea mică. În România,
biografiile universitare sunt liniare, necreative, de funcționari. Mișcarea
între societate și universități, între universități, între universități din
diferite țări, încurajarea inovării ar trebui să aibă un capitol aparte în
lege. Statisticile dovedesc faptul că un candidat valoros, dar neagreat de
persoane deja în funcțiune, nu poate pătrunde în aproape niciun departament
universitar. Dacă se vrea normalizarea, ar trebui reglementat accesul nu doar
la funcții, ci și, mai profund, la posturi universitare. Și din acest punct de
vedere, este eronată trecerea, în forma birocratică în care se face, a eticii
și deontologiei la universități (art.17), căci legea, înainte de orice, trebuie
să aibă cuvântul. Mai ales în situația actuală! Multe noțiuni folosite în
proiectul legilor educației sunt slab stăpânite. Se operează cu „instituții de
învățământ superior de stat, particulare și confesionale” (art.6) - de ce nu
publice, private și confesionale? „Guvernanța” , care, la propriu, înseamnă
transferul de decizii la bază, este confundată cu administrația (art.159).
„Școala bună”, este caracterizată sumar prin „starea de bine dobândită
prin cunoaștere” (tare nu-i așa?) (Art.160). Standardele profesionale sunt
confundate cu criteriile acceptate. Se vorbește de „instituțiile de învățământ
superior care și-au asumat ca misiune și cercetarea științifică” (art.108),
contrazicându-se astfel misiunea învățământului superior (din art.2). În plus,
se ignoră faptul că, dacă nu are cercetare științifică, o instituție nu are cum
să dea licență, decum masterat sau doctorat. Apoi, „doctoratul” este mai
departe greșit perceput în proiect doar ca „ciclu III” (art.60), în vreme ce
masteratul rămâne confuz (art.56), fiind luat mai mult ca o prelungire a
studiilor. Proiectul spune că, pentru a conduce doctorate, cineva să aibă
„abilitarea”(art.7), dar, cum se știe, „abilitări” (în accepțiunea uzuală de la
noi) s-au dat copios în reciprocitate, încât conduc doctorate persoane fără
valoare. Fiecare articol din proiect ar trebui reelaborat mai întâi pentru a
lichida lacunele și a face față crizei actuale a educației, apoi, pentru a
debirocratiza sistemul și a relansa inițiativa în educație. O viziune
personalistă, ce pune în valoare dascălul, elevul și studentul, în condițiile
autonomiei personale și instituționale și ale motivării pentru performanță, ale
racordării la cultura și științele vremii și la schimbarea lumii, cu rezolvări
juridice adecvate, este soluția. Propun un exercițiu. Atunci când s-a pus
în joc proiectul legii învățământului din 2010, de la Universitatea
Babeș-Bolyai s-a reacționat cu numeroase observații din partea fiecărei
facultăți și a sute de cadre didactice din diferite generații. Ele au fost
reunite într-un volum (Nicolae Păun, Eunicia Maria Trif, ed., O lege
eronată, Presa Universitară Clujeană, 2010) ce merită consultat azi, căci
obiecțiile la legea din 2011, adoptată în cele din urmă, cum se știe, fără
dezbatere parlamentară, s-au confirmat. Unde a dus această lege se vede ușor.
Nu ar fi cazul să se ia în seamă argumentele critice ale concetățenilor și să
se evite o altă prăbușire a educației ca efect al legii înseși?
Dezastrul
se prefigurează!! Dezastrul care guvernează Ministerul Educației
în Guvernul Ciucă s-a etalat în toată splendoarea sa joi, 9 martie 2023, în
conferința susținută de Ligia Deca la Palatul Victoria. Ce a auzit o societate
întreagă, de la ministrul care tocmai a scris două legi ale educației? Că
oficialul cu gândire presupus strategică își împarte propriii angajați în
profesori de discipline „importante” și restul - dar fără să ne spună care sunt
disciplinele neimportante, de ce mai învață copiii materii lipsite de
importanță și când le va scoate din curriculum; că a menținut titularizarea
pentru că „profesia didactică nu atrage neapărat cei mai buni absolvenți” -
deci, de ce să-i supere în an preelectoral Deca și Guvernul PNL-PSD-UDMR condus
de Ciucă pe angajații care nu sunt „neapărat buni”, introducând evaluarea
tuturor profesorilor, - nu doar a suplinitorilor care n-au avut norocul sau
șansa de a se titulariza pentru că n-au avut pile -, salarizare pe bază de
performanță și făcându-le dreptate profesorilor buni care se simt tot mai
singuri în cancelarii? Și dacă titularizarea era cheia succesului, magnetismul
de care are nevoie școala pentru a mai atrage totuși absolvenți de facultăți cu
vocația profesoratului, atunci cum am ajuns în această fundătură după
„performanța” aplicării titularizării timp de peste 30 de ani? De ce am ajuns
la deprofesionalizarea profesiei didactice și la apogeul analfabetismului
funcțional, dacă atragem încă tineri sclipitori în sistem, vrăjiți de
beneficiile titularizării? Nu cumva această inamovibilitate a cadrelor
didactice titulare în sistem are partea ei de vină în problemă!? Am mai aflat
din aceeași conferință găzduită de Palatul Victoria că angajații din licee
pot „allege” ei elevii care nu au luat admiterea, pe care în etapa de
repartizare să-i bage pe ușa din dos în licee (what???). Declarația exactă și
uimitoare a ministrului Ligia Deca: „Chiar dacă un copil ar avea o zi proastă
în ziua concursului de admitere, dacă el va fi ales de către liceu,
are şansa să concureze din nou pe baza repartizării computerizate” (ne-am
tâmpit de tot!!???). Deci cine va alege ce copil merită și ce copil nu merită
un loc la colegiu/liceu? Angajații din licee selectați din „nu neapărat cei mai
buni absolvenți”? Profesorii numai de la „disciplinele importante”? Acesta este
motivul pentru care ministrul Ligia Deca lasă Evaluarea Națională neschimbată,
tot doar cu 2 materii de examen? Sunt Româna și Matematica singurele discipline
„importante” pentru ministrul Educației din România care a propus societății
două legi ale învățământului? Este această concepție a disciplinelor „de bază”
rațiunea pentru ca interdisciplinaritatea și conceptele de Științe și Arte
ocolesc legile educației și realitatea copiilor noștri și pentru următorii cel
puțin 10 ani? Din păcate, Ligia Deca nu poate beneficia de prezumția de a fi
greșit, de a fi exprimat în mod eronat un gând „corect”. Realitatea este că
avem de-a face cu o recidivă transformată în literă de lege a gândurilor
identice semănate încă de-acum 4 ani de Ligia Deca, pe atunci consilier
prezidențial pe educație și coordonatorul proiectului România educată, în
proiectul lansat de Cotroceni. Ce spunea în 2018 proiectul „România educată”
lansat în dezbatere de Klaus Johannis, noul ciocoi al patriei: „Evaluarea
națională de la finalul clasei a VIII-a va include un test standardizat
național, acoperind materiile de bază”. „Tranziția către învățământul
superior se face în baza rezultatelor unui examen de bacalaureat care
acoperă materiile de bază (limba și literatura română,
matematică, o limbă străină) la nivelul trunchiului comun minim oferit pentru
toate cele trei trasee”. În aceeași conferință susținută de Ligia Deca la
Palatul Victoria aflăm că ministrul Educației nu a găsit soluția juridică
pentru a opri rectorii cu 2-3 mandate să mai candideze pentru a conduce
universitățile încă 10 ani; asta deși soluția juridică nu doar că a fost
identificată încă din 2011 de specialiștii din Ministerul pe care îl conduce,
dar a și fost aplicată de Legea nr.1/2011, - altminteri o lege catastrofală, la
rândul său -, din care Ligia Deca a păstrat articole întregi (din întâmplare
oare?) neschimbate în propriile legi și a oprit veșnicia unor rectori care nu
au mai putut candida atunci la conducerea universităților. Tot joi am
aflat că ministrul Ligia Deca nu are niciun pic de încredere în școlile de
stat, cărora paradoxal le menține prin lege aceleași mecanisme de
funcționare și dependența de centru și politic. Explicația pe care Deca a
oferit-o la întrebarea de ce nu le-a dat posibilitatea directorilor de școli de
stat să-și poată angaja personalul, inclusiv profesorii, și să-i poată concedia
pe bază de performanță, în Consiliul de Administrație, așa cum a lăsat însă să
se petreacă în privat, a fost: pentru că „soluția de acum din lege este cea
potrivită”. Soluția de acum, adică angajarea prin titularizare veșnică pe post
și imposibilitatea profesorilor buni, a directorilor, a comunității locale de a
scoate din școli profesorii neperformanți, angajații care nu au ce să caute în
Educație. Ba mai mult, Deca a declarat că „vom încerca să vedem cum ar arăta o
autonomie crescută, inclusiv în ceea ce privește selecția cadrelor didactice”
prin pilotare în școlile pilot. Doar că școlile-pilot nu mai pot pilota noi modele de carieră
didactică pe textul proiectului de lege propus de Ligia
Deca, iar dintre cele care pilotează în prezent diverse măsuri, niciuna nu
testează autonomia în alegerea profesorilor. În aceeași conferință de joi,
ministrul Ligia Deca motivează păstrarea angajării centralizate în școli, prin
minister sau inspectorate, cu „dorința de a asigura o integritate a examenului
de intrare în profesie și de stabilizare pe post și având în vedere nevoia de a
asigura cadre didactice pentru toate școlile la un nivel calitativ decent”.
Exact asta a eșuat să facă acest sistem bazat, în fapt pe pile, să asigure
„cadre didactice pentru toate școlile la un nivel calitativ decent”, conform
datelor de la toate testările interne și internaționale, de stat sau
independente. De ce să-i supere în an preelectoral Deca și Guvernul
PNL-PSD-UDMR, condus de Ciucă, pe angajații care nu sunt „neapărat buni”,
introducând posibilitatea ca școala să le facă dreptate profesorilor buni și să
îi poată demite pe cei cu efecte dezastruoase la nivelul elevilor? Iar când a
fost rugată, în aceeași conferință de joi, să detalieze singura promisiune care
ar putea sprijini atragerea de profesori buni în școli, Ligia Deca a refuzat să
facă orice fel de estimare cu privire la salariile viitoare ale profesorilor.
Deși a vorbit în repetate rânduri despre „stimulentele din punct de vedere
financiar pe care legile le prevăd” pentru profesori, ministrul Educației a
fost incapabil să spună exact ce le promite profesorilor. La întrebările
repetate ale jurnaliștilor, ministrul Educației, Ligia Deca a refuzat să spună
ce se va întâmpla cu salariile debutanților, a refuzat să comenteze pe
tema salariului la care s-ar putea aștepta un profesor cu 10 ani vechime, a
refuzat să spună ce se va întâmpla cu sporurile, a refuzat să comenteze care ar
putea fi cel mai mare salariu în învățământ! În prima conferință de presă
organizată după ședința de Guvern în care ministrul Educației a introdus pentru
prima dată în analiza colegilor de executiv proiectele sale de legi ale
educației, Ligia Deca a eșuat să explice de ce vrea să realizeze o nouă lege a
educației: structura învățământului preuniversitar rămâne neschimbată,
ciclurile de învățământ sunt aceleași, materiile de Evaluare Națională la clasa
a VIII-a sunt la fel, peste care aplică o admitere la liceu pe același model
aplicat în România în 1999, titularizarea rămâne neschimbată, angajarea la
școli la fel, alegerea rectorilor le permite în continuare celor „aleși” să-și
continue hegemonia. Schimbările potențial benefice sunt punctuale, puse în
umbră de înșurubarea politicului și a mediocrității în școli și universități și
insuficiente pentru a justifica bulversarea societății printr-un act nou de
puterea Legii educații.
Note: 1.
Pentru mine Klaus Johannis nu mai este doar PREȘ-edintele patriei, ci și noul
ei ciocoi, după faza cu avionul privat și escala de la
Sibiu, în drum spre ... Japonia!
2. Prima parte a titlului articolului, - Români vi
se pregătește ceva! -, face trimitere la anii 90! Vă amintiți?
4. PNL ȘI TRĂDAREA!
Niciun
partid nu și-a trădat electoratul ca PNL. A făcut-o în 2011, când s-a aliat cu
PSD formând USL, în 2021, când a adus PSD la guvernare, distrugând alianța
formată după alegeri, și se pregătește să o facă din nou punând la cale liste
comune cu PSD pentru alegerile locale, cel puțin. Despre un astfel de scenariu
- fie liste comune pentru Capitală și alte mari orașe, fie o alianță electorală
- se discută de mai multă vreme în PNL, iar demisia lui Ciprian Ciucu de la
șefia organizației București a scos mai repede gunoiul de sub preș. Ciucu,
primarul de la sectorul 6, era cel mai bine plasat candidat liberal într-o
competiție cu Gabriela Firea și înlocuirea lui la vârful filialei București cu
Sebastian Burduja, aflat în grațiile lui Marcel Ciolacu, spune multe despre
jocurile care se fac în spatele ușilor închise. Faptul că Ciucu a plecat pentru
că aflase de marele blat care se punea la cale, pentru că presiunile de la vârf
pentru renunțarea la alianța cu USR în favoarea uneia cu PSD în consiliul local
depășiseră anumite limite, la fel și cele pentru retragerea sprijinului politic
lui Nicușor Dan, nici nu mai are importanță. Important este că liberalii au pe
masă o asemenea strategie care nu este decât o palmă și mai apăsată pe obrazul
propriului electorat. Pentru că a face liste comune cu PSD, livrând Bucureștiul
Gabrielei Firea, plus alte câteva orașe mari unde candidații social democrați
sunt mai bine plasați, asta înseamnă. Și pentru ce? Pentru supraviețuire
politică, pentru salariile și pensiile speciale grase, sinecurile la stat,
banii din PNRR (dacă vor mai veni) și contractele publice pe bani grei. Într-un
cuvânt, pentru căpușarea statului și umplerea propriilor buzunare. Este o
ecuație simplă, valabilă pentru toate partidele. Doar că PSD nu și-a trădat
electoratul, oricum unul mult mai puțin pretențios, pentru ea. Chiar dacă a
intrat alături de PNL la guvernare, a rămas tartor pe plantație și a făcut
cărțile, nu a ajuns să lustruiască ghetele liberalilor. Semne că nu doar
premierul are mare nevoie de inteligență artificială, ci și toți liderii
liberali, ca să nu mai vorbim de președinte, a lor fiind sub cotele de avarie,
sunt de mult. Un „Ion” la cabinet le-ar fi spus probabil că este
prostie curată să propui legi care transformă, prin comparație, PSD într-un
campion al integrității, eticii și apărător al societății civile și
democrației. Lunga listă de proiecte și amendamente liberale, venite probabil
via servicii (Daniel Fenechiu, unul dintre inițiatorii acestora, spunea că le-a
primit în plic de la „un coleg liberal care se ocupă de zona asta”), a provocat
ilaritate la PSD. Are toate motivele. Ultima mișcare, prin care senatorii PSD
și-au retras semnăturile de pe proiectul de lege care sugrumă libertatea
ONG-urilor, este doar o mostră. Lăsați în ofsaid, liberalii tot nu au priceput
că și-au pus societatea civilă în cap, așa că insistă cu proiectul. Vorba-ceea,
unde-i ordin se execută, nu se discută! Din puțul insondabil al prostiei
liberale pot fi extrase și legea Ciucă-Bode prin care se înăspresc pedepse
pentru tulburarea liniștii și ordinii publice, astfel încât protestatarii care
aduc „atingeri grave demnității” persoanelor strigând, de exemplu, „Ciucă,
plagiatorul” pot înfunda pușcăria pentru cinci ani. Ce să mai zicem de
amendamentele liberale prin care instituțiile de forță - servicii secrete,
armată, jandarmerie - își pot secretiza declarațiile de avere sau de proiectul
de lege prin care SRI și STS asigurau securitatea platformei utilizate de
avocați în relația cu clienții. Astfel de năzbâtii par parașutate direct
din epoca Dragnea, dar spre deosebire de liberali, PSD și-a învățat lecția și a
ajuns băiatul bun și democrat al coaliției. Este, desigur, un joc de scenă, dar
ce trist joc! Toate acestea prefigurează însă marele blat cu PSD - listele comune
-, care sunt în logica ultimelor acțiuni. Pentru că PNL este pur și simplu în
degringoladă, cu un lider nevolnic, fără idei, anvergură și dispus la orice
compromisuri pentru a-și apăra postul și plagiatul, impus de marele strateg de
la Cotroceni, cu o conducere obedientă, fără nicio direcție, oscilând între
naționalism, putinism și Occident, de o calitate morală și intelectuală la
genunchiul broaștei. Cu așa garnitură, nici nu-i de mirare că PNL scade în
sondaje, ajungând pe locul al treilea, în spatele AUR. De aici și groaza
liberalilor că alegerile îi vor aduce undeva la 15%, după cum spun surse din
partid, condiții în care li se pare mai avantajos să-și securizeze funcțiile
pentru conducerea centrală și baronimea locală bătând palma cu PSD. Pentru ei nu
contează că partidul va ajunge anexa PSD și că puțin probabil să mai poată
vreodată să aspire la altă postură. Acesta este un scenariu de lucru, dar
simplul fapt că el există este extrem de grav și arată dimensiunea degradării
partidului. Mai ales în condițiile în care reușise la alegerile trecute să
obțină un 25% și să ajungă la guvernare în coaliție cu USR. A aruncat totul la
coșul de gunoi doar din prostie, orgoliu, lipsă de lideri și servilism față
de Cotroceni. Sunt însă lideri în partid care se opun ferm unui astfel de
scenariu, care, atenție, trebuie aprobat de Biroul Permanent, lideri care, sunt
convins, ar prefera să plece decât să achieseze la o așa mizerie. Problema lor
este că au ales să asiste pasivi la aneantizarea partidului - impunerea unor
lideri precum Florin Câțu și Nicolae Ciucă, coaliția cu PSD. Vocile lor s-au
auzit atunci în surdină, apoi au amuțit de-a binelea, așa încât publicul crede,
pe bună dreptate, că PNL este pierdut. Temerea că liberalii vor recurge la
această manevră pentru localele din București, vedem, a avut efecte. A prins
deja contur o coaliție în jurul lui Nicușor Dan la București, formată din USR,
PMP, Forța Dreptei. Ea se poate extinde și în alte zone, ca să nu mai vorbesc
de parlamentare și prezidențiale. Este, poate, începutul alternativei la acest
monstru pe cale să se nască. Unii ar spune „tot răul spre bine” - partidele și
electoratul reacționează doar atunci când pericolul devine iminent. O alianță a
acestor partide mici de centru-dreapta ar putea fi o soluție. Nu pentru că ele
au acum mulți membri sau susținători, cu excepția USR, dar poate coaliza
electoratul scârbit de PNL pe principiul „răul cel mai mic”. Care a funcționat
și va mai funcționa multă vreme. Scenariul cu adevărat negru este cel în care
aceste partide nu vor reuși să-și dea mâna din diverse și perverse motive,
orgoliul fiind primul pe listă, și atunci în fața coaliției PSD-PNL, care se
pregătește deja de guvernare din 2024 (rocada nu contează în ecuație), va
exista doar un mare vid.
5. EVOLUȚII POLITICE ÎN REPUBLICA
CIOCOISTĂ JOHANNISTAN:
1. Președintele nimicniciei
noastre!
Liderii PCR
făceau zid în jurul lui Nicolae Ceaușescu. La fel fac zid în jurul lui Klaus
Johannis și liderii PDL-ului mascat în PNL! Ce putem spune, așadar, despre
călătoria de lux a lui Klaus Johannis în Japonia? Miercuri, 8 martie 2023,
comentând imaginile din avionul ultraluxos, dar și pozele cu cei doi soți -
Klaus și Carmen - ținându-se de mână și având obiectivul turistic în spate,
semn că s-au fotografiat în stilul provincialismului din secolul anterior,
Robert Turcescu a recomandat părinților să ureze copiilor să ajungă precum
Klaus Johannis în Japonia. Johannis era fericit că zbura în Japonia cu aleasa
inimii, despărțit definitiv de problemele țării pe care o conduce, sau, se
presupune că o conduce. Ce-și poate dori mai mult un om pe lumea asta decât o
asemenea situație? Avion privat, de luxul celor folosite de șeici, care te ia
de acasă, de la Sibiu, shopping și plimbări romantice prin Țara Soarelui
Răsare. Putem evidenția faptul evident că, domnul PREȘ-edinte Klaus Johannis
este un analfabet moral! Bunul simț, expresie și a culturii organic asimilate,
cere să nu-ți afișezi luxul, bogăția, superioritatea nivelului de trai față de
nivelul de trai al celor din jur. Luxul după care Klaus Johannis se dă în vânt
mărturisește mentalitatea unui parvenit, unui ciocoi! Pe vremea lui Harun al
Rashid, luxul în care se scălda califul era semnul puterii. Erai chiar obligat
să-ți afișezi luxul pentru ca supușii să te considere Cel Ales, deosebit de ei.
În lumea occidentală de azi nici măcar bogații nu se mai dedau luxului afișat.
A rămas luxul afișat, lux ostentativ, apanajul oligarhilor din Est. Nu al
politicienilor, ci al oligarhilor. Din acest punct de vedere Klaus Johannis
este o apariție stranie în lumea politică a Europei de azi! Prin toate notele
sale, - obsesia de oligarh pentru luxul greoi și inutil, disprețul față de
românul rămas acasă pentru a se lupta cu gropile și facturile, folosirea
banilor de la Buget, dați de cetățeni prin taxe și impozite, pentru a face
excursii costisitoare în străinătate, grija de a nu-și bate capul, hotărârea de
a profita la maximum de avantajele materiale ale funcției de președinte -, au
stârnit bombăneli populare. În acest condiții, te-ai fi așteptat ca
politicienii români să ia poziție critică față de noua călătorie de lux a
cuplului Klaus Johannis-Carmen Johannis. În cele mai multe țări din Europa lui
Klaus Johannis i s-ar fi cerut demisia. La noi însă, politicienii au oferit
spectacolul grețos al oportunismului și slugărniciei. Liderii PSD, în frunte cu
Marcel Ciolacu, au bătut câmpii despre necesitatea de a se cumpăra o aeronavă
prezidențială. O nenorocită încercare de a abate atenție de la esența
dezbaterii: nu faptul că, Klaus Johannis n-a luat o cursă de linie, ci faptul
c-a închiriat un avion privat de un lux orbitor, avion care l-a luat de acasă,
de la Sibiu, când ar fi fost normal ca președintele să plece de la Otopeni, fie
și pentru a conferi plecării nota de necesară acțiune oficială și nu conjugală.
Este limpede că liderii PSD au avut grijă să nu-l supere cumva pe Marele
Padișah. Cei al PNL, - partidul care și-a asumat rolul de spălător de serviciu
a flegmelor prezidențialului Johannis -, au sărit în ajutorul noiului ciocoi
național. Președinta interimară a Senatului, Alina Gorghiu, a reușit chiar să
fie dezgustătoare în slugărnicia ei deplină. Este limpede că între reacțiile
liderilor PNL și reacția poporului s-a întins o prăpastie. Nu știu liderii PNL
de o asemenea stare de spirit? Nu-și dau seama că scufundă și mai tare PNL, de
bolovanul care este Klaus Johannis, agățat de gâtul partidului, atârnându-se și
ei, cu declarațiile lor în favoarea turistului de lux? Își dau seama, firește.
Și atunci de ce o fac? În recenta sa carte de memorii, marele istoric Ioan
Scurtu încearcă pe pagini întregi să dezlege marea enigmă a ultimilor ani de
domnie a lui Nicolae Ceaușescu. Pe cât creștea ura față de Conducător, pe atât
creșteau laudele deșănțate aduse de membrii CPEx. Eu sunt de acord cu Ioan Scurtu
că nu era vorba de slugărnicie. Era vorba de oportunism. Liderii PCR, chiar și
cei luminați precum Ștefan Andrei, Paul Niculescu Mizil, Dumitru Popescu, Gogu
Rădulescu știau că funcțiile lor, funcții care le aduceau privilegii, nu
depindeau de popor, ci de Nicolae Ceaușescu. Totul era să te pui bine cu
Nicolae Ceaușescu. Poporul nu conta. Ca și liderii PCR, liderii PNL nu sunt
slugarnici. Sunt oportuniști. Așa cum au fost și liderii PDL, care-l cântau pe
Traian Băsescu, căruia îi ziceau Zeus, câtă vreme bunăstarea lor depindea de el
și nu de popor, ca acum, când fostul nu mai are putere, să-l înjure pe rupte.
Liderii PNL, de fapt tot PDL, știu că funcțiile lor depind de Klaus Johannis și
nu de Popor. Alina Gorgiu a ajuns președinte al Senatului nu pentru c-a fost
aleasă de popor, ci pentru că a binecuvântat-o Klaus Johannis. Marcel Ciolacu
știe că funcția de premier, la care râvnește, nu depinde de popor, ci de Klaus
Johannis. De aceea se zbat să se pună bine cu Klaus Johannis. De aceea, îl vor
înjura când nu va mai fi președinte!! Se spune despre o țară că are
președintele pe care îl merită. A fost votat, deși plictisea până și ghinionul
nucului, a fost aplaudat, deci încurajat. Unde au fost cetățenii când și-a
încălcat promisiunile electorale, când a cheltuit fără grija zilei de mâine a
țării, când a făcut averea țării cadou unor cămătari internaționali? Unde
sunteți, cetățeni? Mai respirați? Nu pot să nu mă întreb cum s-a făcut de a
ajuns Johannis președinte. Ba mai mult, cum s-a făcut de-a ajuns primar la Sibiu?
Ce-a făcut să merite așa onoruri? În afara faptului că are o cadență de discurs
care a adormit până și virușii de laborator mai știți ceva? Nu este de mirare
că a fost un adept al măștii, el însuși un impostor, sub mască putea să tacă
fericit. A fost Johannis cel mai bun profesor de fizică din Sibiu?
L-au iubit elevii? Cum a reușit să se distingă printre atâția alții la fel?
Discursul nu-l ajută. De idei nici vorbă. Domnul Johannis a fost un profesor de
provincie, tern, căruia i-au plăcut dintotdeauna concediile și banii. Cum s-a
pricopsit cu sprijin internațional pentru o funcție, cea mai înaltă în stat, și
cu o ofertă de a lucra pentru NATO, - care nu cred că se va concretiza-,? Un
singur program a avut domnul Johannis, făcut în numele lui pentru țară, așa cum
altădată oamenii de știință își dedicau polimerii Elenei Ceaușescu, în rest au
fost doar ordine și reclamații din afara țării. Programul „România educată” i
se va pune probabil pe piept când i se vor lua măsuri pentru sicriu, să aibă CV
prefabricat și pe lumea cealaltă. Dacă apucă să-și facă și mausoleu, pe-acolo
pe undeva printr-un cimitir sibian, cred că și moartea o să se întrebe cine au
fost proștii care au plătit pentru marmură! Fără suport dinspre masonerii și
din afara țării, Johannis nu ar fi ajuns nici măcar director de școală.
Ședințele ar fi durat cât un concediu. Ziarele au scris despre
implicarea familiei Johannis în adopții internaționale. Copii cărora li s-a
pierdut urma. Rețelele de trafic de copii nu sunt administrate de prostime. Vă
mai întreb o data, cum a fost posibil ca un profesoraș leneș, lipsit de farmec,
greu de ținut minte să ajungă președinte? Până și cartea de istorie fuge de el.
Din fericire mandatul i se apropie de sfârșit și atunci va trebui să dea
explicații. Privind din acest unghi, călătoria în Japonia și Singapore pare mai
mult o ultimă dorință de concediu de lux înainte de a încerca și pușcăriile
țării! Pentru ce le-a făcut unor copii nevinovați nu a plătit, dar pentru ce a
făcut pădurilor, Deltei Dunării, industriei, agriculturii, mineritului,
românilor în naivitatea lor va trebui să răspundă!! Că i-a servit pe alții este
problema dumnealui, poate să-i dea la rândul dumnealui în judecată, la Haga de
exemplu, pentru a-și pansa onoarea pierdută, deși politicienii nu au dureri în
onoare, au dureri în cot. Nu înțeleg de ce se vorbește atât de mult despre
rochiile doamnei Carmen Johannis. Nu a făcut cine știe ce, aceasta este de fapt
problema și nu cu ce se îmbracă. Având în vedere că a fost implicată în adopții
internaționale i s-a recomandat probabil să stea departe de orfelinate. Nici de
case de bătrâni nu s-a apropiat, probabil din aceleași motive. Faptul că,
gazetele din România au sugerat la un moment dat intersectarea rețelelor de
adopții cu cele de trafic de organe, o recomandau pe Carmen Johannis doar
pentru excursii internaționale și vizite în unități militare. Ar fi putut și
dumneaei, la fel ca doamna Biden, altă „intelectuală”, să împartă sarmale
soldaților, care nici ei nu fac mare lucru. În privința îmbrăcăminții, doamna
Johannis a ales un designer din România. Nu cred că doamna respectivă era
foarte cunoscută la acea vreme. Poate erau prietene. Sau rude. Rochiile mi se
par simple, modeste, fără despicături până la brâu, nici în partea de sus, nici
în partea de jos, poate că nu respectă lungimea protocolară a mânecii sau a
fustei, dar nu înșală cu mult, și nici nu-și expune lenjeria intimă. La ce se
perindă pe ecranele televizoarelor din România, orice străin s-ar fi așteptat
la vulgaritate. Așa că televiziunile care comentează să-și evalueze mai întâi
lungimea propriilor rochițe. CNA la ce face măsurători? Vulgarității trebuie
însă să-i ceară cineva demisia. Vulgarității textile, vulgarității de text,
vulgarității de discurs, vulgarității implicite, vulgarității corupției,
vulgarității misogine, vulgarității minciunii. Acelea sunt obiectul muncii CNA.
Rochițele i-au adus lui Carmen un nășit de orhidee, singaporezii neștiind că
familia Johannis preferă case. Acum doamna Johannis va trebui să-și mai cumpere
un pervaz. Nu mă interesează nici culorile rochițelor doamnei Johannis. A fost
o vreme, inclusiv în Evul Mediu, când doar regii aveau voie să poarte haine,
țesături violet, mov, albastre. Erau considerate culori împărătești, nobile.
Culorile nu au nicio vină, cei ce le-au dat înțelesuri de care nu aveau nevoie
sunt vinovați. Și-am ajuns la exhibiționism: exhibiționismul țopârlăniei, al
nesimțirii, al parșiveniei fără suporteri. Cine l-a îndemnat sau l-a aprobat pe
Klaus Johannis când a poftit să-și închirieze un avion de maharajah a pus deja
umărul la debarcarea președintelui. Imbecilitate prezidențială mai mare nu s-a
văzut. Cine i-a dat brânci din nemeritatele privilegii nu a făcut-o pentru
vreuna din caprele lui Soroș, ci pentru o căpriță pe care nici măcar Soroș, cu
toata camarila de miliardari metafizici, nu o poate stăpâni, imprevizibila
Diana Șoșoacă. Nu asul din mânecă, ci mâneca decarului. Ce ar fi putut să facă
cuplul prezidențial în Japonia fără a atrage mânia poporului? Recent am
descoperit în online filmulețele unui vlogger român, Cosmin Avram, din Orientul
Îndepărtat. Cosmin Avram ne arată acea parte a Orientului de nemenționat în
ghidurile turistice. Deși Japonia este socotită a fi una dintre cele mai curate
țări din lume, am văzut mizerie pe străzi, sărăcie, barăci pentru săraci,
camere ca niște celule de închisoare, pe străzi înguste și insalubre,
dezinteres emoțional. Japonezul a creat și produs roboți ignorând faptul că îi
vor lua locul de muncă. Roboții prăfuiți, cu mesaje presetate, fără miros de
parfum, prăfuiți, non-empatici, lipsiți de arta conversației, lipsiți de
atingeri și lacrimă au făcut Japonia mai săracă, mai plicticoasă, au
îndepărtat-o de haiku, de poezie. Am aflat din filmulețe că în Japonia există
companii care îi ajută pe japonezi să-și piardă urma. Japonezii nu suportă
starea de ratare, societatea și-au clădit-o doar pe ideea de succes. Cei ce
ratează își schimbă numele, adresa, serviciul!! La fel cei ce nu vor să
plătească pentru divorțuri sau pensii alimentare. Se practică și în țările din
Occident. Pe lângă faptul că infractorii în serie, pentru a nu fi linșați, au
fost protejați prin schimbarea de date, fiind considerați vindecați (pedofili,
violatori, criminali) pe cheltuiala plătitorilor de taxe și în detrimentul lor.
Familia Johannis ar fi putut să-și piardă urma, încercând ceva inedit, poate la
schimb cu o familie de chinezi. Cine știe, din amestecul de chinezi și
japonezi, cu puțină aromă românească, comuniști, capitaliști și
nu-se-știe-ce-iști, s-ar fi putut naște o societate mai justă. Tot în Japonia
se pot închiria neamuri!! Carmen și Klaus Johannis ar fi putut deveni unchiul
și mătușa cuiva, bunici, părinți, verișori. Pe lângă turism ar fi putut face și
niște bani, - că poate n-or avea destui? A vrut familia Johannis să creeze
impresie? Ceva tot le-a reușit, dar poate nu cum se așteptau. În loc de
concluzie, citez din povestirea lui Haruki Murakami „Sărbătorita”/„Birthday
Girl”: „Indiferent de ce-și doresc, indiferent de cât de departe merg, oamenii
nu pot fi decât ei înșiși. Atât.”
2. Despre …
Bâstroe:
15 martie,
ora 18:30. Premierul Ciucă apare pe ecrane, cu zâmbetul îngropat într-o față de
priveghi, și ne spune că acordul scris din partea Ucrainei pentru efectuarea
măsurătorilor de către partea română pe canalul Bâstroe, care trebuia transmis
astăzi, pur și simplu n-a venit. Navele românești așteaptă pregătite să înceapă
treaba. Iar premierul României ne comunică nimic altceva decât că guvernul
ucrainian nu respectă înțelegerea care ar fi fost făcută. De parcă ar fi vorba
de o învoială pe colț de masă, la o bere. La o lună de la bomba patriotică
aruncată de ministrul PSD Grindeanu: „Ucraina draghează ilegal canalul
Bîstroe”, bazată pe nimic, dar aducătoare de voturi, situația
este cam aceeași. Dacă Ucraina nu-și va da acordul pentru
verificări, diplomația română are o mare problemă de prestigiu și
credibilitate. Imaginea va fi că, după ce Austria își bate joc de România în
chestiunea Schengen, și Ucraina face același lucru, că se poate. Eticheta
Schengen-Bâstroe se lipește cu scuipat pe fruntea guvernului Ciuca Bătăilor -
dacă nu s-a lipit deja. Dacă acordul până la urmă vine, se pune întrebarea:
care este scenariul cel mai rău pentru PSDNL (adică, FSN)? Răspunsul este
paradoxal doar la prima vedere: cercetările să nu descopere nimic în neregulă
în ce a făcut Ucraina pe canal. Probabilitatea să fie așa este de luat în
considerare, mai ales că observațiile experților de la Apele Române arată că nu
au apărut variații semnificative ale debitului de apă pe brațele Chilia și Bâstroe,
în comparație cu datele din ultimii ani. În cazul ăsta, nu ne rămâne decât să
inventariem muniția politică electorală trasă de partide la auzul petardei lui
Grindeanu. Ciolacu: „Canalul Bâstroe este una dintre liniile roșii nu numai ale
mele, ci ale României. Delta este sacră”. Ciucă: „Există date și informații că
s-a dragat mai mult decât 3,5 m, cât era agreat”. G. Simion, din barcă,
de pe Bâstroe: „Ucraina fură din noroiul nostru românesc. Este un rapt
teritorial în toată regula. Guvernul vinde țara”. Românosul prim-vice Rareș
Bogdan declară că l-ar da afară pe ministrul de Externe Aurescu. Înaltul
diplomat, la rândul său, nu vrea să pară fraier, așa că răspunde, uluitor, ca
un gurnalist de canal, comparându-l pe Bogdan cu pompa de propagandă rusească
Sputnik. Însuși șeful diplomației, președintele-ciocoi: „Nu cred că în acest
moment este potrivit să atacăm ucrainienii pe baza unor date incerte. Ei nu au
nevoie să fie certați”. Dl. Johannis spune asta pentru că nu-i mai pasă (dacă
i-a păsat vreodată) de părerea românilor despre el, ci de niscai proptele pe la
Bruxelles, pentru o președinție europeană, ceva. Până să fie sondat de români,
canalul Bâstroe a sondat el politica românească. Rezultatul: până la alegerile
din 2024, pescuit de voturi în ape tulburi. Și după.
3. De ce a
declanșat Rareș Bogdan jihadul?
Multă lume
se întreabă ce a fumat europarlamentarul liberal Rareș Bogdan înainte de
celebra emisiune, în care a stârnit jihadul împotriva lui Bogdan Aurescu, „ăla
Mic cu trabucul mare”? În primul rând Rareș Bogdan nu fumează. În al doilea
rând, este neastâmpărat. În weekend, când inițiativele pălesc și
gândurile sunt persecutate de trândăvie, s-a pus nevoie mare să anunțe că
Bogdan Aurescu trebuie remaniat, făcându-l vinovat de eșecul Schengen, de o
diplomație deficitară, de lipsa de idei și de neimplicare. Poate că totul ar fi
pălit, ca salata la înghețul de primăvară, dacă ministrul împricinat n-ar fi
sărit să spună că Rareș Bogdan critică asemenea Radioului rusesc Sputnik. Mai
pe șleau l-a încartiruit în celebra listă neagră a „oamenilor lui Putin.” Asta
este culmea, l-a acuzat pe cel care ar fi renunțat oricând la batistuță și la
machiajul tv pentru a se năpusti asupra tiranului din Kremlin. Parcă îl și
vedeam pe front strigând din tot sufletul: „la atac!” Acum este și el în clubul
select al putiniștilor.
Aurescu a ratat
momentul de aur: În popor se zice: „dacă
tăceai filosof rămâneai.” Ministrul s-a autoflagelat, din prea mare orgoliu.
Știe că nu depinde de voința PNL pentru a mai rămâne în minunatul loc al
gornistului propagandei de război. Că el este la liber impuse, nu la liber
alese. Ciudat este că mai multe voci disparate din PNL au susținut
atacul nefumătorului asupra lui Aurescu. Nepricepuții vieții
politice s-au hazardat în a susține ideea că tocmai s-a organizat un complot
asupra lui Bogdan Aurescu, dar nu este așa. Din toată panoplia de lideri
politici sau din tot arcul guvernamental, n-am auzit pe vreunul să-l înghită pe
omul pus de Johannis să conducă diplomația română. Nefiind susținut de niciun
partid politic, este vulnerabil la orice rotativă guvernamentală. Riscă să
rămână în afara vâltorii, el care nu se poate duce nici la bazin neasistat.
Pe când un Péter
Szijjártó românesc? Sigur că orice asemănare a
lui Bogdan Aurescu, ministrul nostru de externe cu omologul său de la
Budapesta, Péter Szijjártó, este o insultă adusă gândirii libere.
Dacă șeful diplomației maghiare are predicat în orice declarație publică,
românul din Aleea Alexandru vocalizează partitura propagandei. „Ăla Mic cu
Capul Mare” nu duce o politică activă, ci doar una reactivă. Dacă îi urmăriți
discursurile nu vedeți decât un imens plagiat în vorbele sale. Este ca un
tonomat al Bruxelles-ului.
Păi și atunci?
Care este quelque chose-ul furtunii din paharul cu apă? Unii comentatori susțin că, de fapt, Rareș Bogdan a dat semnalul
despărțirii PNL de Klaus Johannis, protectorul lui Bogdan Aurescu.
Europarlamentarul a lovit cu boltă, după principiul bate șaua ca să priceapă
iapa. Dacă secretarul general al PNL a ieșit public pentru a-i
calma pe contestatari, mujahedinii acțiunii de lepădare de Johannis sunt tot
mai apți combatanți. Lideri cu mare experiență politică din PNL știu că
Johannis le este balast și trebuie aruncat din cală, doar că nu pot spune ce
gândesc cu gura mare, pentru că șeful statului încă mai are putere să tragă
firele decorurilor din instituțiile de forță. Guralivii se pot trezi peste
noapte „penali.”! Așa că preferă să lovească prea puternicul cu mantră. În
al doilea rând, situația din PNL nu este deloc roză. Dacă președintele Nicolae
Ciucă este adeptul marilor împăcări, spirtiul vindicativ al unor lideri nu
poate fi domolit. Bătrânii grei din parrtid își dau seama că electoratul
liberal este matur și nu poate fi sedus prin lozinci. Conclavul euro-atlantic
nu scoate fum alb. Porumbeii păcii sunt arestați. Nimeni nu întrevede
normalizarea situației geopolitice și a reîntoarcerii la contextul antebelic.
Frica guvernează ca molia dulapurile neaerisite. Lupii tineri își caută o
identitate nouă. Știu că Johannis îi duce în jos, la fel ca încuscrirea cu PSD.
PNL nu are decât
proiectul politic al Bruxelles-ului și al NATO! Revoluțiile n-au fost făcute niciodată de taciturni și de
plicticoși. Ce îi lipsește Partidului Național Liberal este un proiect național
de genul celui al lui Nehammer „Orizont 2030.” Capitalismul este în
derivă. Norii inflației sărăcesc oamenii. Instabilitatea politică și financiară
stârnesc frici. Și orice responsabil știe că frica nu păzește bostănăria. Jihadul
lui Rareș Bogdan este o acțiune eminamente politică. Încearcă să coaguleze
energiile disipate, în vederea construcției unei noi identități liberale.
Liberalilor le
face cu ochiul curentul suveranist: Mulți s-au
săturat de conformismul politic și administrativ. Curentul suveranist vrea
altceva decât copierea directivelor UE, care - multțumită lui Dumnezeu - nu
sunt obligatorii. Și mai este ceva. Poate că Rareș Bogdan l-ar
vedea ministru de externe pe amicul său Emil Hurezeanu sau că liberalii vor să
cedeze PSD-ului șefia diplomației române, în schimbul a două ministere de
forță. Înainte de a salva Ucraina, trebuie să ne salvăm pe noi.
„Prin noi înșine,” vorba brătieniștilor de condiție.
4. Ciucă
întreabă, Ion înjură:
Dacă
situația ar fi fost roz și lucrurile ar fi mers strună, găselnița
generalului (în rezervă) Nicolae Ciucă ar fi fost simpatică, poate chiar un
semn de modernitate. Am fi zis și noi: Uite, dom’le, cum ne
modernizăm! Ne-am dat dracului că vocea poporului se aude și în ședințele
de guvern. Numai că lucrurile merg prost în toate domeniile. Aducerea lui Ion
în scenă, în loc să stârnească admirație și simpatie, enervează și provoacă o
bășcălie pe termen lung. Consilierul onorific al premierului va fi rapid inclus
în toate bancurile românilor și, alături de Bulă, de Zeroni sau de Radio
Erevan, va face carieră. Niște sfetnici cu cap de nucă l-au împins în această
scenetă. Nicolae Ciucă a fost împins să se folosească de ingeniozitatea unui
colectiv de studenți și profesori pentru a scoate în evidență comunicarea sa cu
poporul. Marketing politic naiv și nimic mai mult. „Te reprezint. Voi fi
prezent în ședințele de guvern în numele tău”. Cum adică? În ședințele de
guvern, premierul apasă pe buton pentru a afla ce zice poporul? Și ce va auzi?
Circ și înjurături peste înjurături, întrerupte de revendicări de pensionari
nefericiți. „Invit românii să intre pe ion.gov.ro. Așa pot învăța să-i
reprezint, ca într-o oglindă, noi suntem Ion”. Caraghioslâc în toată legea!
Lansarea lui Ion nu-i decât o făcătură de propagandă menită a semnala startul
premierului într-o campanie electorală. Nimic mai mult. Găselnița cu Ion a fost
scoasă pe mare grabă și nu arată decât sărăcie de gândire și prefăcătorie
prețioasă. Dacă premierul are nevoie de un robot ca să afle ce gândește
poporul, atunci mai bine demisionează și se duce la popotă sau acasă. Un
premier care nu știe ce vrea populația și care sunt problemele ei și așteaptă
cu urechea la înregistrările de pe robot să vadă ce-i zic compatrioții este
doar un bou fără coarne!! Dacă ar fi fost așa, mai bine îi făceau cadou un
robot încălțat cu bocanci, care, în fiecare săptămână, să-i dea un șut în fund
și să-l trimită prin provincie și prin cartierele bucureștene să afle ce
gândește poporul și ce așteaptă de la guvernanți. Din câte știu, premierul s-a întâlnit
cu diverși oameni grei din agricultură și știe ce-i doare și ce necazuri au. A
vizitat și fabrici românești performante și a aflat de la manageri și
investitori ce corecții sunt necesare în economie. Așadar, nu-l bănuiesc pe
Nicolae Ciucă a fi străin de țară, ca un căprar căzut din Lună. Dimpotrivă! Am
sentimentul că îl apasă doar lipsa de experiență și nu știe cum să le descurce.
Și nici nu are cu cine. Vânătorii de afaceri și de tunuri din PNL numai de
transmis mesajele poporului și de trudit la bunul mers al treburilor nu se
ocupă!
5. Un sondaj la
telefoane ascultate:
La comanda
liberalilor (sic!) apare un sondaj de opinie care dă PSD-ul pe primul loc cu
31% și cîștigător de alegeri dacă ele s-ar desfășura în zilele
următoare. De ce să câștige PSD-ul alegerile parlamentare? Serios, chestia
cu pensiile majorate le-a ieșit ca un praf în ochi, tot demersul lor cu
protecția socială s-a terminat într-un balamuc al cartelelor și încadrărilor că
nu îl mai descurcă nici dracu’! Ce-a făcut PSD-ul să mai lase loc de atâtea
speranțe? Că Marcel Ciolacu a scăldat-o mereu față de Uniunea Europeană, față
de americani, față de Klaus Johannis, față de SRI, față de toți și de toate?
După ce s-a ținut de haina lui Ciucă doar pe rațiunea că țara trebuie
guvernată, acum duce scena politică în situația „ori eu premier, ori alegeri
anticipate!” Ce „prăjituri” a oferit PSD-ul populației din moment ce abia
lucrează la un nou program de guvernare cu care nu poți scoate o frizerie din
faliment? Nu PSD-ul a dat inodorul ministru al Finanțelor, cel care a băgat
țara în groapa Marianelor financiare? Nu PSD-ul a pompat mereu facilități,
protecție, sprijin și nu pe soluțiile lui a crescut numărul bugetarilor? Nu
PSD-ul a umplut ministerele și agențiile cu tot soiul de proști, de ibovnice și
de neamuri, continuând tehnica predecesorilor cu promovări bezmetice?
PSD-ul și Marcel Ciolacu pot câștiga liniștiți. Nu-i concurează liberalii! Doar
că nu înțeleg de ce oamenii încă le-ar acorda voturile? Pe ce bază? Cu ce
argumente? Pentru ce performanțe? Pentru împleticirile verbale ale
președintelui rostite la televiziunile lui Voiculescu și Ghiță? CNN-ul de
Dâmbovița face campanie la cine plătește, dar mai ales pe partea PSD-ului,
frate de sânge și de vicii. Și mai mare surpriză în sondajul apărut este
procentul avansat ca rezultat al opțiunilor alegătorilor chestionați telefonic
pentru PNL. Probabil că unele procente vin de și de la comandarea (plătirea)
sondajului.
Sondaj! Cine
ar câștiga duminică alegerile? Cică românii care s-ar prezenta duminica viitoare la vot ar
susține PNL-ul în procent de 22,3%! Gogoașă ieftină la chioșcul din gară. Nu
cred asemenea cifre nici să mă tai! Pentru ce ar mai pune cetățeanul o ștampilă
pe săgeata din căsuța cu PNL? Pentru că unii liberali știu să citească, au
firme cu profit umflat și apar la televizor îmbrăcați la costum și cravată? De
ce să mai votezi PNL-ul după guvernarea chinuită și după toată relația de
slugărnicie cu Klaus Johannis? Că președintele a închiriat un avion cu un
living zburător și luxos, ca la Cotroceni? Să ne mai arate și un iaht cu
piscină, și o vilă cu heliport și gata, populația ar mai mai da un 10 procente
în plus PNL, asta așa ca să răsplătească educație comercială și popularizarea
bogăției și a banilor căcălău făcuți din contracte și jonglerii! Insist!
De ce 23% din alegători să voteze duminica viitoare PNL-ul când duminica
trecută viața compatrioților noștri era fără bani și fără orizont? Pentru că
PNL-ul ne-a dat-o pe Alina Gorghiu (pușculița cu valorile lui Lucian Isar) pe
post de curea de transmisie între partid și Cotroceni? Pentru că Rareș Bogdan
orăcăie în funcție de comenzile primite și se învârte ca un titirez între SRI,
șmecherii, bancă, Italia și intră prin telefon la televiziunile din țară? Cu
cine să ne scoată PNL-ul din șanț dacă sub comanda unui președinte sas și a
unui general ne-a băgat în groapă!? Citesc o știre care circulă pe
ici și pe colo. Cică PSD-ul și PNL-ul s-ar înfrăți într-o nouă alianță de tip
USL ca să lupte împotriva unui nou dușman! Cică pericolul reprezentat de
ascensiunea AUR ar fi periculos pentru țară și pentru Europa! Dar ei, liberalii
și social-democrații, nu sunt un pericol!? Sincer, nu cred că o să
avem de-a face cu un nou USL! Oricât ar fi de financiar fomiști și unii și
alții, peneliștii și social-democrații tot nu sunt dispuși să renunțe la
jumătate din cozonacul puterii. Decât să riște o opoziție fără bilete de tramvai
și de avion, mai bine împart profitul la doi și spun că luptă împotriva
extremismului!!
6. Nu Putin este
de vină!
Prăbușirea Euroins este doar unul dintre episoadele serialului fluviu despre
dezintegrarea statului român. Chiar în acest domeniu al asigurărilor este al patrulea faliment din 2015, după Carpatica, Astra și City Insurance. La un asemenea
bilanț, în mod evident, ai o problemă de sistem la instituția cu angajați
plătiți regește tocmai pentru a nu exista probleme de sistem. Trei dintre
asigurătorii prăbușiți erau lideri de piață. Ultimele două mari falimente
au avut loc în mandatul aceluiași președinte ASF, plătit lunar cu peste 60 de
mii de lei. ASF s-a acoperit cu amenzile date Euroins și consideră
că și-a făcut datoria. De aici două categorii de victime. Pe de-o parte, toți
șoferii ale căror polițe se vor scumpi spectaculos, ca după falimentul City.
Mai ales cei tineri, cei mai disponibili să plece din țară. Pe de altă parte,
nu atât cei cu polițe RCA Euroins, cât cei care vor fi păgubiți de șoferi cu
polițe RCA Euroins. Ce face statul? În loc să vadă ce nu este în regulă și să
ia măsuri pentru corectarea pieței, etatitzează. Statul disfuncțional va arunca o companie
pe piața asigurărilor RCA care va acționa
ca inhibitoriu pentru dezvoltare și concurență, de care chiar ministrul
Finanțelor spune că este nevoie. Și nu este vorba doar despre piață
asigurărilor. Oriunde te uiți, statul român se destramă, atât ca eficiență, cât
și ca autoritate. Scapă infractori pe bandă rulantă după decizia CCR
privind prescripția, pentru că din 2018 până
în 2022, adică între
cele două decizii pe această temă ale Curții Constituționale, - nici măcar
nu mai contează dacă justificate sau nu, cât timp sunt general obligatorii -,
niciun partid, niciun parlament, niciun guvern, niciun ministru al Justiției nu
a găsit cu cale să procedeze la o intervenție de urgență. Niciun sistem public
nu funcționează măcar mulțumitor, aproape nu există reglementare care să nu
aibă nevoie de modificări pentru că este greșit redactată. Și nu este
vorba doar despre ceea ce numim generic hoție, adică abuz și corupție, este
vorba și despre multă nesimțire, dar și multă incompetență a clienților
politici promovați fără niciun argument profesional în poziții cheie, unde se
comportă ca maimuța cu briciul în mâna. Nimeni nu își asumă însă nimic! Pentru
toate nenorocirile vina este dată fie pe război, fie pe reglementările
europene, PNRR-ul care nu lasă românii să trăiască mai bine. Nimeni nu spune că
inflația din România are în primul rând cauze structurale, interne, care vin cu
mult dinaintea războiului care doar le-a acutizat. Că nu poți avea energie
ieftină dacă nu investești în producția de energie. Că nu poți evita inflația
dacă arunci cu bani în tot felul de găuri negre. Că imporți inflație dacă nu
stimulezi dezvoltarea producției interne. Nimeni nu spune că pensiile nu cresc
pentru că baza contributorilor la bugetul asigurărilor sociale a scăzut
inclusiv din cauza alungării românilor unde văd cu ochii. Dar și pentru că, în
pofida taxării prin inflație, bugetul tot în deficit major este, că de
aceea am ajuns la o datorie publică la nivelul unei jumătăți din PIB. Nu beneficiem de toate avantajele UE, inclusiv Schengen
sau despăgubiri la nivelul celor posibile pentru
fermierii români, nu pentru că Bruxelles-ul este
rău și are ceva cu noi, ci pentru că liderii noștri sunt incapabili să
valorifice aceste șanse. Așa cum sunt pe cale să rateze și PNRR pentru că nu
sunt capabili să facă reformele asumate. După cum explica fostul comisar Corina
Crețu, din cele 80 de miliarde de euro pe care le are la dispoziție în
total, România a fost în stare să folosească doar 150 de milioane, pentru
casele de marcat electronice. Pentru că habar nu are ce să facă pe fond,
politicul inventează dușmani cu care să mute atenția și pe care să mute
răspunderea: UE care ne umilește, Kievul care ne omoară Delta, oculta mondială
care ne vrea săraci. Singurii care ne umilesc, ne ucid potențialul,
inclusiv Delta, și ne sărăcesc sunt politicienii noștri! Loviți din
toate părțile, fără a mai putea avea încredere în vreo instituție publică,
manipulați cu vinovați închipuiți, românii se refugiază în furie suveranistă și
antisistem, în teoriile conspirației, în frustrare. Este mâna propagandei lui
Putin în aceste trasformări? Nu cred că este nevoie de ea, cu mult mai
eficientă este clasa politică, cea care a adus România în poziția unui stat
abandonat și românii în poziția unor oameni pe cont propriu. Nu Putin
umflă AUR și eurosepticismul. Nu Putin ne pune pe contrasensul Europei. AUR,
suveranismul, euroscepticismul cresc pentru că suntem un popor cu totul
abandonat, furios, frustrat, mințit și îngrozitor de obosit de sportul extrem
care este viața de zi cu zi. Un popor pentru care cel mai mare dușman este
propriul stat.
6. ORDONANȚA 13 REDIVIVUS!
Monumentala tâmpenie politică a pragului de 250 de mii de lei
pentru abuzul în serviciu a devenit un cartof
fierbinte care zboară dintr-o mână în alta până ori se răcește, ori pârlește pe
cineva. Deocamdată pare că se califică la pârlire ministrul Predoiu, pe care
„centrele imaculate” ale celor trei partide aruncă decontul. Personal, nu cred că dl. Predoiu l-a propus, ar însemna
să-și fi pierdut complet instinctele în raport cu Bruxelles-ul și să nu fi
anticipat reacția de acolo. Dar faptul că l-a asumat cuminte nu este cu nimic mai
bun, la fel cum nu este nici faptul că nu a stabilit un prag atunci când a
trimis proiectul spre aprobarea Guvernului și apoi în Parlament. Ironic este că
în povestea asta PSD și-a compromis și singurul candidat mai cu ștaif pentru
Ministerul Justiției, dacă ar fi să-l ia. Pe dl. Cazanciuc, unul dintre
inițiatorii formali ai amendamentului „250 de mii”. Ceea ce nu spune nimeni
este că, indiferent cine a făcut propunerea, vina este a celui care decide.
Deci, pentru pragul nerușinat de 250 de mii de lei, vina aparține
celor trei lideri ai coaliției din conclavul de la Vila Lac. Plus cel de-a
patrulea, vânătorul de elefanți. Unde a fost dl. Johannis când elefantul cel
mare și gras intra pe ușa din față a Palatului Parlamentului? Alegea avionul
pentru viitorul sejur exotic? Unde este președintele măcar acum, când
coaliția și partidul domniei sale se comportă ca niște găini fără cap în
căutarea unui vinovat și scot de urechi din joben alt prag? Dincolo de jalnicul spectacol politic, tema pragului
pentru abuzul în serviciu este una reală și care trebuie clarificată. CCR a
stabilit prin Decizia 392/2017 că el trebuie să existe. Că este bine, că este rău, rămâne
încă de discutat. Cert este că, dacă nu va fi introdus, ne putem trezi la un
moment dat în aceeași situație în care am fost cu prescripția. Dar cât să fie
el? Aici a fost prima mare mizerie a deciziei de conclav, dar și a soluției
corectoare pregătită pentru Camera Deputaților. Nici 250 de mii de lei, nici 9
mii de ei nu au nicio explicație fundamentată, solidă, profesionistă. Ministrul Predoiu admite că nu au existat
repere, deci arbitrariul, pentru că nici CCR , nici
Comisia de la Veneția, nici sistemul judiciar nu ar fi oferit așa ceva. Nu era
treaba lor. Este treaba politicului, reprezentat de minister, să caute
criteriile aplicabile. Ele pot fi multe și am să dau și exemple cu care sunt,
și exemple cu care nu sunt de acord. O propunere ar fi ca pragul să fie
apropiat de nivelul cheltuielilor făcute de stat pentru un caz de abuz în
serviciu de la deschiderea dosarului până la condamnare. Adică un raport
cost/beneficiu. Până unde prejudiciul este mai mic decât costul, să fie
contravenție și banii să fie recuperați fără proces penal. Nu sunt adeptul
acestui sistem, inclusiv pentru că în timp costul procesului este variabil, dar
este o variantă. Altă variantă este raportarea la un număr de salarii minime
brute pe economie. Ministrul a menționat ceva despre pragurile din cazul
evaziunii fiscale. Sau un prag foarte scăzut, simbolic, pentru a stăvili un
fenomen, nu infracționalitate sporadică, varianta a cărei adept sunt. Pentru că
nu este vorba doar despre prejudiciu, ci și despre raportare la extensia
cazuisticii și la încercarea de descurajare. Pot fi și alte variante, esențial
este ca un reper să existe, să-l găsească asimilații cu salarii și pensii de
magistrați din Ministerul Justiției, și orice sumă ar fi avansată, ea să
poată fi argumentată și fundamentată, nu scoasă dintr-un joben sau un plic.
Deocamdată văd un singur reper aplicabil, dar unul pervers: 250 de mii este foarte puțin sub pragul până
la care sunt permise achizițiile directe, fară licitație publică. Sunt și niște dosare care ar intra binișor sub acest
prag, ale dn.-ilor Chesnoiu și Alexa, de exemplu. A
doua chestiune esențială este ca pragul și reperul care îl fundamentează să fie
transparente, supuse dezbaterii publice. Ceea ce au făcut cu acest amendament a
fost o combinație de nerușinare și prostie distilate. Discuții secrete la ceas
de seară în cerc ultra-restrâns, praguri fără paternitate certă trimise cu
porumbelul călător, amendamente trântite direct în plen și votate cu turma.
Care este diferența faţă de Dragnea? Da, sondajele îți arată că
aderența la tema Justiției este scăzută, din multe motive, dar știi că
Bruxelles-ul a rămas cu ochii pe tine (cel mai bine știe chiar dl. Predoiu și,
de aceea, am dubii că propunerea i-a aparținut sau doar i-a fost pusă în
brațe). Vigilența este cu atât mai mare cu cât, absolut nemeritat și
circumstanțial, a fost ridicat MCV. Dacă Bruxelles-ul a învățat ceva despre
România este că liderii ei sunt niște adevărați golani pe al căror cuvânt nu te
poți baza. Dacă nu ai mâna pe portofel și ochii pe ei, în orice clipă de
neatenție te poți trezi cu o găinărie. Deci era greu spre imposibil ca o
asemenea porcărie să treacă pe sub nivelul radarului CE. Cu atât mai mult cu
cât o ai și pe LCK la EPPO, gata oricând să dea alarma, cum s-a întâmplat
și cu avertizorul de integritate. De
remarcat, în treacăt, că noul șef al DNA, Voineag, și noul sef al
PICCJ, Florența, scoși și ei dintr-un plic, nu au
avut nimic de comentat despre pragul de 250 de mii de lei. Doar nu era vorba de
un plagiat prescris de 14 ani. Nu am nicio îndoială că reacțiile CE informale
au existat încă de marți, poate miercuri, însă joi a venit și un avertisment la vedere. Și de teama lor au făcut pasul înapoi, dar în același
stil netransparent, ca hoții prinși cu mâna în geantă.
Reacția lui Rareș
Bogdan: Prim-vicepreşedintele PNL
Rareş Bogdan afirmă că „reinventarea” OUG 13 cu concursul liberalilor este o
„mizerie fără seamăn”, iar pragul de 9.000 de lei propus pentru dezincriminarea
abuzului în serviciu este „nesimţit de mare”. Totodată Bogdan critică și
decizia Curții Constituționale care a introdus obligativitatea unui prag „la
HOȚIE, un prag ce urmează a fi stabilit in Parlament. Tare! Excepțional. Ca la
noi, la nimenea.” Postarea integrală a lui Rareș Bogdan pe Facebook: „Ieri a
fost cea mai RUȘINOASĂ zi de când am intrat în nenorocita asta de politică, în
urmă cu 4 ani. Nu credeam că voi trăi să văd cum OUG 13 este reinventată cu
concursul propriului meu partid, PNL. O mizerie fără seamăn! Culmea e că
principalii promotori și inițiatori din cadrul Coaliției de Guvernare stau
pitiți și tac ticălos. Unii au inițiat si au insistat pe inițiere, alții au
tăcut maiestuos si de neînțeles, doar ca sa fie linișteee!!!!! Să o ia naiba de
liniște! Vom muri politic în liniște, dacă continuăm așa! Unii au scris, iar
soldățeii de teracotă au executat. Răul a fost făcut. La Bruxelles s-au aprins
beculețele roșii, din nou. Societatea Civilă și Presa au reacționat nervos și
corect, înspăimântați pe bună dreptate. Un partid, plus un plecat din acel
partid au fost readuși pe teren pe o temă preferată, singura în care sunt
antrenați să combată. Toate acestea cu un popor destul de mimetic, care
privește de câteva zile bune la ce se întâmplă în Israel și în Franța. Moment
perfect! Aștept în continuare să scoată capul de la cutie adevărații promotori
si inițiatori, să își ceară scuze sau pur și simplu să își explice demersul. Și
încă ceva: pentru un om de rând, simplu, cu resurse modeste de existență,
pragul de 9000 lei este mare! Foarte mare. Nesimțit de mare. Adică abuzul care
produce o pagubă de 8999 lei nu mai este abuz? Faptul ca CCR se dovedește încă
o dată ticăloasă nu mai este o surpriză pentru nimeni. De două ori a anulat
demersul tăierii pensiilor speciale în 2020, cu largul concurs al Avocatului
Poporului, apoi a introdus obligativitatea unui prag la HOȚIE, un prag ce
urmează a fi stabilit in Parlament. Tare! Excepțional. Ca la noi, la nimenea.”
7. NESIMȚIREA TOTALĂ A
PREȘEDINTELUI!
A greși este omenește, a persevera
este diabolic. Turneul în Japonia și Singapore al cuplului prezidențial, în
urma cu câteva săptămâni, a creat scandalul avionului faraonic închiriat în acest scop. Să zicem că ar exista pe undeva o justificare pentru care
un șef de stat să nu călătorească cu o cursă de linie, mai ales dacă ea
presupune și schimburi de avioane. Să admitem că în anumite situații, pentru
curse foarte lungi, pentru turnee, se justifica, inclusiv din rațiuni de
securitate, închirierea unei aeronave. Dar nimic nu justifică închirierea unei
aeronave de un lux orbitor, demnă de un oligarh, nu de președintele unei țări
cu important deficit bugetar și cu multe categorii sociale în sărăcie sau prag
de sărăcie. Sigur că banii cheltuiți pe închirierea unei aeronave nu ar rezolva
aceste probleme, dar ar fi un semnal. Pe de-o parte, un semnal de respect și
empatie către cei necăjiți, pe de altă parte, un semnal de reținere către
aparatul bugetar. Un semnal important cu atât mai mult cu cât dezmățul bugetar
este la cote extrem de înalte, începând cu supradimensionarea aparatului
administrației centrale, ajuns la cele mai înalte cote din ultimii 30 de ani.
Ceea ce nu poate avea sub nicio formă o justificare însă este refuzul
Administrației prezidențiale de a comunica la ce nivel s-au ridicat costurile
închirierii avionului oligarhic. Există doar estimări ale celor care se pricep,
sume între 300 și 500 de mii de euro. Fapt este că instituția care ar trebui să
fie modelul de funcționare a statului român, inclusiv sub aspectul
transparenței, refuză obstinat să clarifice o cheltuială din bani publici. Este
absolut inadmisibil și ridică, desigur, o întrebare legitimă despre motivele
acestui secret. Să fie suma chiar mai mare decât estimările? Dacă este o
cheltuială rezonabila și justificată, ce este secret? Reacția publică în
privința turneului asiatic a fost foarte proastă și ea ar fi trebuit să-l pună
pe gânduri pe președinte. O minimă dovadă de bun simţ prezidențial ar fi fost
să nu repete fapta. Dar ce face președintele Johannis? Pleacă într-un nou
turneu, sud-american de această dată, destul de discutabil sub aspectul obiectivelor și eficienței diplomatice, dar în
mod cert extrem de profitabil din punct de vedere turistic, cu același avion și în aceleași condiții de secretizare a
costurilor. În opinia
mea, aceasta este însăși definiția nerușinării. V-ați enervat? M-ați criticat?
Luați-o din nou peste ochi! Pentru că pot, pentru că îmi permit orice,
fraierilor care m-ați votat și acum trebuie să-mi suportați toate mofturile de
parvenit. Această repetare a faptei îi răpește președintelui orice
șansă de a-l considera în eroare, victima unei echipe care a ales fără știrea
sa. Dacă era așa, după primul incident, ar fi dispus clar o schimbare de
strategie și ar fi avut grijă ca al doilea turneu să fie în condiții decente de
călătorie. D.-lui Johannis nu-i mai pasă însă de nimic în afară de propriul
confort și propriile beneficii, în afară de mulgerea până la ultima picătură a
privilegiilor și oportunităților acestui final de mandat. Ruptura d.-lui
Johannis de poporul care l-a votat este absolute totală. România nu a fost norocoasă
în privința președinților. Niciunul nu a fost până la capăt la înălțimea
așteptărilor și încrederii investite în el. Dar parcă niciunul, nici măcar Ion
Iliescu, nu a fost atât de sfidător cu poporul votant. Niciunul nu a simțit
nevoia să scoată limba și să ridice degetul mijlociu cu fiecare ocazie. Undeva
mai era o reținere, mai ales față de propriii alegători, o urmă dacă nu de
respect și decență, măcar de abilitate și inteligență politică. Domnul Johannis
nu are așa ceva. Dar vina nu este doar a lui. Instituția suspendării
președintelui și trimiterea lui la votul poporului este făcută tocmai pentru ca
memoria dependenței de electorat să fie vie. Doar că nevolnica majoritate
parlamentară care ar putea să-l țină în șah pe președinte nu este cu mult diferită
de el. Și, de fapt, nu visează decât să aibă aceleași privilegii pe care să le
folosească la fel de discreționar. Ca dovadă, toată discuția despre imensul
abuz comis prin închirierea în condiții de secret total a avionului faraonic
s-a redus la nevoia de a cumpăra un avion prezidențial!
8. ACTUALITĂȚI:
1. Vin vremuri grele!
Execuția
bugetară prevestește vremuri grele pentru români. „Ne așteaptă taxe mai mari în
2023. Economia încetinește semnificativ.” Execuția bugetară după primele trei
luni din an indică o încetinire a economiei, dar și o scădere semnificativă a
încasărilor Scăderea puternică a încasărilor la bugetul de stat, asociată cu o
creștere a cheltuielilor publice, ce au dus deja la un deficit bugetar de 1,5%
din PIB după doar primele trei luni din an, ar putea obliga Executivul la
creșterea taxelor și impozitelor pentru firme și populație, sunt de părere
analiștii financiari. Ministerul Finanțelor Publice a publicat datele privind
execuția bugetară după primele trei luni din an. Sunt primele date oficiale ce
vin de la MFP după ce ministrul Adrian Câciu a anunțat „gaura bugetară de 20 de miliarde” ce a determinat discuțiile din cadrul coaliției pentru
reducerea cheltuielilor publice și chiar majorarea unor impozite și taxe pentru
firme și populație. Datele de la Ministerul Finanțelor arată că pe partea de
venituri, veniturile fiscale au crescut cu doar 7,9% față de începutul anului
2022, un procent mult sub rata inflației și, mult mai grav, mult sub procentul
de creștere a cheltuielilor publice, acolo unde creșterea a fost de 14,3%! MF
subliniază în analiza publicată odată cu execuția bugetară că, față de anul
2022, veniturile bugetului general consolidat au crescut în termeni nominali cu
9,7%, iar ca procent în PIB s-au redus cu 0,3 puncte procentuale la 7,1% din
PIB. Veniturile din economia internă, fără fondurile UE, au crescut cu 9,6%
(6,6% din PIB), totuși, indicatorul cel mai important, veniturile
fiscale „au însumat 57,64 miliarde lei și s-au realizat în proporție de
93%. Acestea au reprezentat 3,6% din PIB, fiind cu 7,9% mai mari comparativ cu
încasările primului trimestru al anului 2022”. Cea mai importantă scădere în
ceea ce privește sursele de venit o reprezintă încasările din impozitul pe
profit, în scădere față de anul precedent cu 43,9% (!) (-0,44 miliarde lei),
unde gradul de realizare față de ținta stabilită a fost de 50%. Ministerul
Finanțelor spune că această scădere majoră se datorează modificării termenului
legal de plată a impozitului și de depunere a declarației anuale privind
impozitul pe profit aferent anului fiscal 2022 de până la data de 25 iunie, dar
și din cauza instituirii măsurii prin care operatorii economici au redirecționat
din impozitul pe profit suma de 0,18 miliarde lei pentru efectuarea de
sponsorizări și/sau acte de mecenat sau acordarea de burse private. Pe de altă
parte au fost înregistrate scăderi și în ceea ce privește impozitele pe venit
și câștigurile din capital (-11,1%), dar și în ceea ce privește veniturile din
accize (-2,2%) și impozitele pe bunuri și servicii (-8%). „Volumul cifrei
de afaceri din comerțul cu amănuntul (cu excepția comerțului cu autovehicule și
motociclete), serie brută, în perioada 1.I-28.II.2023, comparativ cu perioada
1.I-28.II.2022, a înregistrat o creștere, pe ansamblu, cu 3,9%, datorită
creșterilor vânzărilor de produse alimentare, băuturi și tutun (+5,9%) și
vânzărilor de produse nealimentare (+5,4%). Comerțul cu amănuntul al carburanților
pentru autovehicule în magazine specializate a scăzut cu 2,7%”, se mai arată în
comunicatul Ministerului Finanțelor.
Dovadă că
economia încetinește: Economiștii sunt de părere că
aceste cifre ne arată o încetinire clară a economiei, încetinire începută încă din a doua jumătate a anului trecut.
Scăderea veniturilor bugetare vine și în contextul încetinirii ratei de
creștere a inflației, proces ce a favorizat și o creștere a cheltuielilor. Ca
imagine de ansamblu, vedem cum cheltuielile publice cresc mult mai repede decât
veniturile publice. Trendul pe care l-am văzut de la începutul anului se
menține. Avem creșterea veniturilor fiscale cu 8% - ne uităm la acest capitol
pentru că statul va contabiliza venituri în creștere în perioada următoare și
anul următor din fonduri europene. Ritmurile datorate infuziei de
fonduri europene sunt cam aceleași, pe partea de cheltuieli și venituri. Și
atunci, ceea ce contează sunt veniturile fiscale. În vreme ce acestea au
crescut cu doar 8%, cheltuielile au crescut cu 14%. Pe măsură ce ritmul de
creștere al PIB-ului încetinește, pe măsură ce inflația se domolește, statul nu
mai are puterea de a colecta taxe în ritmul în care a făcut-o anul trecut.
2. Imposibila
reformă teritorială:
Ideea
reformei administrativ-teritoriale, o necesitate veche de 30 de ani pentru
dezvoltarea României, nu are nicio șansă. O știu partidele politice,
administrația, serviciile secrete și baronimea. Doar mediul de afaceri,
exasperat de birocrație și de cheltuirea aiuristică a banului public, mai speră
într-o minune. Dar chiar și așa, te întrebi din ce cotloane (Camera de Comerț, fost imperiu al lui Vlasov- Păcănele, condusă acum de
traseistul Mihai Daraban, nu este chiar cea mai credibilă instituție) răsare
sistematic inițiativa, cu atât mai mult acum, când anul electoral se apropie cu
pași repezi. Pur și simplu nu face sens decât dacă cineva cu epoleți vrea să
acapareze dezbaterea publică, lansând un subiect mort din fașă. Dezbaterea pe
această temă este o culme a ipocriziei, tocmai pentru că reforma este atât de
necesară, aproape obligatorie, cum au arătat diversele studii făcute în acești
ani, dar nimeni nu o vrea. Își poate imagina oare cineva întreg la cap că PSD,
PNL sau UDMR vor da din mână găina cu ouă de aur în prag de alegeri locale? Păi
pe cine se bazează partidele mari ca să scoată oamenii la vot, să le facă
propagandă cu „mărețe realizări” și viitorul luminos, dacă nu pe baroni,
primari, consilieri locali și județeni, pe familiile și prietenii acestora, o
întreagă clientelă de partid care își trage seva exact din actualul sistem
politico-administrativ. Mii de oameni se hrănesc din el și dau parandărăt la
partide voturi, comisioane și sponsorizări. Nu mai departe de luna septembrie
2022, Parlamentul a votat mărirea salariilor în administrația publică locală,
iar pensiile speciale pentru primari așteaptă după colț să treacă valul cu
cerințele Comisiei Europene pentru PNRR. Își imaginează cineva că
toți aceștia vor renunța de bunăvoie și fără scandal la privilegii? Să fim
serioși! Fără acest sistem, PSD nu ar fi stăpânit țara atâta amar de ani și
PNL/PDL ar fi dispărut cu certitudine din panoplia „partidelor tradiționale”. O
Românie cu doar 15 județe în loc de 41, cu 12% dintre comune și jumătate dintre
orașe dispărute, ar însemna apocalipsa pentru marile partide care funcționează
pe modelul rețelelor locale, dependenței de clienții politici. O analiză realizată de g4media pe cele 3.189 de unități administrativ-teritoriale
din România arată că din cele 318 orașe din România, doar 170 au mai mult de
10.000 de locuitori (53,50%), în timp ce din cele 2.862 de comune, doar 12,40%
se încadrează între 5.000 și 10.000 de locuitori. În România sunt 375 de
comune cu o populație sub 1.500 de locuitori, peste jumătate din localități au
sub 3.000 de locuitori, iar 75% au sub 5.000. Mai mult, există trei județe -
Tulcea, Brăila și Mehedinți - care ar rămâne cu un singur oraș, reședința de
județ, iar 38 de orașe nu ar putea aspira nici măcar la statutul de comună. Ca să
nu mai vorbim de acele sate rămase aproape pustii, populate de doar câteva zeci
de oameni, și aceia bătrâni. Asta este realitatea, una tristă, cunoscută de
toți decidenții politici nu de ieri, de azi și despre care vorbesc demagogic
atunci când vor să arate că n-au somn de grija țărișoarei. Toți știu că reforma
administrativ-teritorială este esențială pentru dezvoltarea României, că ar
debloca miliarde de euro prin scăderea birocrației și micșorarea pe verticală a
numărului direcțiilor de soiul așa-ziselor deconcentrate. Știu că ea ar duce la
scăderea taxelor, ar elibera mii de angajați de la stat care ar putea lua
drumul privatului, în lipsă acută de forță de muncă. Eficiența reformei
administrative este dincolo de orice dubiu, dar tocmai de aceea nu are șanse.
Să ne amintim de încercarea din 2011 a lui Traian Băsescu de a face reforma
teritorială - în loc de 40 de județe rămâneau 8 - un eșec răsunător datorat
opoziției baronilor PDL. „Gigi și Nelu” (Gheorghe Ștefan și Ioan Oltean) s-au
opus, mărturisea atunci Băsescu. Dacă o mână de fier precum Băsescu nu i-a
putut convinge, vă dați seama cam care sunt șansele unora precum Ciucă,
Ciolacu, ei înșiși un soi de baroni. Cu reorganizarea, dar în sens invers, a
mai cochetat și Victor Ponta în 2013 - nu desființa județele, dar înființa 8
regiuni - ceea ce nu făcea decât să mărească birocrația și clientelimea. Anul
trecut, Coaliția a scos pe țeavă un proiect de lege prin care se puteau înființa voluntar consorții formate
din mai multe localități învecinate. De fapt, afară era vopsit gradul, iar
înăuntru se plimba agale leopardul fără dinți al așa-zisei reforme
administrative. Dacă este vreo reformă de-a dreptul imposibilă în România,
aceasta este cea administrativ-teritorială, actualii politicieni nu vor avea
suficient curaj nici acum, cu doar un an înainte de locale, nici după 2024 să
miște fie și un centimetru în direcția asta. Este simplu: și-ar tăia craca de
sub picioare. Într-o situație relativ asemănătoare sunt mai toate reformele din
România, chiar dacă s-a mai încercat câte ceva în Educație, Sănătate, Justiție
etc., în final au fost un eșec. De ce? Clasa politică, indiferent de
coloratură, judecă exclusiv prin prisma intereselor pe termen scurt, al
calculelor electorale și financiare. Interesul public, dezvoltarea țării sunt
ultimele găini de la Aprozar, cum se spunea pe vremea Împușcatului. Chiar dacă
Aprozarele s-au desființat, mentalitatea, fricile și interesele oculte sunt
aceleași. Să nu ne facem iluzii, șansele să se schimbe ceva fundamental în
următorii ani sunt extrem de reduse. PSD și PNL se pregătesc pentru marele
blat, nu știm cum va arăta el, dacă va presupune susținerea reciprocă a
candidaților în marile orașe sau a celui la prezidențiale. Ceea ce știm cu
certitudine este că vor să-și împartă țara pentru următorul ciclu electoral,
iar asta înseamnă stagnare. Nu vor și nu pot mai mult!
3. Liberalii (în
fapt pedeliștii mascați în liberali) își sapă groapa!
PNL
plătește din greu alianța cu PSD, a cărui slugă umilă a ajuns, precum și
îndelungata abdicare de la valorile liberale și subordonarea partidului
tătucului de la Cotroceni. Coaliția de la putere intră în anul alegerilor cu un
imens bagaj negativ la capitolele esențiale în funcție de care electoratul își
dă, de regulă, votul. Scandalurile sunt atât de multe și se țin lanț, încât
este de mirare cum de PNL și PSD au reușit până acum să iasă basma curată. Este
greu de înțeles pe ce se bazează cele două partide, care domină fără drept de
apel scena politică, atunci când pun pe agendă subiecte cu un potențial
exploziv garantat, cum sunt refuzul de a da curs cerințelor Comisiei Europene
în ce privește pensiile speciale și OUG 13, ca să dăm ca exemplu doar ultimele
două tărășenii. Sunt oare PNL și PSD prea sigure pe ele, având convingerea că
nu există alternativă la formula pe care o reprezintă și că vremea protestelor
care le pot pune sub semnul întrebării succesul electoral, așa cum li s-a
întâmplat lui Ponta și Dragnea, a trecut? Probabil. Mizează pe dezinformare,
dominație mediatică, apatie, ascensiunea suveranismului și naționalismului? Cu
certitudine. Coaliția USL 2.0 are însă toate șansele să facă exact aceeași
greșeală ca surata ei de acum câțiva ani: întinde coarda, crezând că memoria
socială s-a șters. Ignoră puterea negativă a emoțiilor, pune, iarăși, în
ecuație privilegiile unora față de nevoile celor mulți. Cum altfel se poate
explica scoaterea de la naftalină a infamei OUG 13? Socoteala politrucilor de
rang înalt a fost cât se poate de simplă și de veche: toți cei care pot aduce
voturi la alegeri trebuie să primească semnalul că puterea îi sprijină și îi va
sprijini să‑și umple buzunarele fără să mai privească peste umăr cu teama că
vor fi călcați de procurori. Cu o elementară lipsă de intuiție politică, USL
2.0 a aruncat pe piață o enormă sfidare, apăsând butoanele revoltei, cele
care i-au adus lui Dragnea o înfrângere usturătoare, pe care și-a consumat-o
parte la pușcărie, parte, mai nou, prezentând rețete culinare (nu de spălare a
banilor) în direct. Butoanele revoltei, contrar socotelilor Coaliției, au
funcționat și acum, desigur, nu prin proteste, ca în 2017, ci prin poziționări
ferme ale societății civile. Și ale Bruxelles-ului, ceea ce a luat pe
nepregătite puterea de la București, care a crezut că ridicarea MCV este
echivalentă cu ieșirea de sub radar și o undă verde dată corupției. După
izbucnirea scandalului, mai marii Coaliției au cedat (pragul a fost scăzut, tot
din pix, la 9.000 de lei) și au găsit și țapul ispășitor: Cătălin Predoiu,
șoricelul cu un caracter cât bobul de mazăre, care nu a cutezat să pună în
proiect un prag valoric la abuzul în serviciu, deși știa prea bine că CCR
impunea asta, dar care l-a propus în spatele ușilor închise. Dar Predoiu
efectiv nu contează în ecuație, ci faptul că PNL și PSD și-au dat mâna într-o
infamie și că așa vor face mereu atunci când interesele le-o vor cere! Mai
mult, însuși președintele Johannis le-a dat binecuvântarea: „Sunt mulțumit de
funcționarea Coaliției”. Fostul căutător de „elefanți” tropăind prin guvern,
acolo unde PSD emana OUG 13, nu a suflat nicio vorbuliță despre pragul de
50.000 de euro pentru abuzul în serviciu, fabricat acum de PSD & PNL, în loc
să le dea cu capul de el. Cât privește pensiile speciale, aici lucrurile sunt
clare de mai mult timp: Coaliția se încăpățânează să nu îndeplinească cerințele
Comisiei Europene pentru reforma pensiilor speciale: contributivitate și
sustenabilitate, riscând trei miliarde de euro din PNRR pentru a satisface
niște categorii socio-profesionale de ale căror privilegii nu vor să se atingă.
Motivul? Politicienii înșiși, cum este premierul Ciucă, dar și mulți alții,
profită de pensiile speciale ale militarilor, iar magistrații este bine să fie
ținuți dependenți de stat și de politic, cu ciocul mic și simbolica balanță
înclinată în partea care trebuie, căci, nu-i așa?, o justiție independentă este
ultimul deziderat. „Depopularea” instituțiilor este o altă gogoriță: în 2015
când a avut loc o plecare (pensionare) masivă din armată și alte instituții de
forță, nu s-a prăbușit nici sistemul, nici țara, iar magistrații se pensionează
periodic „pe capete” și justiția nu merge mai prost decât înainte. De fapt,
problema esențială nu este că va rămâne România fără militari, sereiști,
judecători sau procurori, ci că perpetuând sistemul privilegiilor, generații
întregi vor fi condamnate să plătească din buzunar pensii tot mai multe și mai
mari, până când sistemul va crăpa. Asta spune în esență Comisia Europeană:
rupeți pisica până nu-i prea târziu. Dar cine s-o rupă? Ciucă, premierul care
și-a îngropat dosarul de plagiat exact cu ajutorul corupt al unui judecător?
Ciolacu, falsul revoluționar de Buzău, al cărui dosar a fost tărăgănat de
justiție până la prescriere? Desigur, există deciziile Curții Constituționale,
ai căror magistrați sunt ei înșiși beneficiari ai pensiilor speciale, există
cutume europene, există incompatibilitățile pe care magistrații le au și mai
există ideea că salariile mari vor alunga corupția din sistem. Românii pot
înțelege toate astea, dar nu pot pricepe nici în ruptul capului de ce raportul
dintre pensia specială a unui magistrat și cea a unui profesor, de pildă,
trebuie să fie de 7 la 1, cea mai mare din UE. De ce același profesor trebuie
să muncească până la 65 și magistratul (sau, mai corect spus, așa-zisul
magistrat, pentru că în categoria „specialilor” intră și juriștii de tot soiul)
până la 45 de ani, după care se poate reangaja (eventual tot la stat) și câștiga
bani și mai frumoși. Nu principiul în sine este problema, ci nesimțirea
discrepanței! Exemplar, de manual, am putea spune, este cum au reușit liberalii
să-și dea cu stângul în dreptul în acest an de guvernare comună cu PSD. Nu doar
că au ratat tot ce putea fi ratat, dar au și scos din manșetă (mulți bănuiesc,
dintr-una de la Cotroceni sau de pe la servicii) tot felul de subiecte care
contrazic flagrant politicile anterioare. Să ne amintim de antidemocraticul
proiect de lege care sugruma libertatea și activitatea ONG-urilor, de pe care
PSD și-a retras strategic semnăturile, lăsând PNL în ofsaid, de legea
Ciucă-Bode care înăsprește pedepsele pentru tulburarea liniștii și ordinii
publice sau de amendamentele prin care instituțiile de forță își puteau secretiza
declarațiile de avere. OUG 13 Bis este doar ultima pe firmament și ea a fost
votată în bloc de toți senatorii liberali. Este un dezastru de imagine,
dar se înscrie într-o logică a prostiei și lipsei de valori. Un dezastru pe
care PSD l-a evitat și pentru că propriul electorat este mult mai puțin
interesat de subiect, dar și pentru că a știut să se replieze rapid, pasând
pisica la PNL. Dacă până și Frans Timmermans, unul dintre cei mai vehemenți
lideri UE care au denunțat abuzurile din perioada Dragnea, a spus că PSD și
Ciolacu și-au demonstrat profilul proeuropean, vă dați seama în ce situație a
ajuns PNL! Ce să mai discutăm despre legile Educației, emanate de Ligia Deca și
care produc mai mult haos și nemulțumire decât a reușit pe vremuri Ecaterina
Andronescu! Ratarea aderării la spațiul Schengen tot la PNL s-a decontat, prin
eminențele cenușii Bode și Aurescu. Iar cedarea în ce privește supraimpozitarea
contractelor part-time a făcut ca unica redută păstrată de PNL să fie cota
unică de impozitare, pe care o va pierde fără nicioo opoziție notabilă după ce
Ciolacu va prelua cu totul frâiele guvernării.
Suplimentar:
Evoluția pragului la abuzul în serviciu: În 2017,
guvernul PSD propunea, prin OUG 13, un prag de 200.000 de lei pentru abuzul în
serviciu, care l-ar fi scăpat pe Liviu Dragnea de acuzații. Ordonanța a fost
abrogată. Tot în 2017, CCR a decis că Parlamentul trebuie să stabilească
pragul. În 2023, Coaliția PSD-PNL a propus un prag de 250.000 de lei, iar după
scandal acesta a fost coborât la 9.000 de lei. Discuțiile acum sunt în jurul
sumei de 6.000 de lei.
4. Eșecul moral
ca politică națională!
Colaborarea
lui George Simion cu serviciile secrete rusești nu scandalizează marile
partide, nu îl preocupă pe președinte, nu generează nici măcar o dezbatere
publică semnificativă. Știrea condamnării jurnalistului rus Vladimir Kara-Murza
la 25 de ani de închisoare de către un tribunal din Moscova pentru criticile
aduse lui Putin și războiului din Ucraina făcea înconjurul lumii, iar discursul
jurnalistului în fața judecătorilor era reprodus in extenso și comentat
admirativ. În România, însă, s-a vorbit prea puțin despre Kara-Murza, cum se
vorbește puțin și de Alexei Navalnîi, cel care s-a întors în Rusia din exil
știind că va deveni un martir al luptei democratice și care este supus acum
unui regim de detenție menit, se pare, să-i pună capăt vieții. Asemenea exemple
de curaj moral sunt privite cu atâta indiferență în România, încât te poți
întreba în mod legitim dacă mai există conștiință civică în țara noastră. Ea
pare redusă la câteva ONG-uri, iar lideri cu statură morală și discurs puternic
- precum Kara-Murza, de pildă - nu găsești oricât ai căuta. Din partea
puterii auzim un discurs rudimentar și în cel mai bun caz șmecher, iar din
partea opoziției, prin care înțeleg exclusiv USR, auzim critici bine articulate
pe chestiuni concrete, dar nu și un discurs de forță, care să ne scoată la
luptă. În ce mai cred deci politicienii români? Registrul discursurilor, când
nu este penibil, ca la PSD, PNL și UDMR, este minor, iar lideri de anvergură
națională nu mai generăm. De sacrificii pentru o cauză nobilă nu are rost să
vorbim. Este adevărat, nu trăim într-un regim totalitar, ci într-un sistem, de
bine, de rău, democratic, în UE. Nu ne închide nimeni pentru opiniile noastre,
doar se taie microfonul celor care nu sunt pe lista aprobată de comentatori.
Dar această situație care amorțește gândirea critică prezintă riscuri majore,
cum ar fi absența unui antidot la propaganda putinistă. Fenomenul este perfect
ilustrat, de pildă, de „lideri ai politicii naționale”, care au devenit
megafonul propagandei ruse, dar și chineze. În discursul său rostit în
instanță, Vladimir Kara-Murza afirma că singurul său regret este că „nu am
reușit să conving un număr suficient de mare de compatrioți, dar și de
politicieni din țările democratice de pericolul pe care actualul regim de
la Kremlin îl reprezintă pentru Rusia și pentru întreaga lume. Astăzi, toată
lumea a aflat acest lucru, dar cu un preț înfiorător - prețul războiului!”. Ca țară
care știe ce înseamnă asuprirea sovietică, România ar fi trebuit să fie
vigilentă față de asemenea pericole, dar iată că nu este - am putea spune chiar
că joacă un joc murdar și periculos, pentru că este greu de înțeles ușurința cu
care s-a trecut peste informațiile prezentate de un fost ministru al Republicii
Moldova și un general ucrainian cu privire la colaborarea lui George Simion cu
serviciile secrete rusești și, se pare, cu oamenii lor de legătură de la
Chișinău. Vorbim despre liderul unui partid care crește în sondaje, totodată
senator al României, care are interdicție de a intra în Republica Moldova și în
Ucraina. Și totuși, faptul nu scandalizează marile partide, nu îl preocupă pe
președinte, nu generează nici măcar o dezbatere publică semnificativă. În mod
normal, elitele politice erau obligate să forțeze o clarificare din partea
serviciilor de informații românești, care aveau datoria să lămurească faptele.
Dar, nederanjate, serviciile au tăcut, astfel încât avem doar două variante de
concluzie: 1. Nu știu nimic, deci nu merită plătite din bani publici; 2. Știu
exact ce se întâmplă, cine este și ce face George Simion, dar le convine, poate
sunt chiar complice cu el, ceea ce înseamnă că fac jocuri politice contrare
politicii oficiale a statului român, membru al UE și al NATO. Să taci într-un
asemenea caz este însă iresponsabil, cum tot iresponsabil, chiar lipsit de
inteligență pentru opoziție, este să nu forțezi o lămurire oficială din partea
autorităților. Ambiguitatea în care a rămas suspendat cazul Simion și tăcerea
suspectă a factorilor responsabili ne vulnerabilizează pe plan internațional,
căci nu vă imaginați că situația trece neobservată în marile capitale
occidentale. Se știe deja că serviciile românești au o slăbiciune pentru
oligarhul fugar Plahotniuc și pentru partidul său, partener de dialog al PSD,
de altfel. Ce se ascunde în spatele acestor atitudini? Ce riscăm lăsându-ne
duși de val și guvernați de oameni aleși pentru loialitatea față de interesele
unor personaje dubioase din politică și din servicii? Respingerea interferenței
Kremlinului în viața noastră publică nu este o chestiune desuetă, o atitudine
revanșardă, cum ar zice Ion Iliescu, ci o necesitate stringentă mai ales acum,
când lumea devine tot mai conștientă de caracterul infracțional și mafiot al
statului rus, când ambasadele Rusiei au devenit centre de spionaj electronic în
capitalele europene. Nu vreau să fac vreo tentativă de a schița psihologia
poporului român, nici să reiau trista sa istorie postdecembristă, dar nici nu mă
pot opri să mă întreb dacă nu cumva acesta privește inconștient și nepăsător la
debutul decăderii sale, prezidat de o elită politică pentru care eșecul moral
este un deziderat politic! După cum a scris mai de mult poetul T.S. Eliot,
într-un poem intitulat sugestiv „Găunoșii” (The Hollow Men), lumea nu se
sfârșește neapărat cu o explozie, ci cu un simplu scâncet. Sau, în
spațiul carpato-danubiano-pontic, cu o simplă ridicare din umeri și un rictus
zeflemitor.
9. DIN MINUNATA ȚARĂ
„EDUCATĂ” A LUI JOHANNIS!
1. Balet cu
rocada:
Rocada s-a
împotmolit în greva profesorilor și era normal să se întâmple așa. Decontul
dezmățului bugetar, clientelismului, lipsei de reforme și al proastei guvernări
a sosit. Într-un „moment prost” pentru coaliție, prinsă cu halca puterii în
colți, de care partidele trag disperate să înhațe cât mai mult. Un spectacol
dezgustător. Marcel Ciolacu a descoperit că este neconvenabil să ajungi
premier într-un context în care orizontul de până la alegeri este întunecat de
stoluri de lebede negre care pot transforma visele de mărire și îmbuibare
într-un coșmar. Așa că Ciolacu a spus „pas” negocierilor, inventând două
pretexte: greva profesorilor și pensiile speciale. „Agenda românilor nu mai
coincide cu agenda politică, iar eu am promis că niciodată nu am să pun interesele
politice mai presus de intereselor românilor. De aceea cred că, în acest
moment, prioritatea tuturor decidenților politici trebuie să fie rezolvarea
solicitărilor sindicatelor, dar și restanța majoră privind reforma pensiilor
speciale”. Fabuloasă mostră de populism! Chestia este că niciuna, nici alta nu
pot fi soluționate chiar peste noapte. Salarizarea profesorilor a fost extrasă
din legea educației și trebuia să fie rezolvată prin legea salarizării unitare
(jalon în PNRR) de către ministrul pesedist al Muncii, Marius Budăi, care nu a
fost capabil să pună pe masă nici măcar draftul. Plus că de unde bani, când
gaura de la buget încă nu a fost umplută? Iar dacă le dai profesorilor, vor
sări ca arși să ceară și alți bugetari. Cine să te creadă că bugetul nu-i sac
fără fund, când ai majorat salariile parlamentarilor, primarilor,
magistraților, ai inventat noi categorii de speciali și clientela a trăit
împărătește? De pensiile speciale au ținut toți cu dinții, în pofida criticilor
Băncii Mondiale și a riscului de a pierde banii din PNRR. Peste noapte, la
ordinul cavalerului neprihănirii, Ciolacu, posesorul unei indemnizații de fals
revoluționar, or să apară și niște amendamente, cel mai important fiind
creșterea „treptată” a vârstei de pensionare a specialilor până la 65 de ani,
ca pentru muritorii de rând. Problemele rămase în stand by sunt însă mult mai
multe și nemulțumirea socială va crește, căci așa se întâmplă după doi ani de
guvernare antireformistă, clientelară și habarnistă. Marcel Ciolacu a înțeles
că toate se vor sparge în capul lui și al PSD, așa că încearcă să amâne
neplăcutul moment al datului cu capul de realitate sau să se extragă complet,
dacă-i ține. Desigur, PNL are partea lui majoră de vinovăție. În fond, a avut
premierul și ministere cu greutate, dar Nicolae Ciucă, submediocru și obedient,
nu a avut curajul să facă vreo mișcare fără binecuvântarea Cotroceniului și a
lui Ciolacu. A stat ghiocel și a acceptat toate compromisurile posibile și
imposibile, partidul a căzut în sondaje, AUR a crescut, dezamăgirile s-au
acumulat pe toate fronturile. Ciucă ar fi fericit să scape cât mai repede de
pacostea numită prim-ministeriat, o pălărie mult mai mare decât chipiul de
general. Întrebarea este ce au de gând Marcel Ciolacu și Klaus Johannis. Pentru
PSD, cel mai convenabil din punct de vedere politic ar fi ori să-i lase pe
liberali cu funcția de premier, adică pe incompetentul dovedit deja Ciucă, ori
să plece de la guvernare și să susțină un guvern minoritar PNL. Pe scurt,
ambele variante i-ar împinge pe liberali să-și frângă gâtul până în alegeri,
iar PSD să chibițeze/critice de pe margini, făcând opoziție în timp ce e la
putere. Este formula aplicată cu succes între 2007 și 2008, cu guvernul
Tăriceanu. Scenariul are însă câteva inconveniente majore. În primul rând, este
vorba de accesul la resurse, funcții și sinecuri, care va fi mai limitat.
Nemulțumirea și presiunea baronilor locali, ale clientelei și activului de
partid vor fi imense și se vor răsfrânge asupra lui Marcel Ciolacu. În al
doilea rând, Ciolacu și-ar putea pierde din influența în partid și lupta pentru
putere dintre tabere va intra într-o nouă paradigmă. Căci una e să fii premier
en titre și candidat la prezidențiale și alta doar un aspirant la putere.
Pentru liberali, adică pentru unele minți mai înfierbântate, cum este a lui
Rareș Bogdan, perspectiva anulării rocadei și continuării guvernării sub
flamura ofilită a lui Nicolae Ciucă este atrăgătoare („poate să rămână premier
în următoarele luni, ba chiar ani”). Doar că această variantă va fi sinucigașă
din mai multe motive: PNL nu are un lider, Ciucă este și va fi un premier slab,
PSD în opoziție mascată este periculos, reformele vor fi ratate ca și până
acum, nemulțumirea socială va crește și întregul decont al guvernării va fi
achitat de PNL în cabina de vot. Pe fond, PNL este la fel de antireformist ca
și PSD, dar mult mai lipsit de vlagă și comunicatori. În realitate, nici PSD,
nici PNL nu ar avea niciun interes să preia frâiele guvernării în anul
preelectoral, cel mai bine ar fi ca povara responsabilității să cadă pe umerii
celuilalt. Dar au încotro? Opoziția este haină grea, după ce ai fost conectat
la conducta bugetului. Mai mult, nu există o altă variantă de majoritate
parlamentară, iar des invocata „stabilitate” nu e chiar vorbă-n vânt în
contextul războiului din Ucraina. Are Ciolacu o reală alternativă fără să fie
acuzat că abandonează corabia la greu și fără să-l sfâșie baronii? Nu prea,
dacă Ciucă își dă demisia cum a promis. Iar acesta depinde de președintele
johannis, care după ce i-a nenorocit pe liberali și a pus umărul la România
needucată, ar trebui să înțeleagă că a venit timpul să strice prietenia cu PSD.
2. Greva
profesorilor încurcă socotelile coaliției:
„Sunt
probleme care trebuie rezolvate pe verticala sistemului de educație în ceea ce
privește o serie de aspecte care de-a lungul timpului au dus la aceste
distorsionări.” Fraza aparține (încă) prim-ministrului Nicolae Ciucă, dar poate
fi ușor folosită ca exemplu de consistență a mesajului executivului către
profesori. Nu numai în ultimele luni, ci de-a lungul întregii „epoci de aur” a
României educate (ca să nu mai aducem în discuție și precedentele
administrații). Pe 22 mai s-a declanșat greva generală în învățământul
preuniversitar, prima de acest fel în Educație după 18 ani, după cele din 2000
și 2005. Participă, potrivit liderilor sindicali, aproximativ 150.000 de cadre
didactice, la care se adaugă în jur de 50.000-60.000 din personalul auxiliar și
nedidactic. Decizia a fost luată după negocierile eșuate de la Guvern din 21
mai, unde prim-ministrul le-a reproșat, se pare, sindicaliștilor că
„și-au ales cel mai prost moment posibil din ultimii 10 ani”. Nu neapărat
pentru că bat la ușă bacalaureatul și evaluarea națională, ci pentru că se
produce exact în perioada transferului funcțiilor în interiorul coaliției
guvernamentale, ceea ce ar genera „instabilitate”. Într-o perspectivă mai
generală, pentru executiv niciun moment nu este bun pentru declanșarea unui
conflict de muncă, așa încât iritarea unui politician deranjat din programul
duminical de negocierile cu profesorii nici nu poate stârni prea multă mirare.
Pe de altă parte, profesorii au la dispoziție puține momente în anul școlar
când pot atrage atenția guvernanților și opiniei publice: o grevă în octombrie
sau februarie nu are nici pe departe impactul uneia în mai-iunie. Perioada
examenelor este, din păcate, și una dintre puținele când opinia publică își mai
aduce aminte de școală și de problemele ei sistemice. Pentru PSD, greva
profesorilor este un teren de negociere suplimentar în reîmpărțirea
portofoliilor, ceea ce se și întâmplă sub acoperirea unei intense preocupări
legate de revendicările sindicatelor. Pentru liberali și pentru patronul maxim
al educației, locatarul de la Cotroceni, situația este mai puțin confortabilă:
portofoliul liberal-prezidențial are deja în compoziție chinuitele legi ale
Educației, un tablou general dezolant al învățământului și un minim istoric al
alocației bugetare pentru Educație. Un palmares dificil de împachetat mediatic
în campania electorală care bate la ușă, chiar dacă departamentul media al
liberalilor se străduiește deja, fără rezultate notabile, să construiască
imaginea unui premier care cunoaște agenda și se implică. Pe lângă iritarea
vizibilă a puterii, deranjată din baletul ei penibil și costisitor de
redistribuire a resurselor și portofoliilor, există inevitabil corul
rostitorilor de mantre lansate și întreținute și ele de foști premieri sau
președinți: profesorii primesc cât merită, au viața mai ușoară și vacanțe mai
lungi, profesorii se îmbogățesc toți din meditații, profesorii sunt plagiatori,
profesorii sunt abuzatori etc., etc.. Traian Băsescu în cele două mandate
prezidențiale, Călin Popescu Tăriceanu în perioada șefiei executivului au
contribuit masiv la fixarea acestor falsuri și generalizări catastrofale pentru
percepția publică a unui domeniu oricum victimă a subfinanțării și a lipsei de
prestigiu. Ca să nu mai amintim cum au contribuit toți cei evocați mai sus și
mulți alții la politizarea Educației și, în consecință, la decredibilizarea
galopantă a sistemului. Nu e de mirare, așadar, după ani la rând de
dezinformare și demolare a statutului unei profesii, că publicul este destul de
împărțit: nu pare a se degaja o masă critică de susținere a grevei, deși ea este
în sine un exercițiu de salutat și, de ce nu, de urmat și de alte categorii
profesionale, mai cu seamă în contextul unei fracturi masive între agenda
publică reală și cea a puterii politice. Este greu de anticipat în acest moment
dacă declanșarea grevei va avea rezultatele preconizate, sperate de liderii
sindicali. Nu au existat prea multe momente, de 9 ani încoace, ca să nu spunem
de 33 de ani încoace, când profesia și domeniul educației să fi fost în mod
consecvent considerate prioritare în politicile publice. Nu sunt aici locul și
timpul pentru un istoric al nepăsării, delăsării și ideologizării care au
marcat pe termen lung educația României democratice. Dar există un amestec
toxic în narațiunea publică propagată, care combină exaltarea „performanței” cu
lapidarea „eșecului”: nu există nimic în mijloc, vârfurile sunt premiate,
repetenții sunt ascunși sub covor. Regimul politic românesc a avut doi
președinți profesori: unul în universitar, Emil Constantinescu, altul în
preuniversitar, Klaus Johannis. Primul a fost prea repede învins de sistem ca
să se mai poată dumiri ce e de făcut, în termeni generali, cu Educația. Al
doilea a avut prea mult timp pentru îngustimea viziunii. Cu totul, am avut
foste cadre didactice în cea mai înaltă funcție a statului, ceea ce putea să
imprime o direcție în orientarea programelor, mai bine de o treime din perioada
post-1989. Și cu toate acestea, nu numai că Educația și statutul profesiei nu
s-au consolidat, ci și par să se fi erodat masiv, pornite oricum de la ceea ce
consideram la vremea respectivă că este un „minim istoric”.
3. Dezbinarea și
frica, ultimele arme ale lui Johannis, zis Ceaușennis!
Într-o
relație normală între guvernați și guvernanți, radicalismul profesorilor poate
părea excesiv. Cum să nu înțeleagă oameni cu un nivel de educație peste mediu,
în multe cazuri chiar foarte ridicat, că orice majorare de proporții bruscă,
peste puterile bugetului, chiar dacă va fi acordată nu poate decât să se
topească rapid și cu supramăsură în inflație? Dar exact asta este problema mai
mare decât cea salarială însăși: relația anormală între cei care
dețin puterea și cei care le-au încredințat-o și ar trebui să fie beneficiarii,
nu victimele exercitării ei. Iar sursa acestei relații anormale, manifestată
prin neîncredere totală, are cauze cronice, nu doar ale actualei guvernări, dar
pe care le-a perpetuat. În primul rând, continua înșelătorie, minciuna,
incorectitudinea flagrantă. Să nu uităm că majorări promise, chiar statuate în
legi, au fost apoi eludate. Nici măcar legea salarizării acum în vigoare nu a
fost respectată. De ce ar crede profesorii că eșalonarea majorării salariale pe
3 ani propusă acum va avea altă soartă? Apoi, vedem că în acest conflict,
guvernul a plecat de pe poziția - nu se poate nimic acum, urmează legea salarizării.
După instalarea haosului, a pus pe masă niște vouchere și abia când lucrurile
au părut complet scăpate de sub control, au avansat o majorare imediată și
prevederea procentului de majorare totală, independent de legea salarizării.
Dacă toate acestea se puteau de la început, de ce nu au fost puse pe masă
pentru a fi evitate zilele de haos și, mai ales, radicalizarea protestului? Și
dacă ele au fost ascunse 10 zile, de ce să creadă profesorii că nu mai există
spațiu de manevră și nu pot obține mai mult? Cum se face că acum două zile
ministrul Budăi se jelea că din cauza PNNR este interzisă orice OUG salarială
și acum, iată, se poate OUG? Pentru că, după cum spune fostul ministru al
Educației, Remus Pricopie, la Europa FM, banii
pentru majorări salariale nu există, de fapt, ei trebuie luați de undeva,
printr-o rectificare bugetară. De altfel, OUG adoptată pe 1 iunie are aviz
negativ al CES și al Consiliului legislativ tocmai pentru că lipsește sursa de
finanțare. Da, sigur că așa este, dar cum se face că polițiștii au primit de la
prima strigare? Cum se face că parlamentarii și-au majorat singuri sumele
forfetare? Cum se face că pentru medici s-a putut totul deodată? Cum se face că
angajații AFM, ai Curții de Conturi și mulți alții nici nu au fost nevoiți să
ceară ca să primească? Dubla măsură este o altă cauză pentru care
argumentele raționale au fost abolite. Nu pot fi valabile doar pentru unii. Și
nu în ultimul rând, totala desprindere a puterii de popor. După ce, în
sfârșit, au propus o ordonanță de urgență, d.-nii Ciucă și Ciolacu păreau
convinși că au rezolvat problema. Ceea ce denotă că ei nu au înțeles fondul
problemei, neîncrederea, disperarea, furia dincolo de bani. Oamenii aceștia, în
lumea lor minunată, în frunte cu dl. Johannis care vrea vești bune, muzică
veselă și promovarea „României educate” medievale, au pierdut contactul cu
realitatea României! Dl. Johannis nici măcar nu și-a mai ascuns din R. Moldova
enervarea disprețuitoare pentru profesorii care au stat în grevă „un pic cam
mult” și îndrăznesc nu doar „să pună în pericol examenele naționale”, ci să nu
leșine de recunoștință pentru medierea prezidențială. „Împăratul” nu suportă
ideea că este refuzat, că România educată nu e glorificată în ode ceaușiste, că
stabilitatea se dovedește o butaforie putredă și sticla e cioburi, că mandatul
său este un faliment total al încrederii! Pe ce mizează acum guvernul și dl.
Johannis sunt, în mod evident, dezbinarea, intimidarea și frica. Socotesc că
unii profesori, cei pentru care majorarea de 1.000 de lei brut este la nivelul
de 25% solicitat sau foarte aproape, vor fi tentați să cedeze, mai ales că
fiecare zi de grevă este o zi pierdută din leafa și așa mică. Este cumva ceea
ce a sugerat și dl. Johannis: ați primit bani, nu mai aveți motive de grevă!
Dacă nu, tonul inacceptabil amenințător al împăratului sugerează că ar
putea urma represalii. Dacă nu a mers cu banii incerți aruncați pe masă, poate
merge cu forță și intimidarea. Ce a exersat cu liderii sindicali ieșiți foarte
pacifiști de la Cotroceni? Să zicem că le vă ieși. Dar după aceea? Deja
mulți profesori, cei mai buni în general, au bagajele făcute ca să plece din
învățământ sau chiar din țară. Și acum sunt materii pentru care școli
importante din orașe mari nu reușesc să facă angajări. Se va funcționa cu un
deficit și mai mare de personal și cu o calitate și mai proastă a cadrelor
didactice și, de aici, cu produse și mai slabe ale școlii romanești. Cine își
va permite meditații va mai avea o șansă, cine nu, va fi condamnat.
4. De ce
profesorii ar trebui să oprească greva?
Mulți
părinți își pun tot mai îngrijorați întrebări dacă anul școlar va fi înghețat,
prelungit și dacă examenele se vor da la timp. Elevii nu s-au mai dus la școală
de peste o săptămână, iar profesorii au anunțat că nici marți, 6 iunie, nu vor
ține cursuri. Mișcarea de protest care s-a bucurat de susținerea cetățenilor
tinde să devină nepopulară. Orice conflict e format din trei etape: contextul,
interacțiunea dintre părți și rezoluția. Conflictele se încheie, întotdeauna,
cu învingători și învinși, chiar dacă, de multe ori, aceștia nu sunt clar
definiți la sfârșitul confruntării. În plus, există pierderi colaterale
de tot felul, de la cele materiale, până la cele fizice și psihice. În
confruntările sociale interacționează comunități, grupuri profesionale, familii
sau simpli cetățeni cu cei care dețin puterea, cu cei care ar putea să rezolve
problemele cu care se confruntă protestatarii. Conflictele sociale se
declanșează din cauza nemulțumirilor provocate, în general, de dificultățile
resimțite de cei care hotărăsc să-și manifeste nemulțumirea, a calității
vieții, a aspirațiilor sau a modului în care sunt plătiți la locul de muncă.
Prezentarea schematică de mai sus am făcut-o pentru a încerca să arăt punctul
în care se află greva profesorilor. În opinia mea, s-a ajuns în momentul în care
protestatarii sunt pe cale să piardă sprijinul opiniei publice și de aceea,
pentru a marca micile victorii obținute în confruntarea cu Executivul, dar și
pentru a avea o nouă șansă de a construi un protest credibil în viitorul
apropiat, cadrele didactice ar trebui să renunțe la grevă.
O mare
surpriză: România e o țară care are în jur
de 6 milioane de salariați, iar 4,5 milioane dintre ei lucrează în mediul
privat. De asemenea, numărul cadrelor didactice
este de 255.000, iar între cei pe care îi educă, majoritari sunt copiii celor
care nu sunt angajați în domeniul public. Spre surprinderea celor
din Guvern și a președintelui Johannis, dar și spre surprinderea liderilor
sindicali și a dascălilor care au hotărât să se confrunte cu autoritățile,
protestele și greva celor din învățământ s-au bucurat de o susținere importantă
din partea opiniei publice. Toate datele premergătoare arătau că
părinții urmau să se poziționeze împotriva profesorilor din cauza pericolului
de înghețare a anului școlar, a decalării examenelor naționale, din cauza
costurilor legate de educație, în principal prețul meditațiilor, slaba pregătire
a cadrelor didactice și faptul că la multe școli nu se învață mai nimic. Dar,
surpriză, o mare parte a societății a susținut protestul, considerându-l
legitim pentru că, în repetate rânduri, reprezentanții guvernelor, indiferent
de culoarea politică, au contribuit activ la subfinanțarea sistemului de
educație. Strategia inițială a lui Nicolae Ciucă a fost să ofere
sume punctuale la negocieri, care să nu se transforme în modificări de
salarii. A pus pe masa negocierilor vouchere și carduri,
sperând ca sindicatele să dea înapoi din cauza tensiunilor dintre profesori și
părinți. Dar strategia a fost una greșită, iar Ciucă, Ciolacu și
Johannis au realizat acest lucru abia în ziua de marți, 23 mai, când în stradă
s-au adunat în jur de 20.000 de protestatari susținuți și aplaudați de
trecători, deși circulația din București a fost dată peste cap.
„Cum îndrăznește
cineva?” Brusc, mult discutata „rotativă” a
premierilor nu a mai avut loc, deși Ciucă își strânsese obiectele personale din
birou, iar Ciolacu se pregătea să se așeze în fotoliul de la Palatul Victoria. O
săptămână mai târziu, sindicatele din învățământ organizează un nou protest în
stradă și un marș spre Cotroceni. Într-o săptămână, starea de
spirit a protestatarilor, dar și a opiniei publice s-a schimbat. Au fost
mai puțini participanți, iar ceea ce urma să fie un punct culminant al grevei,
protestul din fața Palatului Cotroceni, nu și-a atins scopul pentru că, acolo,
au ajuns destul de puțini greviști, iar Johannis a primit liderii la negocieri. A
fost momentul în care guvernul a preluat controlul negocierilor, a dat o
ordonanță de urgență prin care a răspuns parțial și minimal la solicitările
profesorilor, iar Johannis i-a atacat pe greviști și pe liderii sindicali. „Cum
îndrăznește cineva să pună în dificultate examenele naționale?”, s-a întrebat retoric președintele într-o
conferință de presă ținută cu ocazia întâlnirii
din Moldova a Consiliului Politic European. „E o generație întreagă care
trebuie să dea BAC-ul și să meargă la universități. Deci, îi punem în
dificultate? E o generație întreagă care dă examenul de capacitate. După ce
Guvernul le-a dat tot ce au cerut, încă o dată, le-a dat tot ce au cerut, acum
în ce temei să mai continue greva?”, a continuat Johannis, folosind un ton
dur. „Și dacă liderii de sindicat naționali și județeni nu se înțeleg între
ei, dascălii vor înțelege foarte bine acest semnal”, a mai spus președintele
României.
Neînțelegeri
între liderii sindicali și greviști: După doi
ani de pandemie și eșecul parțial al sistemului de educație on-line, punerea în
pericol a anului școlar ar fi o catastrofă pentru elevii din România. E un
risc pe care unii profesori par hotărâți să și-l asume, decizia fiind un coșmar
pentru părinți și o vulnerabilitate a protestului pe care Guvernul Ciucă vrea
s-o exploateze. Sunt semne că a apărut o deconectare între liderii
sindicali, care ar dori să încheie greva, și mulți profesori care vor să o
continue, nemulțumiți de modul în care au fost tratați la negocieri și de
oferta primită. „Ceea ce trebuie să înțelegem cu toții este
următorul lucru: a existat un anumit mandat de negociere. Prelungirea
negocierilor a condus la amplificarea nemulțumirilor legitime ale colegilor
noștri, astfel încât așteptările lor au devenit mult mai mari. În condițiile în
care așteptările sunt mai mari, eu personal am solicitat un nou mandat din
partea colegilor mei care să vină să stabilească clar limita nouă în cadrul
căruia să pot negocia”, a declarat Marius Nistor, președintele
Federației Sindicatelor din Educație „Spiru Haret”. Din precizările liderului de sindicat reiese
că șefii mișcării de protest sunt depășiți de amploarea luată de acesta, iar la
nivelul membrilor s-a instalat confuzia. În mod clar, unii
profesori vor să oprească greva, iar alții s-o continue, iar conducătorii
protestului au pierdut o parte din susținere din moment ce au ajuns în situația
să ceară un nou mandat de negociere.
Cinismul
oamenilor politici! De aici înainte lucrurile vor
lua o întorsătură tot mai urâtă și mai complicată pentru greviști din cauza
faptului că reprezentanții guvernului au construit și un caz pe care să-l
prezinte, eventual, în fața judecătorilor pentru a solicita o decizie de
încetare a grevei. În acest mod trebuie înțelese publicările
succesive ale unor ordonanțe de guvern în care sunt trecute ofertele
autorităților, dar și negocierile sterile atât de la Palatul Victoria, cât și
de la Cotroceni. Mișcarea de protest a cadrelor didactice a fost,
în opinia mea, un succes important, care a arătat o maturitate neașteptată a
unei mari părți a opiniei publice, care a înțeles și a perceput criza din
învățământ. A mai arătat un sentiment profund de nemulțumire și frustrare
la adresa guvernanților din partea cetățenilor, afectați de creșterea
prețurilor, dar și revoltă față de corupția din executiv și din administrație. Greva
a scos în evidență și cinismul oamenilor politici care au încercat să
compromită mișcarea de protest, dar a arătat și o profesionalizare a
negocierilor desfășurate pe baza unei strategii dure a președintelui și a
premierului care au încercat să întoarcă desfășurarea protestului în favoarea
lor. Și pentru că la mijloc e vorba de șansa de funcționare a unui
sistem social important, cum e cel de educație, cred personal că profesorii
trebuie să se întoarcă rapid în clase, dacă nu vor ca toate eșecurile politice
din ultimii 30 de ani ale celor care ne-au condus să se spargă în capul
lor.
5. În loc de
concluzii!
Ordonanța
abuzivă este o bătaie de joc. O umilință suplimentară administrată întregului
sistem de educație. Ieșirea dură a președintelui Johannis împotriva
profesorilor aflați în grevă arată, fără putință de dubiu, că este principalul
susținător al ordonanței abuzive. A fost dată cu acordul lui deplin. Vede în
profesorii aflați în grevă niște „crizatori”, - cuvântul inventat de el. Îi
disprețuiește, îl irită, a vrut neapărat să-i umilească. De 1 iunie, Ciucă
și Johannis au dat o ordonanță împotriva profesorilor - care e, de fapt,
o ordonanță împotriva copiilor. Și care arată ce e „România educată”: cea mai
sistematică distrugere a educației, după cea din timpul lui Băsescu!! Cu
profesori umiliți, față de care președintele Johannis se comportă ca un vechil cu
șerbii de pe moșia lui. Cu elevi pe care nu-i ascultă nimeni. Cu o finanțare de
2 ori, aproape de 3 ori mai mică decât prevede legea. Un președinte care
jignește sute de mii de profesori jignește, de fapt, milioane de copii. Și
milioane de părinți. Și o țară întreagă. Îmi e rușine că președintele acesta e
profesor!! Nu așa trebuie să arate un profesor. Un profesor, fie el chiar și
președinte de țară, nu umilește alți profesori, nu-i amenință din poziții de
putere, nu vorbește despre „proiectul meu România educată” cu sentimentul că e
o proprietate personală a lui, și nu un serviciu public pe care a eșuat în a-l
oferi. Un profesor nu numește plagiatori în poziții de putere - de la
prim-miniștri la miniștri ai Educației sau ai Internelor! Un profesor nu subfinanțează
Educația. Un profesor nu minte, cerând votul pentru un lucru - ca să facă apoi
cu nerușinare exact opusul!! Un profesor nu mimează negocierea, susținând
ordonanțe de urgență refuzate de ceilalți profesori - și pretinzând apoi că
le-a oferit exact ceea ce au cerut. Nu așa arată un profesor, dragi eleve și
elevi. Profesorii reali sunt cei din stradă, cei aflați în grevă, cei care știu
că demnitatea există. Și sunt dispuși să lupte pentru ea. Așa că vă rog să nu
uitați: la Cotroceni nu locuiește niciun profesor! Acolo locuiește cineva care,
după ce a ratat totul ca președinte, a ținut să rateze totul și ca profesor. Și
a devenit cel mai îndârjit inamic al unei Românii cu adevărat educate. Îmi e
rușine, cum ziceam, că o astfel de formă fără fond se poate recomanda drept
profesor român. Să nu-l credeți nicio secundă: n-are nimic de-a face cu
demnitatea meseriei de profesor. N-o va înțelege vreodată. Noi ceilalți,
profesori, elevi și părinți, va trebui să construim cumva România cu adevărat
educată. Și o vom face, în pofida disprețului și urii lor față de educație.
„Cum îndrăznește cineva ...” Și individual își continuă amenințarea cu
minciuni: „guvernul le-a dat tot ce au cerut”. Acesta nu este un președinte. Și
mă îndoiesc tot mai mult că a fost vreodată un profesor!!
10. ACTUALITĂȚI DIN REPUBLICA
GHEBOSISTĂ ROMÂNIA:
1. Marcele nu
ți-e rușine?
Primul
ministru Marcel Ciolacu s-a văicărit într-o recentă ședință de guvern după ce a
aflat că mulți bucureșteni nu au apă caldă din cauza lui Nicușor Dan. Probabil
i-a spus cineva de la comunicare, pentru că cel mai probabil Marcelino are
centrală și, prin urmare, și apă fierbinte, pe lângă mașină, girofar, pensie
specială și cafeluță gratis de la bufet. Domnule, poate că Dan putea să
facă mai mult, dar nu l-am auzit pe Marcelino să se vaite când era Gabriela
Firea primar, iar apa caldă și căldura dispăruseră definitiv din apartamentele
cetățenilor. În plus, să-i dea cineva datoriile pe care le-a lăsat Firea la
primărie și pe care Dan le-a achitat. Ceea ce nu o să reușească niciodată
Marcel Ciolacu, să șteargă datoriile statului. Însă, nerușinarea acestei
declarații pare și mai ticăloasă după ce asculți știrea difuzată de Europa FM
potrivit căreia nu mai sunt bani pentru tratamentele necesare bolnavilor
de cancer, după cum atrag atenția
asociațiile care îi reprezintă pe pacienți. „Unele contracte pentru furnizarea
medicamentelor au expirat și nu au fost prelungite. Situația critică apare
pentru că bugetul statului a fost prost calculat, iar sumele pentru programele
naționale au fost insuficiente”. Președintele Federației Asociațiilor
Bolnavilor de Cancer, Cezar Irimia: „Trăim din mila celor care produc
medicamentele respective când ne dau în continuare, dar oare cât timp?” Ce-a
zis Marcel Ciolacu: „Nu reușesc totuși să realizez cum este posibil în aceste
condiții ca în Capitala României primarul Nicușor Dan să condamne în continuare
și în acest an sute de mii de locuitori să se spele luni întregi cu apă rece. Mi
se pare inuman și degradant, și asta la trei ani după ce domnul primar a promis
revoluția apei calde.”
2. Rechizitoriu
privind 10 august 2018:
La cinci
ani de la reprimarea brutală a protestului din 10 august 2018, procurorii
Secției parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție au finalizat cercetările și au dispus trimiterea
în judecată a 16 inculpați, cercetați în stare de libertate în acest dosar.
Potrivit rechizitoriului din Dosarul 10 August, Jandarmeria a folosit peste 500
de grenade împotriva manifestanților pașnici și peste 300 de cartușe împotriva
unor cetățeni pașnici veniți din toate colțurile țării și ale lumii, inclusiv
copii și bătrâni. Ministrul de Interne, prim-ministrul și prefectul nu fac parte
din acest dosar, fiind instrumentat de Parchetul Militar, chiar dacă au fost
decidenți în acest caz.
Rechizitoriul
Dosarului 10 august: „S-a constatat că, în baza
ordinelor primite la ora 23.11 de la inculpații mr. CAZAN LAURENȚIU VALENTIN,
col. SINDILE IONUȚ CĂTĂLIN și col. CUCOȘ GHEORGHE SEBASTIAN, de a se interveni
în forță asupra protestatarilor adunați în Piața Victoriei în vederea
dispersării acestora, efectivele de jandarmi au utilizat importante cantități
de muniție asupra protestatarilor, constând în grenade de mână cu efect
acustic, grenade de mână cu efect iritant lacrimogen, pulverizatoare de
capacitate mărită și cartușe calibru 38 mm. și 40 mm. cu efect iritant
lacrimogen. O parte din această muniție a fost utilizată în mod necorespunzător
de către efectivele de jandarmi provocând unor manifestanți leziuni corporale
constând în arsuri, entorse, fracturi sau afecțiuni ale căilor respiratorii, ce
au necesitat pentru vindecare între una și 50 de zile de îngrijiri medicale.
Astfel, potrivit actelor existente la dosarul cauzei în perioada 10/11.08.2018,
militarii jandarmi au folosit cu ocazia executării misiunii respective un număr
total de: 63 grenade de mână cu efect acustic, 489 de grenade de mână cu efect
iritant lacrimogen, 316 cartușe cal. 38 mm. și 40 mm., de asemenea cu efect
iritant lacrimogen, 8 pulverizatoare de capacitate mărită, 168 pulverizatoare
de mână, în condițiile în care, la o adunare publică unde au fost prezenți un
număr mai mare de demonstranți (cca. 60.000), cea din 01.02.2017, efectivele de
ordine publică au utilizat un număr total de 44 grenade de mână cu efect
acustic, 189 de grenade de mână cu efect iritant lacrimogen, 41 cartușe cal. 38
mm., 4 pulverizatoare de capacitate mărită și 5 pulverizatoare de mână”, arată
procurorii. Procurorii acuză comandanții din Jandarmerie că au mințit și
dezinformat în cazul „jandarmeriței bătută de protestatari” pentru a justifica
intervenția brutală. „Sustragerea de la martora sg.maj. NISTOR ȘTEFANIA a
pistolului model Carpați împreună cu muniția aferentă (un încărcător cu 6
cartușe) concomitent cu agresarea sa fizică de către mai mulți protestatari,
într-o zonă adiacentă Pieței Victoria, a reprezentat un eveniment care putea
determina intervenția efectivelor de jandarmi doar pentru a izola zona
respectivă și ulterior extrage manifestanții violenți din mulțime în vederea
dispunerii măsurilor legale față de aceștia. Acest incident nu putea constitui
un motiv care să fundamenteze decizia unei intervenții în forță asupra întregii
mase de manifestanți existentă în Piață, mai ales în modalitatea agresivă în
care s-a derulat și fără a lăsa timp suficient pentru defluire. Din probatoriul
administrat în cauză a reieșit, de asemenea, că, deși era cunoscută starea
reală de sănătate a martorei sg.maj. NISTOR ȘTEFANIA încă din jurul orei 01:30,
relevante fiind în acest sens atât declarațiile martorului RAED ARAFAT, care a
precizat că în jurul orei 01:30 a informat conducerea MAI cu privire la starea
de sănătate a sg.maj. NISTOR ȘTEFANIA, cât și conținutul convorbirilor purtate
prin intermediul canalelor de comunicare ale stațiilor Tetra55, când suspectul
mr. CAZAN LAURENȚIU VALENTIN a comunicat efectivelor din subordine la ora
02:13:20 că: „Pentru cei care mă recepționează, să știți, ambii colegi ai noștri,
și fata și colegul nostru, nu sunt într-o stare gravă, sunt ok”. În dimineața
zilei de 11.08.2018, la conferința de presă, martorul lt.col. MILITARU MARIUS,
purtător de cuvânt al IGJR la momentul respectiv, a furnizat informații eronate
presei cu privire la starea de sănătate a martorei sg.maj. NISTOR ȘTEFANIA, în
sensul că acesta a menționat următoarele: „ … dincolo de intervențiile dificile
pe care le-am avut aseară, de departe cea mai dificilă intervenție a fost să
explicăm părinților colegei noastre că fata lor s-ar putea să rămână paralizată
pe viață …”. Datele cunoscute la nivel instituțional de către IGJR cu privire
la starea reală de sănătate a martorei sg.maj. NISTOR ȘTEFANIA erau astfel în
vădită contradicție cu cele prezentate în mod oficial reprezentanților
mass-media, aspect de natură a amplifica emoțional necesitatea unei intervenții
în forță asupra manifestanților, în noaptea de 10.08.2018”, subliniază
procurorii. Cine sunt inculpații în Dosarul 10 august? „În privința
inculpaților col. CAZAN LAURENŢIU VALENTIN, col.(r) CUCOȘ GHEORGHE SEBASTIAN și
col.(r) SINDILE IONUȚ CĂTĂLIN probatoriul administrat în cauză a relevat faptul
că, în data de 10.08.2018, la ora 23.11, cu ocazia mitingului de protest ce a
avut loc în Piața Victoriei din mun. București, în calitate de comandant al
acțiunii respectiv șefi ai Inspectoratului General al Jandarmeriei Române și
coordonatori ai aceleiași acțiuni (col.(r) CUCOȘ GHEORGHE SEBASTIAN inspector
general iar col.(r) SINDILE IONUȚ CĂTĂLIN prim adjunct al inspectorului
general) și au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu și au
ordonat efectivelor de jandarmi din subordine, cu încălcarea dispozițiilor art.
33, art. 34 alin. 1, art. 36 și art. 37 din Legea nr. 550/2004 privind
organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, art. 19 alin. 1 din Legea nr.
60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, art. 15 din
ordinul I.G.J.R. nr. S/37/2013 privind pregătirea și executarea intervenției și
a acțiunilor speciale de către structurile Jandarmeriei Române și art. 34 din
O.M.A.I. nr. S/72/02.07.2018 privind pregătirea și desfășurarea acțiunilor de
asigurare și restabilire a ordinii publice, intervenția în forță în vederea
dispersării întregii mase de protestatari prezente în Piața Victoriei (aproximativ
30.000 persoane), intervenție pe care ulterior au și condus-o, îngrădindu-le
libertatea de întrunire și dreptul la integritate fizică și psihică, drepturi
fundamentale prevăzute de Constituția României și de Convenția Europeană a
Drepturilor Omului (CEDO), și cauzând unui număr de 433 de persoane suferințe
fizice sau leziuni ce au necesitat între una și 50 de zile de îngrijiri
medicale pentru vindecare. În ceea ce-l privește pe inculpatul col. CAZAN
LAURENŢIU VALENTIN cercetările efectuate în cauză au stabilit că, la data de
11.08.2018, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a întocmit, conform
dispozițiilor O.M.A.I. nr. S 72/2018, raportul de acțiune preliminar nr.
229.115 unde a atestat împrejurări necorespunzătoare adevărului, în sensul că a
menționat că prefectul mun. București, martora CLISERU SPERANȚA, ar fi fost cea
care a aprobat intervenția în forță a militarilor jandarmi asupra
demonstranților adunați în Piața Victoriei și nu inculpații col. CAZAN
LAURENȚIU VALENTIN, col. CUCOŞ GHEORGHE-SEBASTIAN și col. SINDILE
IONUŢ-CĂTĂLIN, astfel cum s-a întâmplat în realitate. În privința inculpaților
col.(r) CIOBANU LAURENȚIU CRISTIAN, col. POPESCU CĂTĂLIN RĂZVAN, col. ZĂVOIANU
MARIAN, lt.col. DUMITRU ADRIAN COSTEL, mr. MOLDOVEANU LUCA FLORIN, cpt. MIHAI
MARIUS DANIEL, plt.maj. BELECCIU ALIN, plt.maj. BÎRSAN MARIAN CRISTIAN,
plt.maj. BUZATU GEORGE, plt.maj.(r) ZAMFIR GEORGE CONSTANTIN, plt.maj.
CARMOCANU FLOREA, plt.maj. CUSTRIN BARDAHAN PAVEL și plt.maj. BOLAT CRISTIAN,
din probatoriul administrat în cauză a reieșit că, fiind în exercitarea
atribuțiilor de serviciu în cadrul dispozitivului de asigurare și restabilire a
ordinii publice din Piața Victoriei, distinct de ordinul de intervenție în
forță dat de către inculpații col. CAZAN LAURENȚIU VALENTIN, col. CUCOȘ
GHEORGHE SEBASTIAN și col. SINDILE IONUȚ CĂTĂLIN, au înlesnit utilizarea forţei
fizice și mijloacelor tehnice din dotare sau le-au folosit împotriva unor
protestatari în mod nejustificat, cauzându-le acestora suferințe fizice și/sau leziuni
corporale ce au necesitat pentru vindecare între una și 45 zile de îngrijiri
medicale. În ceea ce-l privește pe inculpatul col.(r) CIOBANU LAURENȚIU
CRISTIAN, comandant de batalion în cadrul DGJMB la data de 10.08.2018, din
probatoriul administrat în cauză a reieșit faptul că în noaptea de
10/11.08.2018, în jurul orei 01.15, în timp ce se afla la intersecția
bulevardelor Banu Manta cu Ion Mihalache din mun. București, sector 1, fiind în
exercitarea atribuțiilor de serviciu, a înlesnit săvârșirea infracțiunii de
purtare abuzivă de către subordonații săi, inculpații plt.maj.(r) ZAMFIR GEORGE
CONSTANTIN, cpt. MIHAI MARIUS DANIEL, plt.maj. CARMOCANU FLOREA, plt.maj.
CUSTRIN BARDAHAN PAVEL, militari jandarmi în cadrul DGJMB - Batalion 3, și alți
militari jandarmi neidentificați până în prezent aflați la rândul lor în
exercitarea atribuțiilor de serviciu, asupra părților civile RĂDULESCU VALERIU
IONUȚ și SADE AVRAHAM (AVI SADEG), cetățean de origine israeliană, în
condițiile în care a asistat la comiterea unor acte de agresiune fizică asupra
persoanelor vătămate fără a interveni în vreun fel, oferindu-le inculpaților
precizați sprijin moral în comiterea acelor acte de agresiune. De asemenea, în
sarcina inculpatului col.(r) CIOBANU LAURENȚIU CRISTIAN s-a reținut și faptul
că, în după amiaza zilei de 10.08.2018, în jurul orei 17.15, în timp ce se afla
în Piața Victoriei din mun. București, fiind în exercitarea atribuțiilor de
serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice, a
utilizat în mod abuziv și nejustificat dispozitivele conținând substanțe
iritant-lacrimogene din dotare asupra părții civile BADEA NICOLAE, în
condițiile în care situația din teren nu impunea acest lucru, nefiind incidente
vreuna din situațiile prev. de art. 29 din Legea 550/2004, agresiune ce a
cauzat părții civile BADEA NICOLAE suferințe fizice. În ceea ce-l privește pe
inculpatul col. POPESCU CĂTĂLIN RĂZVAN, ofițer specialist I în cadrul DGJMB -
Batalion 3 - Compartimentul Organizare Coordonare Misiuni la data de
10.08.2018, din probatoriul administrat în cauză a reieșit faptul că în noaptea
de 10/11.08.2018, în jurul orei 01.15, în timp ce se afla la intersecția
bulevardelor Banu Manta cu Ion Mihalache din mun. București, sector 1, fiind în
exercitarea atribuțiilor de serviciu, a înlesnit săvârșirea infracțiunii de
purtare abuzivă de către inculpații plt.maj.(r) ZAMFIR GEORGE CONSTANTIN, cpt.
MIHAI MARIUS DANIEL, plt.maj. CARMOCANU FLOREA, plt.maj. CUSTRIN BARDAHAN
PAVEL, militari jandarmi în cadrul DGJMB - Batalion 3, și alți militari
jandarmi neidentificați până în prezent aflați la rândul lor în exercitarea
atribuțiilor de serviciu, asupra părților civile RĂDULESCU VALERIU IONUȚ și
SADE AVRAHAM (AVI SADEG), cetățean de origine israeliană, în condițiile în care
a asistat la comiterea unor acte de agresiune fizică asupra persoanelor
vătămate fără a interveni în vreun fel, oferindu-le inculpaților precizați
sprijin moral în comiterea acelor acte de agresiune. În sarcina inculpatului
col. ZĂVOIANU MARIAN ION, comandant al Detaşamentul 2 din cadrul DGJMB -
Batalion 3 la data de 10.08.2018, s-a reținut faptul că, în după amiaza zilei
de 10.08.2018, în jurul orei 17:15, în timp ce se afla în Piața Victoriei din
mun. București, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu în cadrul
misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice, a lovit în mod abuziv
și nejustificat partea civilă DIDE CRISTIAN MIHAI în zona feței cu porta vocea
din dotare, agresiune ce a cauzat părții civile suferințe fizice. În privința
inculpatului lt.col. DUMITRU ADRIAN COSTEL, comandant al Detaşamentul 4 din
cadrul DGJMB - Batalion 3 la data de 10.08.2018, probatoriul administrat în
cauză a relevat faptul că, în noaptea de 10/11.08.2018, în intervalul orar
23:15 - 24:00, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Ion Mihalache și
Nicolae Titulescu, în fața intrării în sediul Băncii BRD, fiind în exercitarea
atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a
ordinii publice, a lovit în zona mâinilor, în mod nejustificat, cu bastonul de
cauciuc din dotare, părțile civile ŞTEFĂNESCU ORLANDO ALEXANDRU și MIHĂIESCU
DANIEL CRISTIAN, agresiune ce a cauzat părții civile ŞTEFĂNESCU ORLANDO
ALEXANDRU leziuni ce au necesitat între 4 și 5 (patru-cinci) zile de îngrijiri
medicale pentru vindecare iar părții civile MIHĂIESCU DANIEL CRISTIAN suferințe
fizice. De asemenea, în sarcina inculpatului lt.col. DUMITRU ADRIAN COSTEL s-a
reținut faptul că, în noaptea de 10/11.08.2018, în jurul orei 01.15, în timp ce
se afla la intersecția bulevardelor Banu Manta cu Ion Mihalache din mun.
București, sector 1, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a înlesnit
săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă de către inculpații plt.maj.(r)
ZAMFIR GEORGE CONSTANTIN, cpt. MIHAI MARIUS DANIEL, plt.maj. CARMOCANU FLOREA,
plt.maj. CUSTRIN BARDAHAN PAVEL, militari jandarmi în cadrul DGJMB – Batalion
3, și alți militari jandarmi neidentificați până în prezent aflați la rândul
lor în exercitarea atribuțiilor de serviciu, asupra părților civile RĂDULESCU VALERIU
IONUȚ și SADE AVRAHAM (AVI SADEG), cetățean de origine israeliană, în
condițiile în care a asistat la comiterea unor acte de agresiune fizică asupra
persoanelor vătămate fără a interveni în vreun fel, oferindu-le inculpaților
precizați sprijin moral în comiterea acelor acte de agresiune. În noaptea de
10/11.08.2018, în intervalul orar 23:15 - 24:00, în timp ce se afla la
intersecția bulevardelor Ion Mihalache și Nicolae Titulescu, în fața intrării
în sediul Băncii BRD și fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu în cadrul
misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice, a înlesnit săvârșirea
infracțiunii de purtare abuzivă de către subordonații săi, inculpații cpt.
MIHAI MARIUS DANIEL și plt.maj. BUZATU GEORGE, asupra părții civile TOCANĂ COSTEL,
în condițiile în care a asistat la comiterea unor acte de agresiune fizică
asupra persoanei vătămate fără a interveni în vreun fel, oferindule
inculpaților precizați sprijin moral în comiterea infracțiunii de purtare
abuzivă. În ceea ce-l privește pe inculpatul mr. MOLDOVEANU LUCA FLORIN,
comandant al Detaşamentul 1 din cadrul DGJMB - Batalion 3 la data de
10.08.2018, probele administrate în cauză au stabilit că, în noaptea de
10/11.08.2018, în jurul orei 01.15, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor
Banu Manta cu Ion Mihalache din mun. București, sector 1, fiind în exercitarea
atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a
ordinii publice, a înlesnit săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă de către
inculpații plt.maj.(r) ZAMFIR GEORGE CONSTANTIN, cpt. MIHAI MARIUS DANIEL,
plt.maj. CARMOCANU FLOREA, plt.maj. CUSTRIN BARDAHAN PAVEL, militari jandarmi
în cadrul DGJMB - Batalion 3, și alți militari jandarmi neidentificați până în
prezent, aflați la rândul lor în exercitarea atribuțiilor de serviciu, asupra
părților civile RĂDULESCU VALERIU IONUȚ și SADE AVRAHAM (AVI SADEG), cetățean
de origine israeliană, în condițiile în care a asistat la comiterea unor acte
de agresiune fizică asupra persoanelor vătămate fără a interveni în vreun fel,
oferindu-le inculpaților precizați sprijin moral în comiterea acelor acte de
agresiune. În privința inculpatului cpt. MIHAI MARIUS DANIEL, comandant al
Grupei I - Detaşament 4 din cadrul DGJMB - Batalion 3 la data de 10.08.2018,
s-a stabilit că, în noaptea de 10/11.08.2018, în intervalul orar 23:15 - 24:00,
în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Ion Mihalache și Nicolae
Titulescu, în fața intrării în sediul Băncii BRD, fiind în exercitarea
atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a
ordinii publice, i-a aplicat părții civile TOCANĂ COSTEL, în mod repetat și
nejustificat, mai multe lovituri în zona capului, spatelui și membrelor
superioare, cu bastonul de cauciuc din dotare, agresiune ce a cauzat părții
civile leziuni ce au necesitat între 8 și 9 (opt-nouă) zile de îngrijiri
medicale pentru vindecare. De asemenea, în noaptea de 10/11.08.2018, în jurul
orei 01.15, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Banu Manta cu Ion
Mihalache de pe raza sectorului 1, mun. București, inculpatul cpt. MIHAI MARIUS
DANIEL, ce se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a lovit în mod
repetat cu bocancii și cu bastonul de cauciuc din dotare partea civilă SADE
AVRAHAM (AVI SADEG), cetățean de origine israeliană, în timp ce aceasta era
imobilizată la sol de către mai mulți militari jandarmi, agresiune ce a cauzat
părții civile multiple suferințe fizice. Referitor la inculpatul plt.adj. (r)
BELECCIU ALIN, subofițer în cadrul Grupării de Jandarmi Mobile „Alexandru cel
Bun” Bacău, din probatoriul administrat în cauză a reieșit faptul că, în
noaptea de 10.08.2018, în jurul orei 23:15, fiind în exercitarea atribuțiilor
de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice
din Piața Victoriei, a utilizat în mod abuziv și nejustificat dispozitivele din
dotare conținând substanțe iritantlacrimogene asupra părții civile RĂUŢU
GHEORGHE, în condițiile în care situația din teren nu impunea acest lucru,
nefiind incidente vreuna din situațiile prev. de art. 29 din Legea 550/2004,
agresiune ce a cauzat părții civile leziuni ce au necesitat între 2 și 3
zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Inculpatul plt.maj. BÎRSAN
MARIAN-CRISTIAN, subofițer în cadrul DGJMB - Batalion 3 - Detaşament 4 - Grupa
nr. 4, în noaptea de 10/11.08.2018, în intervalul orar 23:15 - 24:00, în timp
ce se afla la intersecția bulevardelor Ion Mihalache și Nicolae Titulescu,
situată în apropierea Pieței Victoria, fiind în exercitarea atribuțiilor de
serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice, a
lovit în zona mâinilor și a bruscat, în mod nejustificat, părțile civile
ŞTEFĂNESCU ORLANDO ALEXANDRU și MIHĂIESCU DANIEL CRISTIAN, cu bastonul de
cauciuc și scutul de protecție din dotare, agresiune ce a cauzat părții civile
ŞTEFĂNESCU ORLANDO ALEXANDRU leziuni ce au necesitat între 4 și 5 (patru-cinci)
zile de îngrijiri medicale pentru vindecare iar părții civile MIHĂIESCU DANIEL
CRISTIAN multiple suferințe fizice. Inculpatul plt.adj. BOLAT CRISTIAN,
subofițer în cadrul DGJMB - Batalion 4 - Detaşament 4 - Grupa nr. 1, în data de
10.08.2018, în jurul orei 23:15, fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu
în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice din Piața
Victoriei, a imobilizat și introdus forțat, fără drept, partea civilă FÎRDEA
IOAN MARIN într-o autospecială a jandarmeriei, situată pe strada Paris, Sector
1, București, în vederea sancționării sale contravenționale, timp în care a și
agresat-o fizic, aspect ce a cauzat părții civile leziuni traumatice ce au
necesitat între 5-6 (cinci-şase) zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Inculpatul plt.adj. şef BUZATU GEORGE, subofițer în cadrul DGJMB - Batalion 3 -
Detaşament 4 - Grupa nr. 4, în noaptea de 10/11.08.2018, în intervalul orar 23:15
- 24:00, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Ion Mihalache și
Nicolae Titulescu, situată în apropierea Pieței Victoria, fiind în exercitarea
atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a
ordinii publice, a lovit cu bastonul de cauciuc din dotare, în mod
nejustificat, partea civilă ŞTEFĂNESCU ORLANDO ALEXANDRU, și cu bocancii partea
civilă TOCANĂ COSTEL, agresiuni ce au cauzat părții civile ŞTEFĂNESCU ORLANDO
ALEXANDRU leziuni ce au necesitat între 4 și 5 (patru-cinci) zile de îngrijiri
medicale pentru vindecare iar părții civile TOCANĂ COSTEL multiple suferințe
fizice. Inculpatul plt.adj. CARMOCANU FLOREA, subofițer în cadrul DGJMB -
Batalion 3 - Detaşament 4 - Grupa nr. 4, în noaptea de 10/11.08.2018, în jurul
orei 01.15, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Banu Manta cu Ion
Mihalache, situată în apropierea Pieței Victoria, fiind în exercitarea
atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a
ordinii publice, în mod nelegal a bruscat partea civilă FLOREA GEORGIANA ADINA,
fotojurnalist de profesie, împingând-o cu brațele de pe trotuar pe partea
carosabilă și solicitându-i în același timp să nu mai filmeze un incident în
care erau implicați mai mulți colegi jandarmi ai inculpatului, agresiune ce a
cauzat persoanei vătămate suferințe fizice. De asemenea, în aceleași
împrejurări, inculpatul plt.adj. CARMOCANU FLOREA a lovit cu piciorul peste
mâini partea civilă SADE AVRAHAM (AVI SADEG), cetățean de origine israeliană,
în timp ce aceasta era imobilizată la sol și înconjurată de mai mulți militari
jandarmi, agresiune ce a cauzat acesteia multiple suferințe fizice. Inculpatul
plt.adj.şef(r) CUSTRIN BARDAHAN PAVEL, subofițer în cadrul DGJMB -
Batalion 3 - Detaşament 4 - Grupa nr. 4, în noaptea de 10/11.08.2018, în jurul
orei 01.15, în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Banu Manta cu Ion
Mihalache, situată în apropierea Pieței Victoria, fiind în exercitarea
atribuțiilor de serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii
publice, a lovit în mod repetat cu picioarele partea civilă SADE AVRAHAM (AVI
SADEG), cetățean de origine israeliană, în timp ce aceasta din urmă era culcată
la pământ și lovită în același timp de mai mulți militari jandarmi,
neidentificați până în prezent, cu bocancii și bastoanele de cauciuc din
dotare, agresiune ce a cauzat acesteia multiple suferințe fizice. Inculpatul
plt.maj.(r) ZAMFIR GEORGE CONSTANTIN, subofițer în cadrul DGJMB - Batalion 3 -
Detaşament 4 - Grupa nr. 4, în noaptea de 10/11.08.2018, în jurul orei 01.15,
în timp ce se afla la intersecția bulevardelor Banu Manta cu Ion Mihalache,
situată în apropierea Pieței Victoria, fiind în exercitarea atribuțiilor de
serviciu în cadrul misiunii de asigurare și restabilire a ordinii publice, în
mod nelegal a imobilizat după care a culcat la pământ partea civilă SADE
AVRAHAM (AVI SADEG), cetățean de origine israeliană, fără ca în prealabil să o
legitimeze și să-i comunice motivele pentru care a fost extrasă cu forța din
taxiul condus de partea civilă RĂDULESCU VALERIU IONUȚ, agresiune ce a cauzat
acesteia multiple suferințe fizice.”
3. Magistrații -
elita de carton presat a societății românești!
Fracturile
logice, urechismul, crasa incultură istorică (și nu numai), împletite strâns
cu ticăloșia, reaua-credință și nesimțirea, au fost devoalate de cazul Gheorghe
Ursu. Pentru că dincolo de achitarea în sine a asasinilor lui Gheorghe Ursu,
care, poate, suportă o discuție juridică între specialiști, este vorba despre
aprecierile pe care le fac cei trei judecători cu privire la perioada
ceaușistă. Sunt pur și simplu opiniile unor neaveniți în materie care nu se
bazează pe nimic, nici pe studii, cărți, documente, mărturii, nici măcar pe
articole de lege. Iar asta, pentru că judecătorii nu doar că par a fi trăit
într-un univers paralel în acești 33 de ani postrevoluționari, dar nu au avut
nici bunul-simț să pună mâna să citească măcar în al 12-lea ceas, dacă nu au
făcut-o până acum. Când ai pe mână un caz de anvergura aceasta, un minimum de
conștiință profesională îți cere să te documentezi, să‑ți acoperi golurile de
cunoaștere, ca să înțelegi, eventual să interiorizezi despre ce este vorba.
Asta, ca să nu ajungi să te faci de râs spunând enormități și neadevăruri, să
nu fii un părerist de duzină. Dacă îți iei informațiile din ce pescuiești de pe
la televizor sau, mai grav, din propaganda securistică făcută de tot felul de
tovarăși cu epoleți ascunși sau la vedere, atunci iese un text care sfidează
istoria unei perioade îngrozitoare pentru români. Faptul că niște
magistrați relativ tineri, absolvenți ai INM, de la Curtea Supremă, deci
trecuți, teoretic, printr-un concurs, sunt pur și simplu paraleli cu
realitățile comuniste, așa cum probabil sunt paraleli și cu realitatea în care
trăiesc, este îngrijorător pentru justiție și pentru capacitatea acesteia de a
face dreptate. Căci, dincolo de articole, alineate și „litera legii”, asta
trebuie să facă justiția. Nu degeaba opinia publică este indignată, iar
istoricii spun că ceea ce au făcut cei trei judecători este o „sfidare”, un act
de „negaționism”, iar Gheorghe Ursu a fost „ucis pentru a doua oară, de data
aceasta simbolic”. Căci a susține teza că Ursu nu a fost un veritabil disident
și nu s-a aflat în stare de „adversitate” cu sistemul comunist și cu Securitatea,
asta înseamnă. A clama, cum au făcut-o cei trei corifei de la Supremă, că în
perioada ceaușistă nu mai exista „reprimare”, că odioasele mijloace de
supraveghere a populației, de la microfoanele montate în casă, urmărirea
telefoanelor, filaje, până la percheziții și interogatorii, sunt simple
„proceduri” folosite și de parchetele din ziua de azi, este mai mult decât
necunoaștere și prostie, este ticăloșie. Să nu ai habar (sau să te faci că nu
ai) că Securitatea înscena oponenților regimului infracțiuni de drept comun
(cum ar fi deținerea de valută, cazul Ursu) este rea-credință. Dar ce să ne
mirăm, acesta este corpul magistraților (parte din el, ca să evit
generalizările), plasat în elita societății. Există, fără îndoială, destui
judecători și procurori, unii de toată isprava, tobă de carte, onești și cu
bun-simț, alții, destul de mulți, din păcate, sunt niște mediocrități
ambulante, plini de ifose și de pretenții, cu un ego cât Everestul, hrăpăreți,
șmecheri și profitori fără scrupule de pe urma funcției. Dar ca trăsătură
comună este lipsa de cultură, uneori elementară, lipsa de lectură, fie ea și
nesistematică, plafonarea profesională. Spuneam că dosarul Ursu a încununat
decredibilizarea magistraților și a justiției, în general. De ani și ani, cu
rarisime excepții, cum au fost protestele din perioada Dragnea, din partea
magistraților nu se aude decât un singur cuvânt: bani. Vrem bani, vrem
privilegii, vrem să ieșim la pensie la 49 de ani, după care să frecăm menta sau
să intrăm în avocatură ori afaceri. Vrem! De ce? Pentru că ni se cuvine, noi
împărțim dreptatea! Toate aceste alegații, aflate în subtextul blocării
oricărei tentative de a le atinge fie și cu un pai privilegiile, cerbicia cu
care se opun oricărei reforme, salariile și pensiile fabuloase și nesimțite
chiar și comparate cu cele din Europa, permanenta văicăreală și victimizare
i-au transformat pe magistrați în cei mai huliți și disprețuiți
dintre privilegiați. Pe bună dreptate, pentru că tot ce investește
societatea în această categorie are o singură rațiune: justiția să funcționeze
bine, iar dreptatea să aibă partea leului. În loc de asta, magistrații oferă
procese care durează decenii, achitări și prescripții, dar, mai ales, multă,
foarte multă nedreptate și aroganță. Până și Curtea Europeană de Justiție a
ajuns să tragă Înalta Curte de urechi pentru poziția față de prescripție, una
care n-are nici în clin, nici în mânecă cu interesul general al societății,
acela ca vinovații să ajungă să fie pedepsiți, și nu achitați. Dar unii
magistrați, suficient de mulți cât să vicieze întregul sistem, devenit unul
clientelar, obedient în fața politicului și desprins de realitate, sunt
preocupați doar de propriile interese meschine. Banii, ca și puterea, smintesc.
Cazul Ursu cu a lui motivare insultătoare este o mostră a decăderii justiției
și a mediocrității intelectuale și profesionale, dacă nu chiar a ticăloșiei
unei părți a corpului magistraților, elita de carton presat a societății.
4. Azilele
groazei, o lebădă neagră pentru Coaliția PSD-PNL:
Puține
scandaluri au devoalat în cei 33 de ani de la revoluție putreziciunea
sistemului așa cum a făcut-o cel al „azilelor groazei”. Corupția,
relațiile sulfuroase dintre politicieni și instituții ale statului,
clientelismul politic, cârdășia funcționarilor publici cu diverși protejați și
afaceriști conectați la banul public, o întreagă rețea care căpușează țara și
suferința oamenilor a fost devoalată de acest caz mult mai mult decât altele.
De aceea a și șocat într-o măsură atât de mare. Nu lipsește niciunul dintre ingredientele
care au transformat România într-un stat eșuat. Un stat care va continua să fie
așa până când nu va avea loc acea reformă de profunzime despre care se vorbește
de atâția amar de ani. Demisia celor doi miniștri și a altor câtorva
funcționari responsabili cu supravegherea azilelor se impunea, este o
indiscutabilă victorie a presei și societății civile, dar nu rezolvă fondul
problemei din simplul motiv că actuala guvernare este parte a acestei
caracatițe care sufocă țara, este antireformistă structural și strigător la cer
de incompetentă. Nu știe, nu vrea și nici nu poate să facă ceva. Plecarea
miniștrilor Firea și Budăi dă satisfacție opiniei publice, salvează pe cât se
poate din imaginea deteriorată a PSD, implicat, indirect deocamdată, până în gât
în afacere, dar este și o strategie de a îngropa subiectul. Traversăm o
perioadă de heirupism în care la ordinul lui Ciolacu s-au verificat centrele,
dar au fost verificări de formă, și s-au tăiat capete alese pe sprânceană.
Controalele și formulele patetice n-au fost decât o demonstrație că Ciolacu și
guvernul său sunt preocupați de aparențe, nu de soarta bătrânilor și a copiilor
instituționalizați. Un exercițiu de imagine, unul dintre cele multe, care însă
în final nu face decât să pătreze status -quoul. Principiul de bază: câinii
latră, caravana trece, până la alegeri mai este un an. Sistemul va rămâne la
fel de nereformat, pentru că o reformă a serviciilor sociale înseamnă mult mai
mult decât hrană decentă, așternuturi curate și paturi în număr suficient,
adică minimum pentru supraviețuire. Controlalele de acum seamănă izbitor cu
cele la buticurile de pe litoral. Reformă înseamnă să comanzi un audit extern
și să pui în aplicare recomandările, să schimbi complet arhitectura sistemului,
să faci angajări, de sus în jos, pe criterii profesionale, și nu politice, să
verifici permanent și să dai acces ONG-urilor și presei în azile. Nimic din
toate astea nu se va întâmpla, iar puținul care se va petrece va fi de ochii
lumii. Poate o vreme, până când se va stinge complet scandalul, bătrânii și
copiii nu vor mai fi maltratați, abuzați, tratați cu dispreț, răutate și cinism
extrem, așa cum s-a văzut la Voluntari. Dar nu va dura mult și se va reveni la
relele apucături gravate adânc în ADN-ul sistemului. Corupția renaște mereu și
mereu din propria cenușă. S-a întâmplat asta în absolut toate așa-zisele
reforme eșuate din Educație, Sănătate, Administrație etc. Istoria nu ne dă
speranțe de optimism. Din punct de vedere politic, Ciolacu a încercat în
extremis să salveze ce mai poate fi salvat. A făcut-o cu întârziere și ezitând,
sub presiunea mediatică a scandalului. Nu este o întâmplare că a amânat decizia
în privința Gabrielei Firea - gruparea Stănescu din PSD continuă să fie
puternică. Pe de altă parte, neobrăzarea ministrei, încrengătura minciunilor,
felul în care s-a victimizat și a acuzat în dreapta și-n stânga, sulfuroasele
legături cu patronul azilelor și cu prietena consilieră Ligia Gheorghe, faptul
că a intrat în conflict cu purtătorul de cuvânt al BOR, țopenia care a atins
recorduri ce păreau imposibile au transformat-o în indezirabilă chiar și pentru
baronii care o susțineau. Plecată din funcții, Firea se va răzbuna într-un fel
sau altul, dacă nu va primi ceea ce cere: adică un loc eligibil pe listele de
europarlamentare și susținerea partidului pentru încă un mandat la Primăria
Voluntari a soțului Pandele. Lui Ciolacu îi va fi însă greu să-și țină
promisiunile, bagajul negativ al Gabrielei Firea va rămâne intact până la
alegeri, mai ales că s-ar putea să vină și niște dosare penale pe numele
consortului. Azilele groazei ar putea fi lebăda neagră pentru PSD și aliatul
său PNL. Liberalii au avut prea puțin de profitat din acest caz, iar poziția
ambiguă față de Gabriela Firea, a cărei demisie nu a fost cerută de nicio voce
cu greutate din partid, darămite de Ciucă, fidelul cu epoleți al lui Ciolacu,
arată, de fapt, cât de apropiate structural sunt cele două partide. Și cât de
implicate în construcția și susținerea sistemului „corupt și inert”, după cum
îl eticheta premierul. O lebădă neagră pentru că prin posibila ieșire a
Gabrielei Firea din cursa pentru Primăria Capitalei se resetează jocul politic.
Din toate sondajele de opinie reieșea clar că singura capabilă să-l învingă pe
Nicușor Dan era Firea. Social-democrații și-au pierdut primadona și alta nu au,
vor trebui deci să scoată din manșetă un candidat, ceea ce va fi o problemă.
Pentru că, totuși, șarlatania cu ie și închinătoare la cele sfinte nu-i chiar
pe toate drumurile. Fie ele și pesediste. În felul acesta s-a dus de râpă și
planul PNL de a merge pe mâna Firei la Primăria Generală. Vor trebui și
liberalii să scotocească după un candidat - și ei sunt în grea suferință de
când l-au trecut pe Ciucu pe linie moartă, ca să-l împingă în față pe favoritul
lui Ciolacu, Burduja. Mai este varianta în care Firea va candida pentru
partidul fostului ei patron de la Antena 3, Dan Voiculescu, asta pentru că
ambâțurile madamei trebuie cumva satisfăcute. La fel și socotelile serviciilor
secrete, aripa Secu. În această situație, voturile de stânga se vor împărți și
șansele lui Nicușor Dan cresc semnificativ, pentru că vorbim de alegeri într-un
singur tur de scrutin. Este acea situație în care PSD și PNL pot să cadă în
groapa pe care au săpat-o cu dinții și ghearele pentru USR. Au mai pățit-o și
altă dată. Nu le-au lipsit lebedele negre, dar nici nu au învățat cum să le
prevină. Bucureștiul este, ca întotdeauna, un semnal important, cine îl pierde
nu are o soartă prea bună la alegerile parlamentare.
5. Un nou „star”
- Gheboasă!
Un tânăr
„artist” de 21 de ani se află în centrul unei controverse naționale din cauza
interpretării unui cântec, la Untold. Mai mulți lideri de opinie au reacționat
împotriva cuvintelor folosite, care incită la violență împotriva femeilor și
rasism. Reprezentantul organizatorilor festivalului spune că în urma acestui
episod se „va face o analiză”. Marți, 8 august, melodia, cu versurile
interpretate în timpul spectacolului live, rula încă pe rețelele sociale, deși
încalcă mai multe prevederi legale. Scandalul Untold se extinde, tot mai mulți
oameni arătându-se revoltați de incitarea la ură de rasă și violență împotriva
femeilor prin melodia „Dă-i țiganca!” a artistului Gheboasă, cântată la
celebrul festival din Cluj-Napoca, în fața a mii de spectatori, promovată pe
rețelele sociale. În ultima lună, două clipuri video realizate pentru
articole despre războiul din Ucraina au fost cenzurate, pe bună dreptate, de
rețelele sociale YouTube și TikTok pentru încălcarea „regulilor comunității”,
într-unul erau prezentate scene de război cu trupele Wagner, iar în al doilea,
episoade violente în care turiștii ruși se confruntau cu localnici din țările
vizitate și care îi considerau invadatori. Chiar dacă clipurile prezentau
realitatea dureroasă a războiului, ele încălcau regulile site-urilor și au fost
interzise. Marea problemă este atunci când platformele sociale funcționează cu
o dublă măsură. Dacă este vorba de un „influencer” care face trafic masiv pe
rețeaua respectivă, de un brand important care are un buget mare pentru
promovarea unui eveniment sau dacă este vorba de un „actor statal”,
nu contează că e vorba de o dictatură sau un regim autoritar, a se vedea
întregul univers „fake news” creat de Rusia pe rețelele sociale, atunci
regulile de mai sus se suspendă. Așa s-a întâmplat și în cazul scandalului
„Gheboasă”, în care o melodie rasistă, care incită la violență împotriva
femeilor și folosește un limbaj care încalcă regulile oricărei comunități
civilizate, este bine-mersi pe YouTube, sub sigla celebrului festival
UNTOLD.
Atac suburban la
adresa femeilor: În context, amintim faptul
că, Guvernul României, alături de organizații ale societății civile de la noi
din țară, au marcat „Ziua Europeană de Comemorare a
Holocaustului împotriva rromilor”. „În data de
2 august 1944, în lagărul de concentrare de la Auschwitz II-Birkenau, mii de
persoane de etnie rromă - femei, bătrâni și copii din așa-numitul „lagăr al
țiganilor” - au fost exterminați în camerele de gazare”, se arată în
comunicatul Guvernului. „Acțiunile nazismului, în cadrul Holocaustului
împotriva rromilor, au fost mult mai puțin studiate decât cele din holocaustul
evreiesc, și numai în ultimii ani, atunci când comunitatea rromă a cerut
recunoașterea membrilor săi ca victime ale regimului nazist. Din cauza faptului
că rromii au fost mai slab organizați comunitar, este dificilă estimarea
numărului victimelor. Istoricii apreciază că în lagărele de exterminare au
murit sute de mii de oameni”, se mai subliniază în declarația oficială a
autorităților române. Două zile mai târziu, la câteva sute de kilometri distanță,
în inima Transilvaniei, la Cluj-Napoca, orașul considerat un bastion al
conviețuirii pașnice și al promovării păcii sociale, pe scena festivalului
Untold are loc un atac suburban la adresa femeilor, a minorității rrome din
țara noastră, venit la pachet cu promovarea violenței domestice. S-a întâmplat
în timpul spectacolului susținut de Gheboasă, un artist de 21 de ani, pe numele
său adevărat Gabriel Gavriș, care interpretează muzică trap - o combinație de
manele cu rap, cu o mare priză la publicul din România, dar și din străinătate.
În melodia „Dă-i țiganca”, prin versurile cântate pe scenă, se incită la ură
rasială și la violență împotriva femeilor. În dezbaterile care au urmat după ce
scandalul de la Untold a luat amploare, multe persoane au amintit că și BUG
Mafia sau Paraziții, două formații rap cu mare succes la public la sfârșitul
anilor ’90, foloseau cuvinte vulgare și promovau violența.
Gheboasă, pro și
contra: „ … mizeriile anatomice debitate de
Gheboasă reprezintă o Weltanschauung - (o viziune cuprinzătoare a lumii și a
vieții umane, conform Vocabulary.com) - pentru tinerii care îl aclamă în cor. Ce spun de fapt aceste
vorbe? Că ființa umană este redusă la corp, în primul rând, la sex și tot ce
ține de asta”, a scris jurnalistul Cristian Tudor Popescu, într-un articol pentru Republica.ro. „Băieți și fete se privesc unii pe alții ca pe obiecte
vii, care pot fi folosite. Creierul nu numai că nu contează, dar e un apendice
care încurcă. Rațiunea, cultura, bunul simț sunt „căcaturi” (poate mă
simpatizează și pe mine cineva, că vorbesc cool), sexul, alcoolul, drogul sunt
„adevărăciuni”. „Asta-i viața”, cred toți cei care îl consideră pe Gheboasă
Gheboss”, a mai scris CTP. Și alți lideri de opinie au susținut ideea că
reprezentația artistului de la Untold a avut un impact negativ asupra spectatorilor,
a întregului festival și a societății, în general. Reacțiile de pe rețelele
sociale au fost, în cele mai multe cazuri, critice, dar există și persoane care
au luat apărarea artistului. „Pentru toți oripilații care se dau de ceasul
morții de versurile muzicii actuale, luați de citiți doar una dintre
„capodoperele” uneia din trupele care erau la putere în vremea mea, deci și a
lor. Unul dintre cei care cântau în acea trupa e un rasist notoriu, un misogin
și promotor al arienilor. Peste toate e și infractor cu cazier, condamnat doar
pentru vreo doi anișori. Cu suspendare, ce-i drept. Că e mare vedetă de
televiziune chiar și în 2023, nu deranjează pe nimeni”, a scris sociologul Gelu Duminică, pe pagina sa
de Facebook, făcând referire la Cheloo, membru al trupei Paraziții.
De ce avem reguli
și legi dacă nu le aplicăm? Dar lăsând la o parte
calitatea muzicii, a versurilor, a genurilor muzicale, pe care trebuie să le
analizeze și să le explice specialiștii, marea problemă este că, în această
situație, avem de a face cu un mesaj rasist și violent, propagat către milioane
de oameni prin intermediul celui mai popular și important festival de muzică
din România, dar și pe rețelele sociale. Sunt mulți oameni care susțin tot
felul de teorii, oameni care sunt violenți, rasiști, xenofobi, unii cred că
Pământul este plat, alții că Putin este un om bun, problema este atunci când
minciuna, extremismul și ura devin dominante într-o societate, se transformă
din excepții într-un mod de viață. De ce avem legi împotriva violenței
domestice dacă nu sunt aplicate, iar apoi ne mirăm de suferințele a mii de
femei din România, unele bătute cu bestialitate și chiar ucise de partenerii
lor? De ce avem legi împotriva urii de rasă, dacă nu sunt aplicate? De ce avem
reguli ale comunității pe rețelele sociale, dacă funcționează cu excepții?
„Gheboasă este exponentul curentului trap, care are o priză tot mai mare în
România și în străinătate, la publicul tânăr. Pe de alta parte, el reprezintă
doar unul din cei peste 250 de artiști, la o scena secundară, care a mai fost invitat
la multe evenimente din țară, în acest an”, a scris Edi Chereji, directorul de comunicare
al festivalului Untold, pe pagina sa de Facebook. „Vom face o analiză să vedem care e cea mai potrivită cale
între libertatea actului artistic și impactul pe care l-ar putea avea mesajele
lui din timpul concertului. Însă nu ne putem preface că nu există un întreg gen
muzical când el este atât de popular în România, cât și în străinătate, în
rândul tinerilor”, a mai adăugat domnul Chereji. Libertatea este bunul cel mai
de preț al individului și trebuie exercitată plenar, fără nicio limită, cu o
singură condiție, să nu limiteze libertatea altui individ, a unui grup sau a
unei comunități. Instigarea la violență și la ură rasială nu poate fi ascunsă
în spatele libertății de exprimare, cum susține directorul de comunicare
Untold, pentru că reprezentația artistului Gabriel Gavriș, alias Gheboasă, pune
în pericol, chiar dacă indirect, libertatea și siguranța femeilor, dar și pe
cea a comunităților de rromi de la noi. Când spui de pe scena Untold, în fața a
mii de spectatori și a milioane de utilizatori de pe rețelele sociale: „Dă-i
țiganca. Rupe-i banca. O, ce țigancă frumoasă, cum dă din găoază. Filme de
groază, este jegoasă”, cuvintele nu mai au legătură, în niciun fel, cu
libertatea de exprimare, ci cu infracțiuni prevăzute în Codul Penal! „Avem ce
merităm, după ce am permis ca jegul periferiilor să ocupe centrul civilizației.
Ce înainte era tolerat, acum este celebrat. Ce se consuma în zone promiscue și
nefrecventabile, acum se lăbărțează în piața centrală”, a scris profesorul Adrian Papahagi, criticând lipsa aplicării regulilor de bună conduită și a
legilor care garantează libertatea tuturor cetățenilor, indiferent de sex,
etnie sau credință. La patru zile după concert, artistul Gabriel Gavriș,
alias Gheboasă, a fost amendat de Jandarmeria Română cu 1.000 de lei pentru
spectacolul „în timpul căruia acesta a avut versuri vulgare şi rasiste”, se
arată într-un comunicat al instituției, precizându-se că în urma spectacolului
a fost sesizat și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Gheboasă
a anunțat că nu plătește, ci va contesta amenda.
6. Mai poate fi
Gabriela Firea primar general al Capitalei?
Revenită
după șocul unei demisii cam strânsă cu ușa și după tihna unui cuvenit concediu
de consolare, doamna Gabriela Firea a declarat la un post
TV că intenționează să candideze din nou la
Primăria Capitalei și că, mai mult decât atâta, „dl. președinte (Marcel Ciolacu
- n.n.) mi-a spus că eu sunt candidatul, că nu vede o altă persoană din cadrul
PSD București”. Ca să-și pregătească de pe acum viitoarea candidatură, doamna
Firea a simțit nevoia să mai explice încă o dată situația care a dus la
nedorita de către dânsa demisie: „Vina mea este faptul că consiliera mea a avut
legătură cu acea persoană implicată în cămine, nu eu direct, nici consiliera
direct”. Poate era mai bine dacă fostă ministresă nu s-ar fi lansat în asemenea
explicații încurcate. Domnia sa este destul de inteligentă ca să observe că
nu-i pune cineva vreo vină în cârcă. Dacă era să fie vorba de o vină, s-ar fi
ocupat deja justiția de cazul ei și numai instanța ar stabili dacă are sau nu
vreo vină. Până acum, nu s-a întâmplat așa ceva. Deci nimeni n-o poate scoate
pe doamna Firea vinovată și regret că domnia sa se dezvinovățește în public de
ceea ce nu este acuzată. Nu este vorba de vreo vină, dar o responsabilitate
trebuie să existe, atunci când oameni neajutorați sunt încredințați de
familiile lor unor stabilimente de îngrijire, iar acolo sunt batjocoriți cu
sălbătăcie, furându-se și banii alocați de stat pentru îngrijirea lor. Iar, în
timpul acesta, familiile de bună credință, cărora respectivii internați le
aparțin, își văd liniștite de treabă, convinse că bunicii lor, bolnavii sau cei
cu dizabilități sunt îngrijiți într-un cadru empatic și cu profesionalism. Sub
aspect juridic, ministrul Familiei ar putea fi nevinovat, poate chiar nu avea
atribuții formulate pentru cei din azile, așa cum se apără unii, aflați în
situații similare, dar cineva trebuie să fie răspunzător sub aspect moral,
politic, social și etic. Iar acest cineva nu poate fi o entitate din afara
Guvernului, cel instalat ca să guverneze toate treburile și interesele tuturor
cetățenilor țării, nu, selectiv, doar al celor tineri, sănătoşi și fără
dizabilități. În definitiv, dacă nu Ministerul Familiei, atunci ce alt minister
ar trebui să poarte responsabilitatea celor întâmplate? Al Afacerilor Externe?
Al Digitalizării? Al Energiei? Să fim serioși! După ce ne-am oferit acest lux,
de a înființa un minister al Familiei, pretindem acum că titularul n-ar avea
responsabilități, atunci când familia, în loc să fie ocrotită, este
batjocorită? Ar fi o abordare naivă, într-o problemă foarte serioasă. După cum
tot naivă mi se pare și afirmația despre domnul Ciolacu, că „ … știe că sunt
nevinovată și că în momentul acesta este dificil, dar că din punctul domniei
sale de vedere, rămân candidatul PSD la Primăria Capitalei”. Este foarte
plauzibil ca domnul Ciolacu s-o fi asigurat de susținerea sa, dar doamna Firea
știe că promettre c’est noble și, cel puțin pentru acest motiv, nu
cred că era recomandabil să aducă la cunoștința tuturor un fel de gentlemen’s
agreement, intervenit între dânsa și liderul PSD, care ar fi asigurat-o că ea
va fi candidatul PSD la primărie. Hai, că domnul Ciolacu are stofă de
politician și este destul de hâtru (ce frumoasă și de neînlocuit sună vorba lui
Alecsandri), ca să atragă interesul interlocutorului, atunci când este nevoie,
și s-o dea cotită atunci când altă nevoie cere altfel. N-aș spune asemenea
vorbă mare, dacă nu mi-aș aminti de precedentul cu Viorica Dăncilă, când - tot
ca să obțină o demisie - îi promitea scaunul de senator la alegeri. Dar n-a
fost să-i dea nici măcar un taburet. De altfel, inteligența incontestabilă a
fostei prezentatoare TV i-a șoptit la ureche că nu de bunăvoința șefului
politic va depinde visul său de aur, cel al unui nou mandat la primărie. Recunoaște
că trebuie să conteze doar pe bunăvoința bucureștenilor. O vor vota ei, oare,
tot pe cea care promitea să reglementeze traficul și am ajuns unde suntem, să
rezolve termoficarea și acum o rezolvă alții, plus poluarea, plus multe altele?
Ia să fi făcut doamna Firea acum patru ani ceea ce face Nicușor Dan acum:
organizează vara lucrări de proporții în sistemul de termoficare, pentru ca la
iarnă s-o ducem cu căldura mult mai bine decât în trecut - adică, trecutul
guvernat de foștii edili. Ce ziceți? Dacă doamnei Firea i-ar păsa cu adevărat
de bucureșteni, s-ar muta cu domiciliul în București, nu s-ar ascunde în turnul
de fildeș din Voluntari. Cu locuința din Voluntari, unde nu simte nici
lipsa apei calde din Capitală, nici întreruperile încălzirii, nici poluarea,
nici multe altele, ce imbold poate avea Gabriela Firea, ca să rezolve
problemele dureroase ale bucureștenilor? Nu mă îndoiesc că fosta primăriță
dorește și chiar poate să candideze, dar, mă întreb, ce uriaș pocinog ar face
domnia sa partidului și domnului Ciolacu personal, dacă din nou, ca și rândul
trecut, candidând, ar pierde! Cu ce ochi ar privi pesediștii din întreaga țară,
spre vârful partidului, când ar vedea instalat iarăși un primar de dreapta în
București? I-ar pica asta bine liderului Ciolacu? În opinia mea, este destul ca
domnul Nicușor Dan să câștige la iarnă pariul cu termoficarea, pentru ca
imaginea fostului edil să pălească și mai mult în ochii bucureștenilor, iar cea
a matematicianului Dan să strălucească. Trebuie să recunoaștem că fosta
prezentatoare TV era foarte apreciată cândva de telespectatori și a ajuns să
facă o carieră fulminantă în politică, tractată în mare parte și de imaginea sa
profesională din televiziune. O apreciau chiar și unii simpatizanți ai dreptei,
mai ales după ce a făcut publică acea îndrăzneață scrisoare deschisă, prin care
își permitea să atace autocrația lui Dragnea. Dar orice succes în politică își
pierde strălucirea, dacă nu este mereu întreținut de alte reușite. Numai că, în
locul reușitelor așteptate, bucureștenii au servit-o acum trei ani cu refuz și
n-au mai votat-o. Din păcate pentru GF, ea n-a știut să gestioneze eșecul, cum
ar face un politician inteligent, ci s-a pretat la acuzații de fals, la
contestarea alegerilor și la grotescul spectacol al cramponării de scaunul
pierdut. Colac peste pupăză, l-a determinat pe liderul partidului s-o propună
candidată la Senat, chiar a doua zi după ce tot el anunțase că nimeni din cei
care pierduseră la locale nu va fi propus pe nicio listă, nicăieri. În loc
să-și respecte propria condiție, domnul Ciolacu și-a etalat deodată o
inexplicabilă slăbiciune față de Firea și a înființat, parcă anume ca să-i facă
moftul, un cogeamitea minister, ca o tichie de mărgăritar pe capul Guvernului
României. În opinia mea, succesul doamnei Firea în politică nu se datorează
extraordinarului său simț politic, ci popularității câștigate meritat în cei
vreo 20 de ani, cât a servit cu succes micul ecran. Acest succes a propulsat-o
cândva în postura de locomotivă a Partidului Social-Democrat, iar partidul a
răsplătit-o, oferindu-i tot ce și-a dorit, cu siguranță mai mult decât ar fi
meritat. Astăzi, indiferent dacă este vinovată sau nu, indiferent dacă are
legătură sau nu cu tragedia azilelor, indiferent dacă partidul o va propune sau
nu la Primăria Capitalei, sunt destule semnale că s-a cam terminat
spectaculoasa carieră politică a domniei sale. Iar cariera se poate încheia în
două feluri onorabile. Ori se va retrage de pe acum și am convingerea că ar
ridica ratingul oricărei televiziuni, fiind din nou iubită și prețuită de
telespectatori ca o talentată prezentatoare de știri, ori se va retrage după
pierderea aproape sigură a alegerilor locale, dar atunci nu știu dacă ar mai
face vreun rating, după ce i-a dezgustat pe alegători de tot. Chiar și așa,
încă n-ar fi totul pierdut, iar doamna Gabriela Firea ar mai putea fi de mare
folos societății, dacă profită de timpul rămas până la alegeri și exersează în
acest răgaz cum se beau cafelele numai cu cine trebuie!
11. ÎNTÂMPLĂRI DIN ROMÂNIA TUTUROR
DEZASTRELOR:
1. PNL,
„ospătarul” PSD:
Dacă nu va
apărea vreuna dintre faimoasele lebede negre care au venit și altă dată de hac
PSD, în 2024 România va fi împărțită între coaliția PSD-PNL, în care PNL va
face figurație, și AUR. „Marea revoltă” din PNL împotriva adoptării măsurilor
fiscale pritocite de PSD și a lui Ciucă, personificarea obedienței, s-a dovedit
un mare fâs. Doar trei din cei 50 de lideri din BPN au votat împotrivă.
Previzibil. Așa arată partidul care plutește în derivă pe apele tulburi ale
statului eșuat. La cârma bărcii se află Marcel Ciolacu și veșnic relaxatul
Klaus Johannis. Decizia liberalilor de a merge până la capăt pe mâna PSD prin
asumarea răspunderii pentru așa-zisa „reformă” fiscală, în fapt măriri de taxe
și impozite, oricum considerate insuficiente de Comisia Europeană pentru a
reduce deficitul bugetar, vine în contextul succesivelor nenorociri care au
lovit România în ultima perioadă. Dacă nu ar fi devenit un președinte pesedist,
Johannis ar fi putut spune caustic „Ghinion, Marcele”. Într-adevăr, de când
Ciolacu a urcat treptele palatului Victoria, dezastrele se țin lanț, ai zice că
astrele s-au aliniat ca să arate un stat corupt până la măduvă, aservit
clanurilor mafioto-politice, cu instituții a căror menire este să slujească
interesele șefimii și nu ale cetățeanului. Este țara condusă peste 20 de
ani de PDS și de acoliții săi, fie că s-au numit liberali, fie peremiști sau
oameni ai securistului Dan Voiculescu. Cusăturile statului plesnesc acum mai
mult ca oricând pentru că racilele s-au agravat de când coaliția PSD-PNL a
venit la putere și a clientelizat, deprofesionalizat și prăduit statul.
Practic, prin decizia lor, liberalii se fac părtași la toate acestea și nu le
mai rămâne cale de întors. Firavele critici de azi nu vor mai avea nicio
relevanță, chiar dacă ele vor deveni mai apăsate în campania electorală. Dar nu
vor deveni. De altfel, întrebat dacă s-a pus sau se va pune problema ieșirii de
la guvernare, Nicolae Ciucă a pus placa stabilității și a interesului național
în contextul războiului din Ucraina. În numele lor, țara poate fi spoliată și
prost guvernată acum și în următorii patru ani pentru care PSD și PNL își fac
planuri împreună. PNL a ajuns într-o situație jalnică, sondajele îl dau undeva
la 19%, dar există altele interne care arată și mai prost, iar șansele de
redresare se îngustează cu fiecare zi care trece, cu fiecare atitudine care
arată că nu există nicio diferență între el și PSD. Liberalii sunt, vorba unui
vechi slogan „aceeași mizerie”. În tragedia de la 2 Mai, cea de la
Crevedia sau scandalul azilelor groazei, nu au spus nimic despre faptul că în
toate aceste cazuri au fost implicați primari PSD, în frunte cu Pandele și
consoarta Firea, că șeful Poliției Române, căruia i se datorează prăbușirea
instituției, faimosul Despescu, este prieten cu Ciolacu. Nu au spus pentru că,
la rândul lor, liberalii au primari, șefi de instituții și de consilii județene
care funcționează fix în aceeași paradigmă a incompetenței, a intereselor de
clan și răspunsului comenzilor de partid. Cei care încă își mai leagă, poate,
onest iluziile de PNL, sperând într-o revenire a partidului, o desprindere de
PSD, pot să-și ia adio. Chiar în ședința de dinaintea votului privind asumarea
răspunderii pe măsurile fiscale, au ieșit la iveală socotelile ascunse ale
partidului. Atunci când Lucian Bode, fostul ministru plagiator de interne,
acolitul lui Ciucă și Johannis, a pus pe tapet un pact de neagresiune cu PSD în
alegeri, acesta a fost respins cu argumentul (adus de prim-vicepreședinții
Iulian Dumitrescu și Rareș Bogdan) că nu se știe încă dacă PNL va merge sau nu
pe liste comune cu social-democrații, dacă va negocia candidatul la
prezidențiale. Ce mai poate fi de așteptat de la un partid în care până și
antipesediștii de serviciu sunt gata oricând să stea ghiocel pentru niște locuri
pe liste. Realist, Vasile Blaga le-a atras atenția că „o să ajungem să ne fie
dor de 10% în ritmul ăsta”. Da, și? Este partidul-balama, cel care asigură
supraviețuirea liderilor și a clientelei, accesul la resurse. Nu le trebuie mai
mult, cu cât statul este mai eșuat, cu atât le merge lor mai bine. Mulți nu-și
pot explica cum și de ce a ajuns PNL să devină un partid la fel de toxic ca
PSD. Este simplu: lideri de mucava, instalați de Johannis, înlăturarea
oamenilor cu principii autentic liberale, inflația de habarniști, fripturiști
și oameni fără caracter, care iau forma dictatelor de partid. Să nu uităm
că liberalii au fost nu o singură dată în barca PSD - au fost susținuți din
umbră în timpul guvernării Tăriceanu și au format USL. Acum, lucrurile sunt însă
mult mai grave, pentru că au înșelat electoratul luptând ipocrit cu „ciuma
roșie”, pe care au ajuns să o pupe în bot, contribuie din plin la finalizarea
eșecului unui stat aflat oricum pe butuci și sunt gata de orice pentru a mai fi
încă patru ani la putere. Practic, retează orice speranță că PSD va putea fi
tras pe tușă la următoarele alegeri. Alegând fără rest PSD, liberalii
amanetează țara celor care au distrus-o după revoluție. Să fim realiști, USR,
chiar dacă va face alianțe cu PMP sau Forța Dreptei, nu va putea surclasa nici
măcar AUR. De fapt, marea deziluzie nu este PNL, ci USR, care timp de trei ani
a reușit să piardă cea mai mare parte din încrederea, speranțele și susținerea
cu care a fost învestit, datorită retoricii neomarxiste și anticreștine.
2. „Vorbe, nu
fapte”:
Marcel
Ciolacu a preluat fotoliul de premier de trei luni. Debutul este ezitant. Și în
planul acțiunii guvernamentale, și-n cel politic. Avem un prim-ministru care
vorbește mult, fără să treacă la fapte. Numirea liderului PSD în fruntea
guvernului n-a fost făcută în ziua când fusese stabilită declanșarea
„rotativei”. A fost amânată până la oprirea grevei profesorilor. Întârzierea a
avut o consecință politică importantă. A creat impresia că M. Ciolacu nu
vrea să-și asume o mediere într-o situație de criză, ci preferă să aterizeze
lin pe o pistă eliberată de alții. Au urmat câteva amânări semnificative. Cea
mai însemnată este cea privitoare la deficitul bugetar. Despre care se discută
din aprilie încoace. „Gaura din buget” a devenit expresia la modă a
vocabularului politic românesc. După preluarea mandatului, primul dintre
pesediști nu a fost capabil să definească o soluție clară pentru a diminua
deficitul. Au fost scurse în presă diverse variante. Taxe noi - de pildă,
pentru proprietari. Ori modificare majoră de impozit pentru firme, pornind de
la cifra de afaceri, nu de la profit. Sau scăderi de personal etc. etc. La un
moment dat, gazetele au anunțat că Parlamentul va fi chemat din vacanță pentru
a tranșa. După care ideea a fost abandonată. Apoi, premierul a amenințat cu
plecarea din funcție: ori votați ce propun - dar nu știm ce anume va propune -,
ori vă las baltă. Zilele trecute, strategia s-a schimbat: nu facem nimic, a
anunțat guvernul, până nu obținem OK-ul de la Bruxelles. Mai exact, până ce
oficialii europeni nu acceptă o sporire a deficitului de la 4,4%, cât se
angajase executivul pentru 2023, la 5,5%. Mai mulți miniștri au fost trimiși la
Comisia Europeană, ca să smulgă un acord. Ciolacu însuși a luat avionul,
însoțit și de Ciucă, fără a obține deocamdată nimic. Comisia așteaptă, la fel
ca orice cetățean român rațional, decizii efective. Nu vorbe despre ele. Doar
că strategia lui M. Ciolacu pare să fie alta. O ilustrează lupta cu prețurile
la alimente de bază. Este una dintre temele insistent pomenite în prima lună și
jumătate de mandat. Rezultatul e ridicol: premierul a convins câteva rețele de
magazine să scadă prețurile la o mână de produse. Efectul n-a fost resimțit,
conform sondajelor, decât de un număr infim de persoane. Pare să fie clar că M.
Ciolacu se bazează pe publicul care crede și azi că Iliescu a fost,
într-adevăr, „un președinte pentru liniștea noastră”. De altfel, la un moment
dat, premierul a declarat: „A sosit vremea să trecem de la fapte la vorbe”.
Gura păcătosului adevăr grăiește. Din punctul de vedere al comportamentului
politic, premierul îl copiază pe predecesorul său. Într-adevăr, dacă N. Ciucă
blocase alegerea unui președinte al Senatului după debarcarea lui Florin Câțu,
Marcel Ciolacu a blocat și el numirea unui președinte la Camera deputaților,
după ce el însuși a abandonat postul, ca să vină la Palatul Victoria. Îi ține
locul un interimar. PSD confirmă disprețul față de Parlament pe care-l vădea și
PNL. Nu e nouă nici modalitatea de a folosi funcția de premier pentru a dicta
în partid. Ca și Ciucă, actualul prim-ministru folosește autoritatea pe care
i-o dă șefia guvernului pentru a reașeza relații din PSD. A profitat de crizele
ivite. Cea mai spectaculoasă „mutare” este decapitarea Gabrielei Firea, aruncată
în brațele lui D. Voiculescu, după scandalul azilelor de bătrâni din Voluntari.
Pe de altă parte, Ciolacu încearcă să readucă în PSD foste vedete. L-a cooptat
deja pe Victor Ponta în aparatul guvernamental, pregătind astfel fuziunea PSD
cu Pro România. Toate acestea s-au petrecut în săptămânile în care țara a
fost bulversată de drame, fiindcă dezvăluirea terorii din azile nu a fost, din
nefericire, singura. O femeie a născut pe trotuarul din fața spitalului, o alta
a murit într-o maternitate fiindcă nu a fost tratată cum se cuvenea, doi tineri
au fost uciși de un șofer drogat, alte două persoane au pierit după explozia
unei cisterne GPL care funcționa fără autorizație. Statul nu este capabil să
garanteze siguranța persoanei, deși acesta e atributul său esențial. Iar noul
prim-ministru pare depășit de mandatul care i-a fost încredințat.
3. Țara care a
dat-o lumii pe Ana Aslan își lasă bătrânii să moară în chinuri!
România nu
a avut niciodată grijă de bătrâni. În drumurile noastre grăbite, îi vedem singuri,
triști, îndoiți de nevoi, dar trecem mai departe preferând să ne facem că
nu există și că nu vom ajunge niciodată ca ei. România este țara care a dat-o
lumii pe Ana Aslan, medicul care a revoluționat geriatria și gerontologia, și,
totuși, România este țara în care nu există nicio cultură pentru sprijinul
persoanelor în vârstă. Pomenile sezoniere, mai ales înaintea alegerilor, acele
ajutoare pentru bătrâni, sunt ca un scuipat pe obrazul lor brăzdat de vremuri.
Pentru că ai noștri vârstnici sunt tratați de prea multă vreme ca niște
cerșetori. Însă ochii lor nu cer bani, vor doar un pic de atenție, un mic semn
că le înțelegem suferințele și că nu i-am uitat. Lucrurile astea nu le pot
înlocui niciodată două sticle de ulei, o pungă de făină și una de zahăr. Uitați-vă
pe stradă, în drumurile voastre, la oamenii în vârstă. Faceți abstracție de
orice altceva. Încercați asta măcar o zi, și puneți-vă în locul lor. Faceți
acest exercițiu și când mergeți în străinătate, în țările din Vest, în special.
O să vedeți peste tot grupuri de persoane în vârstă care-și trăiesc viața.
Îmbrăcați colorat, cu zâmbetul pe buze, plimbându-se prin parcuri, muzee sau
stând de vorbă pe la terase. Îi simți cum se bucură de viață și te gândești că
așa ți-ai dori și tu să fii când vei ajunge, dacă vei ajunge, la vârsta lor.
Apoi te întorci acasă și, până să afli despre noi orori din azilele groazei, ți
se rupe sufletul de bătrânii noștri care, chipurile, trăiesc bine. Majoritatea
sunt singuri, triști, mereu cu teama zilei de mâine, nici vorbă să vrea să
plece în vreo excursie. Pentru cei mai mulți, viața înseamnă drumul până la
magazinul din colț și un popas pe banca din fața blocului. Unii au copiii
departe, îi văd doar în poze, pe telefon, alții au copiii în țară, dar prea
ocupați ca să îi facă să simtă pe părinții și bunicii lor că încă mai contează
în viețile lor. Îi mai găsești cuminți, așteptând cu orele prin spitalele și
policlinicile de stat, să le vină și lor rândul la „serviciile medicale
gratuite”, oferite de multe ori în alte localități decât cele în care locuiesc.
Fără să aibă vreo vină, neajutorați ca niște copii, bătrânii noștri ne cer
mereu ajutorul din priviri, dar suntem prea grăbiți să ne uităm în ochii lor.
Că politicienii noștri dau fără scrupule tot felul de afaceri ciracilor lor,
chiar dacă e vorba de viețile unor oameni, știam. Din partea lor mă aștept la
orice. Nu mi-am imaginat însă cruzimea acelor angajați din aceste azile ale
groazei care le puneau ardei iuți în mâncare bieților bătrâni doar ca să se
distreze, îi băteau ca să nu se mai plângă, îi înfometau și îi țineau într-o
permanentă teroare. Apoi se lăudau către ceilalți cu grozăviile făcute unor
oameni fără nicio apărare, care puteau să le fie părinți sau bunici. Care ar fi
pedeapsa potrivită pentru astfel de animale? Pedeapsa reală, nu cea din Codul
Penal. Pentru că vor exista, cu siguranță, condamnări cu închisoare pentru
capii acestor rețele, însă cei care erau uneltele lor vor scăpa mai ușor, iar
autorii morali, politicienii care i-au girat, vor scăpa neatinși. N-am nicio
speranță că sistemul se va schimba în profunzime prea curând. Politicienii îi
vor trata pe bătrâni ca pe o masă de votanți, nu ca pe niște oameni care au
dreptul la liniște și fericire după o viață de muncă. Însă fiecare dintre noi
poate să schimbe ceva. Și putem începe sunându-ne mai des prăinții și bunicii
și având răbdare să-i ascultăm. Și nu doar pe ei. Toți avem oameni care ne-au
ajutat la un moment dat în viață: foști colegi, foști profesori, mentori. Și
lor le putem arăta că nu i-am uitat, că nu ne-au fost de folos doar într-un
moment al vieții, că încă înseamnă ceva pentru noi. Este momentul să le
întoarcem ce am primit când am avut nevoie, pentru că fără să ne dăm seama vom
fi curând la fel ca ei.
4. Guvernul și
reformele:
Ar fi naiv să
ne așteptăm la reforme radicale sau la ajustări semnificative în sectorul
bugetar. Presiunea grupurile de interese influente și lipsa de apetit a
publicului față de orice măsuri care să-i afecteze veniturile, indiferent de
argumentele aduse, fac acest lucru extrem de improbabil. Cu Franța aflată în
pragul falimentului regele Ludovic al XVI-lea, care avea să moară ghilotinat în
1793, a încercat prin ultimii săi miniștri de finanțe, Turgot, Calonne și
Jacques Necker, să promoveze reforme fiscale radicale prin introducerea unor
impozite asupra clerului și nobilimii, care nu plăteau niciun fel de taxe. Nu a
reușit, în fața opoziției acerbe a acestora. Așa s-a ajuns la Revoluția
Franceză din 1789, cu rezultatul știut. O primă lecție este aceea că atunci
când te atingi de privilegiile unor categorii influente din societate șansele
de reușită sunt aproape nule indiferent de retorica și promisiunile din spațiul
public. O altă lecție, a cărei validitate a fost confirmată constant în
ultimele trei decenii, este aceea că sunt tot șanse nule ca liderii sindicali
implicați în negocieri cu guvernanții să accepte legarea salarizării pe
criterii de performanță, de exemplu în educație, pentru că asta i-ar face
extrem de nepopulari în rândul membrilor de sindicat. Confruntat cu un deficit
de peste 37 miliarde lei pe primele 6 luni din acest an, după ce România a
înregistrat al treilea cel mai mare deficit bugetar între țările europene, de
5,9% din PIB (datele se referă la o perioadă de 12 luni, de la finalul primului
trimestru din 2022 până la cel din 2023) guvernul este angrenat într-un
adevărat balet politic. Pe de o parte, PNL și PSD evaluează fiecare impactul
electoral al unor potențiale noi reglementări fiscale, pe de alta se lovește de
rezistența unor influente structuri sindicale și grupuri de interese. Scurse pe
surse (voit sau nu) diferitele propuneri stârnesc, previzibil, proteste
vehemente din zona fiecărei categorii vizate. După cum bine știm și de prin
alte părți, am văzut ce s-a întâmplat recent în Franța, mai toată lumea salută
în teorie reformele cu condiția ca acestea să nu ajungă pe terenul propriu.
Protestul de la Finanțe, un minister cu 24 de mii de angajați, este ilustrativ
pentru întregul sector bugetar. Oamenii nu vor nici disponibilizări și nici
tăierea sporurilor. Nici măcar tăierea celor 200 de mii de posturi vacante
pentru că asta ar implica automat dispariția unor posturi de conducere, precum
șefii de birouri. În unele cazuri au dreptate, cu siguranță sunt sectoare care
au probleme serioase de personal, însă sectorul bugetar este supradimensionat
în ansamblu, mai ales în condițiile în care în teorie (dar nu și în practică)
digitalizarea ar fi trebuit să permită creșteri semnificative de
eficiență. România are în prezent în jur de 1,28 milioane de angajați în
sectorul bugetar, dintre care două treimi sunt în administrația publică
centrală (820 de mii) și cea locală (462 de mii). În ansamblu angajații din
sectorul public reprezintă 22,3% din totalul acestora din întreaga țară. Nu
suntem în fruntea clasamentului european din acest punct de vedere (în Suedia,
de pildă, procentul este de 29%, în timp ce Estonia și Croația sunt, cu 23%,
practic în aceeași categorie) însă trebuie totuși să precizăm că țări ca
Germania (cu 11%) sau Olanda (cu 12%), cu economii performante, deci cu o
capacitate semnificativ mai mare de alimentare a bugetului, stau mult mai bine.
În Statele Unite ponderea este de 17,5%. Problema este în altă
parte. Mai ales prin demersurile PSD am asistat în ultimul deceniu la un adevărat
festival de creșteri salariale în multe zone ale sectorului bugetar, din
considerente evident electorale. Creșteri semnificative au fost la cheltuielile
de asistență socială, care au ajuns la aproape 100 miliarde lei (o creștere de
11% față de 2022) și la cheltuielile de personal, care au depășit 63 miliarde
lei (o creștere de 8% față de 2022). În același timp, de-a lungul anilor au
apărut o mulțime de sporuri. Unele au o anumită logică, de exemplu voucherele
de vacanță au și rolul de a sprijini turismul autohton. Altele par însă
ridicole, precum sporul de condiții vătămătoare pentru personalul din birouri.
Este adevărat, nici din acest punct de vedere nu suntem o excepție. Sindicate
puternice au impus adesea și în Occident tot felul de sporuri care au fost
menținute adesea de o manieră hilară chiar și atunci când nu mai exista niciun
fel de justificare pentru ele. De pildă în Franța, în administrația Căilor
Ferate încă exista cu câțiva ani în urmă un spor special introdus în perioada
în care locomotivele mergeau cu cărbuni deși nu mai existau de mult astfel de
locomotive. Tot acolo, se inventase pentru cei din birouri un „spor pentru
lipsa de sporuri”. De altfel și la Bruxelles, zecile de mii de funcționari,
oricum bine plătiți, se bucură de o mulțime de alte beneficii suplimentare.
Dacă este să revenim la România s-a ajuns în situația nefirească ca salariile
medii pentru sectorul public să fie cu aproape 30% mai mari decât cele din
mediul privat. Există evident un serios impact financiar. Cu 37% România se
află primul loc în UE în ceea ce privește ponderea costurilor salariale din
sectorul publică în ansamblul bugetului. Spre comparație media în UE este de
24%, în Germania 16% iar în Ungaria 20%. În afară de asta a apărut, inevitabil,
un alt impact negativ, cel puțin la fel de important, fuga angajaților din zona
privată către stat, ceea ce a provocat distorsiuni majore pe piața muncii. Acum
când sunt nevoiți să găsească soluții pentru a se încadra în ținta de deficit
guvernanții sunt în vădită dificultate. Sigur, cel mai simplu pare a fi să
umbli la taxe și să oprești acordarea unor facilități precum cele din sectorul
de construcții, agricultură și IT. Mugur Isărescu și alți finanțiști spun că nu
poți menține la nesfârșit aceste facilități și în teorie au probabil dreptate.
Însă în actualele condiții, de exemplu în construcții, cu numeroase proiecte de
infrastructură și cu creșteri masive de costuri pentru materii prime și
materiale care au dus la destule renunțări la proiecte, este oare momentul
potrivit? Pe de altă parte, experiența din alte țări ne arată că în general
creșterile de taxe nu aduc bani în plus la buget. Duc la falimente,
disponibilizări cu șomeri care ajung în grija statului sau creșterea pieței la
negru sau gris. Nemaivorbind de faptul că în viitor prevederile introduse de
Green Deal-ul impus de la Bruxelles riscă să devină sufocante pentru mediul de
afaceri autohton. De exemplu, prin obligațiile asumate prin PNRR și dacă ne
uităm și la recomandările Băncii Mondiale „pentru reducerea emisiilor” guvernul
ar trebui să crească prețul la benzină cu 50%, la motorină cu 62% (cu impact
teribil pentru transporturi și agricultură) și la gaze naturale cu 32%. Pe
termen scurt, dar cu efecte negative majore pe termen lung, e mai simplu să te
îndrepți către sectorul privat decât către cel public deși, logic, în această
ultimă direcție ar trebui acționat cu prioritate. Cum spunea cineva „firmele nu
ies în stradă”. În principiu este de la sine înțeles că ar trebui o reformă
amplă a sistemului bugetar. La fel cum, discutăm asta aproape non-stop, ar
trebui revizuit din temelii sistemul de pensii speciale sau ar trebui să
încasăm mai mult de la multinaționale. În ultimul caz mai toate marile
corporații de retail (Carrefour, Metro, Auchan, Selgros, Flanco, Altex, etc.) a
căror cifră cumulată de afaceri depășește 10 miliarde de euro, au profituri
impozabile mai mici de 3% (impozitul maxim pentru microintreprinderi!). Dar
dincolo de asta ce este de reproșat guvernărilor succesive este că nu au avut
niciun fel de strategii coerente de sprijin pentru mediul de afaceri. Alte
țări, precum Austria sau Germania, prin camere de comerț și prin alte pârghii,
fac asta deși companiile de acolo sunt sensibil mai puternice și mai bine
finanțate ca la noi. Discursul pro-reformist, așa cum îl vedem acum la USR sau
AUR, funcționează bine doar în opoziție sau în studiourile de televiziune. Când
trebuie să fie luate efectiv astfel de decizii lucrurile devin extrem de
dificile. Explicația simplă, cea mai populară, este că „nu se vrea”, că
partidele își protejează clientela politică. Este doar în parte adevărat. În
realitate lucrurile sunt mai complicate. De aceea reforme precum cea
administrativă, cea a aparatului bugetar sau a pensiilor speciale, ca să luăm
doar câteva exemple, se lovesc de dificultăți aproape insurmontabile. Mai ales
într-o democrație. Iar vine este împărțită, nu poate fi pusă exclusiv pe seama
clasei politice. Cu 200 de ani în urmă Alexander Fraser Tytler, scriitor,
profesor de istorie scoțian, spunea că „o democrație nu poate exista ca formă
permanentă de guvernare. Ea poate exista doar până când alegătorii descoperă că
își pot vota pentru ei înșiși beneficii generoase din vistieria publică. Din
acel moment, majoritatea votează întotdeauna pentru candidații care promit cele
mai multe cadouri din tezaurul public, rezultatul fiind că o democrație se
prăbușește din cauza unei politici fiscale laxe, urmată întotdeauna de o
dictatură”. Și chiar dacă verdictul lui Tytler privind democrația este probabil
excesiv de pessimist, e greu de crezut că promisiuni de restrângeri bugetare
sau de austeritate în perioada unor crize financiare ar putea fi o platformă
electorală de succes. În afară de asta este extrem de dificil să introduci
reforme care să afecteze serios interesele unor grupuri relativ restrânse și
influente precum magistrații, cei din serviciile secrete sau din marile
corporații care au o mare capacitate de lobby, inclusiv prin intermediul
țărilor lor (vezi cazul Austriei) nu doar în țară ci și, în cazul nostru, la
Bruxelles. De aceea discutăm de multă vreme despre reforme, la fel ca
personajele Vladimir și Estragon din piesa „Așteptându-l pe Godot” a lui Samuel
Beckett, dar acestea se încăpățânează să nu vină. Într-o lucrare celebră din
1965, „Legea acțiunilor colective”, Mancur Olson oferă explicația: „O
organizația tipică de acțiune colectivă din cadrul unei societăți va avea, dacă
reprezintă doar un segment îngust al societății, un stimulent redus sau chiar
inexistent pentru a face sacrificii semnificative în interesul societății; aceasta
poate servi cel mai bine interesele membrilor săi încercând să acapareze o
parte cât mai mare din beneficii pentru ei”. Iar când aceste structuri posedă
pârghii de putere redutabile, precum magistrații (între altele prin Curtea
Supremă sau Curtea Constituțională) sau financiare (marile corporații prin
grupurile de lobby de la Bruxelles sau Washington) ele se opun cu succes
oricăror inițiative care le-ar leza privilegiile. De unde și tărăgănările
guvernamentale și confuzia momentului. Oricum e greu de crezut că vom asista la
inițiative radicale și curajoase. Doar la o serie de cârpeli în combinație cu
încercări de a obține unele păsuiri de la Bruxelles. Însă pe termen mediu și
lung suntem într-un blocaj structural cu consecințe primejdioase - de exemplu,
intrarrea în incapacitate de plată!
5. Cazul „drona”:
Klaus
Johannis a ajuns în doar 24 de ore de la „nu a existat nicio piesă şi nicio
dronă şi nicio altă parte a unui dispozitiv care a ajuns în România” până la
o „situaţie complet inadmisibilă şi o violare gravă a
suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României, stat aliat NATO”, fără ca o investigație profesionistă să fi fundamentat una
dintre poziții. Și investigația nu a existat pentru simplul motiv că
președintele de-abia acum a cerut-o, adică după ce a vorbit, angajând în
poziții diametral opuse greutatea funcției prezidențiale. Este o situație
mostră pentru amatorismul administrației Johannis, al președintelui egocentric,
un amatorism care s-a infiltrat până în profunzimea statului român ajuns la
diagnosticul de „eșuat”. Sigur că nu este exclus ca autoritățile române, de la
cel mai înalt nivel, să fi mințit în privința dronei despre care să fi știut
din prima clipă, pentru că în fața unei chestiuni greu de gestionat reflexul
lor este minciuna. Să ne facem că nu există și să așteptăm să treacă. Nu cred
că este așa de această dată, pentru simplul motiv că echipa MApN, condusă de
chiar ministrul de resort, s-a dus a treia zi în secret în „junglă” (după cum
spunea premierul), după ce resturile dronei fuseseră descoperite de primarul
din Ceatalchioi. Ca pădurarul care a descoperit avionul în Apuseni în timp ce
autoritățile triangulau triangulația. Echipa ministrului
a avut ghinionul epic să fie descoperită de o echipă TV. Dacă știau de dronă,
nu aveau de ce să scormonească pe acolo și dacă nu dădeau nas în nas cu
jurnaliștii, nu suflau o vorbă despre descoperire. Deci cea mai credibilă
variantă este că România, stat NATO, cu tehnică NATO, în starea de alertă a
învecinării cu războiul și a bombardamentelor continue din zona cu pricina, nu
s-a prins că i-a picat drona pe teritoriu. E foarte greu de acceptat așa ceva,
dar să zicem că niciun sistem tehnic nu este infailibil, mai ales în România.
Să nu uităm cum treceau avioanele de contrabandă cu țigări nestingherite și
nedetectate prin spațiul aerian românesc, cum s-a defectat SCOMAR fix când
intra cocaina, cum nu e aparatul DrugTest fix când e oprit drogatul și tot așa.
Premierul invocă ajutorul dat Ucrainei ca generator de deficit, dar noi nu știm
care este dimensiunea acestui ajutor. Cum nu am știut oficial dacă România
livrează sau nu armament Ucrainei. Apropo, despre mina de la Costinești s-a mai
auzit ceva? Minciuna și secretomania caracterizează în cel mai înalt grad actul
de guvernare în România. Doar că de această dată cineva a tras semnalul de
alarmă. Da, Kievul putea fi suspectat că bagă bățul prin gard, că vrea să
tragă o țară NATO și, implicit, întreaga alianță în conflict. Dar când
ucrainienii insistă, prezintă și poze, și coordonate, cum să nu simți nevoia
unei verificări în teren, a unei investigații profesioniste, cum spune dl.
Johannis acum? Aroganță, inconștiență, lene, că doar era zona de „junglă”, nu-i
așa? Nici măcar nu se exclud reciproc cu totul. Și genul acesta de atitudine
stă la originea multora dintre nenorocirile autohtone. Este de neconceput ca
două surse media, Bellingcat și postul german de televiziune ntv, să identifice locul căderii dronei pe teritoriul României,
folosind mijloace banale, civile, iar Armata Română să nu aibă nici măcar
curiozitatea unei asemenea verificări la îndemâna tuturor. Iar președintele
țării nu dispune o investigație profesionistă, ci se aruncă la declarații
ferme, fără echivoc, pe care să fie nevoit să le contrazică peste nici 24 de
ore. „În situația de război la graniță avem o situație fluidă. Azi avem altă
stuație decât ieri. Asta este”, explică dl. Iohannis. Ce s-a schimbat?
Nimic. Situația e aceeași, nu e alta dronă, nu e alt război. Poate
că drona găsită marți seară nu a căzut acum, e mai veche. Asta nu schimbă
nimic pe fond: suntem praf! Și ca să iasă cumva din situația teribilă, de la
masa summit-ului Inițiativei Celor Trei Mări, dl. Johannis a simțit nevoia unei
supracompensări: „În cazul în care se confirmă că aceste elemente provin
dintr-o dronă rusească, o astfel de situație ar fi complet inadmisibilă și o
violare gravă a suveranității și integrității teritoriale a României, stat
aliat NATO”. Violarea gravă înseamnă un act intenționat, nu se întâmplă din
greșeală. Președintele României, țară NATO, invocă o agresiune gravă și
intenționată a teritoriului României, în propoziția următoare celei în care
cere o anchetă. Deci înainte de a ști nu numai dacă e dronă rusească, dar mai
ales dacă a fost vorba despre un accident sau despre un act intenționat, președintele
proclamă agresiunea care, în mod normal, implică NATO în ansamblu. Dacă a fost
dronă rusească, dar ajunsă accidental în România, putem vorbi despre o
violare gravă a suveranității și integrității teritoriale a României? Cum
poate un președinte să facă o asemenea declarație de maximă gravitate pentru
tot spațiul NATO, fără să aibă clar până la ultimul detaliu? Și, dacă este așa,
dacă există suspiciunea unei violări grave a României, președintele nu simte
nevoia convocării unui CSAT? Sau doar a aruncat cu niște vorbe ca să arate
poporului că e „alert” și intransigent, după ce s-a dovedit doar un turist
superficial? Președintele a primit informațiile de la ministrul PSD al Apărării, Angel Tâlvăr, a doua bătaie de joc a PSD față de acest minister la vreme de
război. Faci o superalianță cu argumentul războiului, dar pui tocmai la Apărare
doi miniștri complet paraleli cu domeniul, mai întâi dl. Dâncu,
sociolog, apoi dl. Tâlvăr, profesor de limba engleză. Și dacă PSD nu a
avut ceva mai bun să pună pe masă, președintele țării, care a știut foarte bine
să blocheze pe cine nu a vrut în preajmă, nu a considerat cu cale să ceară ceva
mai breaz? Așa arată statul român după 9 ani de regim Johannis - un dezastru pe
cale să se întâmple în fiecare minut, cu instituții prăbușite, cu incompetenți
în mai toate pozițiile importante și cu un canion de neîncredere între popor și
conducătorii sai. Asta îi va fi moștenirea, una cu mult mai rea decât cea
lăsată de președintele Băsescu!
12. MIZERIILE POLITICII INTERNE ȘI
INTERNAȚIONALE:
1. Cinismul
guvernului și Fondul de rezervă:
Premierul
Ciolacu se supără când PSD este numit „ciuma roșie” și „partid-stat”. Dar se
supără degeaba, pentru că PSD nu și-a schimbat nici măcar blana, darămite
năravurile. Cinic, incompetent, hrăpăreț și lipsit de scrupule, PSD își
consolidează atent puterea pentru încă patru ani. Pentru el și pentru remorca
sa liberală. Este halucinant să-i auzi pe cei doi Marcel, Ciolacu și Boloș,
justificând una dintre marile nerușinări ale momentului: ocolirea rectificării
bugetare și împărțirea banilor direct din Fondul de rezervă, sacul aflat la
dispoziția directă a premierului și baronului instalat la secretariatul
general, Marian Neacșu, fosta mână dreaptă a lui Liviu Dragnea. Boloș este
ocolit în povestea asta și își merită pe deplin soarta de papagal de serviciu,
ca tot PNL-ul, de altfel. Motivul este simplu: rectificarea urma să fie
negativă și atunci se vedea clar că bugetul a fost construit cu picioarele -
cheltuielile au fost cu mult depășite, iar veniturile sunt la fel de mici
pentru că statul este incapabil să colecteze mai mult de 26% din PIB la buget,
rezultatul fiind creșterea exponențială a găurii bugetare. În plus,
rectificarea este transparentă, Finanțele trebuie să vină cu cifre clare,
indicatori și entitățile către care sunt direcționate sumele, și, mai cu seamă,
pentru ce. Or, transparența dăunează grav minciunii de care s-au înconjurat
Ciolacu și ai lui. Rezultatul rectificării ar fi fost că deficitul bugetar,
care deja este la 3,75% din PIB, ar fi urcat vertiginos. Fondul de rezervă
este o pușculiță din care banii se pot împărți prin hotărâri de guvern pentru
necesități arzătoare, după cum sunt cele de la Educație și Sănătate, unde nu
mai sunt bani pentru salarii și medicamente compensate, sau pentru necesități
electorale. Este, așa cum spunea cursdeguvernare.ro, un buget paralel, din care Guvernul a scos doar în ultimele
două luni peste 3,23 miliarde de lei, din care cei mai mulți s-au dus pentru
plata salariilor. Realitatea este că guvernul Ciolacu este între ciocan și
nicovală, campania electorală intră curând în linie dreaptă, primarii țipă ca
din gură de șarpe că nu mai au bani să termine proiectele începute, salariile
și sporurile au crescut deșănțat și unii, cum sunt judecătorii, și le obțin
singuri în instanțe retroactiv, banii din PNRR vin cu întârziere, dacă vin, din
cauză că reformele bat pasul pe loc, iar Comisia Europeană insistă ca deficitul
să nu sară de 5,5% din PIB. Așa că guvernului PSD-PNL nu-i rămâne decât să
păcălească pe cine poate. Adică electoratul, căci Comisia nu are cum, deși
probabil că se amăgește că va reuși. În timp ce Marcel Ciolacu face băi de
mulțime, taie panglici și se bate cu pumnul în piept că este primul buget din
istorie cu un echilibru între cheltuieli și venituri, un raport al UE arată
că România deține recordul european în ce privește evaziunea la plata TVA, care
este de peste 33%. Mihai Tudose, care va fi probabil șeful campaniei electorale
a PSD, cuvântează cu grația unui bolovan prăbușit pe carosabil despre Podul de
la Brăila, dat în folosință vara asta, „bine că are unde să se crape ceva, că
înainte nu avea unde”. Problema nu este nici măcar că se crapă pe banii noștri,
ci că PSD consideră asta normalitatea și ne râde în față. Este același râs
sfidător de șmecher, lipit pe față indiferent de cine este condus. E marca PSD.
Degeaba face Ciolacu exerciții populiste cu bonul de 100 de lei de la
supermarket, încercând să demonstreze că mâncarea s-a ieftinit, că nu prostește
pe nimeni, oamenii văd și înțeleg. Grav este că nu mai reacționează,
electoratul pare anesteziat. Mulți pun asta pe seama îngrozitoarelor tensiuni
din ultimii ani, pandemie, frică, moarte, războaie care amenință să se extindă.
Cred că mai degrabă este vorba de lipsa de orizont, de convingerea că
partidul-stat PSD și aliatul său neputincios PNL s-au cocoțat la putere pentru
mulți ani de acum înainte. Aceasta este și explicația ascensiunii AUR, care
atrage nu doar electoratul naționalist, suveranist și conspiraționist, ci și pe
acela nemulțumit de guvernare, dar care nu are alternativă. AUR a avut
abilitatea, s-o recunoaștem, să se poziționeze ca partid antisistem, ocupând
locul pe care îl revendica acum câțiva ani USR, dar care a lăsat scaunul liber.
Cum și de ce, e o altă discuție. PSD-ului îi convine situația, asta-i clar, de
aceea nici nu se obosește să atace AUR, chiar dacă îi fură și lui din
electorat. E mai convenabil să aibă la dispoziție o sperietoare în campanie, cu
ajutorul căreia să atragă la votul pentru prezidențiale electoratul educat, de
dreapta, decât să încerce să se lupte cu el acum. Creșterea AUR ajută PSD și în
discuțiile cu Comisia Europeană sau cu aliații, pentru că toți sunt speriați de
ascensiunea extremismului și antisemitismului, mai ales în contextul războiului
Israel-Hamas. PSD este cinic. De remarcat că singurele mesaje despre AUR
lansate de liderii PSD sunt acelea că acesta nu va ajunge la guvernare. Așa-i.
PSD și PNL vor obține suficient ca să facă împreună majoritatea și guvernul.
Dar până atunci AUR își dovedește utilitatea. Oricum ar fi, renunțarea la
rectificarea bugetară și utilizarea, prin hotărâri de guvern (HG), a Fondului
de rezervă al Guvernului amenință democrația financiară a țării. Rectificarea
bugetară, despre care ministrul de Finanțe spunea, în urmă cu câteva săptămâni:
„E cel mai greu moment al vieții mele ca ministru de Finanțe. Nu sunt bani, e o
rectificare bugetară pe datorie”, nu va avea loc. Acum guvernul gestionează
nevoile financiare deja bugetate ale țării cu instrumentul Fondului de rezervă.
Probabil cea mai serioasă problemă a operațiunii de renunțare la rectificarea
bugetară este faptul că Fondul de rezervă poate fi folosit fără a obține
aprobarea Parlamentului, pentru a finanța o anumită parte a cheltuielilor deja
proiectate. Este adevărat că deficitul bugetar s-a amplificat și a devenit un
pericol pentru economia țării, finanțele ei, datoria și viitorul ei. Însă este
dificil să nu bănuiești că alocarea banilor necesari administrației publice și
locale print-un instrument dirijat și controlat direct de Guvern nu va fi o
operațiune cu parfum politic care ar putea influența alegerile de anul viitor.
O altă problemă a acestui experiment este riscul prezentat de schimbarea
sensului existenței Fondului de rezervă. Un fond de rezervă este, prin
definiție, destinat să facă față unor situații excepționale, neprevăzute.
Transformarea Fondului de rezervă într-un distribuitor de fonduri bugetare
ignoră riscurile neprevăzute, a căror finanțare depinde strict de acest
instrument la dispoziția premierului. O criză economică neașteptată, așa cum am
putea trăi în următoarele luni dacă se va extinde conflictul din Orientul
Mijlociu și se va intensifica războiul din Ucraina, ar putea necesita
suplimentarea unor cheltuieli strategice. Folosirea Fondului de rezervă pentru
acoperirea cheltuielilor curente poate epuiza resursele disponibile în cazul în
care crize neașteptate, dar previzibile, s-ar concretiza. În acest an,
Fondul de rezervă a fost dimensionat la nivelul a 686 de milioane de lei. Este
adevărat că diverse mișcări de bani l-au redimensionat permanent, însă exact în
momentul deciziei de a abandona rectificarea, înlocuind-o cu transferul
controlat de bani direct din acest fond, aflăm că pușculița este goală. Pentru
că Fondul de rezervă, acest instrument care-și propune să țină în frâu
deficitul, „este gol”, Guvernul inventează o nouă măsură care sfidează și ea
democrația financiară. Pentru a alimenta cu bani Fondul de rezervă din 1
noiembrie 2023, ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, care nu
și-au consumat decât jumătate din alocările bugetare pe acest an, sunt obligați
să vireze în Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului minimum 10%
din banii necheltuiți încă. Operațiunea este gestionată de Ministerul
Finanțelor. Este, de altfel, singura în care Finanțele sunt implicate, pentru
că distribuția sumelor din portofoliul Fondului de rezervă se face de către
aparatul guvernamental responsabil cu Fondul. Iată cum Parlamentul nu-și mai
exercită atribuția de control asupra finanțelor țării, iar Ministerul
Finanțelor are un rol de observator și de broker pentru Fond. Opacitatea
operațiunilor de alocare a banilor prin Fondul de rezervă ridică și ea semne de
întrebare, deoarece utilizarea acestuia nu are transparența rectificărilor
bugetare. Deși guvernanții promit o alocare de resurse dirijată de priorități
cum ar fi finanțarea proiectelor europene, se ascund neclarități în acest
exercițiu. O rectificare bugetară ar fi fost mai eficientă pentru a aloca
resursele, poate și pentru că odată aprobată de Parlament, dispărea
neîncrederea în oportunitatea economică, socială sau politică a alocărilor,
care pot părea discreționare. Nu în ultimul rând, substituirea rectificării
bugetare prin alocări din Fondul de rezervă în cazul unor probleme sau
scandaluri poate sensibiliza percepția agențiilor de rating și a creditorilor
cu privire la stabilitatea financiară a Guvernului și, ca efect, poate mări
costurile împrumuturilor, amplificând astfel datoria. Totuși, argumentele
utilizării Fondului de rezervă pot avea logică economică, deoarece,
într-adevăr, permit o gestionare eficientă a resurselor, asigură o
flexibilitate bugetară prin transferul sumelor necheltuite și alocarea acestora
pentru nevoi imediate și, bine gestionată, poate evita amplificarea
deficitului. În plus, ministerele care stau cu banii necheltuiți ar putea fi
stimulate să urgenteze și să finalizeze proiectele pentru care au obținut
finanțare de la buget. Transparența și justificarea adecvată, cu mare
claritate, a deciziilor de alocare a banilor prin Fondul de rezervă sunt
elemente esențiale atingerii scopului anunțat, de ținere în frâu a deficitului
și a datoriei și de impulsionare a creșterii economice prin uriașele fonduri
europene neconsumate. Este nevoie de responsabilitate și de politici bugetare
bine structurate, bine gândite și clar explicate. Declarații de tipul „dezmăţul
care ar putea avea loc prin rectificarea bugetară” sau „țara aceasta este într-o
situație dificilă”, „suntem în situația de a alege dintre două rele pe cea mai
puțin rea” nu țin loc nici de argumente, nici de politici bugetare clare,
coerente și eficiente.
2. Scandalul
burselor de merit:
Noua regulă
de acordare a burselor de merit, care a făcut ca elevi cu medii sub 5, care
nici măcar nu au intrat în examenul de evaluare națională, să fie recompensați
pentru rezultate, în vreme ce copii cu medii mari, peste 9, nu primesc aceşti
bani, este o mostră pentru felul în care „România educată” încurajează
mediocritatea și pentru incompetența crâncenă a Ministerului Educației. Cum
pentru rezultate excepționale există deja bursa de excelență, din start e
de discutat rostul bursei de merit, - dacă pur și simplu a învăța bine trebuie
remunerat. Mutăm astfel accentul de pe importanța învățăturii pentru
dezvoltarea personală, și așa în picaj, pe remunerarea învățăturii, deci
pierdem importanța scopului ei firesc. E drept că, la cum e conceput învățământul
românesc, la cât de teoretizantă e materia, la cât de anostă e adesea predarea,
poate fi greu pentru un copil să înțeleagă la ce îi folosește deșertul pe care
trebuie să-l străbată și fără un stimulent de tipul bursei de merit să renunțe.
Prof. Mihaela Popa de la Iași a întrebat un elev de clasa a VII-a ce crede
despre bursele de merit. Copilul de 13 ani i-a răspuns: „încurajează toceala,
pe cei care cerșesc note, nu încurajează pasiunea. Eu sunt campion la șah și nu
am timp”. Când va fi mare, sunt gata să pun pariu că acest copil nu va conduce
educația de la noi, ci va trăi undeva departe de România, unde este încurajată
pasiunea. Fapt este că bursele de merit există și până anul
acesta criteriul de acordare era media generală de minimum 9,50. Adică
măcar legea era consecventă cu obiectivul școlii românești - recompensăm
toceala, dar măcar să fie toceală. Criteriul avea măcar meritul că punea
copilul în competiție cu sine, nu cu alții. Știa unde trebuie să ajungă, unde e
ștacheta și se raporta la ea. Cu noua catastrofală lege a educației, din
această toamnă regulile au fost schimbate: nu mai conta media de minimum
9,50, ci locul în clasamentul clasei. Urmau să primească bursă de merit copiii
cu primele 30% dintre mediile clasei. Măsura a fost întâi decisă și abia
apoi gândită. Așa au descoperit după intrarea în vigoare că noul sistem va lăsa
pe afară copii care conform vechiului criteriu, media 9,50, s-ar fi calificat
la bursă. Cum să le explici că s-au bucurat degeaba la finalul anului? În
schimb, au ajuns să ia burse de merit și copii cu medii sub 9,50, dar care în
clase și școli slabe erau în primii 30%. Așa se face că ministerul a
introdus, prin metodologia de aplicare a legii, și criteriul alternativ al
mediei: ori în primii 30%, ori minimum media 9,50. Veți spune că în acest fel
s-a încercat o egalizare de șanse în beneficul celor din medii defavorizate.
Greșit, cât timp notarea nu e standardizată, într-un fel se obține 10 la o
școală de top, în alt fel într-o școală modestă. Nota oricum ține cont de nivelul
clasei, pretențiile sunt adaptate la context și la gradul de calificare a
profesorului. Ceea ce se vede la evaluarea națională, când elevi cu medii peste
9,50 la clasă în gimnaziu iau note sub 7, și nu sunt cazuri izolate, ci în
masă. De fapt, populist, noua lege a vrut să mai acorde o bursă socială și
celor care nu se calificau direct la ea. Conceptual, noul sistem, ca toată noua
lege de altfel, este toxic pentru că nu stimulează competiția copilului cu
propriul potențial, ci cu restul colegilor. Niciun sistem de învățământ avansat
nu mai face asta. Dimpotrivă, este stimulată munca în echipă, cooperarea,
participarea la un tot cu propriul potențial, colegul trebuie să fie privit ca
un partener, nu ca un rival. Genul acesta de mentalitate are o contribuție
majoră la atmosfera de bully din școli, unde cei mai capabili sunt ținta
batjocurii celor mai slabi și mai mulți, din cauza comparației continue pe care
o fac și profesorii, și părinții între ei. Este încă o dovadă că învățământul
românesc nu a ieșit din comunism, este vetust și chiar toxic pentru elevi. Ceea
ce nu au anticipat mințile politruce din minister este că noul criteriu poate
genera orice aberație. „Vom avea şi anumite colective de elevi, anumite
clase, unde ultima medie poate să fie sub 9,50, poate să fie 8,7 depinde care
este nivelul fiecărei clase”, spune secretarul de stat Florin Lixandru. De unde știe cât timp abia acum a solicitat ministerul
centralizarea burselor cu defalcare pe medii? Fapt este că vedem beneficiari de
burse de merit copii cu note foarte mici, chiar sub cinci în cazul școlilor
profesionale. Care e logica, de orice fel, pentru ca un copil cu media 8,7, ca
să mergem pe varianta domnului Lixandru, să ia bursa de merit și un copil
cu media 9,49 să nu o primească? Ce învață cei doi din această situație? Ceva
de genul „prost să fii, noroc să ai”? Nu contează ce știi, cât înveți, ce ai în
cap, ci doar să fii printre alții mai slabi ca tine. Că raportarea la context
trebuie să fie la minima rezistență. Cum regula a fost croită înainte de a fi
măsurată, legea trebuie modificată. De-abia adoptată, va fi corectată prin OUG,
spune dl. Lixandru. E de văzut care va fi justificarea urgenței. Cumva „pentru
că suntem incompetenți”? Cum anume va fi modificată legea nu știm. Probabil
ministerul vă zmângali ceva pe genunchi în ultima clipă, după nivelul de
competență dovedit. Și oare câte asemenea aberații nevăzute mai sunt în marea
lege a domnului/pardon, tovarășului Johannis pe lângă cele deja cunoscute și
dovedite, dar menținute cu o încăpățânare feroce, precum admiterea în
licee?
Ministrul
Educației, Ligia Deca, nu suportă criticile: În
contextul analizei noastre, trebuie să prezentăm și noua „capodoperă” de
gândire a dementei de la Minister. Ministrul Educației, Ligia
Deca, a fost înregistrată în timp ce se arăta deranjată de comentariile
negative care o vizează și care sunt postate pe rețelele de socializare. Într-o
înregistrare audio publicată pe site-ul B1 TV se aude cum
Deca povestește că angajații „de la comunicare” din minister șterg aceste
comentarii: „Cu toate acestea, dacă n-apucă colegii mei să le șteargă suficient
de repede, mă încarc negativ. Am o zi proastă!”. Conform
informațiilor difuzate de B1 TV, afirmațiile au fost făcute recent în cadrul
unei dezbateri care a avut loc la Colegiul Național Gheorghe Lazăr din
Capitală, pe tema modului în care tinerii ar trebui să folosească internetul în
așa fel încât să fie în siguranță.
3. Politica
occidentală și evreii: un secol de trădare, de la extrema dreaptă la extrema
stângă:
Acum o sută
de ani, începea să se abată asupra evreilor vântul rece al respingerii din
societățile europene și apăsarea amenințătoare a extremei drepte, care avea să
ducă după 1933 la catastrofa cunoscută. Antisemitismul își plantase adânc
germenii culturali în solul european încă din ultimele decenii ale secolului al
XIX-lea, dar abia după 1922-1923, la câțiva ani după căderea celor patru
imperii din Europa în urma Marelui Război, mișcările politice antisemite luau
avânt în noile state naționale. Terenul cultural și social era deja pregătit.
Declarația Balfour din 1917 le promitea într-adevăr evreilor, prin vocea
ministrului de Externe de la Londra, un stat al lor, „un cămin național” în
Palestina, dar de la încetarea ocupației otomane și instituirea mandatului
britanic asupra Palestinei până la fondarea statului Israel avea să treacă cea
mai cruntă perioadă din istoria evreilor, legată, din păcate, chiar de Europa.
Vom reține și ideea, relevantă pentru conflictul palestiniano-israelian,
că Planul ONU de Partiție a Palestinei din 1947 a fost acceptat inițial de
evrei și respins vehement de statele arabe„în numele palestinienilor”, astfel încât
statul Israel, în lipsa altei soluții, s-a născut practic unilateral,
printr-o Declarație de Independență, urmată de războiul din 1948-1949. Israel a
fost atacat de cinci state arabe chiar a doua zi după ce a fost declarat,
nefiind recunoscut de lumea islamică în general și de palestinieni în
particular. Relația politică a europenilor cu evreii merită însă din nou
atenție, mai ales în prezent. Nu voi intra în tema controversată a „originii
socialiste a extremei drepte” și nici în ideea, neplăcută pentru mulți, că
ambele extreme sunt, ca origine intelectuală și esență ideologică, una
singură, opusă moderației și centrismului. Viziunea extremistă europeană a fost
lansată în lunga ei carieră istorică de distopia socialismului revoluționar
marxist și a emancipării poporului prin luptă, în care una dintre facțiuni a
luat-o pe drumul leninismului, pretins „internaționalist” și „progresist”, iar
cealaltă, negându-și originea socialistă și adăugându-și componente
naționaliste, rasiste și antisemite, a luat-o pe drumul nazismului,
fascismului, horthysmului, legionarismului etc. Vom relua aici doar observația
simplă că Partidul Național Socialist al lui Adolf Hitler a fost continuatorul
unui mic partid al muncitorilor germani, evident de orientare socialistă, așa cum
îi arată și numele, iar Mussolini era la rândul lui un „socialist ratat”,
exclus din Partidul Socialist Italian, care a îmbrăcat cămașa neagră și a avut
mai mult succes politic în noua înfățișare. Extrema dreaptă nu mai pare, văzută
din această perspectivă, decât o versiune modificată a extremei stângi, cu care
păstrează în profunzime multe trăsături comune, reverberate de populism și de
iluzia soluțiilor radicale, promovate prin ridicarea poporului la luptă. Fără
îndoială, Europa s-a schimbat mult în ultimul secol. Structura societăților
este alta. Migrația musulmanilor a fost masivă în Europa de Vest, după 1960.
Dispariția clasei muncitoare industriale a lăsat stânga tradițională marxistă
fără votanți. Eșecul comunismului în URSS și statele-satelit est-europene,
declinul numeric al „proletariatului” și schimbarea modelului economico-social
au împins stânga europeană de după 1965 într-o criză politică și ideologică
profundă. După protestele din 1968, Școala de la Frankfurt și Noua Stângă au
câștigat teren. Nu mai era vorba de „proletari”, de împărțirea pe „clase
sociale” și „lupta de clasă”, ci de minorități, feminism, corectitudine
politică, progresism și ... imigranți, mulți imigranți. Se estimează că
aproximativ 45 de milioane de musulmani din prima, a doua și a treia
generație post-migrație, trăiesc în prezent pe continentul european. Nu
doar cantitativ politica migraționistă europeană a fost o eroare, ducând la
o migrație musulmană excesivă în țările vest-europene prospere, dar
și abordarea calitativă, legislativă și politico-administrativă a migrației a
fost de asemenea greșită. Multiculturalismul liberal este un eșec major,
creând pungi mari de comunități musulmane neintegrate cultural și social, care
au înțeles doar că au doar drepturi, libertăți și numeroase beneficii garantate
de statele europene, fără să-și asume niciun fel de obligații față de țările
care le-au primit. Mai mult decât atât, generațiile a doua și a treia de
musulmani europeni au început un proces de radicalizare islamistă, pe care nu
l-a manifestat prima generație, venită să muncească în Vest pentru o viață mai
bună. „74 la sută dintre tinerii musulmani din Franța consideră că legile
islamice sunt superioare legilor Republicii”, spune intelectualul algerian
Boualem Sansal într-un interviu recent, adăugând că „faza pe care o trăim de la
independența țărilor arabe și musulmane este o fază pregătitoare pentru marele
Jihad care va să vină. Această fază s-a concentrat pe reislamizarea popoarelor
pervertite de valorile occidentale, moștenite din colonialism sau răspândite în
lumea musulmană de cinema, televiziune, turism. Finalizată în țările musulmane,
reislamizarea diasporelor musulmane din întreaga lume rămâne de făcut, în
special în Europa, fiind pe cale de a se produce”. A se vedea cazurile
magrebienilor, turcilor, palestinienilor. Este deja un loc comun să reiterăm
astăzi că migrația ilegală trebuie stopată, iar migranții ilegali trebuie
expulzați, așa cum, în sfârșit, cere cancelarul Germaniei, Olaf Scholz. Se
vorbește de câțiva ani de eșecul politicii migraționiste europene, dar nu s-a
făcut mare lucru, dimpotrivă, numărul celor intrați ilegal în Italia anul
acesta este aproape dublu față de anul trecut. Și Olaf Scholz, și Giorgia
Meloni au dreptate. Așa nu se mai poate. Stânga radicală europeană, neomarxistă
în esența ideilor anticapitaliste și antisistem susținute, s-a
„reinventat” prin minorități și imigranți. Aceste partide ale extremei stângi
au evidentă nevoie de voturile musulmanilor din țările lor. În Germania, Die
Linke, partidul stângii dure, critică anunțatele măsuri ale cancelarului
Scholz, de accelerare a expulzării migranților ilegali, arătând clar linia de
ruptură ideologică între stânga radicală și stânga centristă (SPD). Fără aceste
voturi, stânga radicală europeană ar pierde mandate în parlamente. Trecem peste
faptul că premierul musulman al Scoției pare să aibă o singură problemă în
acest război declanșat de atacul teroriștilor de la Hamas împotriva Israel,
anume că nu reușește să dea de socrii lui din Gaza, după ce au căzut
telecomunicațiile. Fostul lider laburist britanic Jeremy Corbyn, cunoscut de
mult ca socialist radical, nu a condamnat nici el atacul Hamas. Așa cum nu l-a
condamnat un alt lider al stângii radicale, Jean-Luc Mélenchon, de la Partidul
Franța Nesupusă (LFI), și el în căutarea voturilor arabilor. Ca o bizarerie a
noii politici franceze, a ajuns extrema dreaptă prin vocea lui Marine Le Pen să
susțină Israelul, iar stânga radicală să reprezinte o amenințare pentru evrei
și pentru statul Israel. În fața noii trădări politice din Europa la adresa
evreilor, un grup numeros de intelectuali publici israelieni, printre care
profesorul Yuval Noah Harari, el însuși de stânga, oponent cunoscut al lui
Netanyahu, semnează o scrisoare-declarație prin care își exprimă dezamăgirea
provocată de „indiferența” progresiștilor americani și europeni față de
atrocitățile comise de Hamas”, acuzând totodată stânga occidentală de
„insensibilitate morală extremă și trădare”. Bineînțeles, ceea ce nu spune
Harari, dar probabil înțelege, este că „rațiunea electorală” pentru care stânga
radicală din Vest înclină spre „cauza palestiniană”, ignorând chiar
și atacul terorist abominabil din 7 octombrie, la care Israel are tot
dreptul să răspundă prin eliminarea Hamas, ține de voturile stângii și de
captivitatea ideologică în care s-au scufundat o parte din democrațiile
occidentale. Slăbiciunea și vulnerabilitățile societăților inundate de migrația
musulmană, creșterea riscului de atacuri teroriste, criza de idei și clienți a
stângii occidentale, blocată în paradigma „corectitudinii politice”, devenită
pe alocuri aproape o dictatură a minorităților, toate acestea fac ca UE în
ansamblu să devină irelevantă în ecuația noului război. După ce Ursula von der
Leyen a condamnat ferm atacul Hamas imediat după 7 octombrie și a exprimat
sprijin pentru Israel, un potop de critici venite din unele state membre ale UE
au atenuat susținerea politică europeană, până la a face „o reușită” chiar și
din declarația negociată cu greu la recentul Consiliu European, oricum o
declarație „incoloră, inodoră și insipidă”, în care UE spune banal că vrea „să
fie bine, ca să nu fie rău”... Dacă Europa nu va înțelege că atacul
asupra Israelului, la fel ca atacul asupra Ucrainei, face parte din războiul
mult mai amplu al axei Rusia-Iran-Coreea de Nord (susținută deocamdată
„soft” de China) împotriva Occidentului, război care își propune să
schimbe lumea și să erodeze puterea democrațiilor liberale, atunci UE și multe
dintre țările membre vor plăti, mai devreme sau mai târziu, prețul
naivității lor politice și ideologice! De ce câștigă, totuși, Hamas
războiul informațional în Occident? Reacția palidă a instituțiilor,
universități, mass-media, structuri guvernamentale, față de manifestările ample
de extremism islamic scot în evidență criza structurală din societățile
occidentale. În deschiderea unui articol din Wall Street Journal, cunoscutul
politolog american Walter Russell Mead redă un dialog dintr-un roman de Ernest
Hemingway, în care unul dintre personaje întrebat cum a dat faliment răspunde:
„În două feluri, treptat și apoi brusc”. Plecând de aici, el face o paralelă cu
ordinea mondială care, sincron cu eroziunea capacității de descurajare a
Statelor Unite, se dezintegrează și aceasta treptat și apoi brusc. Însă această
observație este la fel de valabilă în ceea ce privește situația internă din
Occident. Erorile masive în materie de politici de migrație, infiltrarea
instituțiilor de către radicali ai stângii progresiste, ignorarea pericolului
reprezentat de islamul radical s-au acumulat și ne-au adus în situația critică
de astăzi. Am asistat în ultimele săptămâni la mari demonstrații, în mare parte
explicit pro-Hamas, și la agresiuni la adresa evreilor. Am mai văzut la Londra
cum poliția metropolitană, pe cât de intransigentă se arată când este vorba de
combaterea „hate speech”, pe atât de timidă a fost să reacționeze atunci când
pe străzi răsunau apeluri la Jihad și la eliminarea de pe hartă a Israelului.
Benjamin Baird, directorul inițiativei de advocacy a Forumului pentru Orientul
Mijlociu (MEF Action), a declarat cu câteva luni în urmă că, în urma
„dezorientării progresiste”, o „presă favorabilă islamiștilor” a permis
grupurilor jihadiste ale Frăției Musulmane din America să câștige influență și
putere în mass-media, în interiorul forțelor de ordine și în guvern. E un
fenomen de lungă durată, dar care a fost în bună măsură fie ignorat, fie privit
drept ceva marginal. De aici și șocul multora, care acum realizează dimensiunea
fenomenului.
„Normalizarea”
extremismului: Trebuie spus, parafrazând o
afirmație controversată a lui Antonio Gutteres, că explozia de antisemitism și
marile demonstrații pro-Hamas nu au loc în vacuum. Într-o prelegere recentă,
Robin Simcox, șeful Comisiei pentru combaterea extremismului din Marea Britanie,
a declarat că a avut loc o „normalizare” atât a extremismului anti-israelian,
cât și a antisemitismului, pe care a pus-o pe seama unei „politici eșuate de
migrație în masă și a multiculturalismului”. Adăugând că miile de protestatari
care au ieșit în stradă în urma atacurilor teroriste ale Hamas din Israel nu au
apărut din senin. Există o rețea de susținere a Hamas și a Iranului în Marea
Britanie, spune el, care este mai „sofisticată, mai bine susținută și mai
capabilă decât mulți își dau seama”. Apoi, o investigație Free Press, cu titlul
sugestiv „Bătălia Qatarului pentru mințile
tinerilor americani”, relevă că în prezent Qatar,
principalul sponsor Hamas, care găzduiește conducerea politică a organizației
teroriste, a fost cel mai mare donator străin al universităților americane.
Între 2001 și 2021, Qatarul a donat 4,7 miliarde de dolari universităților
americane, principalii beneficiari fiind dintre cele mai prestigioase
instituții de învățământ superior din America. Aceste școli au încheiat parteneriate
cu regimul pentru a construi campusuri în „orașul educației” din Doha, un
district special al capitalei care găzduiește colegii satelit pentru
universitățile americane. Unul dintre obiectivele Qatarului în materie de soft
power este de a promova ideologia Frăției Musulmane, mișcarea islamistă care a
dat naștere Hamas și partidului de guvernământ din Turcia, interzisă în Egipt
și în țările din Golf, scrie Free Press. De pildă, Qatar finanțează o
organizație care este ramura clericală a Frăției Musulmane, dar și canalul de
televiziune Al Jazeera, care are un acord de colaborare cu Școala de Jurnalism
de la Northwestern University. Mulți liberali moderați au fost șocați de
ipocrizia stângii progresiste foarte preocupată să denunțe prompt „micro-agresiunile”,
precum „misgendering” (utilizarea unui „pronume” considerat nepotrivit), pe
care le califică drept crime motivate de ură, dar care nu poate condamna fără
echivoc crimele abominabile comise de Hamas. Numai că aceste voci moderate sunt
în prezent în defensivă, în bună măsură din vina lor, pentru că au acceptat
compromisuri în numele unei solidarități în fața unor pericole imaginare sau
mult amplificate „la adresa democrației”. Yascha Mounk se întreabă de ce nu știe Occidentul pe cine să susțină în războiul
Israel-Hamas? „În loc să declare că suntem cu toții pro-israelieni,
editorialele din Le Monde au fulminat împotriva „dorinței de răzbunare” a
Israelului. Iar atunci când demonstrații uriașe au umplut străzile din Berlin,
Londra, Paris și Bruxelles, acestea nu au fost în semn de solidaritate cu cei
care au fost uciși cu brutalitate, ci în sprijinul teroriștilor”. Maniera
rușinoasă în care jurnaliști de la mari instituții mass-media, BBC, CNN, The
New York Times, Associated Press, altfel întotdeauna dispuse să țină prelegeri
despre „claritatea morală”, nevoia de echilibru și de verificări scrupuloase pe
baza mai multor surse, au relatat despre explozia de la spitalul al-Ahli din
Gaza pe care au pus-o imediat pe seama Israelului, doar în baza informațiilor
furnizate de Hamas nu este nici pe departe o întâmplare, ci expresia unor
prejudecăți înrădăcinate induse de o ideologie din ce în ce mai influentă. În
opinia lui Yascha Mounk în ultimele trei decenii, natura stângii s-a schimbat
în mod fundamental. „Împarte lumea în categorii simpliste de asupritori și
asupriți, de albi și oameni de culoare, de colonizatori și colonizați - și apoi
concluzionează că orice fel de cruzime este justificată în numele celor
marginalizați. Și pretinde că toate nedreptățile din lume sunt cumva legate
între ele (principiul „intersecționalității”), de unde obligația morală a
fiecărui activist de a susține fără rezerve toate cauzele cele mai la modă ale
stângii”. De ce atrocitățile Hamas determină
stânga să urască și mai mult Israelul?, se întreabă în
titlu și un articol din Wall Street Journal. „Activiștii occidentali
pro-palestinieni pleacă de la două precepte aproape teologice: că Israelul este
rău și că orice acțiune palestiniană împotriva acestuia este de aceea
justificată. Această capcană cognitivă se exprimă în modul în care adversarii
Israelului din Occident vorbesc despre conflictul cu palestinienii. Preocuparea
pentru a se ajunge la o soluție cu două state nu duce niciodată la apeluri
pentru ca palestinienii să se grăbească și să accepte un compromis negociat.
Aceștia ignoră faptul că palestinienii au respins crearea unui stat și pacea în
2000, 2001, 2008 și 2014. Ei ignoră faptul că beligeranța Hamas este cauza
blocadei Israelului asupra Gazei, o măsură defensivă a unei națiuni aflate sub
asalt”.
Propaganda Hamas: În acest context este aproape imposibil pentru Israel să
câștige războiul informațional în spațiul occidental, în condițiile în care
mass-media a adoptat regula că trebuie să acorde un spațiu egal grupărilor sau
mișcărilor care afirmă că luptă împotriva nedreptăților, oricât de violente ar
fi acțiunile acestora. De pildă, deși se vorbește despre masacrele comise de
Hamas, acestea sunt acum „echilibrate”, adică diluate, de narațiunea constantă
a preocupării pentru palestinieni. Spre deosebire de bombardamentele cu
rachete, care oricum în mare parte erau blocate de Iron Dome, spre dezamăgirea
palestinienilor, cruzimea ritualică a teroriștilor Hamas asupra civililor a
fost salutată cu entuziasm de participanții la marșurile de susținere. Nu a
fost una întâmplătoare, s-a dorit să se transmită un mesaj. Au perceput-o ca o
revanșă extraordinară, un triumf, față de cei față de care se simțeau
neputincioși. Din acest motiv a generat, de pildă, mesaje pline de entuziasm
din partea unor profesori de la universități din America sau Marea Britanie și,
de o manieră mai reținută, de către regina Ranya a Iordaniei sau Erdogan. E o
dovadă faptului că liderii Hamas, care i-au instruit special pe
„mujahedini” să comită toate aceste atrocități, cunosc foarte bine psihologia
majorității palestinienilor, modelată în cursul unui amplu proces de
îndoctrinare, stăpânesc la perfecție arta manipulării și cunosc la fel de bine
pedalele emoționale cu care pot manevra opinia publică occidentală. În
acest fel se creează și o enormă presiune publică asupra liderilor occidentali
care se văd obligați să se arate permanent îngrijorați de soarta populației
palestiniene și să avertizeze Israelul asupra crimelor de război, deși armata
israeliană este cu siguranță cea mai atentă din lume la acest capitol. Apelul
constant la dimensiunea umanitară este însă unul ipocrit. Altfel, aceeași grijă
globală, exprimată aproape zi de zi, pentru soarta palestinienilor s-ar manifesta
și față de soarta celor peste o sută de mii de refugiați armeni din Nagorno
Karabach, față de soarta civililor prinși în confruntări sângeroase în Etiopia
sau față de cea a uighurilor din China. De pildă, în războiul civil din Yemen
s-au înregistrat un număr de 380 de mii de civili uciși, dar pentru că e vorba
de un conflict exclusiv între musulmani, o facțiune fiind sprijinită de Iran și
o alta de Arabia Saudită, nici în Orientul Mijlociu și nici pe străzile
orașelor din Occident nu a ieșit nimeni să-și exprime compasiunea și
indignarea. Hamas, ca și ISIS înaintea sa, s-a dovedit extrem de abil și
sofisticat în materie de propagandă. Avantajul Hamas este acela că, spre
deosebire de ISIS care se raporta doar la „războiul global împotriva
infidelilor”, își poate asuma o cauză mai ușor de „vândut”, mai ales opiniei
publice din Occident, cauza palestinienilor. De partea cealaltă, reacțiile
de apărare în fața acestei agresiuni care amenință valorile fundamentale ale
civilizației occidentale sunt palide. „Paradoxul teribil al unei
societăți liberale”, scrie jurnalista Melanie Philipps pe fluxul ei de
Substack, „este că refuză să ia măsurile iliberale care pot deveni inevitabile
pentru apărarea valorilor liberale. Ca urmare, societatea liberală conține semințele
propriei sale distrugeri. Aceasta este ceea ce se dezvăluie acum unui Occident
îngrozit”.
13. DIN
ȚARA „TURISTULUI” JOHANNIS:
1. Dosarul
vaccinurilor. Cum ajunge USR „aceeași mizerie”:
Dosarul
vaccinurilor ridică două mari întrebări: 1) a reînceput DNA să acționeze la
comandă politică și 2) își trădează USR principiile în numele cărora a câștigat
încrederea electoratului? Deschis în urmă cu doi ani, în mandatul lui Crin
Bologa, fost procuror-șef al DNA, dosarul îi acuză pe Florin Câțu, fost
premier, pe Vlad Voiculescu și Ioana Mihăilă, foști miniștri USR ai Sănătății,
că au cumpărat peste 50 de milioane de doze de vaccin anti-Covid, în valoare de
un miliard de euro, mult peste necesitățile României. Ca dovadă, majoritatea au
rămas nefolosite și au fost distruse. Este o problemă, trebuie să o
recunoaștem, pentru că în mai 2021 campania de vaccinare, pornită în trombă la
începutul anului cu peste 37 de milioane de doze, suficiente pentru vaccinarea
întregii populații de trei ori, deja se dovedea un eșec. În februarie 2021,
România se afla pe locul 7 în lume, iar în mai ajunsese la coada plutonului vaccinării. Premierul Florin Câțu, care, alături de
președintele Johannis, își asumase campania, socotind că va fi un succes pe
care și-l va prinde la butonieră, ceea ce a și făcut o perioadă în pofida
evidenței, dădea mesaje disperate către populație îndemnând-o să se vaccineze. Degeaba,
vaccinarea nu a sărit de 42%. De ce s-au mai achiziționat atunci încă 50 de
milioane de vaccinuri? Populism, iresponsabilitate, dispreț față de banul
public, incapacitatea de a spune Comisiei Europene că nu avem nevoie de atâtea
vaccinuri? Probabil, toate la un loc. Dar nu e treaba procurorilor să judece
asta, pentru că a fost o decizie de oportunitate, chiar dacă discutabilă, iar
procurorii, că ne place ori ba, nu au voie să se pronunțe pe oportunitate,
după decizia Curții Constituționale din 2017. Mai mult, încadrarea la abuz în serviciu are o mare hibă de
fond: lipsește „folosul necuvenit pentru sine ori pentru altul” pe care l-au
obținut urmăriții penali. A avut vreunul dintre ei o înțelegere cu Pfizer,
Moderna sau Comisia Europeană, cea care, de fapt, achiziționa vaccinurile, au
obținut vreun comision, vreo șpagă? Procurorii nici măcar nu sugerează așa
ceva. Or, fără folos necuvenit, care nu trebuie să fie neapărat patrimonial,
dosarul e un balon de săpun. Așa cum au fost de-a lungul timpului și alte
dosare. Să ne aducem aminte de dosarul pe care DNA i l-a făcut lui Ludovic
Orban în 2016, în plină campanie electorală, scoțându-l astfel din cursa pentru
Primăria Capitalei. În plus, procurorii nu spun clar nici care este legea
încălcată de Câțu, Voiculescu și Mihăilă, ci se referă doar la lipsa unor
documente/analize care să justifice necesitatea achiziției. Cam subțire.
Publicul are tot dreptul să se mire că din acest dosar lipsesc adevărații eroi
ai vaccinării, cei care se ocupau practic de campanie și luau efectiv deciziile.
Unde este colonelul Valeriu Gheorghiță, coordonatorul en-titre al campaniei de
vaccinare? Dar faimosul Comitet Național de Coordonare a Activităților privind
vaccinarea (CNCAV), a cărei componență a rămas vreme de doi ani un mister? Cei
de acolo luau toate deciziile - câte vaccinuri se cumpără, ce localități intră
sau ies din carantină, cum se schimbă regulile și ordonanțele etc. Acești
oameni, care aveau linie directă cu Palatul Cotroceni, sunt dispăruți de pe
radarul DNA. Îi protejează cineva acolo sus? Nu știm, dar speculațiile nu
lipsesc, mai ales că Valeriu Gheorghiță a ajuns manager la spitalul SRI.
Suspiciunea multora că aveam de-a face cu un dosar politic nu este lipsită de
sens. Dar asta o pot spune analiștii, ziariștii și cetățenii, nu și partidele
politice. Nu USR. E limpede că USR a fost lovit în moalele capului cu dosarul.
Problema este că în loc să-și călărească înaltele principii de care a făcut
paradă ani de zile, le-a făcut ghemotoc și le-a aruncat la gunoi. Demersul
„Fără penali în funcții publice” a fost nu doar golit de conținut, ci li s-a
întors în față. Iar asta dovedește mediocritatea liderilor USR și demagogia
susținerilor de până acum! Discursul lui Cătălin Drulă care acuză că dosarul
este unul politic, instrumentat cu ajutorul serviciilor secrete de procurori
aflați în slujba PSD și PNL, adică de statul paralel, este identic cu cel
folosit de toate partidele care au făcut și fac scut în jurul „penalilor”. Fix
așa spunea și Dragnea. Este un discurs antijustiție fără drept de apel și mă
întreb dacă activul USR este de acord cu el. Din informațiile mele, nu. Dar
partidul este acaparat de echipa Drulă-Barna-Ghinea, iar rezultatele se văd -
USR nu reușește să sară de 13%, deși avea cele mai bune perspective în față. Nu
doar scandalurile repetate și sciziunile au dus la această situație, ci și o
neclaritate morală, o formă sulfuroasă de raportare la valorile pe care
partidul le-a asumat. Respectarea principiilor e un demers complicat, nu-i pe
măsura oricui, necesită tărie de caracter, inteligență, consecvență. Din
păcate, nu sunt punctul forte al actualei conduceri. Întrebarea este de ce tace
partidul? A devenit, oare, clona celorlalte? „Aceeași mizerie”? Ar fi trist,
pentru că motivul pentru care USR a reușit totuși să rămână alternativa, „răul
cel mai mic”, motivul pentru care alegătorii i-ar fi dat votul și în 2024 era
exact acest ascendent moral pe care îl avea față de partidele-sistem. Desigur,
USR este de mult sub tirul PSD, PNL și AUR, împotriva sa se duce o campanie
furibundă, se spun o groază de minciuni și lucruri nedrepte despre el,
televiziunile și site-urile plătite din bani publici de acestea îl toacă
zilnic, dar a reacționa coborând ștacheta discursului până la nivelul
grobianismului și abandonând principiile este profund greșit. PNL este, cum
altfel, duplicitar, are corupți și penali pe care îi protejează și îi ține în
funcții fără nicio problemă, să ne referim doar la Costel Alexe, dar de fațadă
promovează discursul projustiție. În cazul lui Florin Câțu, le convine cu atât
mai mult, pentru că omul devenise persona non grata pentru echipa de conducere,
cu Nicolae Ciucă în frunte. Este un critic al președintelui Johannis, al lui
Ciucă, al coaliției cu PSD și al măsurilor fiscale luate de Ciolacu. Nu-l putem
bănui de prea mare sinceritate, ținând cont că o perioadă s-a transformat în
servantul lui Johannis și prin modul în care s-a cramponat de funcția de
premier a devenit artizanul alianței PSD-PNL. PNL îl va da afară din grupul
liberal de la Senat, ba chiar s-ar putea să-l suspende din partid, dacă
lucrurile se îngroașă. Ciucă și acoliții răsuflă ușurați că scapă de Câțu și
punctează ca imagine. Acum toate tunurile sunt concentrate pe USR, iar
social-democrații fac circ. O situație hilară, măcelarii justiției din vremea lui
Dragnea pozează în apărătorii ei, în timp ce USR face pavăză în jurul
„penalului”!
2. Pensiile,
cireașa de pe tortul incompetenței PSD-PNL:
În plin
scandal al pensiilor, pe care Ciolacu le vrea mărite cu 40% în an electoral,
fără să aibă însă și banii pentru asta, a ieșit la iveală mai pregnant ca
oricând abisala iresponsabilitate a acestui guvern. Ea este plămădită din
prostie, populism și instinct feroce al puterii. Faptul că toate acestea vor
avea ca efect regresul României și că populația va fi cea care le va deconta nu
este niciun secret. Absolut toți economiștii avertizează asupra acestui lucru.
Dar toxica alianță de la putere judecă doar pe termen scurt, în
paradigmă electorală. Gafele, bâlbele și tâmpeniile făcute de cabinetul
Ciolacu în scurtul timp de când s-a instalat definitiv la putere se țin lanț.
Legea pensiilor a trebuit votată pe repede-înainte, în doar două zile, fiind
unul dintre jaloanele mult întârziate din PNRR, așa că analizele serioase
despre soluții și impact bugetar sunt puse între paranteze. Marcel Boloș a fost
trimis cu șuturi în dos de Marcel Ciolacu să caute bani în piatră seacă și cu
asta discuția s-a încheiat. Liberalii, în frunte cu generalul dezertor de la
misiunea de a opri căderea PNL, stau ghiocel și trag cu ochiul spre Cotroceni
să primească lumină. Degeaba. Șeful cel mare se relaxează prin țările calde și
se întâlnește cu tot felul de dictatori. Pensiile sunt însă doar cireașa de pe
tortul incompetenței guvernamentale. Înainte a fost răzgândeala cu plata cash,
marota lui Ciolacu, la care a renunțat peste noapte, probabil la presiunile
diverșilor mafioți conectați la partid care își vedeau evaziunea fiscală
periclitată. Din același ciclu fac parte și geniala idee a ministrei României
educate, Ligia Deca, de a răsplăti cu burse de merit loazele cu note sub 5,
bulibășeala cu ordonanța de urgență privind scutirea de impozit a angajaților
din construcții și sumele fabuloase pe care judecătorii le vor primi anul
acesta, un cadou pe care și l-au dat singuri în instanțe, deși Boloș se plângea
că bugetul e deja ruinat. Dar una dintre cele mai grandioase mișcări este cea
prin care Ciolacu, în loc să facă rectificare bugetară, împarte discreționar
banii prin Fondul de Rezervă aflat la dispoziția sa. Stupefiant este că, în
pofida acestor mostre de nerușinare și habarneală, PSD nu pierde în sondaje. În
schimb, liberalii s-au dus pe tobogan și perspectivele de a se mai ridica sunt
reduse. Explicabil. Au fost părăsiți exact de partea liberală a electoratului,
rămânând cu cea pesedist-auristă. Votanții de dreapta sunt dezamăgiți nu
neapărat de alianța cu PSD, care putea fi înțeleasă în condițiile date, cât de
slugărnicia și slăbiciunea emanate de partid și de liderii săi, de abdicarea de
la orice principii și valori liberale. Practic, încă din vremea în care
Ciucă era premier, PNL a stat în genunchi în fața PSD, acceptând toate
compromisurile posibile. Acum se târăște de-a dreptul. Iar râmele ajung de
multe ori în cârlig pe post de momeală. Social-democrații îi disprețuiesc
pe liberali și nu ascund asta. Nici n-ar avea de ce. I-au testat de prea multe
ori, ca să-și dea seama că nu vor primi nicio ripostă și că, orice ar face,
leadershipul partidului va tolera. După episodul cu pensiile, Ciolacu a spus
ironic despre Boloș că a devenit ca o „păpușă voodoo”, dar că el nu-l
„înțeapă”. Nu, el îi arde câte una în direct. După jignire, Ciucă a declarat că
PNL va susține fără discuție legea pensiilor, iar Boloș s-a scuzat plângăcios
că impactul bugetar pentru pensii este de 30 de mld. de lei și că „orice
finanțist se gândește cum va reuși să atragă acești bani”. Răspunsul este
simplu, iar liberalii îl știu la fel de bine ca PSD: noi taxe și impozite
plătite de toată lumea. Pe care PNL le va accepta, chiar dacă Rareș Bogdan
vociferează și se crede important. „La polemică nu-mi face față nimeni” s-a
lăudat el. Nici la Rolex-ul de 30.000 de euro, afișat pe mâna cu care prețăluia
pătrunjelul în piață. Patrioți de mucava, Ciolacu, Ciucă, Bogdan și alți
viteji ai partidelor de la putere au făcut rondul prin piețele patriei, pupând
mâini, obraji și zarzavaturi, au făcut băi de mulțime prin țărănimea de la
tarabe, au cumpărat pufuleți și jucării de pluș, s-au legănat pe pânza de
păianjen a simpatiei populare (ipocrite). Cred că astea țin loc de
responsabilitate și bună guvernare. Jalnic! PNL nu înțelege un lucru simplu: nu
e așa cum spune noua stea a sondajelor de opinie, fostul și mereu actualul
„prostănac” Mircea Geoană, că „locomotiva merge mai repede decât ultimul vagon”. Ele merg
la fel de repede, dar prima în gară intră locomotiva. De multe ori ultimul
vagon nici măcar nu mai ajunge în dreptul peronului. Iar puținii care mai
călătoresc cu el o fac pentru că nu mai prind locuri în celelalte vagoane. Cam
asta riscă să fie soarta PNL, dacă va continua așa până la alegeri. PNL e
singurul în acest moment care poate spune stop iresponsabilității populiste a
PSD opunându-se măsurilor care secătuiesc bugetul de stat. Dar pentru asta are
nevoie de un alt președinte și de o altă echipă de conducere, care să desprindă
PNL de Klaus Johannis, personaj care nu-și vede decât de propriile interese, și
să schimbe radical strategia politică a PNL. Dacă ar intra în opoziție,
liberalii și liderii lor ar avea oportunitatea de a demonstra că nu sunt
clonele nereușite ale PSD. Mă tem însă că asta au ajuns și că situația le
convine.
3. Mizerii
politice:
Până și
sărbătoarea națională s-a desfășurat pe scurt fiindcă Johannis a ținut recepția
de seară la prânz ca să plece în Dubai la „Alianța solară” unde a rostit un
discurs de 3 minute. Cam cât vorbește acasă într-o lună. Pentru mai multă
„reziliență și redresare”, Johannis n-a invitat USR și AUR la recepție
considerând că opoziția nu merită niciun pahar de șampanie. E oricum
turmentată. În mod sigur, USR și AUR ar fi refuzat invitația dar atunci păcatul
era al lor. Simion s-a și mirat: „Ce să caut eu acolo?”. Într-adevăr, n-are ce
căuta la Cotroceni. Își dau oricum în petec în Parlament unde Simonis (ăla mic
cu capul mic, cum i-a și zis Băsescu) și Simion (ăla mic cu gura mare) s-au
înjurat de mamă. Similitudini: Simion l-a făcut pe Simonis „lichea pitică” după
care s-au amenințat cu „ruperea de dinți”. Și fiindcă la Senat coaliția a votat
cu mare plăcere ridicarea imunității lui Câțu (pentru procesul vaccinării)
Simionii deputați au năvălit peste senatori silindu-i să încuie ușa pentru a-l
putea executa „în mod decent” pe fostul superman. Crezându-se și ea „Xena,
prințesa războinică”, Șoșoacă s-a pornit să țipe: „Ne-au încuiat! Suntem
sechestrați!”. Nici vorbă. Șoșoacă e doar încuiată! Ca și Cherecheș aflat acum
sub cheie în Germania unde a fugit (făcând de râs poliția de frontieră și
pregătirea noastră pentru Schengen) de condamnarea la 5 ani de închisoare. În
țară și-a lăsat socrii la zdup, în Germania l-a ajutat o mătușă (mătușa Tamara,
vorba lui Năstase) unde Cherecheș își transferase din timp 1,5 milioane euro.
Un fleac! Încă un fugar depistat! Numai pe Ionuț Costea, cumnatul lui Geoană,
nu-l caută nimeni. Necazul este că prejudiciile rămân mereu nerecuperate. Să
vedem dacă dosarul vaccinurilor rămâne la cei 3 indezirabili (Câțu, Voiculescu,
Mihăilă) sau ajunge și la marii decidenți (Johannis, colonelul Gheorghiță etc).
E un test pentru justiție: se mulțumește cu un sfert de caz? Sau merge până la
capăt? USR, care altă dată clama „DNA, să vină să vă ia!” a acuzat acum DNA
direct la Ursula „von der Pfeizer” (cum îi se spune prin Parlamentul European!)
că atacă însăși „coeziunea europeană” și face „un proces politic”. Penibil!
Încântat că mortul e pe strada altora, PSD a și comunicat că „dosarul
vaccinurilor e cel mai mare tun din istoria României”. Hai, nu mai faceți pe
modeștii! Încă nu i-a întrecut nimeni pe tunarii din PSD. De fapt, au dat cu
toții tunuri până a tunat și i-a adunat. Ce simplu! Pui Bode lângă Rafila și
consolidezi democrația, pacea și prietenia. Dar cum AUR reprezintă o
alternativă periculoasă iar ce-i periculos se vinde bine (droguri, petarde) se
estimează că Simion are șanse la finala prezidențială. Ciolacu nu crede: „Nu
merită Simion să fie în turul 2”. De parcă mai e ceva pe merit. Seara, la
România TV, Ciolacu și Ciutacu s-au înghesuit într-o jumătate de ecran ca să
n-o deranjeze pe țața Budeanu care se plictisea singură în cealaltă jumătate
așteptând să ocupe tot ecranul. Se subînțelegea că premierul nu face nici cât
jumatate de Budeancă. Ciolacu îi convins însă că „România va avea președinte de
stânga” întrucât el va evita greșelile din pricina cărora PSD „a pierdut 4
rânduri de prezidențiale”. Curaj! Încă un rând! Nemulțumit de „amatorii din
USR” care „au omorât oameni și n-au lăsat nimic în urmă” (doar dacă nu cumva
urma scapă turma nevinovaților!), premierul e mulțumit însă de sine: „Nu mi-e
rușine de mine și de ce-am făcut”. Mă rog, primul lucru care se pierde în
politică e rușinea. Ciolacu a mărturisit însă că „eu vreau să fiu un om
fericit”. Hai că are noroc! Fericiți cei săraci cu duhul.
4. Minciuna:
Chestiunea
majorării salariilor profesorilor nu mai este doar despre educație și riscul
unei greve. Este despre ceva ce ar putea marca societatea românească pentru
mulți ani de cum înainte. Până la urmă, mai ales după testele PISA și felul în care ele au fost
comentate de unele cadre didactice, chiar de la
școli de prestigiu, o discuție despre calitatea actului de educație, despre
criterii de performanță și salarizarea condiționată de ele, despre toxicitatea
titularizării pe viață, poate s-ar impune. Este cert că fără salarii mai bune
nu pot fi atrași în educație absolvenți de facultate și valoroși ca pregătire
și cu talent didactic. Dar odată atrași, cum le împiedici plafonarea și
contaminarea cu bolile care macină acum sistemul? Și cum să forțezi schimbarea
celor care acum sunt în sistem și perpetuează toceala, acumularea cantitativă,
adică ceea ce generează analfabeți funcționali pe bandă rulantă? Cum scapi de
cei care nu vor sau nu pot să facă un salt cantitativ? Salarizarea otova, după
criterii care nu au nimic în comun cu calitatea, este o rețetă a eșecului, după
cum vedem. Premierul i-a trasat sarcină ministrului
Educației să găsească criterii de performanță pentru salarizare. Dacă ele vor ieși ca legea educației, și mă tem că madam Deca nu
poate mai mult, mai bine lipsă! Pentru că a transforma criteriile de
performanță într-un alt bici în mâna unui inspector școlar sau a unui director
politruc e chiar mai rău decât acum. Toate cele de mai sus nu schimbă însă
faptul că guvernul s-a angajat prin OUG 57 în luna iunie la o majorare
salarială de care pare acum gata să se dezică. În iunie profesorii au declanșat
greva generală zădărnicind pentru moment rotativa „sticlă” a premierilor. Mai
întâi coaliția Ciucă-Ciolacu le-a promis ferm că legea salarizării va intra în
vigoare rapid și în noua grilă se vor regăsi întocmai solicitările lor. Legea,
li s-a spus sindicaliștilor, va intra în Parlament pe 1 septembrie și până pe 1
ianuarie va fi în vigoare. Profesorii n-au crezut promisiunea, președintele i-a
certat că n-au crezut și n-au intrat încolonați la ore. Că au avut dreptate
este evident acum. Legea salarizării nu numai că nu a intrat în Parlament la 1
septembrie, dar nici măcar nu este proiect, iar premierul Ciolacu a anunțat că
va intra în vigoare abia prin 2025, poate la început, mai degrabă la mijloc.
Apoi, pentru ca rotativa să se facă totuși, a fost emisă OUG 57 care prevedea
pentru 1 ianuarie o creștere salarială de 50% din diferența dintre salarizarea
actuală și cea pe care urma să o prevadă legea salarizării, pornind salariul
debutantului la nivelul salariului mediu brut pe economie. Chiar dacă legea
salarizării, deci o noua grilă, nu e încă în vigoare, calculul putea fi făcut
pornind de la referința deja fixată. Potrivit calculelor edupedu.ro majorarea de la 1 ianuarie ar fi trebuit să fie de 40%. Ce
ar urma să primească profesorii la 1 ianuarie? 13%. Dacă lucrurile vor rămâne
așa, ar însemna că tot ce li s-a promis profesorilor pentru a ieși din grevă să
rămână o simplă minciună. Greva profesorilor a fost mai mult decât o mișcare
sindicală pentru bani. Faptul că profesorii nu au acceptat decât o OUG care să
prevadă majorarea salarială cerută, că nu au fost convinși de nicio promisiune,
de niciun memorandum, de niciun angajament, al președintelui, al premierului în
funcție și al celui viitor, a fost simptomul unei crize în primul rând de
încredere a cetățenilor în liderii lor. O criză nu doar a profesorilor, ci a
întregii societăți, șubrezită de minciuni repetate, de proasta gestiune a
pandemiei. De aceea era esențial ca măcar de această dată promisiunea să fie
ținută întocmai. La virgulă. Ar fi dat un motiv de încredere, atât de necesară,
esențială, pentru viitor. Și pentru cei care cred, și pentru cei care nu cred
că profesorii meritau salariile mărite, ceea ce va rămâne esențial va fi
minciuna și confirmarea că în ceea ce spune guvernul, în ceea ce spune
președintele nu trebuie avut încredere sub nicio formă! Ruptura aceasta face o
țară neguvernabilă și neguvernată, distruge democrația la fel de rău ca o
dictatură.
5. Raliul lui
Johannis prin savană și Emirate:
Turistul
Klaus Johannis vine tot mai rar prin România și tot mai des călătorește prin
țările calde. S-a bucurat de arșița ecuatorială, de drumeții și de vânători în
savanele africane, pentru că poate, iar acum a tulit-o în Emirate. Agenția de
voiaj - numită Administrația prezidențială - i-a rezervat distinsului călător o
vacanță de zece zile. Un sejur cu tacâm complet. All inclusive. Dar și ședințe
foto cu marcanții lideri africani, pe care i-a cunoscut de la televizor sau
prin reuniunile ONU. Aceiași agenție i-a asigurat și „drumeția” în Dubai. Acum,
a zis că e momentul să le tragă o vizită prezidențială celor din Africa. Nu
le-a spus scopul real - că el n-a mai călătorit demult prin savane și nu s-a
fotografiat cu tigrii bengali - ci, chipurile, e interesat de cordialitate și
de strângerea relațiilor. Poate că UE l-a trimis în chip de bumerang. Cine mai
știe? Fiindcă bugetul prezidențial e nelimitat, s-a dus cu o aeronavă privată,
să nu fie deranjat de scâncetul copiilor de la Economy Class. Nu se făcea să
apară obosit în fața regilor lei și a împăraților tigri. Din comunicările oficiale,
știm că s-a dus cu aura de cordialitate. Adică, îmbrăcat în ținuta de domn
cumsecade. Turul ghidat a fost lung. S-a plimbat cu „răvășitoarea” prin Kenya,
Tanzania, Capul Verde, pentru a încheia în Senegal siesta africană! Sub
aspectul „interesului național” e necesar să precizăm că totalul comerțului cu
aceste state africane reprezintă o sumă mai mică decât contravaloarea
periplului în aeronava de lux întreprins de președintele Klaus Johannis. Dar
cine știe? Poate că există de acum încolo perspectiva unor relații economice
înfloritoare, care să jaloneze acest al doilea „Drum al Mătăsii” în stil
românesc, preconizat de Klaus Johannis. Pare, totuși, un proiect de domeniul
science-fictionului. Declarația dată de președintele Klaus
Johannis prin Tanzania s-a rezumat la un argument simplu și sărac.
„Prin acest turneu am repus România pe radarul african”. Ce este radarul? DEX
menționează că radarul este „Sistem de radiolocație în care, cu ajutorul unui
tub catodic și al unei aparaturi anexe, se determină direcția și distanța la
care se află diverse obiecte îndepărtate (avioane, obstacole etc.)”. A mințit
Klaus Johannis? Nici vorbă! A pus avionul care îl transporta în acest turneu pe
radarul african și toți operatorii de la dirijarea traficului au observat un
zbor efectuat de o aeronavă VIP contractată în România. A avut un cod de zbor
și a putut fi văzut pe radarul din toate țările și regiunile importante ale
Africii. La modul general, cam atât. Profesorul de fizică (suplinitor și fără
performanțe) Klaus Johannis ne-a păcălit încercând să se ascundă îndărătul unei
metafore. Ne-a transmis că prin călătoria sa a pus numele României pe radar,
adică pe lângă consemnarea zborurilor a pus țara noastră și pe agenda
diplomatică și politică a țărilor din Africa. Nici vorbă! Fals de tot! Poate
zice cel mult că a marcat turistic și câteva țări din Africa și că în mandatul
său a cam făcut înconjurul turistic al lumii. Atât. În celelalte țări africane,
turneul său turistic nu s-a văzut și n-a existat. Doar ziarele și televiziunile
din țările prin care s-a preumblat, chiar și de prin cele vecine acestora, i-au
menționat vizita. Nici că se putea altfel. Este vorba de o vizită a unui
președinte de stat din Europa prin unele locuri prin care n-a mai prea călcat
nimeni. Cum să nu-l menționeze? Ba șefii unora dintre aceste țări s-au umflat
în pene că primesc o asemenea vizită. În celelalte țări africane n-a însemnat
nici atât. Și nici nu avea cum. În cele mai multe nu avem ambasade. Relațiile
noastre cu unele dintre ele sunt nule. Cât de activă este România în Africa?
Din cele 54 țări câte numără continentul, România are ambasade în 13 dintre
acestea - Africa de Sud, Pretoria (ambasadă), în Angola, la Luanda (ambasadă),
în Nigeria, la Abuja (ambasadă), în Senegal, la Dakar (ambasadă), în Sudan, la
Khartoum (ambasadă), Etiopia, la Addis Abeba (ambasadă) și Kenya, la Nairobi
(ambasadă), în Zimbabwe, la Harare (ambasadă). La acestea trebuie adăugate cele
cinci din Nordul Africii (Maroc, Tunisia, Egipt, Libia și Algeria). Ce-a făcut
Johannis în nouă ani de mandat pentru a relansa relațiile economico-diplomatice
cu acestea? Măcar în cele în care avem ambasade? Absolut nimic! A dus-o pe
prima doamnă la piramide și gata. De mirare că s-a ostenit să semneze câteva
numiri de ambasadori! Vizita de zece zile a președintelui României în Africa
este dovada prestației sale submediocre în fruntea statului. Punerea României
pe radarul african este o minciună, o păcăleală menită a acoperi cheltuielile
unui turneu de plăcere, în care nu s-a chinuit să ia nici măcar reprezentanți
ai economiei. Pe zi ce trece, Klaus Johannis rămîne vizibil doar pe radarul
nemulțumirii românilor!
14. POLITICA DÂMBOVIȚEANĂ LA
ÎNCEPUT DE AN:
1. Ce lipsește
pentru a scăpa de alianța PSD-PNL?
Alegerile
din 2024 par adjudecate, PSD și PNL își vor continua guvernarea într-o coaliție
în care liberalii vor fi jucăria din tolba social-democraților. Argumentul
forte pentru această formulă și care va justifica în campanie blatul dintre PSD
și PNL va fi blocarea extremismului. AUR are șanse serioase să fie al doilea
partid de pe eșichierul politic. Polul de dreapta, pivotând un USR în pierdere
de viteză și imaginație politică, nu va reuși să formeze o coaliție funcțională
decât dacă va atrage de partea sa PNL. Acesta este tabloul momentului, dar,
deși știm din experiența altor alegeri că lebedele negre nu ezită să se arate
pe cerul României, producând surprize greu de anticipat, de data aceasta am
sentimentul că lipsesc ingredientele obligatorii pentru așa ceva: dorința de
schimbare, alternativa (lider/partid), „omul negru” și presa independentă.
1. Lipsa dorinței
de schimbare - dezamăgirea, neîncrederea și lehamitea domină electoratul care,
de regulă, era motorul schimbării. Practic, toate formulele de guvernare
posibile au fost testate și toate s-au dovedit eșecuri de zile mari. Ultimul
ciclu electoral a fost încununarea - coaliția PNL-USR s-a destrămat lamentabil,
PSD a ajuns la guvernare în urma unor mașinațiuni cu sprijin de la Cotroceni și
în răspărul votului, iar alianța PNL-PSD se dovedește incapabilă de o guvernare
coerentă, eficientă și reformatoare, deși are o majoritate covârșitoare.
2. Lipsa
alternativei și a unui lider. Ciolacu, Ciucă, Drulă, Geoană au carisma unui
neg, nu stârnesc emoție și vorbesc noua limbă de lemn a populismului. Nu pot
mobiliza oamenii, să le ofere o perspectivă, o speranță, idei, ceva nou. Sunt
produsul propriilor partide (chiar și Geoană, cu toată cariera lui la NATO),
după chipul și asemănarea acestora, rezultatul contraselecției și
clientelismului, inclusiv la USR.
Aceasta
este și explicația pentru care personaje caricaturale precum Simion și Șoșoacă
sunt singurele care au crescut în sondaje și sunt peste scorul partidelor.
Discursul naționalist, suveranist și antieuropean oferit de cei doi are
rezonanță la o parte semnificativă a electoratului (sondajul INCSOP arată că
AUR și SOS cumulează 25% și pot atinge chiar 30%, iar Simion și Șoșoacă ajung
la 28%). Motivul? Discursul răspunde frustrărilor tranziției și integrării, are
componenta antisistem (abandonată de USR), făcându-se purtătorul nemulțumirii
față de stat și de scăderea nivelului de trai. Totul, la pachet cu promisiuni
utopice - creșterea pensiilor și a alocațiilor cu 500%, naționalizarea marilor
companii etc. Strategia de manipulare e clară și aplicată eficient. Într-o lume
normală, fenomenul extremismului AUR-SOS ar trebui să dinamizeze celelalte
partide, dar nu se întâmplă așa pentru că ascensiunea acestuia le
este convenabilă.
3. Lipsa „omului
negru”, personajul detestat, văzut ca pericol pentru democrație, cel care
enervează în așa măsură încât activează votul negativ al electoratului. A
funcționat în cazul lui Adrian Năstase, Victor Ponta, Liviu Dragnea, Viorica
Dăncilă. Acest personaj nu există până acum. Marcel Ciolacu și-a învățat lecția
de la Ponta și Dragnea, evită să supere electoratul așa-zis de dreapta, deși în
ultima perioadă beția puterii, aroganța și înclinațiile autoritariste încep
să-și arate coarnele. I-ar putea fi fatale.
4. Lipsa unei
puternice prese independente. Chiar dacă întotdeauna a existat presa mogulilor
aflată în siajul PSD și al PNL, nu lipsea nici media neafiliată, care reușea să
contrabalanseze într-o bună măsură influența acesteia. În ultimii ani nu mai
vorbim doar de presă plătită prin contracte preferențiale de publicitate cu
statul, de jurnaliști „la plic”, de campanii furibunde împotriva unor
magistrați sau politicieni, ci de un fenomen mai amplu. Tuturor acestor
practici de subordonare a presei li s-a adăugat plata directă și fără perdea de
către partide din bugetul primit prin lege. Adică, din banul public. Sumele
sunt fabuloase, de ordinul milioanelor de euro, așa cum au arătat numeroase
investigații. Rezultatul? Ocultarea subiectelor sensibile pentru PSD, Ciolacu,
PNL, Ciucă și baronii aferenți celor două partide, promovarea partidelor
extremiste, a suveranismelor și naționalismelor, a teoriilor conspiraționiste.
Spuneam că,
în lipsa acestor factori, este puțin probabilă schimbarea actualei paradigme
politice - guvernarea PSD-PNL. O speranță, totuși, există. De unde ar putea
veni ea și ce ar trebui să se întâmple? Răspunsul e simplu: de la PNL și USR.
La liberali, unde colcăie de mult nemulțumirea, trebuie forțată desprinderea de
sub tutela lui Johannis, schimbarea lui Ciucă, deci și găsirea unui candidat
valabil la prezidențiale, o campanie fermă anti-PSD și, cel mai bine, ieșirea
de la guvernare înainte de europarlamentare. Cu o nouă garnitură de lideri, o
altă strategie față de PSD, liberalii s-ar putea salva in extremis și demara
negocieri pentru o alianță electorală cu Polul de dreapta, recte USR. Altfel,
sunt sortiți prăbușirii. La USR, se impune, de asemenea, găsirea unui lider și
candidat la prezidențiale convingător, altul decât Drulă, sau, eventual,
susținerea unuia comun PNL-Pol de dreapta. E nevoie de idei noi, soluții
concrete, de o schimbare de stil, de un program clar și scurt și, mai ales, de
asumarea greșelilor, inclusiv cele făcute în perioada guvernării. Dacă ambele
partide vor recunoaște că au comis o eroare majoră rupând coaliția de dreapta,
că au acționat sub imperiul orgoliilor și al presiunilor cotroceniste, ar
putea, poate, recâștiga încrederea oamenilor în formula unei coaliții PNL-USR
(Polul de dreapta) și reactiva electoratul anti-PSD și pe cel speriat de
spectrul extremismului. E o șansă mică, dar nu trebuie neglijată, pentru că
este unica.
2. Fantezii
liberale cu demisia lui Johannis. De ce scenariul plecării la șefia Consiliului
European are șanse spre zero:
Despre posibilitatea alegerii lui Klaus Johannis la președinția
Consiliului European nu se discută în mod serios în Europa, cel puțin nu
deocamdată, tema fiind una de interes electoral și tactic pentru PNL. „Mi-aș
dori ca dl. Johannis, un român, să devină președintele Consiliului, dar sunt
mai multe impedimente”, a explicat pentru SpotMedia.ro europarlamentarul
Renew, Dacian Cioloş, direct implicat în negocierile pentru alcătuirea actualei
conduceri a UE. Actualul președinte al Consiliului, Charles Michel
(Renew Europe), avea mandat, al doilea, până în noiembrie, însă a anunțat
că va candida la alegerile europarlamentare, deci va demisiona în iulie,
pentru a prelua mandatul din PE. Ce va urma? În primul rând,
trebuie înțeles că nu există noțiunea de președinte interimar, temporar al
Consiliului, spune Dacian Cioloș. Dacă titularul nu își mai poate exercita
funcția, există două variante: ori funcția este exercitată
temporar, până la alegerea noului președinte, de liderul țării care deține
președinția semestrială a UE, așa cum era înainte de Tratatul de la Lisabona
din 2009; ori liderii UE aleg un nou președinte pentru un mandat de
doi ani și jumătate, care poate fi reînnoit o singură dată. Cum
Ungaria va prelua din iunie președinția UE, după demisia lui Charles Michel,
prima variantă ar fi ca președinția Consiliului să fie exercitată de Viktor
Orban, ceea ce, din motive lesne de înțeles, nu este o perspectiva prea
strălucită.Varianta a doua, adică alegerea unui nou președinte al Consiliului,
care să înceapă mandatul în iulie, este, fără îndoială, preferabilă. Dar e
nevoie de un spațiu de manevră. Motiv pentru care asupra lui Charles Michel
sunt unele presiuni să își anunțe demisia mai repede, încă în președinția UE
belgiană, astfel încât să fie timp pentru negocierea și alegerea noului
președinte al Consiliului până vine Ungaria la rând, după cum sugerează Politico. Publicația citează politicieni europeni care susțin că nu
e normal ca Charles Michel să intre în campania electorală în funcția actuală.
Dar pozițiile de top din UE au și ele o logică politică, arată Dacian Cioloş.
Nu se poate ca popularii să aibă și șefia Comisiei, și PE, și șefia
Consiliului. Celelalte două partide din majoritatea actuală nu vor accepta așa
ceva. Iar dacă alegi acum un popular la conducerea Consiliului, practic
antamezi aranjamentul politic de vârf post-alegeri și trebuie să faci
negocierile post-electorale în funcție de acest element deja fixat, explică
Dacian Cioloș. Asta ar însemna ca popularii să prefere funcția de președinte al
Consiliului față de președinția Comisiei Europene, ceea ce e greu de crezut.
Favoritul pentru Consiliu, potrivit Financial Times, Mario Draghi este independent de marile familii politice. Alti
doi candidați vehiculați, premierul Spaniei și cel al Danemarcei, sunt
socialiști. „A avea un președinte popular al Consiliului și, în același timp,
un președinte tot popular (al doilea mandat al Ursulei von der Leyen,
eventual) la președinția CE este aproape imposibil, dată fiind configurația
politică previzibilă după alegerile din iunie”, spune Dacian Cioloș. Iar de
această dată negocierile se anunță extrem de grele, având în vedere că blocurilor
actuale li se va adăuga probabil și un destul de consistent bloc
suveranist. Iar dl. Johannis nu are, spun surse politice
europene, statura, anvergura politică europeană pentru ca în jurul lui să
fie făcute jocurile. La o adică, cu mult mai bine plasat la populari este
premierul croat Plenkovic, ceea ce s-a văzut deja în statutul european al țării
sale. Politico arăta în decembrie că, de la
începutul mandatului său de președinte CE, d-na von der Leyen a avut cele mai
multe bilaterale, nouă la număr, cu liderul croat. Și atunci de unde acest scenariu cu promovarea și demisia
lui Johannis, analizată și pe lung și pe lat de media din România? Pe de-o
parte, este posibil ca dl. Johannis să fi ridicat coada sus doar, doar îl
vede cineva de la Bruxelles și se gândește la el. Că ar fi gata să demisioneze
și să lase România pentru orice cracă mai înaltă și cu protocol mulțumitor
pentru viitor s-a văzut deja de pe vremea când ridicase, la fel de
penibil, coada pentru șefia NATO. În mod cert, însă, acest scenariu pare profitabil politic
pentru PNL, de unde a și fost lansat, deoarece: 1. Este mobilizator pentru un
partid complet demoralizat și fără nicio perspectivă la nivel național în
afară de a vedea ștanga cu care stă la remorca PSD. 2. Apoi, este un
argument în plus în negocierea cu PSD pentru mutarea prezidențialelor în
septembrie, împreună cu localele, un scenariu care nu avantajează cine știe ce
PSD. Dacă tot am rămâne din iulie, și oficial, fără președintele ales, să fie
pregătiți cu alegerile cât mai rapid.Tot o tactică de negociere a PNL este și
amenințarea lansată pe surse că, în cazul unui scor prost la europarlamentare,
care scor se va întâmpla dacă PSD le tot torpilează electoratul, vor ieși de la
guvernare și va rămâne PSD singur la guvernare să o deconteze singur. Adică,
liberalii se vor desprinde singuri de oscior, cât de mititel ar fi el, își vor
lăsa primarii pe sec fix în vara dinaintea alegerilor ca să-i vadă plecând
încolonați spre PSD, își vor lăsa clienții fără sinecuri și se vor duce să
chițăie în Opoziție, în timp ce PSD îi va acuza că lasă țara la greu cum i-au
acuzat și ei pe useriști? Foarte greu de crezut. 3. Dacă dl. Johannis
demisionează ca să preia protocolul de la Bruxelles, președinte interimar
al României devine Nicolae Ciucă. Care Nicolae Ciucă, dacă ar intra
în prezidențiale din poziția de președinte interimar, ar avea, cred liberalii,
o șansă în plus să câștige, inclusiv să devină candidat unic al celor două
partide. Înțeleg că mulți liberali cred și speră sincer în acest scenariu.
Altele nu le-au prea rămas.
3. Militantismul
violent de tip AUR începe să piardă teren?
Au crezut
că vor da lovitura. S-au aruncat în mijlocul mulțimii cu telefoanele pornite.
Sperau să urce pe valul unui mare protest care va dărâma Guvernul, dar au fost
primiți cu huiduieli, fluierături și întrebări incomode. Au plecat cu coada
între picioare, plângând cu lacrimi de crocodil, într-un selfie nesfârșit, de
mila unor oameni care i-au alungat. Marcel Ciolacu se confruntă cu cel mai mare
protest de la preluarea poziției de prim-ministru, iunie 2023. În marile orașe
din țară, mii de șoferi profesioniști au blocat traficul din cauza creșterii
taxelor, a prețului asigurărilor auto și a cozilor uriașe la punctele de
frontieră. Mișcarea a fost una spontană și a afectat circulația pe unele șosele
de centură, drumuri naționale și autostrăzi. Marcel Ciolacu s-a întâlnit cu
reprezentanții transportatorilor pentru „a găsi soluții aplicabile la
problematicile semnalate”, se arată într-un comunicat al Guvernului. Alături de șoferi au protestat și fermierii, de asemenea
nemulțumiți de creșterea unor impozite. Dar pe lângă contestarea unor decizii
ale executivului de a mări taxele pentru a scădea deficitul bugetar, politică
riscantă ce provoacă reacții negative în multe segmente active ale societății,
protestul a fost văzut de unii oameni politici ca o oportunitate de promovare
electorală. Cum s-a întâmplat încă din timpul pandemiei, George Simion,
președintele AUR, și senatoarea Diana Șoșoacă, fostă membră a formațiunii, acum
independentă, nu puteau lipsi de la un eveniment cu potențialul de a capta
atenția opiniei publice. Se producea un incendiu la un spital, avea loc o grevă
a cadrelor didactice sau un marș religios, hop, apăreau și cei doi, terorizând
mulțimea cu live-urile de pe telefoanele mobile. Atât Simion cât și Șoșoacă
și-au construit susținerea politică pe nemulțumirea, frustrarea și durerea oamenilor,
profitând de problemele lor fără a veni vreodată cu o rezolvare. Cei doi au un
comportament de paraziți politici. Se lipesc de orice nemulțumire, încercând
s-o amplifice, s-o transforme într-o mare criză, popularitatea lor urmând să
urce pe valul furiei publice. O vreme, strategia a mers. Mulți au crezut că
strigătul lor și interminabilele selfie-uri agitate înseamnă participare,
susținere și eroism. În timp au realizat că, de fapt, nici Simion și nici
Șoșoacă nu dau doi bani pe problemele oamenilor. Se folosesc de ele pentru a-și
mări numărul de urmăritori pe rețelele sociale, sperând ca la alegeri,
like-urile să se transforme în voturi. Nu știu ce vor obține transportatorii și
fermierii de la Marcel Ciolacu. Dacă guvernul va găsi soluții pentru cererile
lor, dar în mod sigur, pentru Simion și Șoșoacă parazitismul politic a început
să apună. Pe Facebook și TikTok sunt zeci de clipuri în care cei doi sunt
apostrofați și alungați de protestatari. Li se cere să plece și să nu încerce
să deturneze politic o mișcare socială. Șoșoacă a fost întâmpinată cu
fluierături și scandări de „Lasă-ne! Lasă-ne!”. „Unde ai fost până azi, când
ne-a fost greu?”, i-a strigat un fermier lui George Simion. „Trebuia să fii
aici de la început, nu să vii doar după voturi”, îi mai spune acesta. Șoferii
și fermierii, prin reprezentanții lor, pe tot parcursul celor trei zile, au
anunțat că în spatele mișcării nu e niciun partid, că e o acțiune spontană, dar
și că liderii unor formațiuni încearcă să capitalizeze politic protestul. Nu
cred că Simion și Șoșoacă au realizat ce li se întâmplă, dar pentru prima dată
de la perioada pandemiei, atunci când s-au afirmat, profitând de nemulțumirea
oamenilor față de măsurile restrictive impuse de guvern, lumea a început să se
disocieze de ei. Este un moment important pentru extremismul de tip AUR, acela
în care noul mod de a face politică prin intermediul live-urilor cu telefonul
mobil începe să fie respins de oameni, care realizează că sunt, în realitate,
folosiți de politicieni fără scrupule. Prăbușirea lui Simion și Șoșoacă a
început în data de 19 decembrie, atunci când a avut loc acea scenă incredibilă
din Parlamentul României în care liderul AUR strigă la fosta colegă de partid
că vrea s-o „agreseze sexual”. Milioane de români au văzut acel dialog
halucinant și, probabil, mulți dintre ei au spus că e prea mult. Violența de
limbaj, proasta creștere și josnicia afișate sub cupola instituției
fundamentale pentru orice democrație - e vorba de Parlament - au reprezentat
depășirea unei granițe după care nu i-a mai urmat nimeni. Simion și Șoșoacă,
prin acel episod, s-au transformat dintr-o posibilitate politică în fapt
divers. Acesta e motivul pentru care oamenii zdraveni la cap nu mai vor să se
asocieze cu ei, iar orice mișcare de protest va fi compromisă de atingerea lor.
Alungat de șoferii și fermierii care protestau în Chiajna, George Simion a
eșuat undeva prin Afumați, unde s-a filmat mergând pe marginea șoselei și
vorbind singur despre un eveniment care i-a fost interzis. După reacțiile protestatarilor,
sunt puține șanse ca partidul lui Simion sau Diana Șoșoacă să-și mai mărească
numărul de susținători. Dimpotrivă, există posibilitatea să înceapă să-i
piardă. AUR și Șoșoacă n-au fost niciodată o alternativă politică veritabilă.
Au apărut din anomalia socială creată de pandemie, folosindu-se de teama
oamenilor și de izolarea lor provocată de o amenințare invizibilă, de
neînțeles, apărută din neant. Naționalismul lor e de conjunctură, fiind tot o
manifestare violentă, iar pe violență nu se poate construi nimic. Într-adevăr,
coaliția de guvernare a înregistrat eșec după eșec și în loc să limiteze
corupția, să reformeze instituțiile publice și să reducă privilegiile elitei
politice au mărit taxele, provocând furia oamenilor. Dar oricât de mari sunt tensiunile
dintre cetățeni și executiv, pentru mulți este tot mai clar că nu pot fi
rezolvate de Simion și Șoșoacă.
4. Despre
comasarea alegerilor:
Toată
discuția despre comasarea alegerilor este logică din punct de vedere politic,
dar este purtată într-o cheie grețos ipocrită, cât timp argumentele invocate
țin de costuri prea mari și de plictiseala alegătorului. Da, 4,8 miliarde de
lei, estimaţi de ministrul Finanțelor drept cost al scrutinelor din acest an,
nu sunt bani puțini. Da, democrația nu este ieftină. Dar, oricât de scumpă ar
fi, este mai ieftină decât dictatura, iar noi, cu istoria noastră recentă, ar
trebui să știm asta mai bine decât mulți alții. În plus, până să ajungem la
economii din costul democrației, ar trebui să începem cu economiile din imensa
risipă de bani publici pe care nimeni nu o deranjează în mod real.
Inclusiv subvenția mamut pentru partidele politice și costul aparatului administraţiei. Că electoratul nu mai
simte rostul democrației, deci al acestor cheltuieli, este și vina lui, pentru
felul în care votează de peste 3 decenii și, mai ales, pentru așteptările pe care
le transmite clasei politice, adică pentru cererea care setează oferta. Când
semnalul real al societății va fi toleranță zero la corupție, adică ne va
deranja și să dăm, nu doar cei care iau, când va exista interes real pentru
educație și sănătate, nu doar pentru scandaluri, când aderența la regulă va fi
autentică și se va vedea inclusiv pe stradă, clasa politică va fi nevoită să se
adapteze. Da, 4 rânduri de alegeri sunt obositoare, nu numai pentru clasa
politică, ci și pentru electorat. Programele, din păcate, nu interesează pe
nimeni. Dar dacă nu le vom considera extrem de interesante, dacă nu vom avea o
analiză critică atentă a fiecărei candidaturi și oferte, nici așteptări nu
putem avea. N-ar trebui să ne plictisească viitorul nostru. Iar politicul este
avantajat de plictiseala electoratului. Ea demobilizează, adoarme spiritul
critic, se luptă între ele nucleele dure, care nu au nevoie de cine știe ce
argumente, ci doar de strigăte de luptă. Despre comasarea alegerilor se discută
strict în cheia intereselor electorale și va fi aleasă varianta cea mai
profitabilă din acest punct de vedere. Comasarea localelor cu turul întâi al
prezidențialelor, fezabilă cu mica modificare legislativă inițiată deja de
UDMR, este în favoarea partidelor cu aparate de partid și autorități locale
masive. AUR nu are așa ceva, independenții, de exemplu, Mircea Geoană, care ar
putea strica socotelile, nu au așa ceva. Alegerile locale sunt momentul de
maximă mobilizare a acestor aparate. Toți primarii trag pentru propriul scaun,
iar funcționarii din primărie trag pentru primar. După ce se văd cu sacii în
căruță, primarii și aparatele lor se demobilizează, se relaxează, nu se mai
omoară cu firea. În mod normal, asta nu afectează cine știe ce prezidențialele,
unde, tot în mod normal, candidează locomotivele. Acum, însă, partidele mari nu
au așa ceva. Deci e nevoie de mobilizarea maximă a aparatelor de partid care
să-i azvârle cumva în turul al doilea, ca pe sacii grei de cartofi în căruță.
PNL știe că Nicolae Ciucă este o marfă foarte greu
vandabilă și alt prezidențiabil nu pot avea decât
dacă se apucă de revoluție în partid, o mișcare pentru care nu există masă
critică. PSD are problema Geoană, care, chiar dacă nu are procentele vehiculate, poate lua de la PSD destule cât să ridice probleme pentru
accederea în turul al doilea. Doar că fiecare ar vrea să ajungă în turul al
doilea cu Simion, iar comasarea cu localele ar favoriza un tur al doilea între
candidații PSD și PNL. Problema este că temele celor două tipuri de scrutin
sunt complet diferite și buletinele de vot multe, ceea ce ar pica pe
argumentele pentru care CCR a respins prin Decizia 51/2012 încercarea de comasare a alegerilor locale și parlamentare
din acel an. Cu siguranță că o eventuală comasare ar ajunge la CCR, care este
însă sub zodia revirimentelor jurisprudențiale, deci o abandonare a
argumentelor din 2012 nu ar fi surprinzătoare. Comasarea parlamentare -
prezidențiale ar fi cu mult mai logică sub aspectul tematicii și ar ține chiar
de arhitectura constituțională inițială, distrusă de modificarea care a majorat
mandatul președintelui la 5 ani. Dar această comasare are rost când ai
locomotive prezidențiale care tractează și lista de partid. Invers nu
funcţionează, pentru că alegerile parlamentare sunt printre cele cu prezență
mică și interes foarte scăzut. Această variantă ar funcționa mai degrabă dacă PSD
și PNL ar decide să aibă candidat comun și ar crea astfel un efect de tăvălug.
Dar decizia candidaturii comune, în principiu acceptabilă, se lovește de numele
candidatului și este probabil ca așa să rămână.
15. NOI EVOLUȚII PE FRONTUL
POLITICII DIN REPUBLICA JOHANNISTAN:
1. Despre
comasare și … rocadă:
Comasarea
și rocada președinților - manevrele liderilor PSD și PDL mascat în PNL -
urmăresc perpetuarea la putere pe următorii zece ani. Pentru credibilizare
folosesc argumentul luptei împotriva extremismului. Comasarea
europarlamentarelor cu localele, pentru care liberalii stau slugi în fața PSD,
a intrat în linie dreaptă în mod oficial. Disperarea PNL este mare - fără
suprapunerea localelor, în care primarii se implică trup, suflet și bani,
rezultatul la europene va fi slab, undeva între 15 și 18%, spun sondajele, iar
conducerea partidului riscă să fie măturată sau să-și piardă mult din influența
și puterea de a decide direcția și alianțele partidului. Și PSD-ului i-ar
conveni o astfel de comasare, dar în măsură mai mică - activul lui de partid
este mai bine organizat și se mobilizează și în afara interesului limitat al
localelor. Dar PSD vrea ceva ce nu a mai pupat de peste 20 de ani: palatul
Cotroceni. Mai vrea control total, să revină la vremurile de glorie ale
partidului-stat. Problema este că nu poate de unul singur, are nevoie de un PNL
micuț și obedient, căruia să-i arunce niște oase de ros. Social-democrații nu
sunt însă siguri de PNL, de aici ideea „planului pe zece ani”, adică o
înțelegere de împărțire a puterii și țării. Ciolacu se visează președinte,
toate acțiunile lui merg în direcția asta, dar se teme de lebedele negre care
au prostul obicei să-și tot facă apariția pe apele prezidențialelor. Se mai
teme de serviciile secrete, despre care pe la anumite colțuri se șoptește că ar
vrea un președinte „mai spălat și mai cu carte”, care să fie în stare să
îndruge câteva cuvinte în engleză și să arate un CV mai puțin rușinos. Unul ca
Geoană. Poate asta să fie explicația că Geoană e pe primul loc în diverse
sondaje. Pe scurt, PSD are un plan măreț de împărțire a țării: tura asta de
alegeri merge la Cotroceni Ciolacu, iar la Victoria Ciucă, dacă este băiat
cuminte și nu-l dau jos „răsculativii” din partid. Tura viitoare se face rocada
în sens invers. Cine o mai apucă, pentru că în cinci ani câte nu se pot
întâmpla. Planul rocadei președinților e o „idee bună” a spus Ciolacu, „dar să
fie pe mandat complet, că nu ne jucăm”. Așa cum s-au „jucat” la premieri,
probabil. Păi, la președinte rocada nici nu are cum să fie altfel decât pe
mandat complet, că așa scrie la Constituție. Iar de Constituție nu se pot
atinge, deși sunt convins că ar face ca Putin, dacă ar putea! Dar nu le dă
mâna, pentru că, totuși, în România poporul are obiceiul să iasă în stradă și să-și
ia liderii la huiduieli. Sau chiar mai rău. Ciucă nu a respins năstrușnica idee
ferm, așa cum i-ar sta bine unui general, fie el metamorfozat în politruc.
Vivace cum îl știm, a spus că „nu s-a discutat în partid” și că o problemă atât
de complicată trebuie „analizată cu mare atenție”. Are dreptate! Știe,
sărmanul, că nu are nicio șansă la turul 2 al prezidențialelor, că pică între
scaunele lui Marcel și Georgel. Apelul lui arată disperarea: „Fraților, ori ne
ridicăm și câștigăm toți, ori pierdem toți!”. Aiurea! Unii pierd mai mult, el
și conducerea, de pildă, alții, mai puțin, cei care nu au prins abonament la
sinecuri și contracte cu statul. Rocada președinților și planul pe zece ani
sunt noaptea minții! Totuși, de la revoluție încoace nu a avut niciun partid
tupeul să propună așa ceva. Arată disprețul profund față de regulile jocului
democratic și de electorat. Chiar dacă nu pot pune între paranteze alegerile,
pot face în așa fel încât ele să fie golite de democrație. Comasarea, rocada
tandemului președinte-premier, listele comune merg în direcția asta. Chiar dacă
manevra nu le va ieși la toate tipurile de alegeri, simplul fapt că le dă în
cap una ca asta este extrem de grav, pentru că arată cât de profund viciate
sunt partidele mainstream. Cinic este și că folosesc două argumente
cvasimincinoase: pericolul extremismului și nevoia de stabilitate. Mesajul este
simplu: doar cu noi, PSD și PNL, România poate asigura o guvernare stabilă,
fără crize politice, într-o perioadă internațională extrem de tensionată. Doar
noi putem opri ascensiunea AUR și SOS, intrarea lor la guvernare. În numele
acestor false deziderate, care ascund, de fapt, dorința de a se eterniza la
putere, PSD și PNL se credibilizează, se legitimează democratic. Stabilitatea,
argumentul în jurul căruia s-a format coaliția PSD-PNL și s-a pus în practică
rotația premierilor, ascunde, de fapt, refuzul de a face reforme, menținerea
statu-quoului. Este o justificare care, s-a văzut deja, a fost folosită pentru
multe decizii nedemocratice. Cât privește pericolul extremismului, liderii PSD
și PNL l-au încurajat multă vreme perfect conștienți de ceea ce fac. Pe de o
parte, în cele două partide sunt destui care gândesc fix ca Simion și Șoșoacă,
având un mesaj asemănător în liniile lui fundamentale. Pe de alta, creșterea
extremismului era (și este) utilă în fața Bruxelles-ului în diverse negocieri
și pentru confirmarea lui Ciolacu ca partener democratic. În plus, premierul
și-a făcut socoteala unei competiții cu Simion în turul doi al
prezidențialelor. Mai mult decât oricând până acum, pentru a-și pune în
aplicare planurile, liderii PSD și PNL au nevoie de extremiști, de aceea vor
face din lupta împotriva lor tema campaniei care a început. Așadar,
comasați alegerile, dacă vă este atât de frică de faptul că majoritatea
alegătorilor s-au săturat să vă voteze și singura voastră speranță au rămas
combinațiile și presiunile făcute la nivel local de către primari! Comasați
alegerile, dacă Ciucă și Bode se tem că li se va încheia
prematur cariera politică, după ce PNL a ajuns pe locul 3 sau 4 în sondaje, sub
magistrala lor conducere! Comasați alegerile, dacă Ciolacu este
speriat de perspectiva că va pierde alegerile prezidențiale chiar și în cel mai
favorabil context politic pentru PSD din 2000 încoace și, implicit, i se va
încheia și lui ascensiunea înainte de a fi apucat să stăpânească toată țara!
Comasați alegerile, dacă asta este singura metodă să vă asigurați victoria,
după trei ani de decizii proaste, guvernare incompetentă și risipă enormă de
bani publici, dar nu mințiți că o faceți pentru noi! O faceți exclusiv pentru
voi, nu dați doi bani pe ce credem și vrem noi, iar asta o știu chiar și cei
mai îndoctrinați dintre alegătorii voștri. Apropo de vrăjeala cu economia la
buget pe care vrea PSD și PNL să o facă renunțând la democrație. Ministrul
Finanțelor, Marcel Boloș, susține că toate cele patru tururi de alegeri vor costa circa 4 miliarde de lei. Un miliard de lei pe tur. Sigur, o sumă consistentă. Dar:
Expert Forum a lansat un nou raport privind subvențiile politice, pentru anul
2023. Anul trecut au fost înregistrate noi recorduri cu privire la finanțarea
partidelor politice: 6 au primit 227 de milioane de lei și au cheltuit 252
de milioane. Cheltuielile pentru presă și propagandă au ajuns la 120 de
milioane de lei, care este cea mai mare valoare anuală de până acum. Guvernul a
scos din fondul de rezervă, într-o singură ședință din ianuarie, și a dat primăriilor din țară exact un miliard de
lei „pentru echilibrarea bugetelor locale pe anul 2024”. Pensiile speciale
au costat bugetul de stat, în 2023, aproximativ 12 miliarde de
lei. De trei ori valoarea celor patru tururi de alegeri. Câteva miliarde
de lei pe an ne costă sinecurile la Autoritatea de Supraveghere Financiară, la
toate ministerele, sutele de agenții guvernamentale și companii de stat. 10 miliarde de lei datorii la stat au doar 6 companii ale statului pe care nu le deranjează
nimeni. Lista poate continua pentru că, din păcate pentru banii noștri, este
foarte lungă. Nici PSD, nici PNL nu se gândesc să facă economii de la toate
acestea, nu se gândesc că le este greu românilor să le plăteasă, nu au jenă să
inventeze noi taxe și impozite, ca să le acopere. În schimb, ce să vezi, PSD și
PNL s-au gândit brusc să facă economie tocmai la democrație. Exact acolo unde,
de fapt, pierdem tot noi și câștigă iar doar ei. Căci dacă se prezintă în fața
alegătorilor în sistemul clasic (nu mai aduc în discuție cele două tururi la
alegerile locale, că dacă s-ar reintroduce, s-ar vedea și adevărata „putere” a
primarilor lor de carton), rezultatele lor ar fi foarte proaste. Comasați
alegerile, așadar, dar măcar fiți suficient de curajoși să recunoașteți că vă
este teamă de votul românilor, vă este teamă că se va vedea, încă o dată,
goliciunea voastră!!
2. Republica
Penalilor:
Sub actuala
conducere politică, România a devenit din nou Republica Penalilor, o țară în
care infractorii fac legea în Parlament și dau verdicte în favoarea altor
infractori în justiție. Prahova este, alături de Constanța, probabil
cel mai corupt județ al României. De două decenii, cu o excepție mai
curând norocoasă, președinții de Consiliu Județean sunt inculpați pentru luare
de mită, fals, trafic de influență și toate infracțiunile asimilate corupției.
Spunem că sunt inculpați, nu condamnați, pentru că, în Prahova, penalii sunt
făcuți scăpați de judecători care nu reușesc să vadă infracțiunile comise de
aceștia și atunci când sunt pe cale să le admită, constată că infracțiunea s-a
prescris. Așa au scăpat luna trecută fostul președinte al CJ, „contele” Mircea
Cosma, și fiul acestuia de condamnările la închisoare pe care le primiseră. La
Prahova există rețele foarte puternice formate din oameni politici care ocupă
funcții critice în administrație, magistrați corupți, reprezentanți ai
serviciilor secrete și oameni de afaceri. Genul de rețea care l-a făcut posibil
pe Sebastian Ghiță. La Prahova nu cad penalii, cad procurorii prea zeloși, așa
cum a fost cazul procurorilor de la DNA Ploiești, trimiși în judecată de fosta
SIIJ pentru „represiune nedreaptă” și achitați de Înalta Curte. Acest istoric
al impunității marilor corupți din Prahova nu lasă loc de prea multă speranță
că lucrurile vor sta altfel în ceea ce îl privește pe Iulian Dumitrescu,
actualul președinte suspendat al CJ, aflat sub control judiciar după ce a fost
acuzat de luare de mită și fals în declarația de avere. Ceea ce surprinde la
cazul Dumitrescu nu este opulența în care trăia acest lider politic, ci
afișarea ei ostentativă. Nu vezi la tot pasul persoane alese într-o funcție
importantă de stat circulând cu Bentley și Lamborghini în mod deschis, mașini
scoase din garajul unuia dintre cele mai scumpe imobile din București aflat în
cartierul Stejari, unde Dumitrescu închiriase un apartament de multe sute de
metri pătrați. Această siguranță de sine nu poate veni decât din convingerea
lui Dumitrescu că este de neatins. La urma urmei, era șeful suprem al unuia
dintre cele mai bogate județe din România și prim-vicepreședinte la nivel
național al PDL mascat în PNL, funcție politică din care aștepta probabil să
fie propulsat mai sus. Descinderea DNA trebuie să-l fi luat prin surprindere,
pentru că l-a lăsat fără cuvinte timp de câteva zile, până când avocații l-au
sfătuit să conteste măsura punerii sub control judiciar și să ceară revenirea
în funcția de președinte al CJ. Nu și în funcția de partid din care Dumitrescu
a demisionat, dar, potrivit unui senator al Forței Dreptei, numai după ce și-a
negociat instalarea oamenilor fideli aduși de la Călărași în diferite funcții.
În fond nu este acuzat „decât” de primirea a mai bine de 3 milioane de euro
dintr-o mită totală de aproape 10 milioane. O nimica toată. Singura explicație
a acestei atitudini sfidătoare este că omul crede că „are spate”. Dar oare cine
se află în spatele lui Dumitrescu? Pe de o parte, partidul. Și-o fi dat el
demisia, dar partidul nu lasă la greu un om care era o sursă importantă de bani
pentru partid, pe de o parte, și pe de alta părea să fie pregătit pentru un
destin măreț. Omul avea și pregătirea necesară. Apropo, cine oare l-o fi trimis
pe Dumitrescu la John F. Kennedy School of Government, „școala de președinți”
de la Universitatea Harvard? Nu este ca și cum avea cine știe ce performanțe
academice. Iulian Dumitrescu este un inginer eșuat care a făcut facultatea de
contabilitate, nu finanțe-bănci sau relații economice internaționale. Și totuși
a fost preferat pentru un stagiu la Harvard. Să fi fost partidul, să fi fost
serviciile cu care legăturile strânse par să fie o obligație dacă vrei să ai o
carieră politică? Nu știm, dar ceea ce știm este că omul nu era un fiștecine,
avea putere reală și influență extinsă. Putem vorbi din nou despre un sistem al
corupției generalizate protejat de o justiție la fel de coruptă, în care
afilierea politică și asocierea cu serviciile joacă rolul principal, iar
împărțirea dreptății, pe cel de Cenușăreasă. Procesele pot fi amânate ani la
rând, retrimise spre rejudecare de la zero, astfel încât să intervină
prescripția, ceea ce evident favorizează infractorii, împotriva deciziilor
Curții de Justiție a Uniunii Europene. Pentru că DNA nu mai poate ancheta
magistrați corupți, rolul acesta revenind unui procuror al Parchetului General,
judecătorilor nu le mai este frică să respingă probe și să răstoarne cu totul
întregul proces. La urma urmei era de așteptat. Încă de la formarea coaliției
PSD-PNL, unii dintre noi și-au exprimat temerea că această alianță va crea un
paradis al corupției generalizate și așa s-a întâmplat. Cu Dumitrescu, corupția
a ajuns la vârful PNL și dacă la vârf este atât de grav, ne putem imagina ce se
întâmplă dedesubt. La PSD, Ciolacu se laudă că l-a executat pe Buzatu
instantaneu, dar nu scoate o vorbă despre faptul că îl ține alături pe Paul
Stănescu, baron și latifundiar din Olt, alt focar de corupție generalizată.
Această degradare rapidă a statului de drept nu putea avea loc decât sub
privirile binevoitoare ale lui Klaus Johannis, care a abandonat laș obligațiile
sale prezidențiale! Am văzut
cu toții și continuăm să vedem filme cu gangsteri sau cu traficanți în care
oamenii se omoară ca disperații pentru câteva sute de mii de dolari, arareori
câteva milioane. Pentru noi, cei din România postcomunistă, aceste filme pot fi
clasate fără dificultate la comedii: putem râde în hohote când vedem cum se
luptă unii cu alții pentru niște mărunțiș, cum se construiesc scenarii
sofisticate și seriale lungi pentru intrigi în care sunt implicate asemenea
sume derizorii. Cred că realizatorii de filme de la Hollywood ar trebui să facă
un „training de update” în România ca să-și actualizeze scenariile și să înțeleagă
cum e posibil ca afaceri de sute de milioane de euro, câteodată chiar de
miliarde, mereu din bani publici, să poată fi încheiate fără ca nici măcar unui
polițist sau procuror să-i tresară o geană. Poate că acest grup de învățăcei
americani ar avea nevoie să petreacă mai mult timp în țara noastră ca să
înțeleagă mai bine cum se poate trăi pașnic și fără griji într-o societate în
care baronii locali pretind comisioane de 3 milioane de euro și, dacă li se
întâmplă să fie prinși, nu e din cauză ca au încălcat vreo lege a statului, ci
pentru că au supărat un alt baron sau vreun stăpân politic. Cum se poate ca
angajați ai statului să conducă mașini de o jumătate de milion de euro sau să
plătească o chirie de 6.000 de euro lunar pentru o vilă de dimensiunile celor
din Miami dintr-un salariu de 3000 de euro. Și cum se poate ca partidul din
care face parte un asemenea personaj să clameze integritatea membrilor săi,
după ce presa semnalează cazul vreme de mai bine de zece ani. Ar merita
organizate veritabile excursii din județ în județ, fără excepție, pentru a
vizita proprietățile luxoase ale baronimii de partid (dar și din poliție,
magistratură, sănătate etc.) pentru a înțelege că opulența românească nu are de
ce să fie invidioasă pe luxul bogătașilor americani. Mai cred că scriitorii de
scenarii ar avea o bogată sursă de inspirație pentru filme de mare succes dacă
ar începe să studieze dosarele nesoluționate de DNA și în care valoarea
prejudiciilor provocate de corupție depășește 4 miliarde de euro. Cu speranțe aproape
de zero că acești bani vor putea fi vreodată reîntorși către serviciile publice
de unde au fost furați. Am îndoieli că vom putea cuprinde vreodată cu
înțelegerea dimensiunile jefuirii naționale de către mafiile celor două-trei
partide aflate la putere neîntrerupt de peste trei decenii. Că dacă măcar zece
sau douăzeci la sută din banii publici furați de diferitele ierarhii ale
puterii s-ar fi dus acolo unde trebuiau să ajungă (în infrastructură, în
sănătate și educație, în administrație sau digitalizare), astăzi am fi trăit cu
toții mai bine și am fi avut mai puțini morți pe drumuri sau în spitale, mai
puțini copii săraci sau care au abandonat școala. Corupția a devenit atât de
întinsă și de profundă încât ea nu ne mai provoacă astăzi nicio emoție. Ne-am
revoltat de câteva ori, fără folos, când au fost prinși și arătați public, în
spectacole ieftine, câțiva găinari care au furat bani publici pentru
aranjamentele lor private, amoroase sau sexuale. După care, ne-am obișnuit cu
ideea. Și nu doar noi ne-am obișnuit cu ea, ci și toate organele de cercetare
din România. Cei mai mari hoți din avutul public și-au cumpărat (uneori
împreună cu cei care trebuiau să-i prindă sau să-i judece), în același timp cu
mașinile lor de lux, yachturile sau proprietățile pe Coasta de Azur, și o
protecție care îi face practic intangibili pe veci. Cu o condiție: să nu muște
vreodată mâna vreunui partener din rețeaua sofisticată de interese care le-au
permis să devină ceea ce sunt. În același timp, aflăm că PSD și PNL au plătit în
ultimii trei ani 52 de milioane de euro (sic!) pentru a cumpăra știri pozitive
în presă și pe rețelele sociale. Se înțelege că cea mai mare parte a acestor
bani cu care au fost mituiți presa și jurnaliștii sunt tot bani publici. O sumă
care depășește construcția spitalului pentru copii „Dăruiește viață”. O sumă
care, dacă ar fi fost investită într-un spital, astăzi atâția dintre cei dragi
nouă ar fi suferit mai puțin sau ar fi continuat să trăiască. Nici nu ne mai
revoltăm știind că cel puțin jumătate dintre noi îi vor vota pe aceiași baroni
la alegerile următoare. Corupția a încetat să fie un scandal, o agresiune la
adresa banilor publici, a moralității sau a legalității. Ea a devenit mod de a
fi, structură intimă împotriva căreia am dezvoltat anticorpi solizi, astfel
încât ea nu ne mai tulbură seninătatea și responsabilitatea civică. Ne-am
resemnat, pentru că am fost cumpărați cu propaganda, cu televiziuni mincinoase,
cu câțiva kilometri de autostradă, cu câteva parcări, borduri sau clădiri
revopsite. Dacă jumătate dintre alegătorii români îi vor vota din nou pe cei
care i-au furat, e simplu să deducem că ar face ei înșiși la fel precum cei pe
care îi tot votează de o viață, că n-ar avea remușcări să vâre mâna adânc în
sacul cu bani publici pentru o casă, o mașină sau un cont gras într-un paradis
fiscal. Doar că n-au avut noroc până acum, n-au avut curaj sau stil să o facă.
Și atunci se mulțumesc să admire calitățile formidabile ale corupților
îmbogățiți, pe care îi iau drept model de reușită în viață. Școli, spitale,
infrastructuri urbane, sate dezvoltate? Iluzii. Realitatea de zi cu zi este
aceea a averilor copleșitoare făcute din bani publici, a căror istorie ar putea
alimenta oricând scenarii de Oscar în cinematografia internațională.
3. Între Geoană
și Ciolacu:
Declarația lui Mircea Geoană, privind propunerea care i-ar fi fost făcută de
Marcel Ciolacu, la el în birou, să candideze la președinție ca
independent susținut de PSD, a căzut ca o bombă pe scena politică și mai ales
în capul premierului, tocmai când varianta unui candidat comun PSD-PNL se
dovedește o misiune imposibilă. Marcel Ciolacu a încercat să arunce în
derizoriu dezvăluirea, Mihai Tudose, extrem de nervos
și agitat, susține că discuția ar fi extrem de veche, pentru alegerile din
2019. Vasile Dâncu o aduce mai aproape, în urma cu vreo 3 ani. Cu toate
acestea, ea este credibilă. Pe de-o parte, pentru că, potrivit unor informații
certe, nu a fost Mircea Geoană singurul tatonat de liderul PSD în ideea
unei candidaturi. Pe de altă parte, calculul politic invocat de dl.
Geoană este corect și repetat dovedit: voturile PSD nu ajung pentru
a câștiga președinția României. Când candidatul PSD este președintele
partidului, el nu reușește să iasă din bazinul electoral pesedist și să
colecteze voturi în plus, condiție sine qua non pentru victoria în
turul al II-lea. Este povestea PSD de 20 de ani. Cel mai aproape de reușită a
fost chiar Mircea Geoană în 2009, dar în condiții speciale. Adică în fața unui
Traian Băsescu extrem de polarizant, ceea ce i-a asigurat candidatului PSD
susținerea liberalilor în turul al doilea. În plus, Mircea Geoană nici nu
avea profilul unui pesedist tipic, cum e dl. Ciolacu. Și tot nu a fost
suficient. Apoi, dezvăluirea confirmă public ceea ce din punct de vedere
politic era logic. Cu siguranță, Marcel Ciolacu și-ar dori să fie președintele
României. Nu cred că există vreun politician care să nu-și dorească.
Dar nu cred că își dorește să candideze la prezidențiale, cel puțin nu
acum, pentru că riscul să piardă este foarte mare, din motivele deja
arătate. Iar PSD nu are nici milă, nici considerație pentru învinși. Cu
excepția lui Ion Iliescu în 1996, toți au fost devorați. Deci pentru
Marcel Ciolacu poziția sigură ar fi fost să împingă în luptă alt candidat din
partea PSD. Deși acum neagă vehement posibilitatea candidaturii unui
independent din partea PSD, a tot vorbit despre pesedistul nu neapărat cu
carnet, ci în suflet. „Când avem discuţia de candidaturi, tot timpul ne
gândim numai la oameni politici. De data aceasta, PSD nu va veni neapărat cu un
om politic, va veni în schimb cu un intelectual. (...) Eu doresc să modific
statutul astfel încât şi altă personalitate, care nu este neapărat în partid,
să poată candida”, spunea dl Ciolacu în ianuarie 2023. Deci soluția ar fi fost un candidat suficient de puțin
legat de partid încât să nu reprezinte un pericol pentru puterea lui Marcel
Ciolacu. Dacă un asemenea candidat învinge, e victoria partidului și, mai ales,
a lui „kingmaker”, dacă pierde, e înfrângerea lui, pentru că în PSD înfrângerea
e mereu solitară. Cu Mircea Geoană însă PSD are o problemă - îl asociază
cu trauma înfrângerii din 2009. Mai mult, pesediștii vorbesc despre niște
gesturi de aroganță comise de-a lungul timpului și chiar recent la adresa lor,
care au acutizat aversiunea. Pe scurt, partidul nu vrea să audă de Geoană.
Detonarea dezvăluirii arată că și Mircea Geoană și-a luat gândul de la
susținerea PSD și, aparent, chiar de la varianta de a negocia abandonarea
candidaturii în schimbul unei funcții înalte. Mihai Tudose i-a spus în față că
numai ce și-a închis și această ușă. Aș zice, așadar, că declarația ar
putea echivala cu anunțarea unei candidaturi independente, inclusiv de PSD, iar
momentul nu e întâmplător. De altfel, după nici 24 de ore, a fost lansat la apă
site-ul oficial al mișcării „România renaște”, având un conținut asociat cu imaginea și declarațiile lui
Mircea Geoană. Anunțul a fost ofensiv, într-un moment delicat, și l-a
împins pe Marcel Ciolacu în corzi. Negocierile pentru stabilirea unui
prezidențiabil comun PSD-PNL par blocate și, cel mai probabil, complet eșuate,
cât timp niciunul dintre partide nu îl poate susține pe candidatul celuilalt.
Scena va fi așadar și fărâmițată, și extrem de săracă. Niciunul dintre
candidații care se profilează din partea partidelor nu are cine știe ce statură
politică dincolo de funcția din partid, iar statura personală e fix ceea ce
contează în turul al doilea. Iar ca statură Mircea Geoană nu stă deloc
rău, având în vedere funcția actuală, secretarul general adjunct al NATO, care
a estompat până spre ștergere în mentalul colectiv episoade ridicole din
trecut, având în vedere anvergura incontestabilă și incomparabilă cu a
jucătorilor interni, inclusiv cu a actualului titular al funcției. Iar sondajele arată unanim că este pe primul loc. Date nepublice din cercetarea Avangarde, comandată de PSD, îi
atribuie 32% încredere, substanțial peste Marcel Ciolacu. Nu e clar dacă Mircea
Geoană poate avea logistica electorală a unui partid, oameni care să
alerge în campanie, să îi strângă semnături, să îi organizeze evenimente și,
cel mai important, să îi păzească voturile în secții. Lipsa acestei logistici a
fost motivul pentru care în politica românească independenții nu au fost
soluții de succes, cel puțin până acum. Marcel Ciolacu a ironizat dezvăluirea
lui Mircea Geoană, dar nu cred că situația este chiar amuzantă pentru domnia
sa. A fost aruncat în defensivă și, în pofida infirmărilor, pentru partid
semnul de întrebare va rămâne. Și, odată cu el, sentimentul că președintele lor
se teme, ezită. Presiunea și așteptarea partidului, mai ales după negocierile
eșuate din cauza prezidențiabilului, era oricum să candideze. Acum a
crescut exponențial. Iar riscul să piardă este imens. Dacă va candida
și Mircea Geoană, există chiar riscul să nu ajungă în turul al doilea, având în
vedere ruperea voturilor în zona de stânga. Marcel Ciolacu este în menghină și
îi trebuie extrem de multă abilitate pentru a nu sfârși strivit.
4. Și dacă se
rupe coaliția care-i problema?
Cică se
rupe coaliția, fierbe cazanul, scena politică e din ce în ce mai agitată, iar
exponenții cei mai de seamă ai partidelor ies pe media cu manifestări din ce în
ce mai belicoase. Era de așteptat, atâta timp cât anul 2024 înseamnă reașezarea
strategică în arhitectura de putere pe următorii 4-5 ani. Pe fondul acesta,
economia se afundă în eșecuri istorice: putere de cumpărare în scădere,
productivitate în scădere, nivel de trai în scădere, calitatea serviciilor
publice în scădere. Acum, unii cârcotași, cei care apără imaginea coaliției, ar
putea spune, pe bună dreptate, că eu și încă vreo 15 milioane de români, vedem
doar partea goală a paharului și, tocmai de aceea, aducem în discuție doar
scăderile. Total de acord cu ei, se înregistrează și creșteri: inflație în
creștere, împrumuturi în creștere, datorie publică în creștere, deficite în
creștere. Halal parte plină a paharului! Una peste alta, parafrazându-l pe
Stiglitz, care spunea că, în actuala ordine mondială, am ajuns să privatizăm
câștigurile și să socializăm pierderile, tot așa am putea să sintetizăm și noi
că în anul 2024, în România, se fac demersuri pentru sechestrarea puterii
pentru aceleași personaje care au eșuat lamentabil și se externalizează sărăcia
către cei mulți care au dus greul și până acum. Paradoxul intervine atunci când
realizăm cu toții că, pentru legitimarea puterii celor puțini, este nevoie de
mobilizarea celor mulți. În acest sens, auzim tot felul de clișee că cine nu
votează nu contează, că democrația se exercită la vot sau că soarta țării stă
în mâinile votanților. De ce nu vorbim despre democrație când vedem
portbagajele unora îndesate cu milioane sau când contemplăm saloanele auto din
garajele personale ale altora, când admirăm colecțiile de ceasuri și bijuterii
ale consoartelor celor aleși sau când salivăm la postările din resorturi
exotice exclusiviste pe care le frecventează elita șmecherită? Răsună
trompetele că se rupe coaliția, iar instabilitatea politică va genera seisme în
viața socială a poporului român! Pe bune!? Cu alte cuvinte, pierderea
ciolanului de către unii sau alții, dar mereu aceiași, va arunca țara într-o
sărăcie și mai cruntă decât cea existentă? Nici vorbă de așa ceva, hai să
împingem lucrurile către zona în care și lor le pasă și apoi să venim, sau nu, cu
un vot în consecință! Prestația trucată a polilor de putere, președinție,
guvern, parlament, încurajată îndeaproape de justiție, duce la o adormire în
care unii se fac că votează, iar alții că guvernează. Credeți că nea Buzatu de
la Vaslui e cioara vopsită din altarul PSD sau că musiu Dumitrescu de la
Prahova e oaia neagră din fieful PNL? Hai să fim serioși ... gândiți-vă la
Stănescu, Firea, Tudose, personaje la fel de toxice precum Rareș Bogdan, Blaga,
Flutur și mulți alții asemeni lor. Diferența între proscriși și protagoniști
este că unii au fost prinși, iar alții nu ... deocamdată. Ce rămâne ... un AUR
care se ridică pe greșeala adversarului și un USR automulțumit cu o poziție de
critic universal. Despre AUR numai de bine, știm cu toții ce hram poartă, dar
deziluzia USR nu o ia nimeni în calcul? Un partid format din individualități
născute colectiv (!) la umbra stejarului Cioloș, mulțumite să prindă un loc la
masa mirilor și pentru care un 15% este un deziderat confortabil. USR actual
are deja o istorie de 8 ani, cu toate acestea, îmi poate spune cineva câte
figuri noi au intrat în cercul de reprezentativitate al partidului? Vă spun eu
... niciuna. Cumva, zic ei, o ținem așa, la foc mic, ca să ne asigurăm locurile
în zonele de putere, cu potențial spre o guvernanță hippie, dar pe fond cu
o critică zombie pentru tot ce zboară. Un dolce far
niente politic de mai mare frumusețea. Prestația partidelor e ieftină, iar
jocul de glezne făcut de PSD ca să forțeze mâna unui PNL de 15%, dar cu
pretenții egale, tinde să reașeze matricea puterii nu la vot, ci în culisele
puterii. Amenințarea cu ruperea coaliției este doar o stratagemă PSD care joacă
la două capete: obținerea de promisiuni ferme din partea PNL că posturile cheie
vor fi cedate, sau lăsarea PNL în offside, singur la guvernare, într-o
nouă coaliție deșănțată cu USR, combinație care ar trece PSD peste pragul de
50% la alegeri. Dar dacă li se rupe lor coaliția, de ce nu s-ar rupe și
încrederea pe care am fi dispuși noi să o acordăm unora sau altora? După cum se
vede, indiferent cui am acorda-o, rezultatul e același. Așa cum nu există
deznodământ fără intrigă, obiectiv fără rezultat și construcție fără fundament,
tot așa putem concluziona și noi: ceea ce vedem este perimat, iar a continua în
acest joc mizer de-a puterea și opoziția înseamnă că ne complăcem în ceea ce
s-a întâmplat până acum. Soluția este să fim deschiși către stimuli noi,
vectori care ar putea genera o schimbare, mișcări reprezentative pentru
idealurile celor mulți. Poate că aici intervine rolul intelectualității, al
mediului academic și al diasporei de elită care, împreună cu mediul de afaceri
onest și performant, ar putea declanșa un curent de luare în seamă a unor
exponenți cu vădite calități de lideri, dispuși să pună în slujba societății experiența
acumulată și rezultatele obținute. Țara asta nu înseamnă numai kilometri de
șosea, mai mulți sau mai puțini, nu înseamnă doar absorbție de fonduri
europene, mai multă sau mai puțină, și nu înseamnă doar prețul la benzină sau
mâncare, mai mare sau mai mic. Toate acestea sunt instrumente pentru a ajunge
la ceva. E capabil cineva din cercul de putere să ne spună acum care e acel
ceva? Ne învârtim într-o paradigmă simplificată la un nivel rudimentar de
existență. Avem nevoie de o viziune economică puternică, de o consolidare a
încrederii societății, de o perspectivă identitară bine conturată din punct de
vedere economic, social, cultural. Trebuie căutat acel declic apt să angreneze
întreaga populație în atingerea unor deziderate comune, să fie asigurată o
curea de transmisie între putere și popor, să se explice clar unde suntem și
unde vrem să ajungem. Calculele ieftine ale politicienilor, care se bazează pe
zona electorală deja delimitată și susținută de structurile loiale din
teritoriu, se vor izbi ca de un zid în fața unui curent pragmatic, performant,
vizionar și profesionist. În loc să stăm cu sufletul la gură dacă li se rupe
sau nu lor coaliția putem contracara prin ruperea noastră de un raționament
simplificat indus de actuala arhitectură politică. Ne-am săturat să vi se rupă
numai vouă, este timpul să ni se rupă și nouă!
16. EVOLUȚII POLITICE ÎN REPUBLICA
COMASATISTĂ JOHANNISTAN:
1. Comasații:
Prin
alegerea unui independent drept candidat comun, PSD și PNL par să se fi
resemnat că mai bine pierd împreună Bucureștiul decât să-l piardă
separat. O renunțare care ar putea avea costuri ridicate. Socotelile
înțelepților din PSD, PNL și Cotroceni nu se prea potrivesc cu realitatea din
teren. Sondajele de opinie arată că listele comune duc la o pierdere de vreo
10% față de ceea ce ar fi obținut candidând separat. Pentru PNL este clar că,
doar așa putea să-și camufleze scorul prost, să salveze scaunul lui Ciucă și
să-i facă pârtie lui Johannis spre șefia NATO. Dar nu e clar de ce a acceptat
Ciolacu pierderea. Probabil că speră să aibă susținerea PNL și să ajungă
candidatul comun la prezidențiale. Până atunci, multe se pot însă întâmpla. Cum
ar fi ca alianța să se destrame după europarlamentare/locale. De tot hazul este
cum coaliția, care vrea să se înșurubeze la putere încă patru ani cel puțin, ne
repetă zi-lumină că este performanța întruchipată, singura capabilă să asigure
stabilitatea și buna guvernare, aleargă cu limba scoasă după independenți și
profesioniști, semn că este mare suferință la capitolul acesta în propriile
partide. Ca dovadă, situația de la Capitală. Cele două partide au discutat
peste o lună despre candidatul comun, fără să ajungă la o înțelegere, și în
cele din urmă au apelat la formula unui independent. Doar că toate sondajele de
opinie arată că niciun independent, indiferent cum îl cheamă și din ce joben e
extras, nu are șanse în fața lui Nicușor Dan sau a lui Popescu Piedone.
Probabil că vreun papagal de consultant le-a spus liderilor coaliției că pot
repeta figura cu Sorin Oprescu, independentul vopsit care a câștigat Primăria
Generală. Doar că Oprescu a fost înainte senator PSD și vedetă media. Dar cum
de au ajuns comasații să apeleze tot la un independent? Simplu. Nu au oameni
necompromiși, capabili, carismatici și cu viziune pentru București. Tot ceea ce
au putut pune pe masă PSD și PNL sunt Gabriela Firea și Sebastian Burduja, care
au anvergura unor administratori de scară de bloc. Așa se face că, de fapt,
singurul care pare emanat direct din măruntaiele coaliției și s-ar potrivi profilului
candidatului comun este Popescu Piedone - șmecheraș, hoțoman fără scrupule, om
din popor, reprezentantul sistemului clientelar și securistic cu tot ce are el
mai sinistru. Dacă ar fi convinse că îl pot controla, PSD și PNL l-ar pune și
mâine pe Piedone candidat comun. Chestia e că individul și-a luat-o în cap și
ar putea să nu mai răspundă la pârghiile obișnuite de constrângere și
manipulare.
Singurătatea
domnului candidat comun: Gabriela Firea,
șefa pe parte de PSD a campaniei pentru București, aproape nu putea rosti
numele lui Cătălin Cârstoiu. Cu buze strânse și un dispreț pe care nici măcar
nu cred că se străduia să-l disimuleze se referea aproape exclusiv la „domnul
candidat comun”. Probabil că, psihologic, la rostirea numelui, deci la
personalizarea celui pentru care a fost dată la o parte, ar fi existat riscul
de a se nărui instantaneu în urlete și vârteje de smocuri de păr smuls. Apoi,
pentru că devenise ostentativă, a fost trimisă la TV să-l rostească, dar a reușit doar printre dinți, aproape ca
un scuipat obidit. Pentru pierderea candidaturii, doamna Firea a
fost recompensată cu o poziție eligibilă pe lista de europarlamentare, deci cu
bani mulți, dar care vin la pachet cu un exil politic. E greu să fii în miezul
politic al partidului de la mii de km și doamna Firea știe asta. Ceea
ce nu pare a pricepe, respingând ostentativ sondajele de opinie, este că i s-a
făcut, de fapt, o favoare. Nu avea nicio șansă să câștige Capitala, pentru că
are o uriașă rată de respingere. Să ai notorietate aproape maximă și 70%
respingere este rețeta eșecului sigur! Ar fi mobilizat la vot
adversarii ca niciun alt candidat, la fel ca acum 4 ani. „Mai bine votez un
tomberon decât pe Firea”, îmi spunea recent cineva care e departe de a fi
un fan al lui Nicușor Dan. Nici să fi fost candidatul comun PSD-PNL
n-ar fi ajutat-o. Liberalii, care au ieșit masiv la vot împotriva ei acum 4
ani, cu siguranță că nu se înghesuiau să o voteze acum. În cel
mai bun caz ar fi stat acasă, dar cei mai mulți probabil că l-ar fi ales pe
Nicușor Dan. Iar eșecul ei ar fi fost unul al unui lider PSD, nu al unui
independent. Nu știu dacă doamna Firea chiar nu înțelege acest
lucru sau înțelege, dar preferă să se victimizeze în tușe groase pentru ca, mai
apoi, în cazul unui eșec al „domnului candidat comun” să se poate prezenta ca
soluția de victorie refuzată, din cauza temerii lui Marcel Ciolacu pentru
propriul scaun, pe care să-l atace furibund exact cu acest argument. După
toate semnalele reale pe care le dă și în pofida asigurărilor de implicare în
campanie, doamna Firea nu va sta, ca în celebrul proverb chinezesc, pe marginea
râului alegerilor așteptând să vadă plutind cadavrul politic al „domnului
candidat comun”. Dorește vădit să contribuie la „asasinat”. Asta și
este capcana în care o împinge visceralitatea. Toate săgețile către „domnul
candidat comun” îi pun arma crimei în mână și, în caz de eșec, când cel mai
valoros va fi vinovatul căruia să îi fie atribuit, doamna Firea va fi suspectul
perfect!
2. Președinte
eșuat, caut funcție internațională:
Estul
Europei merită o funcție înaltă în UE sau NATO, dar Johannis, cu bilanțul său
intern și extern binecunoscut, nu o merită; cum, de altfel, nu a meritat nici
votul românilor. După ani de inactivitate, marcați de lipsă de inițiative și de
proiecte, Klaus Johannis s-a manifestat în arena internațională într-o
încercare vădită de a obține un post important, după ce mandatele sale puțin
glorioase de președinte al României se vor fi încheiat. Anul trecut a tatonat
discret posibilitatea de a deveni președintele Consiliului European în urma
demisiei anunțate de Charles Michel. Răzgândirea acestuia din urmă combinată cu
anunțarea candidaturii Ursulei von der Leyen la un al doilea mandat în fruntea
Comisiei Europene i-au stricat socotelile, căci, potrivit algoritmului politic
după care se împart funcțiile de top în UE, PPE, partid din care fac parte atât
Ursula von der Leyen, cât și Klaus Johannis, poate ocupa un singur post la vârf
și este greu de crezut că doamna von der Leyen i-l va ceda președintelui
României. A rămas deci NATO, unde de asemenea România și-a manifestat, din nou
discret, interesul încă de la începutul anului, după cum am aflat de pe site-ul
Bloomberg. Marile puteri din NATO, SUA, Marea Britanie, Germania și Franța, nu
au fost impresionate și și-au afirmat sprijinul deschis pentru premierul
olandez Mark Rutte, deși nu toate statele membre au fost mulțumite de această
alegere. Și atunci Klaus Johannis, în pofida acestui semnal dat de partenerii
majori, a ieșit la atac, cu un decalog pentru NATO (plin de banalități
previzibile) publicat pe POLITICO și cu o declarație publică a candidaturii
sale, ceea ce Rutte nici măcar nu a făcut, limitându-se la o expunere de
principii cu prilejul Conferinței pentru Securitate de la München, unde
Johannis nu s-a manifestat. De altfel, cu o excepție care merită comentată,
reacțiile la adresa candidaturii sale nu au fost favorabile.
Primirea glacială
a Vestului și problematica susținere a lui Orbán: Comentată de unii susținători ai președintelui drept o
inițiativă justificată de eforturile României pe flancul estic al NATO și
ajutorul acordat Ucrainei, pe fondul retoric al dreptului statelor din Est de a
deține o funcție internațională importantă, candidatura lui Klaus Johannis a
fost bine primită până acum doar de Ungaria, care însă nu a mers atât de
departe încât să-și declare susținerea deplină. Tot ce spune Budapesta, de fapt,
este că nu îl va vota pe Rutte, care a fost foarte categoric față de derapajele
iliberale ale guvernului Orbán. Dintr-odată, așadar, iată-l pe candidatul
României asociat de omul-problemă al UE și al NATO, cel care tocmai a cerut „să
ocupăm Bruxellesul”, manifestă ostentativ relații prietenoase cu Moscova și cu
Beijingul și a anunțat că „hegemonia occidentală s-a încheiat”. Pentru
occidentali, așadar, aprobarea Budapestei pentru Johannis transformă gestul lui
Johannis într-o sfidare la adresa statelor care joacă cel mai important rol în
apărarea tuturor membrilor NATO și face jocul lui Viktor Orbán, care sabotează
Alianța din interior. De altfel, reacția principalelor puteri
militare și economice din NATO a fost exprimată diplomatic, dar ferm de
ambasadorul Marii Britanii în România, Giles Matthew Portman, care, lăudându-l
politicos pe președintele României, a ținut să precizeze că Londra va vota
pentru Rutte, așa cum a afirmat deja, înainte ca Johannis să-și anunțe
candidatura. Cu alte cuvinte, marile puteri nu se răzgândesc și nu apreciază
tentativele de subminare a unității Alianței, aspect pe care ambasadorul
britanic a pus accentul în mod deosebit. „Trebuie să vedem cum continuă
discuțiile”, a spus reprezentantul Londrei, dând de înțeles că domnul Johannis
nu va fi succesorul lui Jens Stoltenberg. Să ne amintim că Marea
Britanie a mai fost delegată de partenerii occidentali pentru a pune la punct
lucrurile în România, astfel încât putem considera avertismentul ambasadorului
Portman o replică a tuturor celor patru puteri care și-au manifestat sprijinul
pentru Mark Rutte. De altfel, nici presa germană nu a apreciat
deloc gestul domnului Johannis, atât Frankfurter Allgemeine Zeitung, cât și
Tageszeitung publicând articole în care criticau candidatura sa ca pe o
inițiativă inoportună care divizează Alianța. Se știe, într-adevăr,
că statele baltice și estice nu îi sunt favorabile premierului olandez, care nu
a demonstrat de-a lungul anilor fermitate față de Putin, nici măcar atunci când
concetățenii săi au murit în avionul MH117, doborât de un militar separatist
rus din Donețk. Ministrul de Externe al Letoniei, Krisjanis Karins, a spus
deschis că „NATO nu trebuie să-l numească pe Rutte fără o discuție mai largă”
cu privire la nevoile Alianței în contextul războiului din Ucraina, printre
altele. Balticii, de altfel, se consideră și ei îndreptățiți la postul de
secretar general al NATO, dar au inteligența de a nu-i înfrunta pe cei de care
depinde apărarea lor, astfel încât au cerut o consultare mai largă, în cadrul
căreia să fie luate în seamă și preocupările lor. Ei au înțeles probabil că
occidentalii se tem să numească în fruntea NATO reprezentantul unui stat
baltic, de teamă să nu vulnerabilizeze atât Alianța, cât și statul în cauză. Nu
știm ca vreunul dintre statele baltice, bine apreciate de partenerii
occidentali, să-și fi manifestat până acum entuziasmul față de domnul Johannis.
Dar politicienii din statele baltice joacă demult într-o ligă superioară
României pe plan internațional. Pe cine și pe ce a contat deci
președintele României când și-a anunțat candidatura cu surle și trâmbițe?
O candidatură pe
persoană fizică? Să precizăm mai întâi că
secretarul general al NATO nu este ales în urma unei competiții deschise și că
postul nu se acordă unei țări, caz în care ar fi existat un algoritm politic
sau regional, ci unei personalități, care întrunește aprecierea unanimă a celor
32 de state membre, în baza calităților sale de mediator, negociator și om de
stat de calibru internațional. Din acest punct de vedere, Mircea Geoană avea
dreptate să-i amintească lui Johannis că actualul secretar general, Jens
Stoltenberg, „a ridicat ștacheta foarte sus”, dovedindu-se ferm și diplomat în
același timp într-o perioadă extrem de dificilă. Nici românii, nici
occidentalii nu pot identifica vreun moment în care Klaus Johannis s-a dovedit
un om de stat de calibru internațional, negociator sau mediator, cu
vizibilitate internațională. Secretarul general nu își impune viziunea proprie,
ci armonizează viziunile statelor membre, misiune pentru care trebuie să se
bucure de o anumită autoritate. De unde ar extrage pasivul și placidul
Johannis, care s-a ferit de declarații tranșante ca necuratul de tămâie, o
asemenea autoritate? Care este, de pildă, poziția României față de declarațiile
președintelui francez Macron cu privire la posibilitatea de a trimite trupe în
Ucraina? Nu știm, dar probabil că domnul Macron ar fi vrut să știe. Și când a
fost Johannis tranșant față de Putin? Postarea pe X cu prilejul morții în
detenție a opozantului rus Alexei Navalnîi a fost penibilă, căci domnul
Johannis îi cerea chiar Rusiei să facă o anchetă asupra decesului! Cum
nu constatăm deocamdată că domnul Johannis ar fi coagulat o opoziție față de
candidatul Occidentului, care să-i permită să negocieze de pe poziții de forță,
nu ne putem gândi decât la posibilitatea ca ieșirea sa la rampă să fi fost o
tentativă de a le forța mâna partenerilor din NATO să-i caute și lui un job de
prestigiu și bine plătit, în care să se retragă după ce își încheie mandatul la
București, sau chiar înainte de acest termen, căci nu soarta României într-un
an electoral crucial îl preocupă pe el, ci, judecând după activitățile sale
recente, viitoarele călătorii pe banii contribuabilului internațional! Într-un
fel sau altul, puterile occidentale vor fi nevoite să țină cont de el, oricât
de puțin le-ar conveni, adică să-l neutralizeze înainte să se ocupe de mult mai
problematicul Orbán, pe care Johannis l-a încurajat, cu sau fără intenție. În
concluzie, probabil că domnul Johannis nu va fi secretar general al NATO; va fi
Rutte sau un al treilea, poate chiar din nou Jens Stoltenberg. De fapt, atât
Estul, cât și NATO în ansamblu merită un candidat infinit mai bun și mai
credibil decât Klaus Johannis!
3. Sub zodia
secretomaniei!
De când
Recorder a publicat ancheta referitoare la renovarea unei vile de protocol pe
Bulevardul Aviatorilor, Guvernul a pus în mișcare o întreagă mașinărie de
secretizare care a aruncat un văl gros de protecție, un soi de izoletă la
adăpostul căreia reprezentanții puterii își pot vedea liniștiți de treburile
lor, fără să fie inoportunați de întrebările indiscrete ale unor jurnaliști
care mai știu ce înseamnă să-și facă meseria. După o dezmințire neconvingătoare
lansată de Administrația Prezidențială, care a negat că amenajările extravagant
de costisitoare sunt destinate pregătirii vilei pentru reședința președintelui
la terminarea mandatului, urmele au fost sistematic acoperite, pentru a fi
pecetluite cu o protecție ORNISS. Potrivit unor anchete publicate de Econmedia,
vila din Aviatorilor nu este nici pe departe subiectul exclusiv al
secretomaniei din ce în ce mai nedemocratice exhibate de Executiv (în ambele
palate, Victoria și Cotroceni). Multe alte acte, memorandumuri, discuții sunt
ținute departe de ochii presei și ai publicului, fie prin secretizări abuzive
și chiar ilegale, fie prin neinvitarea nejustificată a jurnaliștilor la
evenimente de altminteri cât se poate de publice. Tradiția secretomaniei este
veche și ține de practici și de moravuri nedemocratice încă foarte prezente în
politica românească. Ea se revendică, pe de o parte, dintr-o lungă știință și
practică a secretului coborâtă direct din moștenirea totalitară, iar pe de altă
parte, din malguvernanța post-1989, vizibilă în insolența unei clase politice
convinse că nu are a da socoteală în fața nimănui. Lipsa de responsabilitate,
stimulată de absența consecințelor comportamentelor politice aberante, ilegale,
abuzive, proliferarea arbitrariului în locul respectării unor reguli oricum nu
din cale afară de eficiente pentru transparența democratică au transformat
comunicarea publică într-o etalare mereu reînnoită de dispreț, afișat de o
clasă politică cu mentalitate de vătaf în fața unui public căruia i-ar fi dator
cu o comunicare deschisă și respectuoasă. Din păcate, generația a doua de
politicieni este formată în același spirit: sute, mii de funcționari pe diverse
trepte ale ierarhiei, de trepăduși politici așteptând prilejul să avanseze de
la cărători de servietă la mici tirani în iluzorii insulițe de putere, care au
învățat de la patronii lor lecția târâtului pe burtă în fața mărimilor și a
grosolăniei și mitocăniei revărsate asupra cetățenilor. Fără repercusiuni,
numai cu beneficii. Peste toate, Executivul aruncă protecția secretului de
stat. De parcă starea clasei politice românești ar mai fi vreun mister pentru
cineva!
4. Schengen,
între triumfalism și realism:
Momentul intrării parțiale a României, cu
frontierele aeriene și maritime, în Spațiul Schengen nu este nici de aruncat în derizoriu, dar niciunul al
triumfalismului. Și, din păcate, cele două domină spațiul public. Sigur că
românii, indiferent că vorbim despre simpli turiști, diaspora sau
transportatori, sperau în primul rând la o eliminare a controalelor la
frontierele terestre. Cum ar fi ca de la București la Salonic sau Budapesta să
ne oprim doar în benzinării? Ce ușurare ar fi pentru milioanele de români care
muncesc în UE să scape de supliciul orelor pierdute în graniță și la venire, și
la plecare, de fiecare dată când vin în țară. Dar cel mai important ar fi
beneficiul economic, adică dispariția imenselor cozi de camioane de la
granițele cu Ungaria și Bulgaria, care se traduc în costuri cu mult mai mari
decât ale țărilor Schengen. Pierderile anuale sunt estimate la 10
miliarde de euro. Faptul că acestea nu se
întâmplă nu înseamnă însă că acest acces parțial este neimportant. Dimpotrivă!
Din 31 martie, România este juridic parte a Spațiului Schengen. Și cea mai bună
dovadă este că din acest moment, consultatele României emit vize Schengen
valabile, ca orice asemenea viză, pentru tot Spațiul de liberă circulație,
inclusiv pentru intrarea pe la frontierele terestre. Îndrăznesc să spun că
aceasta este de fapt decizia politică esențială care, odată luată și pusă în
practică, înseamnă că faptul intrării în Spațiul Schengen este împlinit.
Transferul de încredere este realizat și ireversibil. Au mai fost țări care au
intrat în doi timp în Schengen, Austria este una dintre ele. Dar, la fel de
adevărat că niciuna, în afară de România și Bulgaria, nu a avut nevoie de două
decizii distincte în Consiliul JAI pentru fiecare etapă. Acest statut distinct
a fost provocat doar la final de interesele electorale ale cancelarului
austriac. Până atunci însă, ani de zile, respingerea și întârzierea au fost
provocate de ineficiența, corupția și neseriozitatea politicienilor români. Cât
va mai dura până să intrăm și cu frontierele terestre în Schengen cred că
depinde în linii mari de două aspecte. Pe de-o parte, de felul în care va
evolua situația politică din Austria. Aud formularea: să scăpăm odată de
Nehammer! Să scăpam, în regulă, dar înlocuindu-l cu cine? Să nu uităm, că
presiunea, inclusiv pe tema imigrației ilegale, asupra actualei guvernări vine
din partea extremei drepte austriece, aflată pe primul loc în sondaje în perspectiva alegerilor din Austria de anul acesta. Pragmatic vorbind, nu știu dacă Nehammer este, în termeni
absoluți, cea mai rea variantă. Și nu știu dacă nu cumva această întârziere
este un preț rezonabil pentru a nu ne trezi că Austria va fi dominată de
extrema dreaptă. Pe de altă parte, depinde de felul în care instituțiile
românești vor ști să gestioneze în următoarele luni această intrare parțială în
Spațiul Schengen. Cum vor decurge lucrurile pe aeroporturi, cum vor fi acordate
vizele. Dacă indolența, incompetența și corupția atât de specifice statului român
vor provoca rateuri notabile, vom pierde argumentele aderării depline. Liderii
de la București nu au pierdut ocazia să se dea în stambă cu declarații
triumfaliste, vestind victoria finală de parcă ar avea vreun rol în ea sau
vreun merit pentru acest moment. Pe aeroportul din Timișoara, domnii Ciolacu,
Ciucă și Grindeanu străluceau ca niște becuri și scoteau panglici pe gură.
Singurul pe care nu l-am auzit este cel care merită cel mai mare credit pentru
această reușită, fie ea și parțială. Ministrul de Interne Predoiu a preluat o
negociere blocată de nepriceperea și provincialismul stridente ale
predecesorului Bode și de isteriile naționaliste de la București, provocate de
cei care au ridicat complet nejustificat așteptările în decembrie 2022, deși
știau că șansele sunt minime. A reușit să-l deblocheze nu numai datorită unei
imense experiențe în relațiile europene, dar și datorită faptului că este un
expert al negocierii fine, ca meserie de bază. Este încă o dovadă că nu poți
obține performanță în actul de management la nivel înalt decât cu cei care au
obținut performanță în profesiile lor, înainte de fi demnitari. Probabil că
domnul Predoiu va reuși să obțină și pasul final, dacă procesul nu va fi
distrus de starea lamentabilă a instituțiilor statului și/sau de
politicienii români care în campania electorală arareori rezistă tentației
declarațiilor incendiare, populiste și naționaliste.
5. Ce negoț
ascund sondajele paralele din București?
Să fie oare
Cristian Popescu Piedone doar iepurele lui Dom’ Profesor? În clar obscurul
mediatic, strategia de atac a stăpânului Antenelor devine tot mai limpede: vrea
locuri mai multe pe listele europarlamentare și parlamentare pentru oamenii
săi. Deși nedeclarată oficial, în București, campania electorală a început.
Cârpe uriașe cu figura lui Cătălin Drulă acoperă calcanele blocurilor, sute de
panouri publicitare cu Nicușor Dan mulțumind bucureștenilor pentru deranjul
schimbării țevilor se răsfiră prin intersecții și aproape deloc ale doctorului
Cătălin Cârstoiu, candidatul surpriză al coaliției PSD-PNL. Internetul și
publicațiile online sunt pline cu mesajele lui Cristian Popescu Piedone. Se
estimează că a cheltuit peste un milion de euro pe publicitatea pre-electorală!
Deasemenea, au apărut în spațiul public două sondaje paralele. În Avangarde,
compania de cercetări sociale a lui Marius Pieleanu, Piedone era cotat cu 44 %,
iar Nicușor Dan cu 27 %. În Sociopol, instituție controlată de Mirel Palada,
Nicușor Dan avea 34 %, iar Piedone 30 %. Medicul Cătălin Cârstoiu: 16 % în Avangarde
și 26 %, în Sociopol. Cum e posibilă așa o diferență? Mai au instituțiile de
profil credibilitate ori s-au pus la remorca financiară a grupurilor de
interese? Este cunoscută practica sondajelor înșelătoare. În precampanie, în
majoritatea țărilor din lume se manipulează electoratul cu cifre și mesaje
subliminale. Doar în SUA, strategii electorali publică în media cote de
intenții de vot mai mici decât în realitate, pentru a mobiliza activul de
partid și agenții electorali ai candidatului. Se întâmplă minuni în spatele
datelor statistice, fără scopuri ascunse? Nimic nu se face dezinteresat.
Sondajele costă în jur de 30.000-50.000 de euro. Orice specialist al
comunicării publice râde de rățoiala pe baltă secată a plescăitorilor de
regiment, înșirați soldățește în platourile tembeliziunilor. Să nu uităm că
înainte de nominalizarea doctorului Cârstoiu, Nicușor Dan a dat publicității un
sondaj, realizat de o casă necunoscută, prin care îl urca pe Cristian Popescu
Piedone la amețitoarea cotă de 40,4 %, el clasându-se în apropiere, cu un punct
mai puțin! Întrebat de ce l-a expus cu un așa scor mare, edilul capitalei ar fi
mărturisit unui prieten că a încercat să forțeze coaliția de guvernare pentru
nominalizarea rebelului de la 5, fiind un personaj convenabil din punct de
vedere al bătăliei electorale.
Pieleanu a sondat
doar în „RFG”: Se zice că Antena 3-CNN a comandat
sondajul lui Pieleanu, prin care Piedone ar fi la zece procente peste Nicușor
Dan și douăzeci deasupra lui Cătălin Cârstoiu. Puțină lume a sesizat micul,
marele amănunt. Eșantionul a fost ales numai din zona numită generic „RFG”.
Adică, Rahova, Ferentari, Giurgiului. În sectoarele 1, 2, 3 și 6, procentele
neînfricatului scad simțitor. Aflând din surse neortodoxe, reprezentanții
coaliției PSD-PNL s-au grăbit să se arunce în brațele lui Mirel Palada, cerând
o forță rapidă pentru ripostă. Astfel, cu trei ore înainte de anunțarea
dezastrului pentru Nicușor Dan și pentru Cătălin Cârstoiu, Sociopol a sărit cu
îndulcitorul sondaj, prin care PSD-PNL ar avea împreună 57 %, deci un vas
excelent de expansiune pentru medicul nemarketizat încă. Și în cercetarea
rapidă a lui Mirel Palada, Cârstoiu e pe locul trei, dar cu zece la sută mai
mult decât în cea a lui Pieleanu. Pot aprecia, fără nicio teamă de
a greși, că ceva e putred în Danemarca. Deși a promis că va merge
până la capăt, puțini dintre noi cred că edilul de la sectorul 5 va da pasărea
din mână pe cioara de pe gard. El joacă un rol prestabilit. Este pus în
vitrină, precum minunații iepurași în Cartierul roșu din Amsterdam, spre unică
folosință. Să fie aruncat pe post de momeală pentru ca delfinii din PSD-PNL să
muște? Dom’ profesor este cunoscut pentru abilitatea de a smulge bani și locuri
eligibile pentru oamenii săi. Dacă i-a mers în ultimii douăzeci de ani, de ce
nu i-ar merge și acum? Mai nou, Cristian Popescu Piedone s-a retras
la studiu în bibliotecă. A anunțat că are nevoie de timp pentru reflecție și că
nu mai vorbește cu jurnaliștii. Și tăcerea e un răspuns. Pare-se
că, de data asta, i se înfundă Domnului Profesor strategia! Pe locurile
eligibile ale coaliției PSD-PNL pentru alegerile europene, apare doar Maria
Grapini, un parlamentar ce s-a ținut de muncă, nu de sindrofii politice.
Timișoreanca își merită pe deplin locul pe listă. Dar restul? Cum să rămână
PUSL-ul fără coledzi? Ar spune noul Con Iancu.
Partidul care a
mers mereu în cârjele altuia: Un lucru trebuie
însă notat. Partidul lui Dan Voiculescu s-a numit la început Partidul
Conservator. A încercat, contra unui onorariu substanțial acordat actualului
consilier pe securitate națională al lui Klaus Johannis, pe numele său de botez
Dudu Ionescu, să-l vâre în Partidul Popular European. N-a mers! Apoi, a intrat
pe ușa din dos în Parlament, fiind ajutat de PSD. Vigilentul și combinatorul de
geniu al politicii dâmbovițene, Traian Băsescu, a chemat Partidul Umanist Român
la guvernare, neavând de ales o altă alternativă. Președintele în funcție
atunci a numit compromisul politic drept o „soluție imorală.” Fie
că s-a numit PC, PUR sau PUSL, partidul lui Dan Voiculescu n-a reușit niciodată
să treacă pragul electoral de unul singur. Mereu s-a asociat cu cineva.
Îndeobște, PSD-ul i-a deschis ușile. Mai tot timpul, a vârât 2-3
europarlamentari și aproape o duzină de parlamentari. De data
aceasta, cântul de sirenă sună hodorogit în urechile noilor Ulise, prea siguri
pe catargele lor. Destoinicul stăpân al Antenelor a reușit cele mai
multe intrări pe ușa din dos și cei mai mulți bani pe vremea când PSD era
condus de Liviu Dragnea. Fiindcă nicio faptă bună nu rămâne „nepedepsită,” după
ce liderul a ieșit din pușcărie, darnicul fost președinte a fost interzis să
mai apară pe Antene, de frică să nu-l supere pe Marcel Ciolacu, alt bun de
plată. Astăzi, strategia de luptă, cu Piedone în vitrina schimbului
liber de prejudecăți, pare că nu mai ține. Cel puțin până acum liderii PNL și
PSD n-au consimțit la târg. Toate datele problemei arată că medicul
Cătălin Cârstoiu sprintează în câștigătorul alegerilor locale din București și
are prima șansă de a fi primar general, dacă Piedone s-ar retrage. Se pare că
șantajul nu ține! Piedone merge înainte, dar purtând cronometrul setat spre
oprire.
17. DESPRE CHESTIUNI POLITI …
CHISTE!
1. Coaliția
renunță la Cârstoiu și fiecare merge cu candidat propriu pentru București:
Firea și Burduja:
Într-o
foarte recentă ședință a coaliției, care a durat peste 14 ore, s-a decis în
final schimbarea candidatului comun Cătălin Cârstoiu. Ca urmare a acestei
decizii, Gabriela Firea şi Sebastian Burduja revin în poziţiile de candidaţi
pentru Primăria Generală, cei doi anunţându-şi, anterior desemnării lui
Cârstoiu, intenţia de a candida, au precizat surse politice. „Coaliţia a decis
să meargă cu candidaturi separate, respectiv Gabriela Firea - PSD şi Sebastian
Burduja - PNL”, argumentul fiind că astfel sunt „maximizate” electoratele celor
două partide, au declarat reprezentanții coaliției. Odată cu hotărârea de
a candida separat, PSD şi PNL au stabilit şi câteva reguli pentru campania
electorală. Prin urmare, cei doi candidaţi nu se vor ataca în campanie, ci vor
avea „o campanie constructivă, centrată pe soluţii pentru Bucureşti”, au
mai relatat sursele citate. Candidaturile la primăriile de sector rămân comune,
la fel şi listele pentru consilii locale. „Este o situaţie similară cu
deciziile luate pentru Bacău si Braşov”, au argumentat reprezentanţii celor
două partide. Cătălin Cârstoiu a fost anunţat oficial candidat din partea
PSD-PNL la Primăria Generală în 20 martie. Cel mai recent sondaj îl plasa pe
poziţia a treia, după Nicuşor Dan şi Cristian Popescu Piedone.
Cum se justifică
PSD și PNL? După ce informațiile despre retragere și candidaturi separate au
apărut în spațiul public, atât PSD cât și PNL au ieșit să își susțină propriii
candidați și să vorbească despre ei ca fiind „cea mai bună alegere”. Purtătorul
de cuvânt al PNL, Ionuț Stroe, a declarat că PNL este „consecvent” cu Sebastian
Burduja și că „are șanse mari, avantajul tinereții, e foarte bine pregătit.”
Stroe a vorbit despre Burduja după ce Marcel Ciolacu a scris pe Facebook că,
Gabriela Firea este „cea mai bună alegere” pentru PSD și că bucureștenii „chiar
au ce alege” acum.
Omul lui Dan
Voiculescu nu renunță la candidatură: Cristian Popescu Piedone, candidat PUSL la Primăria Generală,
partid înființat de Dan Voiculescu și actualul primar al Sectorului 5, a
anunțat că nu își va retrage candidatura pentru Primăria București. „S-a
dus zvonul că Piedone se va retrage, că a fost un joc, o strategie și că,
candidații celor două formațiuni politice au făcut să se ajungă în acest punct
pentru a reduce din voturile lui Nicușor Dan. Singurul lor gând e să-l
susțină pe Nicușor Dan și pe Clotilde Armand la Sectorul 1. E un complot în
favoarea lui Nicușor. Și ultimul cetățean care nu se pricepe la politică
și-a dat seama că e un joc pentru că nu au avut de ales (…). Dacă București
arată azi a capitală europeană, eu mă duc să mă călugăresc”, a spus Piedone,
referindu-se la decizia PNL și PSD de a avea candidați separați pentru Primăria
Capitalei. „Nu mă întoarce nimeni înapoi, merg până la capăt”, a completat
primarul. Domnul Nicușor Dan și susținătorii domniei sale au toate
motivele să se roage ca domnul Piedone să nu se retragă din cursa pentru
Capitală. Și asta din mai multe motive. Unele de-a dreptul matematice. Gabriela
Firea și Cristian Popescu Piedone împart, în linii mari, același bazin
electoral. Până la intrarea doamnei Firea în luptă, Piedone lua cea mai mare
parte din el, pentru că domnul Cârstoiu nu avea aderență în acea zonă. Doamna
Firea își ia înapoi mare parte din electoratul pesedist, suficient cât Piedone
să nu mai aibă nicio șansă reală la locul I, dar insuficient pentru ca ea
însăși să câștige. Un alt motiv ar fi că din momentul dispariției lui Piedone
din scenă, în mod paradoxal, doamna Firea ar avea șanse mai mari să câștige
decât dacă ar fi intrat de la început, fără Piedone. În prima fază, ea era răul
cel mare, cu azile, companii, iepurași etc. și ea avea cea mai mare capacitate
de a ridica valul de ură în favoarea lui Nicușor Dan. Dar în acest moment, răul
cel mare, cu capacitate de mobilizare în jurul lui Nicușor Dan, este Piedone.
Dacă el dispare, doamna Firea poate să pară chiar suportabilă, mai ales dacă nu
scapă în excese. Eliminarea lui Piedone ar însemnă un soi de relaxare
periculoasă pentru Nicușor Dan. De aceea, primarul în funcție se străduiește
să-l țină în ring și pentru asta, pe de-o parte, continuă să-l valideze ca
principal adversar, dar invocă și retragerea lui pentru a-i provoca noi negări
care să facă și mai grea o viitoare repliere.
Miza lui Dan
Voiculescu: Eu nu cred că Piedone și,
mai ales patronul său politic, Dan Voiculescu, sunt atât de naivi încât să
creadă că mai are o șansă reală să câștige după intrarea în cursă a doamnei
Firea. Ar trebui să aibă în plan să o măcelărească pe Gabriela Firea ca să o
lase fără electoratul PSD, ceea ce e foarte greu. Să spere că electoratul
filialei PSD București, pe care doamna Firea o controlează foarte bine, o va
abandona ca să se ducă la Piedone e nerealist. Și atunci este evident că
actuala configurație este în favoarea actualului primar general, ceea ce arată
și primele sondaje făcute după marele fiasco al candidatului comun. Nu îi suspectez
totuși nici pe Piedone, nici pe Dan Voiculescu de vreo simpatie ascunsă pentru
Nicușor Dan. Evident că miza pentru Dan Voiculescu nu este neapărat Primăria
Capitalei. Miza cea mare este ridicarea scorului PUSL pentru parlamentare. Cu
un Piedone activ și exotic, suit pe toate ecranele, sigur că partidul până acum
absolut obscur capătă o mare vizibilitate și își poate amplifica scorul, în
primul rând în București, dar și la nivel național. PUSL a ajuns în București
la 12%, cu doar 3 procente în urma PNL. Deci, în mod evident, există un singur
preț pentru care Piedone poate s-ar retrage, dar nu unul personal. Cel mai
probabil, prețul ar include o alianță electorală pentru alegerile din toamnă,
cu care PSD să tracteze PUSL în Parlament, cu un număr de locuri cu mult mai
mare decât ar putea obține partidul doar prin creșterea asigurată de Piedone și
Antene.
Este Marcel
Ciolacu dispus să plătească prețul? Este greu
să ia decizia să o facă pe Gabriela Firea primărița salvatoare care să îi
devină un rival periculos în partid. Este greu să decidă această donație de
mandate pe care ar deconta-o în partid. Sigur că i-ar conveni să aibă în
Parlament o balama, un partid cu care să lipească o majoritate, dar nu pe
locurile PSD, nu l-ar ajuta cu nimic. Plus că Dan Voiculescu nu este neapărat
un partener de încredere. A mai fost odată soluția imorală care l-a lăsat pe
Adrian Năstase cu ochii în soare. Și mai e ceva, poate cel mai mai greu de
depășit. Sunt multe semnale că zona Voiculescu mizează la prezidențiale pe
Mircea Geoană. Deocamdată, se pare că dincolo de mesajele publice, aparent mai
mult de ochii lumii, Marcel Ciolacu nici nu a deschis o negociere serioasă
despre prețul corect. Este ceea ce ne spune Piedone, „nu negociez cu nimeni. Nu
m-a sunat şi nu sun pe nimeni”. Și chiar înainte de a o deschide, Marcel Ciolacu a anunțat că a închis-o: „Am încheiat orice dialog şi orice ofertă pentru Cristian
Popescu Piedone. Eu am spus că trebuie să ne gândim la ceea ce avem de
construit pentru Bucureşti, să nu încercăm să rămânem blocaţi în visele
personale. Tot ce am vrut să îi transmis domnului Cristian Popescu Piedone i-am
transmis, până astăzi. Nu m-am văzut, i-am transmis prin intermediul
dumneavoastră. Mi-a făcut plăcerea mult mai mare.” Deci dacă Piedone nu se va
retrage, este pentru că Marcel Ciolacu a ales așa.
2. Nicolae Ciucă,
o povară pentru PNL? Partenerul strategic trimite o scrisoare care dă frisoane
celor aflați la putere:
*Un raport
al Departamentului de Stat al SUA, care vorbește despre corupția guvernului și
amenințarea jurnaliștilor, dă un semnal clar că actuala elită politică este
într-un mare pericol din cauza furiei crescânde a alegătorilor. *PNL are o cale
să obțină poziția de președinte în luna septembrie, cu condiția să nu candideze
Nicolae Ciucă. *Cei care au influență în partid sunt presați de timp să
găsească un liberal competitiv care să poată ajunge în turul doi.
Actualul
președinte PNL este lipsit de autoritate, viziune și experiență politică: Plagiatul și încercarea de compromitere a jurnalistei de
investigații Emilia Șercan, care a dezvăluit problemele din lucrarea de
doctorat a generalului Ciucă, vor cântări în balanța campaniei electorale.
Incapacitatea de a observa și de a analiza manevrele lui Marcel Ciolacu în
lupta de la București a împins PNL în afara jocului politic, ajungând să mizeze
pe un candidat fără nicio șansă. Intrarea Gabrielei Firea în cursă va oferi PSD
prim-planul dezbaterilor publice, indiferent dacă fostul primar câștigă sau
nu. Confruntarea de la București, cu impact asupra tuturor celorlalte scrutine,
va fi una între social-democrați și Alianța Dreapta Unită, PNL rămânând pe
margine.
SUA: Corupție
guvernamentală gravă: Partidul controlat de Klaus
Johannis are o mare vulnerabilitate în legătură cu corupția semnalată de
Departamentul de Stat al SUA. Liberalii au făcut mare caz în ultimii doi ani de
parteneriatul strategic cu America și faptul că alianța de guvernare cu PSD a
fost o soluție pentru stabilitatea României, în condițiile unui război care se
desfășoară la graniță. Dar sub cupola întunecată a stabilității se ascunde
lipsa de reacție a DNA în ce privește corupția, situația din țară
deteriorându-se grav. Fenomenul nu a scăpat analizei guvernului
american, care constată „problemele semnificative
legate de drepturile omului, ce includ rapoarte credibile privind: tratamente
sau pedepse crude, inumane sau degradante, aplicate de către guvern sau în
numele guvernului; și corupție guvernamentală gravă”. Teama de război a
oamenilor a fost speculată de cele două partide aflate la guvernare pentru a
ascunde afaceri tenebroase, dar și lipsa de acțiune a instituțiilor chemate să
limiteze corupția. În ianuarie 2022, două articole denigratoare la adresa
Emiliei Șercan au fost publicate pe Facebook și pe două site-uri de știri.
Platforma de analizare a informațiilor false Misreport a investigat postările
și a susținut că acestea au fost plătite de o agenție de publicitate
înregistrată la Autoritatea Electorală Permanentă ca având contracte cu PNL în
campaniile electorale din 2020. În timp, nemulțumirea legată de această
paralizie instituțională, asociată cu creșterea prețurilor și mărirea taxelor,
a provocat o puternică tensiune în rândul populației. „Cred că toată lumea își
amintește că realizarea acestei coaliții a fost încurajată de mine, pentru că
am avut nevoie de un guvern stabil, un guvern cu o majoritate serioasă în
Parlament, pentru a trece România cu bine prin toate crizele succesive pe care
le-am avut, lucru care s-a întâmplat”, a declarat Klaus Johannis, în urmă cu câteva
zile. „Obiectivul acestei coaliții a fost
stabilitatea și trecerea cu bine prin crize, ceea ce s-a întâmplat, deci
obiectivul a fost atins, dar cred că această coaliție mai are potențial și în
viitor. Sigur, acum, în toiul campaniilor electorale, va fi un pic mai
complicat de a menține buna înțelegere la cotă maximală”, a mai adăugat
președintele României. Poziția șefului statului vine în contradicție totală cu
constatarea Departamentului de Stat al SUA, care vorbește de o „corupție
guvernamentală gravă”.
Conspirația
„Salvați-l pe Ciucă!”: În ianuarie 2022, la
două luni de la momentul în care Nicolae Ciucă a devenit prim-ministru, Emilia
Șercan publică pe site-ul Pressone.ro o investigație
jurnalistică în care demonstrează că
lucrarea de doctorat a premierului e plagiată. După dezvăluire, Nicolae Ciucă
nu-și asumă dovezile prezentate, susținând că instituțiile statului abilitate
vor veni cu o decizie în acest sens. De la acel moment, la nivelul PNL și al
Guvernului, s-a dezvoltat o conspirație care a avut drept scop salvarea lui
Nicolae Ciucă și compromiterea jurnalistei. Unii ziariști au dat în judecată
PNL pentru refuzul de a respecta legea, iar dosarul a fost înregistrat în
martie 2023 la Tribunalul București, însă de atunci nu s-a luat încă o decizie.
Judecătoarea de caz a amânat de trei ori pronunțarea, după care a constatat că
nu a fost îndeplinită corect procedura de citare a PNL, a repus cauza pe rol în
octombrie, însă dosarul a fost rejudecat efectiv abia în data de 2 aprilie, iar
de atunci a mai amânat de două ori pronunțarea. Operațiunea a avut foarte multe
componente - de la amenințări, acțiuni de sustragere de date și promovare de
informații false, până la amânarea unor decizii instituționale, falsificarea
unor documente oficiale și anularea unor procese. A fost una dintre cele mai
elaborate operațiuni din umbră a ultimului deceniu, condusă de reprezentanți ai
statului român, cu scopul de a compromite o serie de jurnaliști pentru salvarea
unui om politic acuzat de încălcarea legii. „PNL, partidul de guvernământ de la
acel moment, a plătit o firmă de publicitate pentru a distribui masiv pe
Facebook articole denigratoare la adresa mea și și-a instruit activul de partid
să spună public că am o vendetă politică și intenții rele”, a mărturisit Emilia Șercan, într-o
postare pe Facebook.
Guvernul României
amenință și șantajează jurnaliștii: Existența
operațiunii a fost confirmată în raportul Departamentului de Stat, iar
instituțiile din țară au rămas descoperite în fața acuzațiilor de atac și
denigrare la adresa reprezentanților presei. „Pe 24 octombrie 2023, Parchetul
Curții de Apel București a închis ancheta privind presupusele hărțuiri,
amenințări, șantaj și încălcări ale vieții private la adresa jurnalistei de
investigație Emilia Șercan”, se arată în raportul Departamentului de Stat
al SUA. „Șercan a declarat că a
primit mai multe amenințări și tentative de șantaj, după ce a publicat în 2022
un articol în care susținea că a existat plagiat în teza de doctorat a
premierului de atunci Nicolae Ciucă”, precizează documentul oficial
american. „În plângerea sa, ea a susținut că polițiștii desemnați pentru
investigație au divulgat în presă fotografii private. Mai multe grupuri
naționale și internaționale pentru libertatea presei, printre care Reporteri
Fără Frontiere, au semnat o scrisoare comună în care condamnă decizia
procurorilor și notează mai multe eșecuri și încălcări ale procedurii în cadrul
anchetei”, subliniază raportul. Documentul va avea un puternic impact asupra
prestigiului lui Johannis, Ciucă și PNL, în situația în care nu reacționează,
nu-și asumă responsabilități și nu fac lumină în tenebroasa afacere. Acest raport
a ajuns deja în toate cancelariile liderilor europeni, iar liberalii au o mare
problemă de credibilitate.
Coaliția
hărțuirii și a intimidării: În situația în care
Nicolae Ciucă va decide să candideze la președinție, plagiatul și lipsa de
reacție pe parcursul desfășurării acestei afaceri întunecate îl vor pune într-o
poziție extrem de dificilă atât în relația cu SUA, cât și cu partenerii
României din NATO. Mai mult, întreaga coaliție PSD-PNL e acuzată în raportul
Departamentului de Stat de acțiuni de intimidare și rele tratamente aplicate
unui reporter pe parcursul desfășurării muncii acestuia. „Jurnaliștii … au fost
supuși unor tactici de hărțuire și intimidare din partea autorităților”,
precizează, negru pe alb, oficialii americani. „Jurnalista independentă
britanică de investigații Crina Boroș a afirmat că personalul Ministerului
Mediului, Apelor și Pădurilor au supus-o la două ore de interogatoriu agresiv …
Boroş încerca să documenteze acuzațiile de exploatare forestieră ilegală,
minerit și distrugere a habitatelor”, arată documentul. „Ca parte a
investigației sale, în august 2022, Boroş a depus o cerere pentru a obține date
privind permisele de exploatare forestieră și operatorii forestieri. Ea a
susținut că unul dintre participanții la întâlnire a încercat să facă presiuni
asupra ei pentru a înceta investigația și a acuzat-o că reprezintă interese
politice obscure. Institutul Internațional de Presă a cerut ministrului de
atunci al Mediului Tánczos Barna să denunțe public acțiunile personalului său
și să furnizeze datele solicitate de Boroş”, se precizează în raportul SUA
pentru Drepturile Omului.
O elită politică,
la capăt de drum: Fenomenul angajărilor
ilegale în funcții publice, nepotismul, cazurile de incompatibilitate și
corupția politică au luat din nou avânt în România, accelerate de situația
dificilă prin care a trecut societatea în pandemie și, apoi, război. Lipsa de
responsabilitate, de solidaritate, lăcomia și lupta pentru controlul resurselor
ale liderilor politici au reprezentat o povară în plus pusă pe umerii
cetățenilor. Reacția negativă la adresa PSD și PNL, creșterea susținerii pentru
partidele extremiste și incertitudinea accentuată sunt un efect al eșecului
guvernării care poate duce la schimbarea din temelii a actualei elite politice.
3. De ce a
început Marcel Ciolacu să greșească?
În politica
românească funcționează un principiu: nimeni nu poate învinge PSD din afara
PSD. În pofida strategilor care s-au străduit să-i construiască un profil de
prezidențiabil, Marcel Ciolacu își dă, în ultima perioadă, măsura și năravul:
un lider politic sabotat de propria-i paranoia. Tot mecanismul pus de
recompense și de lepădare prin promovare, pentru a scăpa de Gabriela Firea din
promixitatea puterii, la București, a dat la o parte straturile strategice
adăugate peste profilul unui politician mediocru, fără isprăvi politice
remarcabile până la preluarea șefiei PSD, lăsând să se desfășoare liber un
politician cu limbaj și mai ales cultură politică extrem de îndoielnice.
Dincolo de vulnerabilitățile culturale, însă, felul în care prim-ministrul utilizează concepte
ca jihad, nu doar incorect
intelectual, dar viciate moral și diplomatic, arată o raportare autocratică la
putere. Din bastionul de putere, prim-ministrul poate deturna concepte, poate
resemantiza limbajul, așa cum o fac în general autocrații. Orwell îi
spunea nouvorba. După eșecul manevrării candidaturii lui Cătălin Cârstoiu,
Marcel Ciolacu a avut o recidivă care devine deja vulnerabilitate pentru
România: a echivalat anchetele jurnalistice privind
activitatea unui candidat politic cu urmărirea lui bin Laden, după atentatele din Statele Unite, care au marcat noua imixtiune
teribilă a terorismului islamist în democrațiile vestice. O echivalare care,
diplomatic, etic, politic, sună cât se poate de prost în ambasade și care îl
transformă pe Osama bin Laden într-un fel de victimă a unor hărțuieli
occidentale. Este a doua oară când prim-ministrul român intervine în chestiuni
care pentru orice lider democratic ar trebui să fie clare:
terorism versus democrație. Acum câteva zile, când încă juca la două
capete, același Marcel Ciolacu acuza un jihad contra doctorului
Cârstoiu, folosind termenul de jihad în sensul îngust și pervertit pe
care i-l dă Islamul radical, adică mișcările teroriste. Trivializarea răului
stă la baza celor mai atroce distorsiuni din istorie, pe de o parte. Pe de altă
parte, să defilezi în lume cu un premier care dă dovadă nu numai de
mediocritate și lipsă de cultură geopolitică, ci și de un limbaj al urii de
sorginte teroristă, în contextul atrocităților Hamas și al întregii istorii de
spirală a violenței care a urmat, înseamnă să așezi România în minorat. Paguba
nu e că nu va primi Klaus Johannis un fotoliu de șef al NATO, rezonabil, nimeni
nu are acest calcul pe hârtie, ci că România va fi lipsită de încredere, pentru
că încrederea și legitimitatea nu sunt date, așa cum pretinde președintele
Johannis, de geografie - sunt estic, așa că merit un post de șef al unei
instituții UE - ci de calitatea intelectuală și autoritatea legitimă a
liderilor politicilor. Pe cale de consecință, nu harta face din România o țară
de margine, ci marginalizarea pe care i-o dau politicieni care nu au
capacitatea de a înțelege contextul geopolitic, oportunitatea și nu au prudența
de a citi analizele care li se pun în dosar sau măcar de a nu pune în
circulație nouvorbe, concepte pe care le-au auzit la a mâna a doua și li
se par că se pliază pe strategia lor de victimizare. Marcel Ciolacu părea că se
potrivește profilului liderului cu mâna de fier creionat de Gideon Rachman - un
politician care pare că vine de nicăieri se insinuează treptat la putere și,
aproape peste noapte, devine un autocrat înconjurat de camarilă. Liderul PSD a
început însă să greșească, dându-și arama pe față mult înainte de momentul
potrivit, înainte de a-și construi întreg sistemul, așa cum a făcut-o Viktor
Orban în Ungaria. Până la urmă, România e salvată, paradoxal, tocmai de
mediocritatea politicienilor ei și așa nu ajunge o Ungarie în mâinile lui Viktor
Orban. Pe de altă parte, fără politică internă măcar în limitele decenței, nu
vehiculând concepte islamiste, politica externă nu are cum să stea la masa
celor mari, oricât de mulți experți am avea.
4. Diaspora.
Speranță și dezamăgire:
Cel mai
surprinzător - și mai amplu - fenomen care ne-a afectat în ultimele trei (și,
în particular, două) decenii a fost migrația de masă a românilor în
străinătate. Într-un fel, era previzibilă: după decenii de claustrare forțată,
oamenii își doreau să iasă din țarcul în care fuseseră închiși. În plus, mai
ales în anii ’90 și 2000, când decalajele de venituri erau astronomice, câțiva
ani pe un șantier din Occident se echivalau cu o viață de muncă în România. Pe
de altă parte, Apusul avea toate motivele să limiteze migrația din Est și - mai
ales - din cele mai sărace țări fost comuniste. Așa se face că, timp
îndelungat, în cursul procesului de aderare, am fost sub control în ceea ce
privește numărul șomerilor și dezvoltarea unui sistem decent de asistență
socială. Europa de Vest dorea turiști, nu migranți. Turismul - dacă am fi
învățat la Geografie, am fi știut-o - e, mai înainte de toate, o problemă
economică: pentru a călători, a te caza, a mânca, a vizita diverse obiective și
a cumpăra suvenire trebuie să ți-o poți permite. Or, în chip manifest în
România primelor decenii postceaușiste o infimă fracțiune a populației - în cel
mai bun caz câteva zeci de mii la câteva zeci de milioane - își puteau permite
această condiție (pentru care erau invidiați de toți ceilalți). Nu e niciun
secret: plecarea românilor în străinătate a fost, în cvasitotalitatea ei, o
migrație economică. În sine, nici aceasta nu era neapărat ceva dramatic: pe
de-o parte mai plecaseră oameni la muncă în alte țări și înaintea Primului
Război sau în interbelic, pe de alta era - în apropierea noastră - un caz
concret (cel al fostei Iugoslavii) în care localnicii plecaseră și reveniseră.
Ideea muncii în străinătate era aceea a faptului de a câștiga acolo (într-un
timp dat) mult mai mult decât s-ar fi putut câștiga acasă și, cu banii astfel
obținuți (faimosul capital) a porni o afacere în România. Cred că majoritatea
celor care pleacau - în diverse etape și formate după 1990, dar în special după
2002 - o făceau cu această idee: că se vor întoarce, vor face saltul pe care
condiția lor (în general de muncitori manuali) nu li-o permitea și vor intra în
casta „oamenilor de afaceri” autohtoni. Cine sunt ei, cei plecați la cumpăna
mileniilor? „Disponibilizații” industriilor ce dispar, tinerii (și maturii)
ruralului, pe care colapsul agriculturii îi reduce la economia de subzistență,
navetiștii comunismului și „micii meseriași” care se pricepeau la toate.
Dincolo, fac orice: muncă fizică, servicii grele și slab plătite (îngrijirea
bătrânilor, curățenie, muncă în restaurante). Trebuie că, destul de repede,
s-au lovit de o problemă simplă: acumularea capitalului nu era nici pe departe
atât de ușoară și de rapidă pe cât au crezut-o la plecare. Așa că în viața lor
a apărut o problemă: dacă rămâneau mai mult în Vest, legăturile de familie -
singurele care contau pentru ei - se destrămau inevitabil. Așadar, ori renunțau
la proiectul acumulării de capital în Occident și se întorceau acasă (dar la
ce? La o situație care se deteriora continuu.), ori își duceau - cum puteau -
întreaga familie în țara în care lucrau. Cred că, în majoritatea cazurilor,
ultima opțiune e cea care a prevalat. În definitiv, la fel ca în țară, patru
mâini sunt mai eficiente decât două. Cei care și-au dus și copiii au fost
nevoiți - tocmai pentru că ambii părinți lucrau - să-i integreze în sistemul
școlar al țării-gazdă. Numai că micuții au ajuns într-un mediu în care se
vorbea altă limbă și se practicau alte coduri culturale. Cu plasticitatea
proprie copiilor, le-au deprins cu o viteză uimitoare. În egală măsură, cum
vizitele acasă - în România - s-au spațiat tot mai mult, au pierdut contactul
cu lumea românească și, din ce în ce mai mult, cu limba română. Sigur, aceasta
e limba în care vorbesc (sau, cel puțin, înțeleg) acasă; dar limba lor publică
e alta. Marea ruptură s-a produs odată cu criza dintre 2008 și 2012. „Tăierile”
salariale și blocarea angajărilor la stat le-au arătat, în chip manifest, celor
mai mulți că România e mult prea fragilă pentru a proiecta un parcurs
ascendent pe meleagurile ei. Tot atunci, s-a mai petrecut un lucru: a început
un exod al tinerilor care descopereau acasă o piață a muncii destul de
restrânsă, valorizând în special exact acele munci (fizice) pentru care în
Occident câștigau de 10 ori mai mult. Abandonate vreme de aproape două decenii,
dezindustrializate, cu posibilități de angajare limitate, orașele noastre nu
puteau absorbi masa de tineri care părăseau ruralul. O parte dintre aceștia
făceau un ocol prin facultăți, unde pierdeau trei sau cinci ani doar pentru a
descoperi că diplomele de drept, economie, management, marketing etc. nu mai
reprezentau - ca în primul deceniu de după Revoluție - garanții de angajare în
administrația de stat. Or, fără un loc de muncă stabil și un venit în creștere,
posibilitatea unui credit pentru o casă (dacă nu erai susținut de părinți) era,
practic, nulă. Vreme de un deceniu - între 2002 și 2012 - prețul imobiliarului
din România a fost făcut de cei care munceau în străinătate. Ei puteau să
acopere, într-un timp scurt, costurile unei locuințe, în condițiile în care se
construia destul de puțin. Mulți investeau în case sau apartamente, în speranța
că s-ar putea întoarce în România pentru a începe aici viața pe care nu o
avuseseră nici înainte de-a pleca și nu o aveau nici în Occident. Însă
rezultatul „investițiilor” lor a fost urcarea prețului locuințelor la cote
inaccesibile tinerilor. În esența ei, migrația de masă de după 2008 n-a fost
nimic altceva decât continuarea procesului de urbanizare, în condițiile în care
orașele românești erau incapabile să mai încadreze tinerii (mai ales cei veniți
din rural) aflați în căutarea unui job și a unei locuințe. Ei au fost primii
care au descoperit că orice departament sau regiune a Europei e un județ al
Uniunii, la fel ca oricare altul de acasă. În tot intervalul dintre 2008 și
2018, faptul de a pleca în Occident e sinonim cu realizarea, iar cei plecați
sunt noii „domni”, analogi celor urbanizați în anii ’70-’80. Așa îi vedem cu
toții în 2012, în 2014, în 2018 și în 2019, când par a fi factorul decisiv al
schimbării din politica românească. Par a fi lucizi, a avea experiența muncii,
a banului, a democrației, au o formă de activism și de rapiditate a reacției pe
care noi, cei de aici, nu am dobândit-o și - luându-ne după cozile de la
ambasade - par mai interesați de situația din țară decât cei rămași acasă. E
drept că acele cozi erau menite să producă iritare și celor care stăteau la
ele, și celor care le priveau. Pe de altă parte, era la mijloc și un soi de
idealizare a mediei: vag, undeva cu toții ne simțeam vinovați pentru milioanele
de expatriați (mai ales tineri) care nu se putuseră realiza aici. Intuiam că
viața lor nu e ușoară și proiectam în ei un ideal al luptătorului decis care,
prin curaj și tenacitate, realizează tot ceea ce și-a propus. Cei plecați deveniseră
noii tineri ai Revoluției: victimele și eroii ei, deopotrivă. Numai că
Revoluția a fost alta decât cea pe care ne-o imaginam. Efectul ei a fost acela
de a deplasa pendulul către România. Integrată în UE și NATO, țara a beneficiat
de fonduri structurale masive care, cu toată corupția și cu toată nepriceperea
de acasă, au început să sedimenteze o altă economie. Treptat-treptat,
decalajele dintre noi și Vest au început să se reducă. Dovada cea mai bună o
reprezintă valurile de turiști care se deplasează - în bună logică a
consumerismului (ceea ce înseamnă că au cu ce plăti) - din ce în ce mai
departe. Numai că toate acestea au erodat semnificativ reușita expaților.
Faptul că oameni rămași acasă, care au făcut mult mai puține eforturi, care
n-au sacrificat aproape nimic, au - deja - o condiție similară cu a lor trebuie
să li se fi părut ca o adâncă nedreptate. Într-un anumit fel, dincolo de banii
lunari, cei plecați au pierdut totul: după două decenii fie nu mai au unde să
vină, fie - dacă vin - nu se mai simt acasă, căci nu mai recunosc lumea și
oamenii pe care i-au lăsat în urmă. Dar, și mai grav, au pierdut tot ce aveau
în față: copiii, pentru care au luptat atât „ca să trăiască altfel”, chiar
trăiesc altfel; ca niște tineri italieni, spanioli, francezi, englezi, germani
- cu toții pe alte coordonate decât cele ce li se par normale părinților lor.
Diaspora a ajuns să numească o generație fără vârstă (undeva între 70 și 30 de
ani) și fără loc, care nu mai e aici și nu e (și nu va fi niciodată) acolo. O generație
suspendată între lumi, probabil ultima vorbitoare de română și având amintiri
de acasă. Deja în 2020 s-a putut vedea turnura ei către AUR. Cred că nicăieri
nostalgia nu e mai activă decât în acest exil. Oamenii aceștia, atomizați de
individualismul muncii și de visul câștigului, au avut și au un singur spațiu
comunitar: Biserica. Aceasta a investit cu sens frustrările lor față de lumea
în care trăiesc și lucrează și i-a lăsat să-și constituie o identitate comună
barocă, în care se amestecă de-a valma idiosincrazii, superstiții, contribuții
personale, obiceiuri de tot soiul, toate botezate „tradiții”. Astăzi, diaspora
îmbătrânește și acasă se întorc tot mai puțini. „Tradițiile” acestea au
deopotrivă un rol federator și pe cel de refugii în fața mercantilismului, a
indiferenței, a pierderii copiilor, a spectacolului straniu al unei lumi tot
mai de neînțeles. Un timp, le-a echilibrat mitul câștigului și posibilitatea
revenirii în țară. „Tradițiile” și nostalgia constituie un trecut imaginar, un
spațiu al lui „ar fi putut să fie” dacă ... lumea ar fi fost alta, oamenii ar
fi fost mai buni, noi am fi știut, am fi înțeles ... Pe această țesătură de
speranțe dezamăgite crește ideologia AUR, așa cum cresc buruienile pe ruinele
industriei comuniste. AUR nu-i face eroi pe acești oameni, ci le recunoaște
statutul de victime. Iar acesta e, pentru mulți, ultima formă de demnitate.
Pentru cei mai mulți dintre copiii lor, lucrurile acestea nici nu există. Când
- la un anumit moment al vieții - își vor aminti de origini (dacă-și vor mai
aminti), își vor crea o Românie imaginară fără nicio măsură comună cu cea
reală. Și, vizitând-o pe cea de pe hartă, se vor declara dezamăgiți.
5. Pachetul de 61
de miliarde pentru Ucraina sau despre cum „era păcii s-a încheiat în Europa”:
Congresul
american a adoptat un pachet de 90 de miliarde de dolari pentru acordarea de
ajutor militar Ucrainei, Israelului și Taiwanului. Fiindcă o reacție are și o
contrareacție, pe partea opusă a globului, s-a declanșat spontan o rapidă cursă
a înarmărilor. Rușii au accelerat bombardamentele asupra aeroporturilor
militare ucrainiene, pentru a distruge întreaga flotă aeriană; Iranul urmează
să primească în regim de urgență un prim lot de 24 de avioane Suhoi, cele mai
rapide din lume; chinezii anunță fericiți că dronele supersonice au trecut
testele și urmează să intre în fabricație. Dumitru Kuleba, ministrul de externe
al Ucrainei ne-a prorocit:„era păcii s-a încheiat în Europa.” Ca o primă
consecință a ajutorului acordat de SUA celor trei state este înarmarea până-n
dinți a inamicilor Occidentului. Tensiunile vor crește. Conflictele vor
escalada. Spectrul celui de-al Treilea Război Mondial nu mai e diafan. Asta
doar din dorința hegemonică a SUA și a industriașilor americani de a face și
mai mulți bani.
Informația că
jumătate din bani rămân în industria de apărare americană, nu e publică în SUA: Toată presa mainstream a aplaudat clemența republicanilor
și înțelegerea lor pentru suferința ucrainienilor. Doar că puține publicații au
explicat cititorilor că jumătate din ajutorul financiar de 61 de miliarde de
dolari, alocat de Congres Ucrainei, rămâne în SUA pentru a fi distribuită
marilor jucători de pe piața înarmărilor. Ce l-a făcut pe Mike Johnson,
speaker-ul Congresului, să admită ajutorul financiar, el fiind un republican
convins? De ce Donald Trump nu s-a pronunțat încă despre soluția sa la criza
ucrainiană? Pentru care motiv, jumătate din congresmenii republicani și-au
schimbat peste noapte părerile, în condițiile în care populația e tot mai
ostilă războiului? Răspunsurile sunt extrem de simple. Dar până a dezvolta
argumente logice, să vedem care este ajutorul la zi! „Statele Unite
anunță un nou pachet semnificativ de arme, echipamente și muniție pentru
Ucraina, în vederea sprijinirii curajosului popor ucrainian, care își apără cu
mari sacrificii țara. Acest pachet, care este evaluat la 1 miliard USD, include
înzestrări militare urgente (pe site-ul Departamentului de stat scrie
„capabilități” cuvânt care nu există în DEX-ul românesc, deși oficialii îl folosesc
nătâng), inclusiv rachete de apărare antiaeriană, muniții pentru HIMARS,
cartușe de artilerie, vehicule blindate, arme de calibru mic, echipamente și
piese de schimb” - anunță Departamentul
de stat al SUA. O notă de text provoacă fiori
lumii nord-atlantice: SUA dau un semnal puternic de forță celor cincizeci de
state aliate. Mai pe șleau, măriți bugetele de înzestrare militară sau
trimiteți echipamente de primă generație în Ucraina, pentru a avea rușii ce
distruge! Atenție, doar un miliard din trâmbițatul pachet de 61 de miliarde.
Totul seamănă cu preludiul Conferinței de la München, din septembrie 1938, când
Occidentul naiv i-a deschis involuntar calea lui Hitler pentru cel de-al doilea
război mondial. Aceleași discursuri, alte plăci tectonice.
A fi proucrainian
a devenit o fiță: Pacifiștii sunt azi
putiniști, stigmatizați și dați la câini. A fi pro-înarmare e o fiță. Un trend.
O stare de bine. Fericirea se exprimă prin like-uri și emoticoane. Generația Z
(care nu vine de la Zombi) nu știe că bocancii militari nu sunt snickers.
Revenind la decizia, catalogată drept „istorică” întrebarea este cum un
conservator de teapa lui Mike Johnson a admis și a realizat un compromis
păgubos pentru electoratul american sătul de Ucraina, până-n gât? După
narativul oficial, întreaga populație occidentală, deci și americană, e pro
Zelenski, ceea ce nu e adevărat. Susținerea pentru regimul său a scăzut dramatic.
De la 40 %, la 30 %. Dacă în urmă cu un an, 57 % dintre americani doreau ca
administrația Biden să înceapă negocierile de pace cu regimul Putin, astăzi,
conform ultimului sondaj, realizat de Harris Poll și Quincy Institute
(documentul Responsible
Statecraft poate fi lecturat) aproximativ 70 % sunt
pentru armisițiu.
Sunt nebuni
republicanii? Să-și taie craca de sub
picioare - vorba pădurarului fără epoleți? Financial
Times se întreabă de ce Donald Trump doarme?
„Sleepy Don’” e tot mai viralizat. O nouă stigmatizare nu-l mai avantajează.
Totul pare că derivă de la forța sistemului. Nu a Deep State-ului, atât de
invocat de creștinii americani, ci a Intelligence-ului unit cu investitorii de
pe burse. Misterul colaboraționismului republicanilor pare a fi spulberat.
Publicațiile americane au dezvăluit că speakerul Congresului, Mike Johnson, s-a
întâlnit în Biroul Oval cu oficiali de vârf ai securității naționale, inclusiv
cu William J. Burns, directorul C.I.A. Ulterior, el a încercat să convingă și
alți republicani să fie de „partea bună a istoriei” și că trebuie finanțată
Ucraina din rațiuni pragmatice. Patetic, le-a vorbit despre viitorul fiului
său, care va urma din toamnă Academia Navală din SUA, potrivit surselor de
presă. Deci, Securitatea l-a convins, nu lobby-ul industriei de armament?
Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război, - de ce mai ești enigmatică
Otilia?
„Aleluia!”
a reacţionat Dumitru Kuleba (ministrul de externe al Ucrainei), când i s-a
cerut un comentariu despre votul final al Senatului american asupra pachetului
de ajutor militar pentru Ucraina, în valoare de 61 de miliarde de dolari. El
spune că avea „convingerea” că va fi un rezultat pozitiv, dar în acelaşi timp
spune că Occidentul trebuie să „realizeze că era păcii în Europa s-a încheiat”
şi că trebuie să îşi pună la lucru industria de apărare,” relatează News.ro.
18. NOI EVOLUȚII ÎN VIAȚA POLITICĂ
DIN REPUBLICA JOHANNISTAN:
1. Explicația
victoriei PSD-PNL și efectele ei. Capitala, analiză rece:
Există
câteva certitudini ale euro-localelor din 9 iunie. Cea mai surprinzătoare,
raportată la așteptări, este nu atât victoria, cât proporțiile zdrobitoare ale
victoriei PSD-PNL la votul politic. Și lista comună cu peste 50%, și listele
separate de la CJ-uri, cu aproape 60%, arată că actuala coaliție a defilat. Iar
marele învingător este PSD, Marcel Ciolacu a câştigat pariul acesta, inclusiv
îngroparea politică definitivă a Gabrielei Firea, cu lopata ținută chiar de
mâna doamnei în cauză. Pare aproape inexplicabil acest scor având în vedere
guvernarea slabă, cu nemulțumiri, proteste, inflație record, cârpeli, bâlbâieli
și pe fondul unei prezențe la vot chiar mai mare decât în urma cu 5, respectiv
4 ani.
Care ar fi,
totuși, motivele victoriei zdrobitoare PSD-PNL? Sigur că banii publici pompați în presă sunt o explicație,
dar cu siguranță nu singura și, în opinia mea, nu cea mai importantă. O altă
explicație importantă este mobilizarea maximă a primarilor PSD și PNL, care au
tras din răsputeri pentru propriile mandate. Dar o explicație majoră este și
oferta extrem de proastă a Opoziției, fie că vorbim despre cea suvernistă,
încăpută, din fericire, pe mâna unor clovni, fie a USR, care prin ADU și-a
trădat electoratul. Oamenii au vrut să voteze, dar mulți nu au avut pe cine.
Așa că mulți, precum mai mult de jumătate dintre bucureșteni, au stat acasă.
Iar pentru restul, stabilitatea acestei coaliții și proiecția de partide solide
a prevalat. Este un rezultat care pune serios problema transformării alianței
electorale într-una politică, adică liste comune la parlamentare și, deloc
exclus din nou, candidat comun la prezidențiale. PNL s-a relansat cât de cât,
la scorul politic, într-o furie de echilibrare a raporturilor de forțe cu PSD
simțind că este la limita pieirii politice. Orgoliul rănit și disperarea
liberalilor, care au adus la confruntări la baionetă în teritoriu, au fost un
motor important. O altă explicație a fost tot contraoferta lamentabilă pe zona
non PSD. Una peste alta, rezultatul PNL diminuează riscul răsturnării echipei
Ciucă. Gruparea care își ascuțea cuțitele în speranța unei revoluții mai are de
așteptat.
Capitala marilor
înfrângeri: La București, victoria lui
Nicușor Dan este indubitabilă și extrem de importantă. Dar proporțiile ei nu
sunt spectaculoase decât din perspectiva proporțiilor înfrângerii
contracandidaților. 47% este un scor bun, fără a fi însă zdrobitor cum a fost
victoria cu 73% a lui Ciprian Ciucu în Sectorul 6 sau 71% a Elenei Lasconi la
Câmpulung, ca să dau doar două exemple. Actualul și viitorul primar a luat în
jur de 400 de mii de voturi din 1,8 milioane de alegători înscriși pe listele
permanente în București. Adică un scor real de aproximativ 23%. Nicușor Dan a
beneficiat și de bonusul primarului în funcție la alegerile într-un tur. Cum
spuneam, nu a fost atât o victorie la scor, cât o înfrângere la scor a
contracandidaților, mai ales a Gabrielei Firea, care avea ambițiile cele mai
mari. Înfrângerea acesteia este una epică și, dacă nu de final, cel puțin cât
pentru o lungă pauză în carieră, în exil la Bruxelles. O înfrângere spre care
s-a dus extrem de hotărâtă, cu disperare, iar Marcel Ciolacu nu a trebuit decât
să nu-i bareze calea. Dacă ne uităm la scorul însumat Firea-Piedone, vedem că
nu această divizare a fost explicația înfrângerii, ci faptul că doamna Fira nu
avea cum să câștige după valurile de ură pe care le-a ridicat până acum. Dacă
Nicușor Dan ar fi avut un contracandidat puternic, așa cum ar fi fost de
exemplu Ciprian Ciucu, nu știu dacă ar fi pierdut, dar sigur diferența nu ar fi
fost la fel de mare. Nu cred că Nicușor Dan are ambiții prezidențiale, după cum
proiectează unii, și nici șanse reale. De la 400 de mii de voturi în bună
măsură vot negativ până la o victorie prezidențială, este nevoie de o înmulțire
cu 10, ceea ce e foarte greu. Prezența slaba de la București, în coada
clasamentului național, arată că oamenii au fost nemulțumiți de ofertă și au
respins-o. S-au asigurat că evită dezastrul, dar nimic mai mult.
2. Dezastrul USR
și cei 5 băieți. România fără opoziție:
Rezultatul
USR la alegerile din 9 iunie este un dezastru prin care partidul decontează, pe
scurt, trădarea electoratului și transformarea în ceea ce a combătut. Dar
adevăratul dezastru este faptul că în acest moment vedem, măsurat oficial la
vot, România nu are Opoziție, Puterea a defilat singură pe tot terenul,
PSD și PNL s-au păruit, și-au luat primari, președinți de CJ, au împărțit
majoritatea europarlamentarilor. Este o stare toxică pentru care USR
poartă imensa responsabilitate și care trebuie rapid corectată. Ca să dăm
dimensiunea dezastrului la europarlamentare, să spunem că USR are toți
atâția eurodeputați câți SOS Șoșoacă - adică doi. Al treilea este donația
către PMP. Partidul care în urmă cu 5 ani lua 22% acum este la puțin peste 8%.
În schimb, oameni alungați cu dispreț din USR, precum Mihai Polițeanu și Nicu
Ștefănuță, au performat spectaculos.
Cum au ajuns
aici? Pe scurt, prin distrugerea democrației
interne, prin anchilozare în practici de sistem și, cel mai grav, prin
abandonarea principiilor. Când pe toți cei din alte partide care deveneau
suspecți îi declarai penali și le cereai retragerea, cum să ai un suspect pe
locul al doilea pe lista PE și o inculpată candidată la primărie? Când ai
călărit PSD pentru fiecare declarație împotriva justiției, cum să te dedai la
atacuri în rafală împotriva procurorilor care îi anchetează pe ai tăi? Când în
privința lui Dragnea ai ieșit în stradă împotriva pragului valoric în
cazul abuzului în serviciu, cum să îți aperi „penala” invocând că niște mii de
lei pe lună nu contează? Toate acestea se plătesc. Așa cum se plătește
refugierea comodă în mestecarea de lozinci. De la Cătălin Drulă, cel puțin, nu
am mai auzit de luni și luni nimic altceva în afară de lozinci. Iar bomboana pe
colivă a fost crearea ADU, împreună cu două partide complet nefrecventabile pe
vechile standarde ale USR, împănate cu dinozauri politici, unul fost breloc al
Elenei Udrea, cu o zestre neglijabilă de procente.
3. Cu AUR și SOS
în Europa. Poza complexă a unui rezultat îngrijorător:
Dacă ne
raportăm la dezastrul din Franța sau Belgia, rezultatul populismului suveranist
românesc este modest. Opt locuri și 20 de procente însumate AUR+SOS nu sunt
capătul lumii, se putea mai rău. Chiar sondajele din iarnă arătau mult mai rău.
Dar poza este mai complexă dincolo de procente. Potrivit
unei analize The Telegraph, suveranismul a
înregistrat în România cel mai mare salt, 16%, comparativ cu precedentele
alegeri. Rezultatul face din suveranismul populist a doua forță politică a
țării pe rezultatul europarlamentarelor, mai apropiat decât localele ca tip de
scrutin de parlamentare și prezidențiale. Rezultatul validează așadar AUR și
SOS, ca principale forțe de opoziție, în timp ce Opoziţia pro-europeană este
prăbușită. SOS a obținut tot atâția europarlamentari cât USR, iar AUR de două
ori mai mulți decât Alianță Dreapta Unită. La locale, punctul vulnerabil al
AUR, rezultatul partidului nu este strălucit, dar incomparabil mai bun decât al
Alianței Dreapta Unită.
4. Așadar -
România roșie cu picățele galbene:
Deși
previzibile, rezultatele alegerilor au surprins prin dimensiunea victoriilor și
înfrângerilor. Faptul că PSD și PNL au obținut peste 60% la votul politic de la
consiliile județene și aproape 50% cu lista comună la europarlamentare spune
multe despre electorat, dar și despre succesul unei strategii. S-o recunoaștem,
pomenile și-au produs efectul, în pofida evidențelor economice - deficit
bugetar mare, împrumuturi, inflație -, la fel și marotele „stabilității” și
„luptei cu extremismul”. Comoditatea și teama de schimbare și de război au fost
două ingrediente care s-au asortat perfect cu felul principal din meniu: lipsa
unei alternative viabile. Validarea electorală a celor două partide, cu tot
ceea ce reprezintă ele ca politici publice și personaje, bătătorește drumul
spre guvernarea PSD-PNL în următorul ciclu electoral. Ba chiar, spre o „alianță
electorală”, după cum spune Ciolacu, adică liste comune la parlament și
candidat comun la prezidențiale. Argumentul lui Ciolacu arată cât de tare se
teme de fapt de o candidatură: Mircea Geoană poate fi înfrânt doar de un
candidat comun al alianței. Teoretic, scorul obținut de cele două partide
permite o astfel de formulă, practic ea este improbabilă pentru că niciunul
dintre partide nu va ceda la capitolul acesta. Ciolacu și Ciucă sunt obligați
să candideze, dacă mai vor să rămână tartori peste propriile partide. De
altfel, Ciucă a spus deja că își va anunța candidatura în cel mai scurt timp.
În schimb, Ciolacu vorbește de analize și negocieri, semn că nu este hotărât și
ar vrea să-l determine pe Ciucă să-l susțină. Nu este exclus nici să amâne
prezidențialele, timpul scurt jucând în dezavantajul ambilor. Victorios între
victorioși este însă PSD, care a reușit să mai achiziționeze câteva consilii
județene, ajungând acum la 26 de la 20, în timp ce liberalii de la 17, câte
aveau, au ajuns la 11. Pierderile sunt în fiefuri importante: Suceava, Timiș,
Prahova, Vrancea, Caraș-Severin, Maramureș. În PNL se ascut securile pentru că
vor cădea niște capete. Practic, scorul de 28% nu este chiar așa bun cum se
laudă liderii. Este suficient pentru asta să privim harta, este roșie precum în
zilele de glorie ale PSD, semn că social-democrații vor domina România, iar PNL
vor fi tot o anexă. Dar una dintre cele mai mari surprize neplăcute ale acestor
alegeri este scorul dezolant obținut la votul politic de Alianța Dreapta Unită,
undeva în jur de 1o%. Prea puțin în raport cu dimensiunea speranțelor, iar
câștigarea Bucureștiului și a Timișoarei nu schimbă peisajul de ansamblu. În
plus, Nicușor Dan și Dominic Fritz au ieșit victorioși mai mult pe persoană
fizică decât grație susținerii partidului. Demisia lui Cătălin Drulă se
impunea, dar faptul că și-a dat-o în timp-record fără să aștepte să-i facă
partidul vânt pe scări, așa cum se întâmplă de regulă în caz de eșec în
alegeri, este meritoriu. USR are în față probleme majore, trebuie să-și
găsească un lider care să poată fi și candidat la prezidențiale, iar presiunea
timpului este imensă, practic o lună, în condițiile în care prezidențialele vor
fi în septembrie. Deocamdată sunt doar câteva nume în circulație - Vlad
Voiculescu, Cristian Ghinea și Dominic Fritz, singurul trecut direct prin
alegeri și confirmat electoral. Dar este el oare omul potrivit pentru a pune pe
picioare un partid în pierdere de idei, de oameni, de viziune și acțiune,
partid în care domnește de multă vreme dulcea automulțumire a răului celui mai
mic? Greu de spus, pentru că legăturile lui Fritz cu partidul nu sunt dintre
cele mai trainice. În plus, cum ar putea redresa partidul de la Timișoara? Se
arată însă dispus să vină în fruntea USR. La fel și Elena Lasconi, care a
câștigat Cîmpulung cu un scor excelent. Dar este suficientă schimbarea
liderului? Cu certitudine nu, pentru că responsabilă de situația dezastruoasă a
partidului este întreaga conducere, mai ales camarila formată în jurul lui
Drulă. Unii, Voiculescu, Barna, și-au asigurat locuri la Bruxelles. Problema
USR este că a rămas fără personalități, fără oamenii care voiau să se implice
cu adevărat în schimbare și să lupte cu sistemul. Pentru că din antisistem, USR
a ajuns parte a sistemului, deprinzând metehnele acestuia inclusiv în ce
privește democrația internă (felul în care au fost făcute listele pentru
europarlamentare vorbește de la sine). Cum va ieși din această capcană este
greu de spus. Dușul rece ar putea însă să-i prindă bine, dar mai degrabă pentru
viitoarele alegeri. O veste relativ bună este că partidele suveraniste și
extremiste au obținut un rezultat sub așteptări, care totuși le-a permis să
trimită în Parlamentul European, în total, 8 deputați. Printre ei, nume care
dau frisoane prin teoriile conspiraționiste difuzate, discursul antieuropean și
prorusesc. Să-i amintim doar pe Gheorghe Piperea, Diana Șoșoacă și Luis
Lazarus. Ambele partide și-au mărit scorurile modeste din țară cu voturile din diaspora,
unde s-au plasat pe prima poziție. Cum a fost posibil? Cu ajutorul fake-urilor,
mesajelor mustind de naționalism și suveranism gros transmise în campania din
online. Dar asta este altă discuție. Rezultatul de la votul politic, unde
totuși AUR se află umăr la umăr cu ADU, fiind practic a treia forță politică,
nu-i va permite să facă prea multe rele. Asta nu înseamnă însă că nu va otrăvi
spațiul public sau că George Simion nu va candida la prezidențiale. Ba chiar,
asemenea lui Ciolacu și Ciucă, este obligat să o facă. Altfel, partidul va
intra într-un con de umbră. Desigur, comparativ cu ceea ce s-a întâmplat în
Europa, fie că ne gândim la Franța sau Germania, suveranismul românesc este
marginal, mai mult o parodie. Rămâne însă de văzut dacă va rămâne așa și după
alegerile parlamentare din toamnă.
5. Alegere …
personală:
Recunosc,
nu am votat la euroalegerile din 9 iunie. La locale, da. La euroalegeri, nu. Nu
cred în așa-zisa „obligație civică de a vota” indiferent de ofertă. Mi se pare
că este o prostie băgată în capul unor oameni de bună-credință de niște oameni
de rea-credință. Eu cred așa: dacă îi place alegătorului ceva din ofertă,
votează pozitiv, „vot pentru”; dacă nu-i place nimic din ofertă, se gândește
dacă se profilează victoria cuiva care este direct periculos pentru el, pentru
familia lui, pentru comunitatea lui, pentru țara lui și votează cu cei care i
se opun, votează negativ, „vot împotriva”; dar dacă nu-i place nimic din ofertă
și nici nu vede că se profilează vreun pericol, pentru că cei cu adevărat
toxici n-au nicio șansă să câștige sau să se apropie de putere, dacă evaluează
atent scena și chiar îi este egal cine dintre competitori va conduce țara sau
localitatea, sănătos și pentru el, ca cetățean, și pentru democrație ca sistem
ce se vrea, totuși, performant politic este să nu voteze. Este mai bine
pentru toată lumea ca electorul să transmită tuturor partidelor mesajul său
sincer: „Nu m-ați convins, nici măcar n-ați reușit să mă speriați, nu meritați
timpul și încrederea mea. Dacă vreți votul meu, data viitoare dați-mi
altceva!”. De fiecare dată când votăm, pe lângă votul care se duce unde l-am
trimis, validăm întregul sistem politic care ne-a pus această ofertă pe masă.
Când participi, accepți regula de bază a „jocului” care este: acestea sunt
variantele, alege. Este absurd să nu vrei să alegi nimic, dar în numele a ceva
(ce?) greu de definit să participi. Legitimitatea sistemului politic în
ansamblul său nu vine din vot (acesta distribuie puterea), ci din participarea
la vot. Înainte de a vota, facem ceva mult mai important de care nu ne dăm
seama: participăm la vot. Adică recunoaștem competiția și „aprobăm”
competitorii în ansamblu. Or, mie mi s-a părut că la aceste euroalegeri nu am
avut niciun motiv să validez competiția. Motivul este că nimic, dar absolut
nimic din oferta electorală românească nu mi s-a părut că propune, măcar pe
departe, acea Uniune Europeană pe care o doresc eu. Sigur că am avut liste care
au reprezentat cam tot spectrul politic europarlamentar, dar erau îmbârligate
atât de românește, că nu mai înțelegeai nimic. Voiai să votezi popularii (să
zicem că ești un conservator mai domol, cu nu puține convingeri liberale),
trebuia să te împaci cu gândul că votul tău merge și la socialiști. Voiai cu
socialiștii (să zicem că ești un progresist, dar ai limitele tale, în sensul că
nu ești chiar dintre cei care fac din LGBT un steag de urmat la marșuri și o
cauză de care atârnă, mă-nțelegi, sacra libertate), trebuia să accepți că
jumătate din votul tău mergea la populari. Dar și dacă ești progresist sadea,
gata să salvezi România și să reînnoiești Europa, vrei reforme mari și tari,
detești dictatura familiei tradiționale, ți-e antipatică Biserica și „vrei o
țară ca afară”, iarăși te încurcai puțin pentru că trebuia să accepți că o bună
parte din votul tău (greu de spus cât, dar o bună parte) mergea la populari.
Năucitoare amestecătură românească! Cu condiția să iei euroalegerile în serios.
Dacă le luai lejer și totul se reducea la suprema provocare a micii noastre
gubernii îndepărtate, „pro sau contra PSD”, atunci era mai ușor. Doar că eu am
decis să iau alegerile europene în serios și să caut o viziune despre Uniunea
Europeană care să fie aproape de cea pe care, personal, o am. Când s-a vorbit,
rar, despre ea în această campanie, am înțeles limpede că UE este pentru toți
competitorii un bancomat de unde curg bani dacă tastezi codul potrivit. Așadar,
competiția euroalegerilor românești în 2024 a fost una singură: care se laudă
mai tare că știe codul cu care scoți de la bancomat o sumă mai mare. Atât.
Prezentarea UE ca un fel de ghișeu unde te duci cu hârtiile scrise cum trebuie
și iei bani este, admit, simplă, ușor de înțeles și deloc falsă, dar nu este
deloc o viziune care mă convinge pe mine. Poate pe alții, da, pe mine, nu. În ceea
ce mă privește, aș vrea o Uniune Europeană care face ceea ce a dovedit că știe
să facă bine și nu se repede să facă multe altele, lăsând în urmă o grămadă de
nefăcute sau de prost făcute. De pildă, UE are o forță transformatoare
excepțională asupra țărilor candidate - să nu și-o piardă sub presiuni politice
sau geostrategice. Apoi, a dovedit că este o piață comună și că poate susține o
monedă unică. Dar a uitat, ca să dau un exemplu, că a pornit și ca un proiect
energetic comun (vechiul EURATOM) - să-și aducă aminte! Vreau ca UE să
împlinească tot ce i-au lăsat fondatorii de făcut și abia apoi să se apuce să
facă și altele. De asemenea, vreau o UE în stare să gestioneze migrația ilegală
și, mai ales, să țină Rusia la respect de una singură. Nu mai vreau o UE care
emite incontinent norme de toate felurile și are accese de bulimie când dă de
suveranitatea și specificul membrilor. Vreau o UE care face câteva lucruri
esențiale, și pe acelea le face bine, temeinic, la cel mai înalt nivel mondial
de performanță. Nu mai vreau o UE care și-a inventat vocația de a reglementa
tot, de la agricultură la normele de adresare. Sunt un atlantist convins și
vreau o UE puternic legată economic și politic cu Statele Unite. Militar, vreau
o UE puternică, pe măsura economiei ei, care să rivalizeze cu SUA, astfel încât
numai gândul unei alianțe militare transatlantice să-i sperie pe toți Putinii
și Xiii lumii. În plus, eu am îndoieli cu privire la proiectul european
federalist. Cel puțin deocamdată. Statele-națiune nu și-au epuizat încă
resursele de a produce bună guvernare, prosperitate și pace pentru cetățenii
lor. Când se va întîmpla, se va întâmpla. Dar UE cea de azi trebuie să fie
pragmatică și să lucreze acum cu ce îi oferă Europa, nu cu „proiecte” fantaste,
elaborate în birouri de 30.000 de birocrați care trebuie să-și dea singuri de
lucru la Bruxelles și care, fie vorba între noi, nu sunt cu nimic mai deștepți
sau mai pricepuți decât funcționarii țărilor europene. Fabulațiile de la
Bruxelles, de la delirul eco la delirul tuturor antidiscriminărilor imaginabile
și la iluziile multi-culti îmi par, acum, adevăratele pericole interne la
adresa Uniunii. Ca susținător al UE, nu mă îngrijorează nici Orban și nici Fico
așa cum mă îngrijorează ce mai poate să dea prin „mintea” birocrației ei. În
fine, am un cui (cum se zice) și împotriva ideologizării Uniunii. Ca și cum
vrea să-și acopere eșecurile cu vorbe și să se asigure că nimeni nu iese din
formație, UE se ideologizează pe sine, se transformă dintr-o organizație
pragmatică și hiper-performantă într-un manifest, vorbește despre valori exact
ca în ședințele de partid și merge foarte departe încercând să reglementeze
unitar, conform ideologiei proprii, aspecte de viață personală. Mi-ar fi
plăcut, spun, să aud un discurs matur, lucid, pe aceste coordonate. Nu mă
trimiteți la zărghiții anti-UE, la „exitiștii” de tot felul sau la
naționaliștii patologici (nici măcar la naționaliștii escroci vă rog să nu mă
trimiteți), că nu discursul lor caut. Și pentru că nu am auzit nimic din toate acestea
în limba română, am decis să spun tuturor eurolistelor: de data asta, fără
mine!
19. DESPRE CEI ALEȘI ÎN
RAIUL DE LA … BRUXELLES:
Raiul
pământesc, închipuit ca locul fără griji unde curg laptele și mierea, este la …
Parlamentul European! Cei aleși trec prin poarta sfântă a listei eligibile și
ajung pe tărâmul fericirii, ușurați de povara meritelor și a cinstei. Drumul
este greu, căci mulți sunt nevoiți să se târască prin zoile nerușinării, să
tragă după ei bolovanul propriei inutilități și să-și suporte impostura. Dar
merită efortul, căci la Bruxelles păcatele sunt șterse cu buretele
complicității și răsplătite cu sume dumnezeiești. Un europarlamentar câștigă
lunar o avere: peste 7.500 de euro leafa netă, plus 4.800 pentru cheltuieli ce
nu trebuie justificate, plus 7.000 indemnizație totală de prezență, care
include și chiulul. Vin pe deasupra 338 de euro pe fiecare zi petrecută la Bruxelles,
toate deplasările acoperite și, cireașa de pe tort, 27.000 de euro pe lună
pentru angajarea unor asistenți. De obicei, asistenții sunt asistente gata de
împerechere, consilierii sunt verișori sau cumnați, recrutați pe criterii
românești de parvenire, toți dispuși să înapoieze binefăcătorului o parte din
salariu. Serviciile medicale, de la transplant de cord la ochelari de vedere,
sunt decontate în orice țară europeană, atât pentru europarlamentar, cât și, în
anumite combinații, pentru membrii familiei lui. Atunci cînd se termină
mandatul, nu se sfârșesc și avantajele divine. Europarlamentarul primește doi
ani la rând câte 39.000 de euro pe an. După vârsta de 63 de ani încasează o
pensie complicat de calculat, dar nu mai mică de 25.000 de euro pe an, care se
cumulează cu alte pensii românești. Când numărul mandatelor crește, toate
aceste cifre cresc amețitor și le râd săracilor în nas. Cine sunt acești
preafericiți sinecuriști? Aproape nimeni nu știe, fiindcă aproape nimeni nu i-a
văzut și nu i-a auzit. Aproape nimeni nu a văzut campania pentru
europarlamentare. Eligibilii au mers pe burtă, au stat în umbră, s-au ghemuit
în cotloanele neatenției generale. S-au strecurat ca niște gândaci pe sub
mobilă, așteptând în întuneric să treacă luna de campanie și să se vadă
proiectați în paradis. Fără să răspundă la o întrebare, fără să dea cumva
socoteală, fără să explice cât de cât ce caută ei pe lista raiului terestru. Și
este de înțeles, căci puși în lumină, forțați să vorbească și să se descrie,
eligibilii noștri sunt, cu câteva excepții, niște loaze. Sunt oameni cu
palmares nul în politică, cu studii ridicole, uneori cumpărate, copiate,
plagiate. Inși fără darul vorbirii comprehensive, fără idei, fără elementara
engleză, dar cu apetitul chiulului, falsului și căpătuielii. Unii au ars gazul
de pomană un mandat, două sau chiar trei în Parlamentul European și merg acum
iar, cu altă lampă. Au ajuns acolo prin târguială de partid, prin combinații cu
Serviciile, luptând de la egal la egal cu prostia colegilor. Niciodată
demonstrând o valoare individuală sau cea mai mică voință de a lucra în folosul
României. Oameni ai nimicului politic și ai complexelor de inferioritate, o
mare parte din eligibili reprezintă ultima acțiune de sabotaj european reușită
de partide. Politica europeană a României, care a agonizat în vremea mandatelor
lui Băsescu și a murit în vremea mandatelor lui Johannis, este acum
înmormântată cu alai tăcut, însoțită de popi dedați preacurviei politice,
purtând prapurii tupeului și crucea de căpătâi a bunului-simț.
Notă:
articolul este un … pamflet.
20. POLITICHIA DIN
REPUBLICA JOHANNISTAN:
1.
Vidul numit Johannis:
Mandatele
președintelui Johannis sunt un dezastru, nu doar că megacoaliția pe care a
moșit-o nu a făcut nicio frântură de reformă, așa cum a sunat unul dintre
pretextele formării ei, dar regresul se vede ori încotro întorci capul - de la
Educație, Administrație, Sănătate, Justiție și până la degradarea vertiginoasă
a clasei politice. Adică, în zonele cheie ale unui stat. Este suficient să te
uiți la dezastrul de la Evaluarea Națională, unde 42,40% dintre elevii din
mediul rural nu au reușit să obțină media 5, la minciuna frumos împachetată a
bacalaureatului cu a lui rată de promovare de 78% datorată subiectelor ușoare,
operație de cosmetizare comandată de ministra Deca și ai ei experți. Este
încununarea nefericitei Românii educate. Ca să nu mai discutăm despre problema
plagiatorilor, care se bucură de impunitate grație modificărilor legislative
făcute de aceeași obedientă Ligia Deca, de ignobilele manevre ale lui Nicolae
Ciucă pentru a-și salva „onoarea” de plagiator. Președintele nu suflă o vorbă
despre această realitate pe care a patronat-o cu abilitatea unui păpușar.
Administrația s-a umflat până la refuz de clientelă de partid, crapă pe la
cusături de tot felul de neaveniți, iar rezultatele se văd în primul rând în
disprețul cu care sunt tratați cetățenii, în pafarismul măsurilor economice și
în creșterea deficitului. Așa-zisa reformă a Administrației, adică reducerea
cheltuielilor anunțată cu surle și trâmbițe de premierul Ciolacu, a fost praf
în ochi. E deja clar că la scurt timp după alegeri vor crește taxele și se va
introduce impozitul progresiv. Președintele Johannis nu a luat niciodată
atitudine față de politizare și ratarea angajamentelor luate în momentul în
care guvernul PSD-PNL a mărit fiscalitatea. Cât despre Justiție, cabinetele
Ciucă-Ciolacu au reușit să facă ferfeniță legislația, fix așa cum visau Dragnea
și ai lui, cu concursul neprețuit al Curții Constituționale. Procesele se
închid pe bandă rulantă, fie pentru că sunt eliminate probele, fie pentru că
s-a împlinit termenul de prescripție, iar judecătorii de la vârful sistemului
refuză să aplice deciziile Curții Europene de Justiție, spre mulțumirea
penalilor de tot soiul. Reforma pensiilor speciale din magistratură a fost și
ea o vorbă în vânt, judecătorii și procurorii continuă să fie o castă
privilegiată, îngrășată din banii contribuabilului, de care nu cutează să se
atingă nimeni. Președintele Johannis pare nu doar împăcat, ci și mulțumit de
situație, după ce și-a trecut la butonieră ridicarea MCV. În rest, este
suficient să ne uităm la halul în care arată oferta pentru alegerile
prezidențiale, din ceea ce știm până acum: Ciolacu, Ciucă, Simion, Șoșoacă,
Lasconi și probabil Geoană. Ciolacu, un domn cu o educație pentru care sintagma
precară e un eufemism, a cărui performanță școlară nu a depășit niciodată media
6 și care are profilul tipic șmecherașului de mahala ajuns pe cai mari prin
sforării politice și manevre la limita legii. Celălalt, - Ciucă -, excelează
doar prin obediență, este un vid la nivelul ideilor și se luptă din greu cu
topica limbii române, deși a umplut nerușinat țara cu panouri prin care anunță
o carte care își așteaptă cam de multișor lansarea. Gurile rele spun că
negrișorii nu au terminat de transpus pe hârtie mărețele idei și că s-au
încurcat în copy/paste-uri. Așa se face că distanțele pe șosele se măsoară acum
în „ciuci”, spun bancurile nou apărute. Dar „ciucul” este, de fapt, unitatea
pentru măsurarea imposturii în politică. Ambii, Ciolacu și Ciucă, au mai mult
sau mai puțin binecuvântarea lui Johannis. Și a Înalt Preasfinției Sale Daniel,
căruia cei doi îi pupă pe rând inelul. În ce o privește pe Șoșoacă, cuvintele
sunt de prisos. Circul premeditat pe care îl face în Parlamentul European are
partea lui bună: individa este grotescă și de o vulgaritate care poate atinge un
punct sensibil: „mândria de a fi român”. Căci, nu-i așa, puțini se pot simți
totuși mândri când o văd urlând descreierat cu botnița la gură și drapată în
haine de iarmaroc. Isteria și ridicolul sunt bune acasă, dar deranjează când
sunt date la export. Cât despre propaganda rusă, și aici este de bine: face un
deserviciu. Revenind, președintele Johannis nu a avut niciodată nimic de spus
despre extremiștii de serviciu ai României, i-a lăsat să se dezlănțuie în voie.
Probabil, și acum se consideră deasupra rușinii aruncate peste România, din
moment ce nu are nicio reacție. Tot ce am spus până acum se referă doar la
chestiunile mari în care Klaus Johannis a strălucit prin absență. Dar problema
care cred că a deranjat cel mai mult este lipsa lui de empatie, indiferent de
subiect. Absența oricărei emoții, a vreunui gest care să arate că are și el
trăiri, că e om. De pildă, în tragedia cu fata de 19 ani omorâtă de un urs pe
Valea Jepilor Mici, tot ce a găsit a spune este că și el a fost prin apropiere
pe munte. La fel și în cazul accidentului din 2 Mai, compasiunea sa plată a
semănat cu cea din telegramele oficiale. Johannis are sensibilitatea unui stâlp
de telegraf, nu-i pasă cu adevărat de nimic, iar acest lucru s-a văzut de-a
lungul celor două mandate. Johannis e făcut doar din orgolii, din interese
personale, iar puterea acumulată i s-a urcat la cap. Cel mai bine au ieșit în
evidență aceste lucruri în ultimele luni - atunci când s-a autopropus la șefia
NATO și când a lăsat să se înțeleagă pe surse că Ursula von de Leyen nu are
suficientă susținere pentru conducerea Comisiei Europene, el fiind pe masă ca
alternativă. Cai verzi pe pereți! Inadecvare! Semn că nu a învățat mare lucru.
Bilanțul mandatelor lui Johannis este unul pe măsura goliciunii interioare a
personajului: un fiasco!
2. Va
mai fi posibilă alternanța în România?
Suntem
cu 3-4 luni înaintea unor alegeri decisive și nu doar că nu avem nicio
perspectivă și nicio discuție asupra problemelor ce ne macină, dar nu știm nici
măcar numele candidaților la funcția supremă în stat. Una dintre rațiuni ar
putea fi aceea că nu mai contează. Sigur, o știm, și ni se repetă mereu,
președintele e cel care decide totul, a cărui forță de atracție învârte
planetele politicii noastre (Guvern, Servicii, varii instituții) și - adulat
sau contestat - își păstrează o greutate semnificativă în viața noastră
publică. Dar, după mandatele lui Klaus Johannis, merită să ne întrebăm dacă
toate acestea se întâmplă din cauza președintelui, adică a felului în care omul
înțelege să învestească instituția, sau, mai curând, în virtutea unui prestigiu
al funcției care-i conferă cea mai mare vizibilitate în peisajul nostru
politic. Impresia pe care o lasă actualul locatar al Cotrocenilor la finele a
două mandate e aceea că, după el, oricine poate fi președinte. Se poate conduce
și fără viziune, și fără direcție, și fără control, și fără consecvență. Ajunge
să invocăm, la nesfârșit, „politicile europene” și „solidaritatea cu aliații
noștri”. Firește, Europa și NATO nu sunt vinovate deloc pentru lipsa de
orizont, de program și de acțiune a liderilor de la București. Ultimul mandat
al lui Klaus Johannis ne-a arătat o țară funcționând pe pilot automat, amânând
tot ce era de amânat, făcând credite după credite, mințind cu un aer solemn și
adâncindu-se într-o degringoladă din care nimeni nu întrevede vreo ieșire.
Singurul orizont al statului nostru din ultimii ani a fost acela de a-i da
președintelui în exercițiu o bază pentru „un mandat internațional”. Din
fericire, n-a fost să fie. Dacă președintele stă acolo și guvernul se face că
face ceva, întrebarea e: cine e, de fapt, la putere? Aici lucrurile sunt ceva
mai complicate și merită, cred, puțină atenție. „Pas cu pas”, din 2012 și până
azi, cu scurte interludii și cu ușoare schimbări de direcție, am asistat la
mariajul, deja consumat, al partidului cu statul. Mai exact, al politicii cu
administrația. Asta a însemnat „politizarea instituțiilor”: faptul că până la
nivel micro, al șefilor de compartiment din varii „deconcentrate”, tot
personalul e numit în funcție de afilierea politică a potentaților locali sau a
„legăturilor de la centru”. Firește, o știm prea bine: după numire vin
masteratele, câteodată chiar licențele, doctoratele și,
inevitabil, concursul „conform regulilor”. Între cei care i-au numit
și oamenii numiți există o relație care, pe vremuri, se numea biunivocă: cei
dintâi sunt garanții impunității celor din urmă, iar aceștia asigură deopotrivă
colectarea fondurilor (pentru primii) și redistribuirea lor (după „smântânire”)
pentru clientela comună. De aici o consecință foarte importantă: răspunderea
administrației, cu tot cu „deconcentratele” ei, e strict pe verticală, față de
cel/cei care au făcut numirile. Nu există nicio răspundere față de cetățeni sau
de societate. Aceștia din urmă nu au nicio modalitate de-a trage la răspundere
șefii de tot felul pentru anomaliile de funcționare din cadrul instituțiilor
lor. În schimb, „de la vârf”, numirile pot fi oricând revocate. De cealaltă
parte, partidul, - cel aflat la putere (național și/sau local) -, are menirea
de a acoperi tot ceea ce face administrația, mai ales în celebrele
deconcentrate. Orice obiecție a presei sau a cetățenilor este redusă cu
clasicul: „Este un atac politic”. Altfel spus, nu există nicio modalitate de-a
semnala disfuncționalități de jos în sus și, ca atare, nici nu se pune problema
remedierii acelor lucruri pe care experiența cetățenilor le vede ca fiind
nefuncționale. De unde senzația de blocaj: aceleași persoane pe aceleași
posturi (sau, eventual, rotite), aceeași „conducere de partid”, aceleași
modalități de funcționare (până la cel mai mic nivel) și aceleași rețete ale
mâinilor „care se spală una pe alta”. În această logică, structura de stat este
cea care asigură perenitatea structurii de partid. De altminteri, deopotrivă prin
numiri și prin interesul celor „de la bază” (nenumiți, dar înțelegând care e
sursa menținerii și eventual a avansării lor în funcție), structurile de partid
și cele de stat ajung să se suprapună din ce în ce mai perfect în toate
instituțiile. Or, aici mi se pare că PSD-ul a reușit cel mai mult și cel mai
bine în a da impresia - în primul rând acestei clientele din administrație - că
multipartidismul și alternanța sunt mai curând realități care creează probleme.
Când se schimbă șefii mari, se schimbă și cei mici, încep luptele de putere și
nimeni nu mai e sigur de nimic. În vreme ce păstrarea aceleiași conduceri la
centru înseamnă ordine la bază: ca într-o autentică ierarhie, fiecare știe
care-i e locul și când îi vine rândul. Comasare, devansare, toate spun același
lucru: cum să facem ca schimbarea să fie doar un spectacol, o aparență, și
totul să rămână așa cum e? Neputându-se exprima în chip punctual, de jos în
sus, nemulțumirea populară se adună, devine critică și - la ceasul alegerilor -
riscă să lovească chiar sus. De unde ceea ce vedem chiar în acest timp: frica
de exercițiul democratic al alegerilor. Într-un fel sau altul, „clasa
politică”, fidelizată - prin funcții și beneficii - caută modalități de a
desubstanțializa actul electoral, tranformându-l în confirmarea mecanică a
perpetuării aceleiași conduceri. „Reforma” a devenit continuitate, și
„schimbarea” s-a transformat în stabilitate. Lucrul cel mai grav este acela că
toate partidele par a adera la acest model; mai mult sau mai puțin, deosebirile
dintre ele nu mai țin - la ora actuală - decât de rivalități personale și de
efecte retorice. Dar ideea că e mai bine „să participe la guvernare” și,
implicit, să beneficieze de redistribuirea veniturilor, de fidelizarea unei
părți a aparatului birocratic și de crearea de clienți prin acordarea de
privilegii e, deja, un bun comun al tuturor. „Românizarea” (uneori în exces) la
nivelul apucăturilor a UDMR-ului și felul trist în care a eșuat USR-ul sunt
cele mai bune dovezi. Iar promisiunile goale de pe panourile care îngălbenesc
colțurile străzilor arată că nici cei care se pretind „noi” nu sunt capabili de
alt gen de politică. Generalizarea lui mărturisește feudalizarea țării.
Practic, avem o clasă a „marilor boieri” - parlamentari, miniștri, directori de
agenții, primari; una a boierimii mici - directori de departamente și de
deconcentrate și una a vechililor - personalul administrativ care se ocupă cu
adunarea fondurilor și redistribuirea unei părți din ele (ca proiecte publice
sau ca subvenții directe). Firește, la fel ca-ntr-o piramidă trofică, baza e
mai largă decât vârful. Și, tocmai de aceea, stabilitatea vârfului se datorează
pe de-o parte cointeresării bazei („morcovul”), pe de alta restructurării ei
permanente („bățul”). În ce anume constă această cointeresare? În faptul că, la
toate etajele sistemului birocratic sunt acceptate - tacit - vămile interne.
Asta înseamnă că cineva care se adresează unei instituții publice e taxat
începând de la nivelul care corespunde ponderii sale economice și sociale. Cu
cât oamenii sunt mai „mici” și mai nesemnificativi în societate, cu atât
taxarea (mita, șpaga) e mai generalizată, dar mai mică în termeni de valoare
monetară. Exemplele clasice sunt meditațiile în învățământ și redirecționarea
pacienților de la spitalul de stat la clinica privată în sănătate. Profesorilor
și doctorilor li se permite acest tip de impozitare în nume propriu al
oamenilor cu care vin în contact în instituțiile publice. Firește că ei știu că
li se permite; că există o convenție tacită (dar respectată reciproc) în
virtutea căreia pot să facă niște venituri suplimentare imoral, dar nu neapărat
ilegal. Ei știu însă la fel de bine că tocmai imoralitatea acestei practici -
expusă de câteva cazuri spectaculoase - ar putea duce, foarte ușor,
la punerea în discuție și chiar la revocarea acestui privilegiu. Atât timp cât
sunt cuminți adică nu protestează și nu vociferează decât în perioade neutre și
cu privire la un singur lucru - majorarea salariilor, „instanțele
superioare” se comportă ca și cum aceste probleme nu ar exista. La nivelele
superioare lucrurile sunt mai complexe și, evident, jocurile mai complicate.
Acolo intră în joc media, „consultanța”, „studiile de (pre)fezabilitate”,
prietenii „bine plasați” etc. Însă cred că ideea de bază e, mereu, aceeași:
plata unei taxe pentru facilități sau măcar protecție. În ciuda faptului că
lucrurile acestea sunt greu demonstrabile (mai ales în instanțele noastre!),
ele implică un număr atât de mare de oameni, încât nu pot constitui un secret.
Problema e aceea că, în virtutea faptului că practica e tolerată la bază, ea e
acceptată și sus. Mai mult, faptul că, pe scara ierarhică, beneficiile sporesc
cu funcția creează un soi de emulație și de concurență care profită la vârf,
deoarece oamenii nu se ridică împotriva disfuncționalităților, ci se războiesc
între ei. Practic acesta este „sistemul”: această încrengătură de conexiuni
care funcționează în virtutea unei logici extractive. Însă ea acționează în
corpul social exact ca un atac vascular sau cerebral în cel uman: nu permite
„irigarea” locurilor cu probleme de fonduri, proiecte fezabile și selecție
meritocratică. Iar locul privat de aceste beneficii ale modernității se
necrozează: adică se degradează deopotrivă material - ruinându-se - și uman -
degenerând în pendularea oamenilor între indiferență și agresivitatea cererii
de-a „li se da” ceva. Cam aici ne aflăm și lucrul cel mai trist este acela că,
în ciuda a tot și a toate, conivența aceasta dintre „sus” și „bază”, dintre
politic și administrativ e funcțională. Și - asta au demonstrat-o patent
ultimii ani - merge atât de bine, încât nu e necesar să fie schimbată. Cred că
aceasta e „marea” stabilă de sub „curenții” agitați ai acestei campanii
electorale.
3. Când
o absență este mai relevantă decât o prezență!
Dacă
domnul Johannis a fost sau nu prezent la dineul oferit de președintele Biden
liderilor NATO cu ocazia summit-ului de la Washington, cu siguranță nu are
relevanță diplomatică majoră. Altfel spus, e puțin probabil să îi fi simțit
cineva lipsa și să se fi simțit ofensat de lipsa unui mai degrabă irelevant.
Dar chiar această irelevanță este relevantă pentru România. Așa cum este foarte
important pentru România că președintele nu găsește necesar să clarifice
informațiile apărute în spațiul public pe această temă. Deputatul
și fostul ministru USR, Claudiu Năsui, a dezvăluit pe o rețea de socializare că
domnul Johannis a fost invitat la dineul președintelui Biden, dar nu a
participat: „Paginile de pe rețelele sociale ale NATO au dat poze
de la dineul de la Casa Albă unde au fost invitați toți șefii de state ai NATO.
M-am uitat și eu pe poze să-l caut pe președintele Johannis. Nu e nicăieri.
Toți șefii de stat sunt prezenți, mai puțin Johannis”. Domnul Năsui
susține că președintele Johannis ar fi încercat să-l trimită în locul lui pe
Nicolae Ciucă, dar partea americană nu ar fi acceptat, pentru că invitațiile
sunt nominale doar pentru președinți sau premieri în funcție. Absența
domnului Johannis este dovedită, într-adevăr, în primul rând din faptul că nu
apare în absolut nicio poză, inclusiv de grup, de la dineu. Există și alte
confirmări neoficiale, obținute de diverși jurnaliști, că lucrurile stau așa. Partea
cu domnul Ciucă nu a fost confirmată deocamdată de nimeni, nici măcar
neoficial. Dacă ar fi adevărată, a încerca să faci așa ceva după 10 ani de
mandat prezidențial ar însemna să nu fi înțeles nimic, dar absolut nimic măcar
din regulile diplomatice și de protocol la cel mai înalt nivel. Ciucă
însuşi a spus doar că nu a încercat să intre la Casa Albă şi nu ştie dacă
preşedintele Johannis a fost prezent la dineu. Dar poate că domnul
Năsui bate câmpii, poate că nu au fost publicate tocmai pozele cu domnul
Johannis. Nu există niciun motiv pentru care întrebările repetate ale presei pe
această temă au rămas fără răspuns. Unii ziariști l-au întrebat
inclusiv pe ambasadorul României în SUA dacă domnul Johannis a fost sau nu la
dineu. Acesta a răspuns sec: „Vă rog să vă adresați Administrației
Prezidențiale pentru acest subiect”. Nici Palatul Cotroceni, nici
PNL, nici ambasada Românei în SUA nu au sărit ca arse să infirme așa
fake-news. De ce am răspunde la asemenea calomnii?, a întrebat arogant la
Antena 3 fratele ambasadorului, domnul deputat Muraru. Tăcerea
sugerează că, cel puțin în privința absenței de la dineu, domnul Năsui are
dreptate. Dar, până la urmă, de ce ar fi relevant dacă Johannis s-a
dus sau nu să-i bea vinul lui Biden? Pentru că astfel de reuniuni
nu sunt la capitolul distracție. Genul acesta de întâlniri sunt exact cele în
care se discută cel mai serios și se stabilesc cele mai importante lucruri, mai
ales în vremuri atât de complicate. Pentru că acolo lucrează relațiile
interpersonale directe, pentru cei care au așa ceva. Probabil nu e cazul
domnului Johannis. Sigur că un președinte poate absenta de la unele
reuniuni când are o treabă mai importantă. Are un alt program oficial, are o
criză în țară. Domnul Johannis era însă în Washington și nimic de
pe agenda domniei sale nu sugerează că avea vreo urgență. Cel mai probabil,
avea un program privat, gen shopping. Să fii la Washington, să fii
invitat la un dineu la Casa Albă împreună cu liderii NATO și să alegi să nu te
duci este absolut de neînțeles. Și nu e prima dată când domnul
Johannis face așa ceva. În octombrie 2018, absenta de la reuniunea
dedicată Brexit a Consiliului European și în schimb posta pe Facebook poze
turistice ale cuplului prezidențial la Pompei. Adică poporul îi
plătește avionul faraonic ca să se plimbe la Washington și domnia să trântește
paltonul pe capota NATO și a Casei Albe, nervos că a rămas fără dregătorie sau,
pur și simplu, doritor să mai profite de ceva turism plătit de norodul fraier. Și
nici măcar nu găsește cu cale să dea explicații pentru absență. Așa cum nu a
dat vreo explicație pentru oricare alte frecvente absențe sau despre imensele
cheltuieli pentru luxul și poftele personale. L-ați auzit să dea socoteală
despre banii pe avioanele închiriate? Despre efectele unor vizite costisitoare
și îndelungate prin tot felul de destinații exotice? Ceea ce domnia sa pare a
nu realiza este că acest comportament complet inadecvat pentru un înalt
demnitar este principalul argument pentru care a ieșit din toate calculele
pentru vreo funcție externă! După cum spunea Frankfurter Allgemeine
Zeitung, „este îndoielnic că Johannis ar fi chiar la înălțimea exigențelor unei
funcții europene de top”. Iar domnul Johannis a dat la Washington o nouă dovadă
că sigur nu este. În încheiere - Du-te pe pustii Johannis cu tot cu
susținătorii tăi fanatici din PDL-ul mascat în PNL!
21. POLITICA ROMÂNEASCĂ DE … DOI
BANI:
1. Candidaturi în
statul eșuat:
Ca orice
social democrat pur sânge, nu-i așa?, domnul Ciolacu se duce la mănăstire înainte de a-și anunța candidatura prezidențială, de care
pare să nu fi reușit să scape, oricât a încercat. Nu a ales o rețetă de succes.
Au fost la Putna de Sfânta Maria înainte de alegerile prezidențiale și Viorica Dăncilă și Victor Ponta , alţi sociali-democrați adevărați. Dar poate că domnul Ciolacu
va avea mai multă susținere divină de la Văratec și, cinstit vorbind, are mare
nevoie de ea în acest demers extrem de riscant și cu șanse destul de mici de
reușită. Cu atât mai mult cu cât își va anunța candidatura pe fondul inflamat
al scandalului Pantelimon, care izbește cu
maximă putere guvernul în funcție. Cum ancheta penală este în curs și până
la alegeri vor tot avea loc diferite evenimente legate de ea, la poliție, la
parchet și în fața judecătorilor, memoria evenimentului, altfel scurtă în
pofida maximei inflamări, va fi reîmprospătată. Coroborat cu scandalul
azilelor, cu Crevedia, cu 2 Mai și altele asemenea, Pantelimon nu mai este
despre două persoane acuzate de omor, ci despre un stat eșuat, căruia poporul
trebuie să îi dea un chip, un nume și un prenume. Cum domnul Johannis este
total absent și deja complet irelevant pentru public, sigur că acel chip este
al premierului. Oricum guvernarea erodează masiv, însă asemenea lebede negre
provoacă daune majore. Accederea în finală nu ar trebui să fie o problemă pentru
candidatul PSD, oricare ar fi el, având în vedere că electoratul partidului
este disciplinat. Dar ar fi de remarcat că pentru prima dată candidatul este
sub scorul partidului, ceea ce face parcursul mai riscant. În finală, sigura
șansă a lui Marcel Ciolacu ar fi fost o unire de succes a suveraniștilor sub un
singur steag și cu un singur candidat. La noi, însă, spre norocul României,
acest curent care a făcut atât de mult rău prin alte țări europene a încăput pe
mâna unor caricaturi care l-au transformat în ... caricatură. Un candidat comun
al suveraniștilor ar fi avut potențialul de a ajunge în turul al doilea și
Marcel Ciolacu putea spera să-l aibă adversar numai bun de demonizat și
mobilizat România pro-europeana. Dar separat, nici Diana Șoșoacă, nici George
Simion nu au vreo șansă să urce în finală. Liberalii speră să-l împingă acolo
pe Nicolae Ciucă. Niciun pelerinaj la Athos nu cred că i-ar putea ajuta. Domnul
Ciucă este pe locul al cincilea în sondaje, cu șanse mari la locul al șaselea
și fără niciun potențial de creștere. O situație la care contribuie și o
surprinzator de prost gândită campanie, menită parcă să pună în evidență toate
lipsurile candidatului și să îi estompeze atuurile. Încercarea de umanizare, de
a-l face funny și popular este sortită eșecului cât timp omul nu are charisma
necesară. Iar chestiunea cărții este cumva paradoxală. „Ciucii” cu care a fost
împânzită țara enervează, mai ales de când a devenit clar că sunt din bani
publici. Reclama agresivă pentru o carte care nu există este ridicolă. Panourile cu „ostașul” costă 2 milioane de
euro, din bani publici. În plus, este
excentric de-a dreptul să mizezi pe impactul unei cărți într-o țară în care
consumul de carte la marele public e foarte mic. Sunt doi candidați
pe care îi avantajează fondul acestei campanii electorale și nu aș exclude
deloc chiar o finală între ei, dacă mai apare vreun caz cu mare impact
emoțional. Unul este Mircea Geoană. Nu este scutit de scandaluri, ba o acuzație
de plagiat, ba o poză controversată, mulți nu i-au uitat trecutul politic,
inclusiv garantat Vanghelie și vizita nocturnă la Vântu. Dar și pentru cei
neamnezici, prin comparație cu restul ofertei, domnul Geoană are totuși brandul
NATO care implica siguranță și profesionalism. Celălalt candidat, de cu totul
alt tip, este Elena Lasconi. Nu cred că mulți mizează în acest moment pe priceperea
doamnei Lasconi în domeniile specific prezidențiale. Dar domnia sa emană un tip
de energie pozitivă și o prospețime politică spre care se pot îndrepta cei care
nu mai doresc decât naturalețe și disponibilitate de implicare. Doresc pe
cineva care să-i inspire și mobilizeze. Rămâne de văzut dacă două partide și
candidații lor șefi de partide într-o competiție dură și disperată, pentru că
acela care nu prinde finala va pierde masiv în următoarea duminică, la
parlamentare, vor putea menține pe linia de plutire o guvernare comună. Cel mai
greu va fi pentru liberali să convingă în discursul lor tot mai aprig de
opoziție, în timp ce miniștrii lor ocupă poziții cheie în Guvern, în frunte cu
Finanțele. Plecarea nu este nici ea o opțiune neriscantă cât timp va arunca în
aer stabilitatea în numele căreia au făcut pactul cu PSD, va genera un haos
care va fi decontat electoral și va decupla primarii PNL de la beneficiile
guvernării. Cert este că ne aflăm într-un an electoral atipic, fără locomotive
electorale, cu candidați extrem de vulnerabili și într-o țară atât de slăbită
instituțional încât orice zi poate aduce orice nou șoc, orice nouă lebădă
neagră.
Cine face cinste
cu un candidat, la ospățul de la Cotroceni? La
masa prezidențialelor, meniul este, deocamdată, destul de sărac. E ridicolă și
tensionată pentru potențialii candidați ținta Cotroceni. Ori nu știu, ori nu
pot, ori nu vor să vină la masă. Am înțeles că nu se putea în septembrie
petrecerea, așa cum hotărâseră prin martie, că august de campanie vine cu o
căldură mare, Monșer, nu cu ger, iar școala, ce să vezi, reîncepe în
septembrie. Bun! Au schimbat calendarul, au comasat alegeri, s-au întrecut în
bătăi și invective … am înțeles și asta! Ne-am călit! „Istoricele” au
așteptări. De timp, nu de fapte! PSD așteaptă să treacă în septembrie codul
roșu cu vijelii de recalculări de pensii. PNL așteaptă să treacă vacanța
simpatizanților săi. Dar, vine Ion Cristoiu, care nu e în vacanță, și aruncă o
premoniție. Geoană s-ar putea retrage din cursa pentru Cotroceni, iar în luptă
ar putea intra ministrul Transporturilor, Sorin Grindeanu. Adică, domnul
Ciolacu pe unde e în lista de invitați pentru candidatura prezidențială? Știm
că la PSD este „un balamuc total”, Maestre, dar domnește confuzia și printre
noi. Până acum, îl avem pe Nicolae Ciucă, întâiul ostaș, general în rezervă,
activ președinte de PNL și șef de Senat, desemnat candidat din partea PNL. Îl
mai avem pe listă și pe George Simion care aleargă deja în campanie pentru AUR.
De asemenea, fosta jurnalistă, actual primar al Câmpulung Muscel, Elena
Lasconi, președinta USR. Planul de acțiune către Cotroceni o aduce în cărți și
pe Ana Birchall, fost ministru al Justiției, care își prezintă oferta ca
independent. La sfârșitul anului trecut, Ciolacu afirma, referindu-se la o
eventuală candidatură a lui Mircea Geoană, că nu crede în ciorba reîncălzită.
Ciudat e, nu că ar mânca o ciorbă sleită, ci că nu crede că e bun pentru
funcția de președinte. „Eu nu sunt convins, eu cu mine, că sunt cel mai bun
candidat sau că voi fi candidatul pentru funcţia de preşedinte. Nu e nici prima
oară, nici ultima oară când o spun. Cel mai mult mă interesează să duc acest
mandat de premier şi după terminarea acestui mandat, să mă uit în oglindă şi să
spun foarte clar, că n-am făcut rău nici românilor, nici României, nici
Partidului Social Democrat.” Sincer, pe mine mă interesează nu un nume, ci o
„statură” cu idei clar conturate, cu viziune pentru România. Dar nu una pe
hârtie, încropită de consilieri. Vreau să valorizeze elitele noastre și să le
convingă să schimbe lucruri în țara asta, vreau să scoată clasa politică din
negura oportunismului ieftin, al zornăitului de cătușe și al chivernisirii cu
orice preț. Nu mai vreau mediocrități la conducere și funcții împărțite ca la
pomana morților. Vreau instituții independente de comanda politică. Și mai
vreau un președinte căruia să nu-i fie teamă de noi, unul care să comunice și
să ducă în dezbateri publice consistente, probleme de care depinde viața
noastră. Dar… vrutul e liber! După un președinte tăcut, lipsit de mari
inițiative, cu zâmbet studiat și mimică falsă, deseori, poate că românii
preferă umorul, replici spumoase, cancan-ul zilnic. Poate că oamenii vor mai
mult povești, decât pâine … „Ce-ar fi dacă am avea un ghid, care să ne arate cum
să aducem rezistenţa şi dârzenia fiecăruia dintre noi, laolaltă, pentru ţară?
Viitorul României a intrat acum în criză de timp, iar pentru a-l construi aşa
cum merităm, avem nevoie de luciditate, de competenţă şi de o viziune solidă”,
spune Mircea Geoană. Avem nevoie și de lideri curajoși, charismatici și
cu discurs fără echivoc, domnule Geoană! De încredere și speranță! Cel mai mare
partid, PSD, care a pierdut toate prezidențialele după 2004, odată cu ieșirea
lui Ion Iliescu de pe scenă, înțelege că are acum posibilitatea de a reveni.
Pentru prima dată în ultimii 20 de ani! Dar ei au sugerat că le-ar sta bine cu
un aluat de intelectual de stânga. Ciolacu l-a invocat pe președintele
Academiei Române, la fel, Victor Ponta. Și AUR a pronunțat același nume, la
sfârșitul anului trecut. Numai că, academicianul Ion Aurel Pop i-a spus
Eugeniei Vodă, într-o discuție la TVR că, poate, ar fi tentat să candideze,
„dacă funcția de președinte ar fi decorativă, ca în alte țări”. În acest caz,
i-ar plăcea să reprezinte statul. A adăugat și că, în România, „președintele
poate fi arbitrul vieții politice”, că e un lucru „interesant” și că ar putea
deveni prezidențiabil, „dacă se schimbă ceva în societate”. Însă, șansele ar fi
de 1% și, oricum, nu e dispus să intre în niciun partid, fiindcă a fost în
Partidul Comunist și „i-a ajuns”. Așa cum spuneam, la o masă nu prea bogată,
invitații încă se numără. Ion Cristoiu are deja numele viitorului președinte,
este candidatul PNL, Nicolae Ciucă. Întrebat de ce crede asta, gazetarul a
răspuns: „nu știu, așa se aliniază toate”. La care masă, Maestre?
2. Cazul
Pantelimon - revolta unui profesor cardiolog:
Sunt multe
lucruri care dovedesc neglijență, sunt multe lucruri care nu trebuiau să se
întâmple așa la spitalul Pantelimon, neglijențe și malpraxis, dar de la ele
până la crimă cu premeditare este o distanță extrem de lungă, afirmă prof.
univ. dr. Gheorghe Andrei Dan, medic primar în cardiologie și medicină internă.
Într-un interviu acordat SpotMedia.ro, doctorul Gheorghe Andrei Dan analizează
efectele dramatice, dar și cauzele profunde ale scandalului Pantelimon: nimic
din toate astea nu s-ar fi întâmplat sau, în orice caz, n-ar fi făcut această
vâlvă decât, poate, la nivel personal, dacă existau sistemele de reglementare
absolut necesare. Din cauza generalizării și reacției extreme a presei, spune
prof. Dan, pacientul a fost împins în brațele neîncrederii, disperării,
miturilor. Iar medicii ATI vor mai putea să aibă libertatea de gândire, să
acționeze în cunoștință de cauză la un pacient grav, pe care eventual îl pot
salva cu o măsură în extremis? Vor avea curajul? Prof. univ. dr. Gheorghe
Andrei Dan predă la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila, a
coordonat Secția de Cardiologie, Laboratorul de explorări Funcționale și Laboratorul
de Cardiologie Intervențională ale Spitalului Colentina. A fost președinte al
Societății Internaționale de Farmacoterapie Cardiovasculară.
- Scandalul
acuzației de crimă cu premeditare de la Spitalul Pantelimon este probabil fără
precedent în medicina românească și a creat, după cum era și de
așteptat, polarizarea societății. Care este lectura dvs asupra celor
întâmplate?
- Unii cred că
noi, doctorii, o să continuăm să ne facem treaba, iar lucrurile vor trece. În
opinia mea, pasivismul, fie că-i din indiferență sau timorare, este vinovat. Mă
voi referi, în primul rând, la modalitatea în care a fost lansat acest
incendiu, acest linșaj mediatic, fără precedent în 50 de ani de meserie. Eu am
identificat trei stâlpi majori maligni ai fenomenului: 1.Încălcarea
dreptului la prezumția de nevinovăție în lipsa unor probe directe, concludente
și foarte categorice; 2.Dezinformarea publică prin argumente circumstanțiale,
adevăruri parțiale și comentarii inadecvate științific; 3. Generalizarea
concluziilor și politizarea subiectului. Am mai vorbit despre zgomotul mediatic
creat în perioada Covid în jurul secțiilor de terapie intensivă (ATI). Multe se
puteau probabil preîntâmpina dacă atunci se luau măsuri legislative privind
sistemul sanitar. Am urmărit aproape tot ce a apărut în presă ca argumente ale
procuraturii. Nu am sesizat nici măcar o singură probă directă care să
lege actul medical, corect sau nu, de crima cu premeditare. Mă uit cu
interes la o emisiune a BBC în care se vorbește despre decese suspecte în
spitale, dar în care probele sunt de cu totul altă natură. Tot ce am auzit este
circumstanțial, legături strict temporale, iar unele argumente erau de un
penibil absolut. De exemplu: „mi-a spus din priviri să-l las să moară”. Dacă
asta poate fi considerat o probă ... ?!
- Dar faptul că
datele din memoria injectomatului privind noradrenalina administrată în fapt, 1
ml/h, erau diferite de cele din fișa medicală, 20 ml/h, nu este o probă
concludentă?
- Argumentul cu
injectomatul este concret, dar prelucrat într-un mod fals. Se confundă
debitul de perfuzie cu concentrația. În 20 ml de perfuzie pe oră poate fi
conținută aceeași cantitate de substanță activă pe care s-o pun într-un
mililitru pe oră. Nu debitul mililitri/oră contează, ci concentrația de substanță.
În al doilea rând, nu există un protocol fix al injectării de
noradrenalină, iar noradrenalina este doar o bucățică dintr-un protocol
terapeutic complex, care se face la un bolnav grav. Nicăieri nu se spunea că la
un asemenea bolnav trebuie făcut 20, 10 sau 5ml din concentrația X de
noradrenalină. Tratamentul se adaptează la condiții și la bolnav. Că acest
protocol nu a fost consemnat în amănunt în foaie este un argument concret de
nerespectare a obligațiilor de serviciu, dar nu demonstrează în niciun chip o
legătură cauzală cu decesul. Le-am repetat de un milion de ori studenților mei
și celor care vor să mă audă că ceea ce nu e scris nu există, iar neconsemnarea
în foaie este o abatere de tip malpraxis, o neglijență în completarea
documentelor medicale. Dar nu este crimă cu premeditare.
- Dar lista cu
pacienții decedați și prospectul noradrenalinei găsite acasă la una dintre
acuzate?
- Bineînțeles că
se apăra. Știa că este luată în vizor și încerca o explicație și justificare
măcar față de ea însăși. Din nou, nu este niciun fel de de argument care să
dovedească acuzația extrem de gravă de crimă cu premeditare.
- Dar
declarațiile asistentelor cărora li s-a cerut să nu respecte doza din fișa
medicală?
- Toate aceste
lucruri nu sunt normale. Ele reprezintă neglijențe de serviciu și malpraxis,
dar nu reprezintă argumente directe care să demonstreze premeditarea pentru un
act criminal. De menționat că ne găsim la o secție cu probleme interne
conflictuale, din păcate. Și vă întreb, care ar fi fost mobilul pentru o
asemenea acțiune incredibilă, extremă și neacceptabilă la două fete de 30 de
ani care lucrau într-un spital de stat și care nu erau legate direct de gradul
de ocupare al ATI? Mai ales că se știau sub observație, pentru că
originea întregii probleme este o secție cu un conflict intern vechi.
- A șocat
afirmația că pacientul e „de lăsat”.
- Toate
declarațiile martorilor sunt fie, ca să zic așa, pe surse, fie sunt foarte
ciudate. Nu sunt în măsură să stabilesc ce competență ar fi avut asistentele să
judece cazul din punct de vedere medical. Iar faptul că un doctor comunică
altuia că în opinia lui pacientul are șanse minime nu-l transformă în criminal,
dacă pacientul decedează la terapia administrată. Sunt multe lucruri care
dovedesc neglijență, sunt multe lucruri care poate nu trebuiau să se întâmple
așa. În primul rând, că nu se poate face nicio modificare de protocol
terapeutic fără o justificare în foaie, că nu se pot transmite dispoziții
verbale fără să fie înregistrate. Dar de aici și până la crimă cu premeditare
este o distanță extrem de lungă.
- Întrebați ce ar
fi putut să le determine să facă așa ceva? Poate un derapaj de tipul „joacă
de-a Dumnezeu”? Adică dorința de a face cumva ordine divină, de a elibera
ATI-ul de persoane care nu mai au în mod obiectiv nicio șansă de redresare
pentru a face loc altor persoane în stare gravă, dar viabile?
- Terapia
intensivă este linia de front în medicină. Este cea mai sub presiune dintre
specialitățile medicale. ATI-știi sunt, de fapt, niște eroi anonimi și sunt foarte
puțini față de necesitați. Exercițiul într-o asemenea secție de foc continuu te
întărește, te pune să nu reacționezi cum ați reacționa dvs sau chiar un
medic din altă specialitate. Dar această întărire nu se transformă niciodată,
dacă nu avem de-a face cu un psihopat și, deocamdată, nu avem o probă în
acest sens, într-o joacă de-a Dumnezeu, cum spuneți, și la o soluție de genul:
hai să îi lăsăm pe ăștia să moară ca să golim salonul pentru altcineva. Oamenii
nu știu că secțiile de terapie intensivă sunt foarte scumpe. Un pat de terapie
intensivă poate costa uneori cât o secție. Numărul de bolnavi care sunt
îngrijiți de un doctor de terapie intensivă este mult mai mic decât numărul de
pacienți îngrijiți într-o secție obișnuită. Numai că în ATI intră două
categorii de persoane, la noi cel puțin. Una este persoana gravă, acută sau
neacută, care necesită suport vital avansat. Și cu totul altceva este pacientul
terminal care din punct de vedere științific are o probabilitate de a
supraviețui foarte mică și care ar trebui să fie într-o secție de terapie
paliativă. În România, legislația și posibilitățile concrete nu
încurajează nimic altceva decât suportul vital până la sfârșitul firesc al
persoanelor internate, indiferent de profilul lor. Procurorii au la dosar și un
raport medico-legal care stabilește cauzalitatea între reducerea dozei de
noradrenalină și deces. Sunt un pic descumpănit de afirmația categorică: e
cauzatoare de moarte. O legătură temporală între oprirea noradrenalinei și
moarte, dar fără un cuvânt despre subiectul discuției - pacientul. Din păcate,
sunt puține date despre starea pacientului. Am un mare respect pentru legiști,
dar aceștia nu pot cumula nuanțele tuturor specialităților, deci inclusiv ale
îngrijirii în ATI. Între puținele lucruri pe care le știu concret de la
Spitalul Pantelimon este că pacientul avea o patologie extrem de severă.
- Inclusiv
cardiacă, domeniul dvs. Insuficiență cardiacă și pericardită constrictivă, se
pare. Erau cu potențial letal?
- Da. Fiecare
dintre ele avea un mare potențial de gravitate, iar la acest bolnav complex
păreau să indice o foarte mică șansă de reușită. Pentru o problemă
concretă de îngrijire medicală, cum este cea discutată, n-am văzut niciun
expert să fie consultat într-un mod absolut corespunzător în anchetă.
- Institutul
Medico-Legal a transmis că el este cel îndrituit la aceste expertize.
- Da, și eu am
tot respectul pentru colegii de la medico-legal. Dar, de exemplu, la afirmația
că scăderea de noradrenalină la un pacient cu tensiune de 60 este cu siguranță
cauza declanșatoare de moarte, îmi pare rău, nu subscriu. Din punct de vedere
medical, pot ține o dizertație întreagă să demonstrez că nu este așa. Măcar un
condițional-optativ era necesar. Lasă loc pentru o discuție de caz medical.
Medicina nu se poate face prin plebiscit, nu se poate supune la vot public un
act medical.
- Am fi ajuns
într-o asemenea situație dacă, asemenea altor țări, precum Franța sau Marea
Britanie, pentru asemenea cazuri terminale ajunse în ATI ar fi existat
reglementări foarte precise, comisii medicale care se întrunesc, care evaluează
niște criterii, cheamă familiile, discută și secții de îngrijire
paliativă unde acești oameni fie să treacă în demnitate și liniște pragul
inevitabil spre care se îndreaptă?
- Ați atins exact
punctul sensibil. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat sau, în orice caz,
n-ar fi făcut această vâlvă decât, poate, la nivel personal, dacă existau
sistemele de reglementare absolut necesare pentru toate aceste straturi, pentru
modul de funcționare, pentru comisii care să analizeze gravități de cazuri și
soluții extreme. Așa cum face o comisie de transplant, de exemplu. Sunt o
mulțime de lucruri administrative, scriptologice, pe care medicii sunt obligați
să le facă, dar toate într-o mișcare browniană, lipsită de o direcție precisă.
Însăși modalitatea de a trata într-o secție de terapie intensivă un pacient de
tip îngrijire paliativă e diferită de un pacient acut, la care fiecare minut e
altfel. Și nu știu de ce s-a trecut, mai rău decât oricând, la generalizare,
de ce cazul a devenit regula sistemului medical și a doctorilor. Medicii nu
sunt „sistemul medical”, ci beneficiarii lui executivi. Această confuzie mă și
face să iau poziție. Și a început imediat după generalizare și politizarea. E
grotescă această generalizare. Din nou a reapărut pe firmament chestia cu
„umefistanul”, vinovatul tuturor relelor: „Doctorii ăștia nu merită crezuți că
ei se apără între ei și capul răutăților este corpul didactic”. La ce au dus
aceste multe lucruri? În primul rând, la pierderea generală a încrederii
în tot, în instituția universitară, în instituția medicală, în medic, ca
individ și ca profesie. Mă îndoiesc că toți cetățenii din România se vor putea
duce la Istanbul, la Paris sau la Viena să se trateze. Și, atunci, puneți-vă în
pielea unui om care a citit toate astea. Poate el însuși sau o rudă trebuie să
intre într-o secție ATI unde știe că poate va fi intubat, sedat. Se duce ca și
cum s-ar duce la călău, nu să fie îngrijit. La fel ca Zola în cazul
Dreyfus, mă ridic și spun „vă acuz, vă acuz pentru că ați făcut să se producă
acest lucru”.
- Oare nu se
evita generalizarea dacă însăși breasla medicală ar fi pus niște bemoluri, așa
cum ați făcut dvs vorbind de nereguli certe, în loc să pretindă că totul a fost
perfect? Asta a escaladat furia.
- S-a greșit,
poate, și din partea cealaltă, în mai multe moduri. În opinia mea,
poziția Societății de Terapie Intensivă și a liderilor ei a fost corectă.
Ei nu au pornit la analiza complexă a cazului, ci au reacționat năuciți de nerespectarea
prezumției de nevinovăție pentru … o crimă! N-au făcut o analiză, nici nu cred
că aveau toate datele, ci au ripostat profesional la acea legătură aritmetică:
scăderea noradenalinei a determinat moartea. A fost un răspuns unilateral,
incomplet, de acord cu dvs.
- E prezumția de
nevinovăție vreodată respectată?
- Vorba Annei
Frank, lucrurile care s-au făcut nu se pot desface, dar poate ne ajută să nu
mai facem așa în viitor. Nu cred că susține cineva că un tratament nu trebuie
trecut în foaia de observație, însă toată lumea a fost șocată de acuzația de o
gravitate maximală și nejustificată, de vânătoarea de vrăjitoare.
- Prima instanța
a decis arestul preventiv, cea mai grea dintre măsurile preventive, deci
judecătorii au văzut în acel dosar niște date, niște fapte, niște probe.
- Justiția să-și
facă treaba, dar am o întrebare retorică: după tot acest zgomot infernal
bubuitor, după această pălălaie din media, putem fi convinși că judecătorii vor
lua o hotărâre care să contrazică ceea ce s-a întâmplat? Am repulsie pentru
orice nedreptate, nu-mi doresc decât ca judecătorii care vor analiza acest caz
să fie verticali, independenți, să nu țină seama de niciun fel de zgomot, așa
cum cred eu că trebuie să fie un judecător. Din păcate, lucrurile nu se vor opri
aici, oricum.
- Adică?
- Acești doctori
se luptă cu un argument foarte ascuns și sensibil al activității medicale, care
este alegerea. Alegerea medicală este ceva foarte complicat. În momentul
când iei o decizie, faci o alegere. Nicăieri nu există un cod bătut în cuie
care să-ți spună că alegerea ta e unică și e bună. Alegerea medicală se plimbă
între lucruri foarte subiective și lucruri foarte savante. Mâine, medicul
ATI care, altfel, în fața unui bolnav grav, ar fi luat o decizie angajantă,
care putea să facă și rău bolnavului, dar pe care o considera singura
salvatoare în acest moment, credeți că va mai avea curajul s-o ia? Vă spun
eu că nu. Deja din perioada Covid simt timorare la colegii din ATI, teama de a
lua decizii angajate care să-i expună. Medicii ATI vor mai putea să aibă
libertatea de gândire, să acționeze în cunoștință de cauză la un pacient grav,
pe care eventual îl pot salva cu o măsură în extremis? Vor avea
curajul? Eu cred că nu. Consecințele fenomenului sunt dincolo de
rezolvarea lui și sunt foarte grave. Este principalul lucru care m-a făcut să
iau poziție. Acesta și faptul că pacientul a fost împins fără voia lui în
brațele neîncrederii, ale disperării, ale miturilor.
3. Cazul
Pantelimon: acuzația esențială și cauza profundă. Când e pacientul „de lăsat”?
La o primă
vedere, cazul Pantelimon pare despre două femei care din motive încă
necunoscute au decis să se joace de-a Dumnezeu, alegând pe cont propriu cine e
„de lăsat” și cine de salvat, iar breasla medicală face scut în jurul lor fie
din solidaritate profesională, fie pentru că asemenea practici ar fi mai
extinse. Dar dincolo de prima lectură, extrem de emoțională și cu o puternică
tușă senzațională, dincolo de chestiunea acută și punctuală în bună măsură
incontestabilă, există realități cronice. Cu siguranță cele două doctorițe
arestate preventiv beneficiază de prezumția de nevinovăție. Ea este însă
puternic zdruncinată de elementele concrete ale speței, pe care nimeni nu le-a
negat deocamdată. Iar esențială împotriva celor două este neconcordanța
între tratamentul concret administrat și cel din fișa medicală. Am înțeles că
starea pacientului era atât de gravă încât nu numai că nu intră în discuție
vindecarea, dar fără suportul noradrenalinei în doze maxime supraviețuirea era
imposibilă. Situația lui era incompatibilă cu viața. Am înțeles că
noradrenalina nu este un medicament care tratează, ci o substanță care menţine
forțat funcțiile vitale un timp limitat necesar ca organismul să se
reechilibreze, dacă mai are resursele să o facă. Care e acest timp și când
trebuie să înceapă reducerea dozei poate ști doar medicul ATI. Dacă reducerea
dozei ar fi fost înscrisă în fișă, putea fi o decizie medicală în regulă, cel
mult o eroare medicală. Faptul că reducerea a fost făcută neoficial, în dezacord
cu actul medico-legal numit fișa pacientului, arată că doctorițele făceau ceva
ce considerau că nu puteau susține ca decizie medicală oficială. Diferența
esențială dintre ceea ce s-a întâmplat în fapt, potrivit memoriei
injectomatului, și ceea ce trebuia să se întâmple potrivit fișei medicale le
încriminează pe cele două. Ceea ce aveau de explicat în primul rând era tocmai
această diferență, nu decizia medicală în sine, și se pare că ele nu au reușit
să găsească o justificare convingătoare. De ce au făcut asta? Întrebarea nu
poate fi ignorată, cel puțin cât timp vorbim despre două persoane în
deplinătatea facultăților mintale. „Cu sau fără noradrenalină, ținând cont de
comorbiditățile, bolile pe care le avea acest pacient și motivele pentru care a
fost admis în Reanimare, ciroza - și ciroza este un element particular, din
nefericire, rezultatul ar fi fost același”, spune profesorul Dan Longrois, un
renumit profesor francez de ATI. Asta
înseamnă că menținerea omului pe doze imense de adrenalină ca unic motor al
funcțiilor vitale nu îl ajută cu nimic. În alte țări, precum Franța, după cum
explică prof. Longrois, nu un medic, ci o comisie evaluează situația și
împreună cu familia decide că pacientul e „de lăsat”: „Când lucrurile sunt în
fază terminală, ceea ce este cazul acestui pacient, se limitează, adică se
decide că se scade și concentrația de oxigen, se scad și dozele de
noradrenalină. Bineînțeles că tratamentul împotriva durerii este continuat. (…)
Vorbim numai de oprirea escaladei și a lăsa evoluția naturală a acestor boli
foarte severe. Soluția care ni se pare onorabilă și umană este, într-adevăr, ca
fiecare țară să aibă proceduri pentru fazele terminale ale bolilor". În
România nu există nicio reglementare pentru asemenea cazuri. Secția ATI, prima
linie a frontului, devine adesea ceea ce ar trebui să fie o secție de îngrijire
paliativă, dedicată exact cazurilor terminale, unde omul este lăsat să se
stingă lin pentru că nu mai poate fi salvat. Efectul este cel pe care îl
descrie medicul ATI Elena Copaciu pe Facebook. Pacienții din UPU nu mai pot fi preluați, deși unii dintre
ei chiar ar putea fi salvați, pentru că secțiile ATI sunt pline inclusiv de
persoane care nu mai sunt viabile. Pentru orice pacient refuzat din lipsă
de loc, medicul ATI trebuie să găsească loc în alt spital, adică să facă
dispecerat. Iar pacientul critic este plimbat între spitale. Și când vorbim
despre un pat ATI, nu vorbim doar despre mobilier, ci despre aparatură și, mai
ales, despre medici și asistente, capitol cronic deficitar. Sigur că, fiind an
electoral, tentația politizării este foarte mare. Dar e o realitate că medicina
paliativă nu a fost grija niciunui ministru al Sănătății în ultimii 30 de ani.
După cum e o întrebare dacă societatea are educația necesară pentru a înțelege
că uneori, nu arbitrar, nu în secret, ci procedural, cu reguli precise și
explicații complete, un pacient poate ajunge în mod obiectiv „de lăsat” și este
chiar uman să îl lași. Cele două inculpate trebuie judecate până la capăt și în
cazul lor punctual va exista o concluzie. Dar este foarte riscant valul de ură
generalizată ridicat de acest caz și de opiniile formulate de anumiți medici în
spațiul public. Se descarcă acum furia pentru toate nemulțumirile, adesea
justificate, provocate de funcționarea sistemului sanitar. Cu două efecte
adverse. Pe de-o parte, asemenea descărcări epuizează subiectul, care apoi
devine neinteresant până la următoarea criză. Efectele bune se obțin rațional
și calm nu în răcnete isterice. Pe de altă parte, culpabilizarea la grămadă a
medicilor și a opiniilor medicale este un ferment pentru migrație. Nu
știu câți pacienți au ucis medicii ATI, dar știu sigur că lipsa lor va provoca
măceluri!
4. Despre …
boieri:
După 1990
am avut parte de o revalorizare a clasei boierești românești, ca reparație
morală pentru suferințele îndurate în închisorile comuniste. Reîntoarcerea
acasă a unor boieri din exil a creat și ea prilejul victimizării exilaților.
Au existat victime reale și multă demnitate în rândul unor boieri
martiri, însă în multe cazuri a funcționat instinctul de clasă privilegiată.
Elita e mereu transpolitică. Niciodată n-a fost înlocuită total de o altă
elită, un corp al ei supraviețuiește mereu dincolo de ideologii. Boieri de viță
au turnat pentru a-și menține privilegiile de turiști culturali într-o lume în
care societatea era închisă. Nu doar boierii care au rămas în țară au fost
ridicați în slăvi după 1990, ci și cei care s-au întors din exil. Boierul Neagu
Djuvara a sedus publicul după 1990 cu farmecul și inteligența sa cultivată,
timp în care a livrat o istorie speculativă antiromânească. A avut sinceritatea
să mărturisească faptul de-a fi agent CIA în perioada Războiului Rece și cum
războaiele reci nu se termină niciodată, nici misiunile nu încetează. A
mărturisit și că îi are pe conștiință pe românii parașutați la începutul anilor
50 cu scopul de-a organiza rezistența anticomunistă din munți și care au căzut
pradă ușoară Securității bolșevice. Boierul Djuvara n-avea de unde să știe că
americanii nu aveau planuri serioase antisovietice, ci doar voiau să lanseze
mici provocări, care aveau să devină o constantă a Războiului
Rece. Promovat la mare cinste de editura Humanitas, cu prilejul lansării
cărții sale despre istoria civilizațiilor, publicată inițial cu mulți ani în
urmă în Franța, Djuvara a recunoscut cu modestie cum a reușit să-și publice
volumul în Franța. A vândut un inel de smarald primit de la o mătușă, pentru a
avea bani de editare, altfel nu i-ar fi publicat nimeni lucrarea care de altfel
n-a avut niciun fel de ecou pe scena culturală franceză, după cum recunoștea cu
aceeași sinceritate simpaticul boier. Păcat că sinceritatea sa personală nu s-a
transferat și la nivelul istoriografiei propuse, unde critica ritos, în duet cu
istoricul Boia, colaborator al Securității comuniste, care a pozat în
anticomunist după 1990, faptul că românii n-au cerut acceptul minorităților
pentru Marea Unire de la 1918. Cum să întrebi minoritățile care au
stăpânit Transilvania și din mâinile cărora ea a fost recuperată la țara mamă,
dacă sunt de acord să o lase din mână? Însă cel mai grav caz după 1990, de
boier deconspirat, a fost cel al lui Constantin Bălăceanu-Stolnici. Dacă la
început se ştia faptul că Bălăceanu-Stolnici a început în 1965, o lungă
colaborare voluntară cu securitatea statului, axată cu predilecţie pe
activitate informativă în mediul diasporei româneşti, ulterior au apărut
dezvăluiri care au adus la lumină o complicitate a boierului securist în
tentativa de asasinare a lui Vlad Georgescu, director la Europa Liberă între
1983 şi 1988, prin furnizarea către Securitate, a planului casei acestuia.
CNSAS l-a deconspirat pe acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici cu numele de cod
„Laurenţiu“. O altă dezvăluire cutremurătoare, ar fi aceea că turnătorul cu
sânge albastru, s-a autopropus pentru o colaborare cu Securitatea. CNSAS
dezvăluia că acesta vorbea într-o scrisoare trimisă Securităţii, despre
beneficiile pe care le-ar putea aduce el acestei instituţii, prin serviciile
sale de turnătorie. Activitatea sa de colaborator al securităţii a fost una
prodigioasă, date fiind desele sale delegaţii în afara ţării, care erau bine
răsplătite pecuniar (zeci de mii de lei, o sumă mare la vremea aceea), de către
instituţia faţă de care seniorul liberal a fost cel mai fidel de-a lungul
vieţii sale. Profitând de prestigiul şi de credibilitatea dată de originile
sale aristocratice, Bălăceanu-Stolnici s-a putut infiltra uşor în mediile
intelectuale ale emigraţiei româneşti, devenind o armă eficientă în mâna securităţii
ce putea acţiona împotriva oricărei disidenţe anticomuniste, care se putea
închega în Occident. Carierist fără scrupule, acesta a râvnit mereu să ajungă
director al Institutului de Geriatrie, în locul Anei Aslan, şi membru de onoare
al Academiei Române. Visele i s-au îndeplinit după revoluţie, care l-a prins în
momentul în care Securitatea se pregătea să-l propună pentru un nivel superior
de muncă informativă, şi anume în cadrul Direcţiei a III-a de Contraspionaj.
Bălăceala boierului a fost una lungă, însă odiseea acestui caz nu este una
singulară, dimpotrivă ea se înscrie în suita de dezvăluiri şocante apărute după
1990, cu privire la personalităţi ale culturii româneşti, care au pozat în
victime ale comunismului şi implicit în mari anticomunişti. Să ne aducem aminte
de Alexandru Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, Mircea Ionescu Quintus, Ştefan
Augustin Doinaş, Augustin Buzura, ca să îi pomenim doar pe cei mai celebri,
deoarece lista e mult mai bogată. Aceşti oameni şi alţii ca ei, au jucat o farsă
sinistră păcălind o ţară întreagă cu fariseismul lor, demn de scene ale Noului
Testament. În tot acest răstimp al tranziţiei, ideea de intelectual a
reprezentat monopolul de imagine a disidenţilor de salon, care întreţinând
sinistra mascaradă anticomunistă, au reuşit să compromită atât ideea de
intelectual cât şi cea de luptă împotriva totalitarismului. Probabil că încă nu
s-a aflat totul, cine ştie cine mai urmează, din rândul celor ce-şi clamează și
acum la bătrânețe disidenţa pe toate gardurile, aidoma unor gornişti agitatori,
care parcă au ieşit din găoacea activului de propagandă bolșevică.
22. (ANTI)POLITICA DIN REPUBLICA
JOHANNISTAN:
1. Cursa
impostorilor. Unde-i răul cel mai mic?
Problema
acestor alegeri nu este neapărat aceea că niciunul dintre candidații la
prezidențiale nu pare calificat pentru slujbă, ci că distanța dintre „răul cel
mic” și „răul cel mare” s-a redus simțitor. Campania prezidențială oferă exact
spectacolul pentru care o parte a publicului nu va plăti bilet la alegeri,
preferând să stea acasă: impostură, minciună, lipsă de idei, mahala, personaje
lipsite de orice conținut și fără pic de carismă, dezbateri în registru minor.
Cu greu se poate imagina un nivel mai jos. Comparativ cu alte prezidențiale, se
bat, practic, toate recordurile. Să luăm, de pildă, evenimentul care a ținut
prime-time-urile: misterul diplomei de bacalaureat a candidatului celui mai
mare partid din țară, Marcel Ciolacu. Simplul fapt că asupra lui planează
suspiciunea rezonabilă că este ceva în neregulă cu bacalaureatul ar fi de
neimaginat în orice altă țară occidentală cu niscaiva pretenții. Chiar și
pentru România este o premieră, ceea ce arată halul de degradare a clasei
politice, dar și a electoratului, care a ajuns la 35 de ani de la revoluție să
nu mai pună preț pe educație și studii serioase, chiar și atunci când e vorba
de cei pe care îi pun în fruntea țării. De ce? E rezultatul anilor de promovare
clientelară a tot felul de nulități oportuniste în fruntea partidelor politice,
în guvern și la vârful Educației. Așa s-a ajuns ca, în anul de grație 2024, o
bună parte a electoratului să accepte șarlatani cu studii făcute târziu, pe la
tot felul de fabrici de diplome, sau chiar plagiatori, să nu fie deranjat de
agramatisme, lipsa de proprietate a termenilor, de puținătatea ideilor și a
vocabularului, de exprimarea greoaie și perdeaua de minciuni în spatele căreia
respectivii își camuflează impostura. Al doilea competitor important în cursa
prezidențială, Nicolae Ciucă, este, la rândul său, un impostor. Să te apuci să
scrii o carte după ce ai fost acuzat de plagiat și ai blocat, inclusiv în
instanță, prin tot felul de tertipuri reprobabile, cercetarea tezei de doctorat
este, cel puțin, o dovadă de lipsă de bun-simț. Să-ți promovezi cartea
nescrisă, umplând țara de panouri, din bani publici (două milioane de euro),
arată cât de puțin respect ai pentru cetățeni și cam de ce ești capabil atunci
când ajungi la putere. Să nu mai discutăm despre momentul jenant al lansării
cărții printre grătarele, oalele aburinde și lăutarii lui Mircea Dinescu și nu
într-o librărie sau un spațiu cultural, așa cum se obișnuiește și cum fac
scriitorii, oricât de insignifianți ar fi ei, care nu fug de întrebările
publicului. Episodul transformării lui Ciucă în eroul bătăliei de la Nasiriyah
(Irak), „prima după Al Doilea Război Mondial la care ia parte armata română”,
s-a dovedit un fals, așa cum a arătat investigația Recorder, ceea ce nu a făcut
decât să alimenteze și mai mult sentimentul că omul este un oportunist lipsit
de scrupule. Nu e de mirare că liderul PNL se zbate în sondaje în jurul a
10-14% și că șansele lui de a intra în turul doi sunt destul de reduse.
Greșeala lui Ciucă este că el se adresează totuși unui electorat ceva mai
pretențios, care sancționează astfel de coțcării. Mircea Geoană,
„independentul” cu rădăcini pesediste, aflat în căutarea unui partid la cheie
care să-l susțină, ar putea fi considerat o lumină, prin comparație cu cei doi.
Știe limbi străine, vorbește cursiv, are relații externe, răspunsuri general
valabile, chiar și pentru scheletele din dulap, dar este complet lipsit de
conținut. În spatele logoreei și grandomaniei (la orice subiect sau întrebare
mai contondentă, aruncă în față funcția de la NATO, folosită pe post de scut),
este vidul. În mod evident, IQ-ul domniei sale nu a făcut salturi spectaculoase
la NATO, din moment ce poate spune că „ultimul vagon merge mai încet decât
locomotiva”, așa încât mă tem că eticheta de „prostănacul” pusă de Ion Iliescu
rămâne încă valabilă. Cât despre Elena Lasconi, această „gură de aer proaspăt”,
cum o numesc lăutarii și adulatorii, are idei la fel de puține ca și
contracandidații săi, din aceeași zonă a conservatorismului și populismului. E
incert dacă aburul sarmalelor, idealul domestic pe care încearcă să-l
întruchipeze, crucile, baladele și ecologismul de birou o vor ajuta să
recupereze electoratul USR. Subțirimea intelectuală a Elenei Lasconi, în
special în politică externă și stat de drept, fragilitatea unor valori ar putea
să nu le inspire încrederea că are minimele calități ale unui președinte. De
fapt, problema acestor alegeri nu este neapărat aceea că niciunul dintre
candidați nu pare calificat pentru slujbă (în fond, a fost vreunul până acum?),
că nu are anvergura necesară momentului complicat prin care trece lumea sau că
are carențe de caracter, ci faptul că între ei nu e mare diferență. Mai exact,
nu e clar unde e „răul cel mic” și unde e „răul cel mare”, tipul de alegere în
care românii (și nu numai) sunt în continuare captivi. Ecartul dintre cele două
rele s-a redus simțitor. În esență, aceasta este problema electoratului așa-zis
de dreapta, cel anti-PSD, cât a mai rămas din el după ce liberalii au bătut
palma cu social-democrații. De pildă, în cazul alegerii dintre Iliescu și
Constantinescu, Năstase și Băsescu, Johannis și Ponta sau Dăncilă, nu exista
dubiu unde e răul cel mai mic, cu toate păcatele candidaților. De aici a venit
întotdeauna mobilizarea care a dus la victoria candidatului anti-PSD în turul
al doilea. De data aceasta însă, candidații sunt mult mai apropiați între ei și
nu există o temă care să facă o diferență fundamentală. Pretenția lui Ciucă și
a PNL de a se poziționa împotriva PSD, în timp ce guvernează împreună, este o
glumă proastă. Sincer, nu văd mare diferență între Ciolacu, Ciucă, Geoană și
chiar Lasconi.
2. 5 săbii
ruginite pentru o teacă:
Lucrul cel
mai sinistru care rămâne în urma lui Klaus Johannis este sentimentul că, după
el, poate fi președinte oricine. Departe de-a învesti funcția prezidențială cu
anvergura unui om - care să fie și să impună un model succesorilor săi -,
actualul președinte a transformat-o, chiar în timpul mandatului, într-o
sinecură sau o „pensie specială” despre care orice șmecheraș al politicii noastre
ajunge să creadă că „i se cuvine”. Menirea unui președinte (la fel ca aceea a
unui director) nu e aceea de-a face gestiunea treburilor curente - căci pentru
asta are guvern (respectiv, consiliu de administrație) -, ci aceea de-a imprima
o direcție instituției pe care o conduce. În cazul președintelui, această
direcție nu e doar instituțională, ci și națională. Se poate spune că, de când
suntem membri ai Uniunii Europene, direcția aceasta e fixată și rolul
președintelui ține mai mult de reprezentarea externă și de medierile interne.
Într-o anumită măsură, e adevărat, dar - pe de altă parte - ritmul înaintării
în direcția comună, distribuirea accentelor care să ne permită adecvarea optimă
la traseul comun și, mai mult decât orice, mobilizarea speranței colective
rămân prerogative ale celei mai înalte funcții din stat. Cel care-o ocupă azi
le-a ignorat suveran. În fapt, după lunga absență a lui Klaus Johannis, am
ajuns în bizara situație ca nici măcar să nu mai știm ce-ar trebui să fie și să
facă un președinte. De aceea au ajuns să concureze pentru scaunul lui personaje
incredibile, care altădată ar fi alcătuit o galerie a rataților în politică. Să
le luăm pe rând. Marcel Ciolacu e exemplul tipic al politicianului de provincie
ajuns în Capitală; al marginalului care a ocupat centrul. Omul nu gândește la
scara țării, ci - cel mult - a statului, cu privire la care are o viziune
patrimonială. Statul e o multitudine de funcții pe care le ocupă o încrengătură
de vasali și de rudenii care ridică tributul de la popor și-l trimit la vârf,
reținându-și partea lor. Probabil, în lumea domnului Ciolacu așa se conduce un
județ de provincie. Și dacă merge la sută, merge și la mie. Încotro și cum s-o
apuce țara? Președintele PSD-ului n-are nicio idee și, când încearcă să spună ceva,
fie cade în platitudinea lui „bine-ar fi să fie bine”, fie alunecă în excesul
de bățoșenie al „drumului propriu” și al „neatârnării”. Este limpede că omul,
în ciuda înaltei funcții pe care-o exercită de un an și jumătate, nu are nici
viziunea și nici înțelegerea lucrurilor care constituie agenda unui șef de
stat. Pentru dânsul, politica e o afacere de „înțelegeri între băieți”, de
bișnițăreală în care mai dai și mai lași, ameninți, dar oferi și o ieșire
„onorabilă”, „te descurci” și „te dai mare”. Domnul Ciolacu are și un fond de
voluntarism care, dacă ajunge în capul statului, se poate dovedi primejdios,
căci - îmbătat de succes - va fi tentat să schimbe totul după chipul și
înfățișarea sa. Și, dacă Klaus Johannis lasă în urmă gol, după Marcel Ciolacu ne-am
putea trezi în fruntea Statului cu un soi de consiliu județean alcătuit din
clone ale lui Paul Stănescu, Marian Neacșu și - cel mai luminat dintre ei -
Sorin Grindeanu. Că tot suntem atât de obsedați de „suveranitate”, asta ar
însemna, la scară internațională, căderea în irelevanță. Dar la cea națională
ar fi împlinirea visului dintotdeauna al PSD-ului: recuplarea la „tradiție”
prin întoarcerea în feudalism. Nicolae Ciucă, după înțeleapta vorbă a poetului:
„Era (ceva) pe când nu s-a văzut/azi îl vedem și nu e”. Omul e făcut doar din
lucruri care nu stau împreună: general căzut în bonomie, erou de care n-a auzit
nimeni, doctor în „științe militare” ce abia îngâmă câteva cuvinte, politician
fără nicio politică, pensionar (special) ce scrie amintiri din copilărie. Nici
ca șef al Marelui Stat-Major, nici ca ministru al Apărării, nici ca președinte
al PNL, nici ca prim-ministru, personajul nu s-a ilustrat prin nimic. Greu să-i
treci altceva la activ decât „stabilitatea”, adică faptul că a stat pe funcție
de când a fost numit până când a fost revocat de superiori. Dacă Ciolacu are
ceva de mic mafioso imers în marile păcate ale PSD-ului, Ciucă pare a
fi o imagine a expandării vidului. Omul nu are nici măcar poză marțială, la PNL
pare că stă-n picioare doar pentru că e tras în sus de la Cotroceni și e
proptit, pe pământ, de Lucian Bode și de Rareș Bogdan. A-l alege revine la un
singur lucru: a ne întreba, vreme de cinci ani, cine conduce, de fapt, România.
Și a descoperi că, în comparație cu el, Klaus Johannis chiar are statură de
„lider”. E un misterium tremendum felul în care cel mai vechi partid
al României a acceptat în fruntea sa o asemenea arătare și, mai mult, o împinge
spre funcția supremă în stat. Dac-ar fi să judecăm lucid, acest lucru nu poate
însemna decât că marele partid s-a autodesființat (încă o dată după 1947 și, de
astă dată, cu repetiție, la congresele din 2021 și 2022) și că sigla lui
purtată de domnii Ciucă, Bode și Rareș Bogdan înseamnă tot atât de mult ca
aceea a PNȚ-CD-ului arborată de domnul Pavelescu. Sau costumele de cavaleri ale
variilor ordine în care se-mpopoțona celebrul domn Secureanu. Mircea Geoană e
un revenant, cum spun francezii, un spectru ce bântuie politica noastră.
Dânsul pare a fi varianta perenă a ceea ce a fost o vreme Dacian Cioloș: omul
care e mereu „la conducere”, în diverse funcții, în toate formatele, „ca
românul imparțial” și care urcă mereu, împins de vântul istoriei. Deși, onest
vorbind, nimeni n-ar putea spune care-i sunt calitățile. Spre deosebire de
Ciucă și de Ciolacu, cărora li se-mpleticește limba-n gură, domnul Geoană are o
logoree pletorică, deși nu spune nimic. Dânsul pare atent, lasă să se-nțeleagă
că e inițiat în arcana imperii, are răspunsuri pentru orice (chiar dacă
toate seamănă între ele) și vrea să inspire un soi de autoritate a
cunoscătorului care plutește deasupra lumii muritorilor obișnuiți, fără a
cunoaște nimic din ea. Mircea Geoană e PSD-ul de Capitală, ieșit
din nomenklatura „de Partid și de Stat” și convins - la fel ca și
comuniștii pe vremea lui - că el e „stegarul viitorului”. La fel ca alte
odrasle ale „nobilimii roșii” - ca, de pildă, Adrian Năstase -, și domnul
Geoană a făcut ceva școală, vorbește limbi străine, poate purta o conversație
pe holurile unei instituții serioase, pe scurt, ar fi fost un bun
perestroikist, dacă prindea acele timpuri și dacă-l împingea Partidul în față.
Acum, cu tot limbajul și funcțiile invocate de dânsul, pare mai curând defazat.
Avantajul său îl constituie faptul că - lăsați în urmă de beneficiile
integrării - mulți compatrioți ai noștri sunt și ei defazați și au alunecat
într-o nostalgie ce pare a se trata cu un amestec de ajutoare sociale propuse
de Marcel Ciolacu și de eticheta capitalisto-tovărășească marca Mircea Geoană.
George Simion e haiducul care se visează domnitor. Anunță cu surle și trâmbițe
că va lua de la străini și va împărți la patrioți, că va lua de la bogați
și va da la săraci, că boierii cei vechi sunt vânzători de neam și hoți de
moșie și, ca atare, trebuie ridicată o nouă clasă boierească (ce abia așteaptă
să se căpătuiască și ea), iar „omul și pogonul” se traduce, mai nou, prin
apartamente „la prețuri de producător”. Domnul Simion (la fel ca doamna Lasconi
și domnul Geoană) nu dispune de fabrica de voturi a primăriilor rurale și a
deconcentratelor - care se împart „frățește” între PSD și PNL -, așa că e în
situația de-a supralicita. Și, cum „visul european” s-a banalizat de când avem
supermarketuri în fiecare cartier și un zbor extern e mai ieftin ca unul
intern, șeful AUR-ului a descoperit „patriotismul” ca panaceu pentru cei care
nu-și permit decât reducerile de la retaileri și nu zboară nicăieri. „Vom fi
iarăși ce-am fost (când?!) și mai mult decât atât” - cum proclama Vadim.
Finalmente, domnul Simion e un soi de fotbalist din liga a III-a, angajat ca
strungar-rabotor, care se visează Nicolae Ceaușescu. Ceaușescu era ăla mic și
nervos, care bătea din călcâie și le-o trântea străinilor (mai puțin lui
Gaddafi, lui Mobutu și lui Kim-Ir-Sen) cu „independența și suveranitatea”. Și
era convins că tot așa i-o spusese și Mihai Viteazul, ținându-l de barbă,
Sultanului și Decebal, luându-l de perciuni, lui Traian. Și George Simion se
vede spunându-i-o de la obraz lui Emmanuel Macron sau lui Olaf Scholz, marii
„coloniști” ai zilelor noastre. Lui Putin nu i-ar spune nimic, că n-ar avea de
ce, rusul fiind și el cu „independența și suveranitatea” (desigur, în varianta
de la Kremlin). Doamna Lasconi, în fine, pare a perpetua una dintre trăsăturile
adolescentine ale fetelor: incapacitatea de a-și asuma vârsta pe care o au.
Dânsa când e tânără și dinamică, când e „mamițică” tradiționalistă și sfătoasă.
Impresia pe care o lasă e aceea că i-a abandonat pe intelectualii indeciși
(care, după ce s-au ars cu vechiul USR și cu progeniturile lui, acum predică
abstinența electorală), că nu forțează ușa cârciumilor masculine din
periferiile urbane și din rural (arondate marilor partide), ci se adresează
„celeilalte jumătăți”, respectiv femeilor d’un certain âge care-și
vor familia „la casa lor”, adunată duminica - după slujbă - în jurul oalei cu
sarmale. Un ideal domestic ce întâlnește și prosperitatea à la Henric al
IV-lea, și „valorile tradiționale”, și idealurile ecologice. Adică, o formă
de catch all într-un bazin pe care societatea noastră, încă patriarhală,
tinde să-l ignore. Greu de spus dacă doamna Lasconi va reuși să răzbată prin
coconul de iluzii năruite, de amărăciune și de povară (a muncii și - adesea - a
singurătății) care învăluie electoratul feminin mediu din România profundă. Un
lucru e cert: acest discurs a rupt-o complet cu temele de început ale
partidului pe care-l conduce astăzi primărița Câmpulungului. În locul
accelerării modernizării avem mai curând un tradiționalism mai puțin fals decât
acela al PSD-ului și al PNL-ului și mai puțin crispat decât cel al AUR-ului. În
fapt, toți candidații noștri par a avea un singur proiect: acela al refacerii
unei modernități mai blânde, fără atâția emigrați (și, mai nou, imigranți), cu
mai multe mici întreprinderi locale, cu reabilitarea infrastructurii și cu
optimizarea serviciilor. Și al revenirii la un trecut „glorios” și la o
„identitate tare”, brenduită cu diverse produse autohtone. Dacă ne uităm în
urmă, la ce ne doream în 1996 sau în 2004, ori chiar în 2014, pare mai curând
foarte modest. Poate că în ultimii 10 ani ne-am pierdut marile speranțe sau -
cine știe? - căutăm acele lucruri, mici și fezabile, a căror schimbare e-n
puterea noastră. Și poate c-ar fi, dacă s-ar găsi cineva care să adune și să
canalizeze energia tuturor în anii ce vin. Dar niciunul dintre cei de mai sus
nu pare a fi în stare s-o facă.
3. PNL, ecuație
cu două necunoscute: cum să facă un ostaș președinte și un președinte senator?
Propunerea
liberalilor de a modifica legea pentru a-l face pe Johannis membru al
Parlamentului nu a fost primită cu entuziasm nici măcar de susținătorii
partidului, iar lipsa de popularitate a șefului statului s-a transformat într-o
povară la care se adaugă și complicata candidatură a lui Nicolae Ciucă, aflat
departe de intrarea în turul doi al alegerilor prezidențiale. Într-un mod
destul de greu de înțeles, toți președinții României de după 1990 au avut
această poziție cu o singură excepție. Mai mult, Ion Iliescu a obținut
chiar două mandate, între 1996-2000, după ce pierde alegerile prezidențiale, și
între 2004-2008, după ce-și termină cel de-al doilea mandat de președinte.
Traian Băsescu, după 10 ani la Palatul Cotroceni și doi ani de pauză, e ales
senator al României în 2016, iar în 2019 obține un mandat de europarlamentar pe
care l-a încheiat în vara acestui an. Cel mai probabil, președinții români
suferă de un sindrom post-Cotroceni, care-i determină să alerge după o poziție
de demnitar, chiar dacă e una cu mai puțină însemnătate decât cea de șef al
statului. Au o teamă puternică să rămână fără o minimă autoritate. Dar la Klaus
Johannis acest sindrom se manifestă mai intens și pune în pericol șansele lui
Nicolae Ciucă, liderul PNL, de a ajunge în finala prezidențială. Liberalii au
acum două bătălii de dus - una pentru a crește popularitatea fostului general,
aflat pe locul șase în competiția electorală pentru fotoliul de la Palatul
Cotroceni, conform unui sondaj INSCOP, iar a doua de a scăpa cumva de lipsa de popularitatea a
lui Johannis, probabil cel mai detestat lider politic de opinia publică din
România în această perioadă. Pentru PNL nu va fi ușor să intre în campania
electorală pentru prezidențiale și parlamentare cu doi bolovani legați de gât,
dar e decizia partidului. Trebuie respectată. Nu e clar pe ce se bazează
liberalii în acest moment, dar au o credință de neclintit că vor reuși în
următoarele două luni să dubleze procentele lui Nicolae Ciucă cu ajutorul
primarilor și organizațiilor din teritoriu. Chiar dacă vor reuși o minune cu
„ostașul”, problema Johannis va fi și mai greu de gestionat în raport cu opinia
publică. Actualul președinte a întrerupt orice comunicare cu cetățenii în
ultimii doi ani, fiind concentrat pe călătorii, realizate în stil de vedetă
rock, cu avioane Gulfstream, într-un lux greu de imaginat pentru un om politic
european. În urmă cu un an a început, brusc, un balet politic greu de înțeles
și urmărit, în care a anunțat că vrea poziția de secretar general al NATO, deși
Mark Rutte, fostul premier olandez, primise deja binecuvântarea SUA și avea
sprijinul Germaniei, Franței și Marii Britanii. Dar Johannis, vreme de luni
bune, a jucat cartea candidaturii la șefia NATO, ajungând să se lase folosit de
Erdogan și Viktor Orban, care aveau propria agendă de negociere politică și
militară cu SUA. După eșecul NATO, Johannis a început să joace cartea Comisiei
Europene, anunțând pe diferite canale că vizează poziția de președinte al
Comisiei Europene. Adică nici mai mult, nici mai puțin, decât îndepărtarea
Ursulei von der Leyen. Voturile de la alegerile europarlamentare nu l-au prea ajutat, popularii europeni obținând un scor
mai bun decât în urmă cu cinci ani, deși mulți se așteptau la
înfrângere.Victoria în alegeri i-a oferit fostei șefe a Comisiei Europene
suficiente argumente să-și conserve poziția, ceea ce s-a și întâmplat. Johannis
a ratat și obținerea unei poziții de comisar, cum există informații că și-ar fi
dorit la un moment dat, aici fiind blocat de Marcel Ciolacu și PSD, intrați în
cursa pentru președinția României. Actualul șef al statului a ajuns să-și caute
un fotoliu de senator din cauza faptului că toate strategiile sale de a prinde
o poziție în structurile de putere euro-atlantice au eșuat. Se află în situația
de a fi o povară politică pentru propriul partid din comoditate, prin luxul
afișat și lipsa unei strategii coerente, lansate din timp, prin care să se
poată impune în durele negocieri desfășurate la vârful politicii occidentale.
În eșec a mai contat și un joc duplicitar al României, practicat la începutul
războiului din Ucraina, atunci când autoritățile au hotărât să păstreze secretul
ajutorului acordat țării vecine. Johannis nu a avut o poziție hotărâtă și
nu s-a remarcat printre ceilalți lideri europeni care au devenit avocați ai
sprijinului ucrainian în fața agresiunii Rusiei. E foarte greu pentru un
președinte al României să-și conserve măcar o parte din popularitate o perioadă
de un deceniu. S-a întâmplat și în cazul lui Traian Băsescu, dar la această
pierdere a contribuit de fiecare dată incapacitatea președintelui ales de a se
adapta așteptărilor alegătorilor. Klaus Johannis a vrut să nu repete greșelile
lui Băsescu care, în al doilea mandat, a fost dominat de propria agendă
politică, una ce nu mai avea nicio legătură cu partidele care l-au susținut
putere. Johannis nu a fost vocal, a evitat să fie transparent un președinte
jucător și nu a intrat în conflicte politice, dar a eșuat, pierzând orice
contact cu cei care l-au votat, în final, aceștia, întorcându-se împotriva lui.
4. Marele blat al
stabilității - împărțeala dintre Ciolacu, Ciucă și Johannis:
Marcel
Ciolacu rostește periodic o frază pe care pare hotărât să le-o bage bine în cap
pesediștilor: puterea trebuie împărțită, dacă PSD dă președintele, nu va
da și premierul, chiar dacă va fi în coaliția de guvernare. Pe unde se
duce, domnul Ciolacu repetă acest principiu, de altfel sănătos, dar
descumpănitor pentru oastea PSD. Marea bătălie a partidului să dea președintele
este și una de orgoliu, desigur, dar mai ales pentru a evita experiența amară
și cu Traian Băsescu, și, inițial, cu Klaus Johannis: chiar dacă au câștigat
alegerile, nu au guvernat, pentru că președintele în funcție nu le-a desemnat
premierul, așa că au rămas în Opoziție. Sigur, cu Marcel Ciolacu președinte, ca
principal partid al țării, nu ar fi condamnați la opoziție, asta e cert. Dar,
după spunea un pesedist cu experiență din autoritatea locală: pe noi
premierul ne interesează mai mult, că acolo sunt banii. Și mai știu pesediștii
că un premier învestit de Parlament nu mai depinde de președintele care l-a
desemnat. Știu și că un premier în funcție poate rămâne fără majoritate, dar
își poate crea și o altă majoritate, așa cum și-a creat Călin Popescu Tăriceanu
tocmai cu PSD, după ce a dat PDL afară de la guvernare. La Antena3, Marcel
Ciolacu a arătat că știe ce derută a creat între primari și președinții de CJ
anunțul domniei sale: „E un lucru de bun simț, dacă vrei să construiești.
Nu e despre noi, e despre contextul internațional. Puterea trebuie să o
împărțim”.
De ce insistă
Marcel Ciolacu? Sunt pesedişti convinși că
Marcel Ciolacu nu se va ține de cuvânt. Sigur că e posibil, ba chiar
tradițional în politica românească. Dar afirmația a fost repetată nu doar
pentru audiența internă, iar cea externă nu i-ar trece ușor cu vederea o
asemenea minciună. Nu ar mai fi credibil de la început. Chiar dacă domnul Ciolacu
crede sincer în acest principiu, e greu de înțeles de ce simte nevoia să-l tot
repete în campanie, deși poate avea un efect demobilizator. Doar dacă vrei să
îi îndemni pe ai tăi să se gândească nu doar pe cine doresc președinte,
pe Marcel Ciolacu desigur, ci și care ar fi premierul non-PSD ideal pentru ei
în următorii ani. Prima întrebare este cu cine ar putea face coaliție PSD.
Răspunsul e destul de clar: cu PNL. Cu suverniștii nu se poate, dacă PSD vrea
să mai scoată capul în lume, și Marcel Ciolacu a infirmat deja posibilitatea.
Cu USR nu are cum să funcționeze. Iar UDMR e puțin probabil să fie suficient.
Deci altă cale în afară de PNL nu prea există. Cu siguranță Nicolae Ciucă e
premierul non-PSD ideal. Guvernarea președintelui liberal a fost chiar mai
profitabilă pentru PSD decât actuala guvernare, pentru că banii erau la fel de
mulți, însă nu decontau politic erodarea decât în mică măsură. În egală
măsură, Nicolae Ciucă este și rivalul cel mai accesibil pentru Marcel
Ciolacu în finala prezidențială. O finală care ar fi pe cât de plicticoasă, pe
atât de confortabilă. Unul ar deveni președinte, celălalt ar fi premier,
niciunul nu s-ar considera învins, iar scorul majorității ar fi potențat de
bonusul electoral al celor două partide care și-au trimis candidații în finală.
Dacă Nicolae Ciucă ia un scor foarte prost și nu intră în finală, în mod cert
va fi înlăturat de la șefia PNL, iar un Marcel Ciolacu victorios ar fi obligat
ori să-și ia înapoi cuvântul despre partajarea puterii, ori să numească
cine știe ce liberal care chiar ar complica foarte tare viața pesediștilor.
Deci, dacă îl iau în serios pe domnul Ciolacu, pesediștii sunt implicit
îndemnați să tragă și pentru Nicolae Ciucă, cel mai bun premier pentru ei, dacă
Marcel Ciolacu câștigă prezidențialele, dar și cel mai bun președinte pentru
ei, dacă Marcel Ciolacu pierde alegerile. Dar blatul ar putea fi chiar mai
extins și ne vom lămuri despre acest lucru foarte curând.
Testul marelui
blat: Liderii celor două grupuri parlamentare
liberale au depus un proiect de lege, cu solicitarea
procedurii de urgență, care i-ar permite lui Klaus Johannis să candideze
independent pe lista electorală PNL pentru Senat. Modelul Ion Iliescu. Doar că
nicio modificare legislativă nu poate fi făcută de PNL singur. De ce ar fi de
acord PSD cu așa ceva? Explicația poate fi una singură, în aceeași linie cu acordul
pentru comasarea alegerilor și listele comune din 9 iunie - blat în numele
stabilității. Dacă PSD va fi de acord, este clar că PNL și PSD au bătut palma
pentru marea împărțire a funcțiilor în decembrie: președintele
și premierul să meargă în tandemul Nicu și Marcel în ce ordine o fi să fie, iar
Klaus Johannis să devina președintele Senatului și președintele PNL, la pândă
pentru o dregătorie externă pentru care să fie propus. S-ar termina astfel și
cu revoluția de preluare a partidului pe care o pregătesc post-alegeri
liberalii care au scos capul prin Crin Antonescu. Cheia este ca Nicolae Ciucă
să ajungă cumva în turul al doilea, o misiune pentru care nu numai PSD pare a
munci din greu, dar ajută substanțial și candidații cu șanse mai mari să ajungă
acolo, Elena Lasconi și Mircea Geoană, intrați într-o competiție amețitoare a
gafelor de proporții.
5. Drepturile
cetățeanului Johannis:
Constituția
nu-i interzice lui Klaus Johannis să candideze pentru Senat sau pentru Camera
Deputaților. Cu excepția lui Emil Constantinescu, toți foștii președinți s-au
întors în Parlament după ce au fost la Cotroceni. PNL se chinuie să-l convingă
pe Marcel Ciolacu să dea o ordonanță de urgență pentru a schimba Legea alegerii
Senatului și Camerei Deputaților sau măcar să schimbe legea în regim de
urgență, astfel încât șeful statului să poată candida la Senat. În România, la
terminarea mandatelor constituționale, președinții nu prea vor să părăsească
scena. Ion Iliescu, primul președinte postdecembrist, chiar s-a grăbit să spună
că „va ieși din politică doar cu picioarele înainte”. La fel ca Johannis,
Iliescu băga mâna în foc pentru partidul lui, credea că oamenii de acolo vor
vrea să fie mentorați, trași de urechi, dirijați. Că vor avea nevoie de el și
îl vor păstra printre ei ca pe o relicvă vie. Pentru Iliescu a fost făcută
Legea alegerii parlamentarilor în așa fel încât să poată candida la Senat în
timp ce era președinte: independent pe listele partidului său. Guvernele lui
Iliescu aveau însă mereu majorități în care oamenii președintelui obțineau pe
loc tot ceea ce voia șeful. Existau discuții și acuzații în Opoziție, dar fără
niciun efect. Constituția României a fost construită pe o ipoteză falsă sau pe
o formulă ipocrită unanim acceptată, pornind de la ideea că un lider de partid,
odată ales în fotoliul de președinte, poate deveni brusc independent. Niciunul
dintre cei patru președinți care s-au perindat pe la Cotroceni în ultimii
aproape 35 de ani nu a fost independent. Nu doar că au jucat pentru partidele
lor, dar au intervenit activ, autoritar și adesea dezastruos în interiorul
acestora. Poate că următorul parlament ar trebui să gândească o reformă
constituțională reală, care să definească regimul prezidențial sau parlamentar
al țării, să elimine ipocrizia președintelui independent și să pună la punct și
celelalte reforme atât de necesare, începând cu cea administrativă. Legea
privind alegerea Senatului şi Camerei Deputaţilor a fost modificată în așa fel
încât președintele să nu mai poată candida independent pe listele unui partid
în 2015. A fost promulgată de Klaus Johannis (sic!), care nu și-a calculat bine
viitorul. Potrivit Constituției însă, oricine poate alege și poate fi ales,
dacă nu există o interdicție dată de justiție. Klaus Johannis poate deci
candida la Senat sau la Camera Deputaților ca independent, ceea ce e foarte
inconfortabil, dar nu imposibil pentru cineva cu notorietatea președintelui. Pe
de altă parte, dintr-o anumită perspectivă, poate părea pedepsit pe nedrept.
Social-democrații îi vor ajuta probabil pe liberali să schimbe legea în
favoarea lui Johannis, cu gândul că, în acest fel, PNL va mai scădea câteva
procente. Schimbarea putea fi făcută la începutul acestui an sau în 2023, dar
Klaus Johannis se aștepta atunci să primească o funcție în fruntea Comsiei
Europene sau la NATO, așa că nu s-a grăbit să-și asigure finalul de mandat.
Poate încă mai speră într-un premiu de consolare la vârful vreunei instituții
internaționale care să-l ajute să se retragă onorabil. Între timp, face tot ce
poate să-și asigure un fotoliu de senator, în trista tradiție autohtonă, în
care cei care au ocupat cea mai înaltă funcție în stat nu știu să fie eleganți
și să plece natural. Sunt seduși de puterea pe care o au, de felul în care pot
trăi, de privilegii și de anturajul care se gudură la picioarele lor. Klaus
Johannis are deja asigurate privilegiile de care se bucură toți foștii
președinți, cu excepția lui Traian Băsescu. Johannis are însă nevoie de
funcții, ar vrea să continue să joace partidul pe degete, să revină în fruntea
PNL, să facă jocuri, să-i servească pe unii și să-i amendeze pe alții. Actualul
președinte nu are niciun proiect de terminat, nu are nicio idee de pus în
practică, vrea puterea pentru el însuși, pentru satisfacțiile care i le oferă,
pentru a putea să-i privească mai departe pe ceilalți de sus. Cetățeanul Klaus
Werner Johannis are dreptul să rămână în politică, să fie ales în Parlament,
fără obligația de a face mare lucru. Are dreptul, după 10 ani în care a fost un
președinte neimplicat, să fie în următorii patru ani un senator la fel de
neimplicat. După 10 ani în care a dat ordine în partid unora care nu știau cum
să le aplice, să fie el cel care decide totul. În fond, cetățeanul Klaus Werner
Johannis are dreptul să distrugă PNL, dacă partidul îi dă voie. Sau poate să
demonstreze că poate fi un politician exemplar care lucrează zi-lumină și poate
trăi fără călătorii oficiale scumpe făcute cu aeronave de lux.
23. DNA - DIN NOU
INSTRUMENT POLITIC?
În
România postcomunistă, DNA (Direcția Națională Anticorupție) a devenit sinonimă
cu lupta împotriva corupției, fiind văzută de unii ca un bastion al justiției,
iar de alții ca un instrument politic. Aparentele coincidențe dintre reținerea
unor politicieni și momentele cheie pre-electorale ridică întrebări pertinente
despre imparțialitatea și obiectivitatea acestei instituții, criticii sugerând
că există un calendar neoficial care dictează timingul anchetelor, servind
interese politice mai degrabă decât justiția. Lupta împotriva corupției în
România cunoaște momente de intensă dezbatere politică, în care Direcția
Națională Anticorupție (DNA) este adesea plasată în centrul atenției. Rolul
său, acela de a combate infracțiunile de corupție la nivel înalt, nu este doar
o provocare juridică, ci și o sursă constantă de dispută politică și socială.
Mulți se întreabă dacă DNA acționează strict pe criterii juridice sau dacă este
manipulat ca un instrument politic pentru a modela peisajul electoral, cazuri
precum cel al lui Decebal Traian Remeș, asociat cu faimosul „caltaboș”, sau
recentul caz al chirurgului Nelu Tătaru, în care acuzațiile de mită se
concretizează sub forma unor „ouă”, fiind exemple în acest sens, care pun în
lumină întrebări esențiale legate de timingul și selecția acțiunilor DNA.
Întrebarea centrală este de ce astfel de cazuri ies la rampă tocmai înainte de
momente cheie, cum ar fi alegerile? Există, într-adevăr, o agendă ascunsă care
folosește anchetele anti-corupție ca pârghie pentru a îndepărta anumiți
candidați politic inapți sau incomozi? Impactul acestor acțiuni asupra
sistemului politic din România este profund. Politicienii trăiesc cu teama
constantă a unei posibile anchete, iar acest climat de incertitudine poate
servi ca metodă de control și disciplinare, iar în acest context, DNA devine
mai mult decât o instituție juridică, devine un actor politic de facto, având
capacitatea de a influența candidaturile și, mai ales, agenda electorală prin
sincronizarea strategică a anchetelor sale. Începerea unor anchete sau chemarea
la declarații a unor figuri proeminente exact în preajma campaniilor electorale
alimentează teoria că dosarele sunt folosite tactic, aspect care ridică
suspiciuni cu privire la lipsa de imparțialitate a investigațiilor. De ce un caz
public devine urgent doar în anumite momente și nu este gestionat constant și
prompt, indiferent de calendarul politic? Aceasta este o discrepanță care
tensionează sentimentul public și trezește întrebări referitoare la cine și de
ce decide ordinea priorităților în DNA. Pe măsură ce România privește spre
viitor, este fundamental să se creeze un mediu în care justiția să fie
percepută ca fiind echitabilă și imparțială, ceea ce presupune o reevaluare a
practicilor actuale și o discuție națională despre rolul pe care instituțiile
de aplicare a legii trebuie să îl aibă în contextul democratic. Momentul
constituie o oportunitate de reflecție pentru întreaga societate, este o șansă
de a redefini raportul dintre puterea politică și justiție în favoarea transparenței
și a echității. Într-o societate în care corupția mică și mare pătrunde în
multe aspecte ale vieții de zi cu zi, criteriile după care DNA decide să
acționeze devin o enigmă. În cazul chirurgilor, despre care se știe că sunt
supuși frecvent mitei în cadrul unui sistem de sănătate deficitar, selecția
celor investigați ar trebui să fie transparentă. Cu toate acestea, lipsa de
claritate privind modul de alegere al cazurilor ridică întrebarea dacă nu cumva
există o formă de „loterie a destinului judiciar”, în care anumite nume sunt
„scoase din joben” mai degrabă decât alese pe baza unor probe irefutabile.
Analiza tuturor marilor dosare apărute de-a lungul timpului în preajma
alegerilor electorale din România, dar și a celor mai recente ridică întrebări
importante: De ce acum și nu altădată? Este o întrebare pe care mulți și-o
adresează atunci când o persoană deja cunoscută publicului pentru presupuse
fapte de corupție ajunge în atenția autorităților abia într-un moment politic
crucial. Oare ar putea fi o coincidență, rezultatul unui proces juridic lent
sau, după cum sugerează criticii, o strategie de a influența scenariul
politic ? Care sunt criteriile ridicării pentru declarații sau arest?
Alegerea momentului și a persoanelor vizate poate părea arbitrară din exterior
și, teoretic, cazurile ar trebui să fie selecționate pe baza probelor concrete
și a gravității faptelor. Totuși, percepția publică este afectată de acțiuni
vizibile doar ocazional și uneori selectiv tocmai în momente cheie. Se
normalizează practicile greșite și selectivitatea? Într-o cultură în care mita
sau plățile informale sunt larg răspândite, se pune problema modului în care
sunt alese cazurile care ajung să fie investigate, căci dacă anumiți medici sau
politicieni sunt cunoscuți pentru astfel de practici, dar doar unii sunt
vizați, apar suspiciuni cu privire la motivațiile din spatele selecției.
Percepția că DNA ar putea acționa ca un instrument politic subminează atât
încredea în această instituție, cât și în întregul sistem de justiție, iar dacă
cetățenii încep să creadă că justiția este parțială și influențată, întreaga
luptă împotriva corupției devine umbrită de dubii și va genera un efect de
demotivare asupra cetățenilor care, observând un sistem părtinitor, pot deveni
mai puțin dispuși să denunțe acte de corupție. Este clar că DNA joacă un rol
crucial în întreținerea integrității politice și sociale. Totuși, pentru a
continua să fie efectiv și credibil, trebuie să-și clarifice poziția și
metodele, eliminând orice urmă de politizare, pentru că numai prin respectarea
fermă a normelor legale și a unor principii etice solide, susținute de
transparență și profesionalism, poate consolida lupta corectă împotriva
corupției în România și restabili un climat de încredere în rândul cetățenilor
săi. DNA, ca instituție-cheie în lupta împotriva corupției, trebuie să-și
mențină integritatea și să fie percepută ca un bastion al echității și
legalității, iar susținerea publicului, fundamentală pentru succesul său, va fi
asigurată doar prin menținerea imparțialității, comunicării transparente și a
reformelor care să asigure un cadru operațional corect și independent. În
esență, provocarea majoră pentru DNA rămâne echilibrarea presiunilor politice
cu datoria sa de a servi justiția cu integritate. Pentru a-și păstra
credibilitatea și a-și îndeplini misiunea în mod just, DNA trebuie să urmeze
principiul invocat de Montesquieu: „Justiția trebuie să fie oarbă, altfel nu e
justiție”. Într-o democrație autentică, instituțiile judiciare nu pot fi
percepute ca pioni în jocurile politice, pentru că orice percepție de
parțialitate sau interferență politică riscă să submineze încrederea publicului
nu doar în DNA, ci în întregul sistem de justiție din România. Acțiunile
instituției trebuie să fie lipsite de ambiguități și orchestrate în spiritul
transparenței, pentru a preveni suspiciunile că deciziile sale sunt dictate de
agende politice ascunse. Succesul luptei anticorupție depinde de capacitatea
DNA de a se ridica deasupra tuturor influențelor externe și de a-și demonstra
neutralitatea, căci atunci când cetățenii vor percepe DNA ca fiind o instituție
cu adevărat imparțială, susținută de integritate și profesionalism, va exista o
șansă reală ca România să se îndrepte către o societate în care legea domnește
deasupra oricărei forme de manipulare politică. Acesta este singurul drum către
o justiție funcțională și o democrație solidă.
24. POLITICA DE PE LA NOI ȘI DE PE
LA … AMERICANI:
1. Moștenirea lui
Johannis:
Trăim,
poate, cea mai stranie campanie electorală din istoria recentă a României: una
fără sonor. Nu avem decât imagini - pe panouri sau la televiziuni - statice sau
în mișcare, surâsuri înghețate și fețe înfrumusețate cu Photoshop-ul.
„Diversitatea” ține de fondul de culoare al acestor imagini: (inevitabil) roșu,
galben și albastru. Singurul „mesaj” pe care-l „transmit” candidații e unul pe
cât de generos, pe-atât de neangajant: „Românii merită mai mult!”. Mai mult
merită și haitienii, și americanii, și oricine. În rest, „știri pe surse”
despre „jocurile din culise”, despre „făcătorii” de președinți și de
parlamentari. Pusă - cel puțin din pandemie - pe teorii ale conspirației, lumea
crede în ele sau, în orice caz, crede mai mult decât în fețele zâmbitoare de pe
drumuri și din parcări. Senzația nu e aceea că jocul e măsluit, ci - mai curând
- că nu e niciun joc, cel puțin pentru enorma masă a votanților; că tot ce e de
jucat se joacă în spatele ușilor închise, într-o lume de câteva mii de persoane
(la scară națională), din care câteva sute vor alcătui parlamentul și restul
celelalte instituții. Iar acolo sus se ajunge pe bază de rudenie (inclusiv
nășii), de fidelitate (probată, nu doar jurată), de peșcheș (la licitație) și
de vulnerabilități (care, în fapt, sunt garanții de siguranță). Cum s-a ajuns
ca într-o generație - căci exact atâta ne desparte de Revoluție - politica, în
care atunci cu toții vedeam spațiul de rezonanță al vocii poporului, să devină
afacerea privată a câtorva oameni și a celor câteva mii de clienți (în sens
roman) ai lor? Cum am transformat democrația (așa imperfectă cum era ea) în
acest bizar amestec de oligarhie și caudillism? Probabil, primul pas l-a
constituit personalizarea puterii. Peste tot, politica se focalizează pe câteva
persoane publice: președintele, prim-ministrul, un ministru sau un alt personaj
(din armată, din administrația publică - eventual, primarul Capitalei) mai
vocal. Atunci când ajung să se certe (ceea ce se întâmplă mai mereu), ceea ce
se vede e o confruntare de orgolii, de interese și un soi de luptă pentru
centralizarea puterii, la care publicul se uită ca la un meci. Lumea nu mai
ține cont de ideologii, de programe sau de lucrurile făcute (ori nefăcute);
totul se rezumă la un soi de război al pasiunilor, la care spectatorii
participă și ei pasional. Conflictul dintre Traian Băsescu și Călin
Popescu-Tăriceanu sau cel dintre același președinte și Crin Antonescu, ori cel
dintre Klaus Johannis și Liviu Dragnea face parte din această categorie. Aici e
vorba, pur și simplu, de simpatii și de antipatii și mult mai puțin de o
judecată asupra a ceea ce oamenii au propus și au realizat. Faptele - atâtea
câte au fost - au sfârșit prin a fi ignorate, iar dorințele s-au focalizat pe
fețele aprige ale luptătorilor. Al doilea pas îl constituie căderea în
irelevanță a ideologiilor politice. La noi ele n-au fost niciodată prea bine
articulate. În ciuda formulărilor doctrinare încercate de câțiva (pe atunci)
tineri în anii ’90 și de variile institute întreținute la un moment dat de
partide, la noi oamenii politici au venit - exceptând supraviețuitorii
interbelicului - din același mediu și, în linii mari, au avut cam același
profil. Nu diferențele doctrinare îi deosebeau pe Traian Băsescu și pe Călin
Popescu-Tăriceanu. Apoi am avut, în proporții de masă, fenomenul traseismului
politic. El era dovada faptului că ideologia - nici înțeleasă, nici asimilată -
e cantitate neglijabilă și tot ceea ce contează e funcția cu beneficiile ce
decurg din ea. Un personaj ca Teodor Meleșcanu e paradigmatic pentru acest mod
de-a face politică: când la stânga, când la dreapta, când înainte, pe val, când
înapoi, la stânga. Destul de repede, aceste mișcări au devenit atât de haotice,
încât cei care le făceau au preferat apelativul „de centru”: adică de oricare
parte, în funcție de interesul de moment. Doctrina - adică deopotrivă
obiectivele, mijloacele și individualitatea grupului - n-a mai contat
deloc. Tocmai de aceea, am asistat la o mulțime de alianțe „împotriva
firii”: stânga cu dreapta, conservatori cu revoluționari, atei cu credincioși
etc.. În fapt, singurul lucru care unea, circumstanțial, diverse grupuri de
oameni era tentativa lor de a-și perpetua durata păstrării puterii politice și,
prin intermediul acesteia, controlul asupra resurselor țării. Încet-încet,
deosebirile s-au estompat cu desăvârșire, doctrinele lăsând loc tribalismului:
oamenii s-au agregat în jurul unui șef capabil să le garanteze o (relativă)
impunitate pentru orice ar face oricare dintre ei în „exercițiul funcțiunii”.
Dar acest fapt a dus, în realitate, la segregarea „clasei politice” de societate.
Cea dintâi a ajuns să se reprezinte doar pe sine: un soi de nomenklatură de
drept propriu, care „are drepturi speciale” ce decurg din simplul fapt că e la
putere. Și, pe măsură ce rămâne la putere, se înconjoară cu alte și alte ziduri
de „drepturi speciale”, menite a o izola și mai mult în superbia oligarhică.
Societatea, la rândul ei, a încetat să se mai simtă reprezentată de această
„nouă clasă” și s-a descompus - ajutată de media online - într-o infinitate de
individualități și de opinii subiective. Incapacitatea cetățeanului de-a
înțelege logica unei vieți care nu mai e publică, ci a sfârșit ca o suită de
„înțelegeri” pe culoarele „palatelor” închise omului de rând, a amplificat
percepția că instituțiile nu mai lucrează la vedere. Celebrele tentative ale
lui Liviu Dragnea de a promulga Ordonanța 13 (menită a-l exonera de pedeapsa
care-l aștepta în calitatea lui de condamnat cu suspendare) au avut exact acest
efect: oamenii au putut să vadă cum statul (care, ca mecanism instituțional, ar
trebui să fie neutru) a ajuns un instrument de luptă și un vehicul de influență
a unor persoane particulare cocoțate în fruntea țării. Toată teoria pe care-o
deversau universitățile în capul studenților (de drept, studii politice sau
administrație publică) a devenit - dintr-odată - caducă. Regulile vieții
publice s-au redus la războiul unui trib cu alte triburi pentru deținerea
controlului resurselor, care ar fi trebuit să aparțină statului, care - la
rândul lui - se cuvenea să reprezinte cetățenii. Firește că, în logica
manualelor (traduse de cine știe unde), noi ne iluzionăm crezând că
instituțiile sunt mecanisme neutre și raționale care funcționează în vederea
atingerii unor obiective fixate de societate prin decidenții aleși. În fapt,
ele sunt mai curând organisme vii, care luptă pentru supraviețuire și pentru
extinderea arealului de influență. Așa se face că, pe parcursul luptelor
pentru putere (ale lui Traian Băsescu cu Victor Ponta, apoi ale acestuia și,
ulterior, ale lui Liviu Dragnea cu Klaus Johannis), varii instituții și-au
abandonat neutralitatea și au intrat în joc, în favoarea unuia sau a altuia
dintre combatanți. La rândul lor, aceștia au înțeles că aceste organisme sunt
asemenea Gărzii Pretoriene la Roma: pentru a-i susține, trebuie „fidelizate”.
Ca atare, tot ceea ce semăna cu o instituție - Armata, Biserica, Serviciile
Secrete, magistrații, varii asociații profesionale - a devenit „câmp tactic” al
luptei pentru putere și s-a oferit, cu generozitate, la mezat. În felul acesta,
s-a creat un „al doilea cerc”, în care s-au democratizat „drepturile
speciale”. În 2019, când au loc alegerile prezidențiale, niciunul dintre
candidați - Klaus Johannis și Viorica Dăncilă - nu avea nimic de spus (și, de
altminteri, le-ar fi fost greu să spună ceva). Așa că au inaugurat un nou tip
de campanie electorală: fără discursuri, fără dezbateri, fără nicio incidență
publică. A câștigat Johannis și, asemenea unui roi fainéant, a moștenit tot
sistemul de vasalități pe care-l creaseră șapte ani de luptă pentru putere.
Unul după altul, reprezentanții „instituțiilor” (în fapt, șefii de trib ai
oamenilor din subordinea lor) și-au depus omagiul și au primit garanția că nu
li se va-ntâmpla nimic. Probabil, cu sprijinul lor și-a ruinat - cu repetiție -
partidul care l-a propus la președinție (și - din aceeași mișcare - „aliații”
USR), ca să nu existe nicio contrapondere a puterii sale. Și, apoi, contractul
a fost respectat: oamenii „instituțiilor” au făcut literalmente ce au vrut în
acești ultimi cinci ani (ne vor trebui decenii ca să aflăm ce), iar „întâiul om
din stat” s-a plimbat în toată lumea și s-a închis în tăcerea lui opacă, fără
să-l deranjeze cineva. „Rotativa” i-a adus (cam în același fel) în mână lui
Marcel Ciolacu pârghiile de control care alunecă - încet-încet - dinspre Cotroceni
spre Victoria, spre a se-ntoarce din nou la Cotroceni. Presa „de casă”
(cumpărată în pandemie și finanțată constant mai apoi), „instituțiile” tribale
(care au nevoie de un nou garant al impunității), până și pe Nicolae Ciucă
(omul lui „să trăiț’!”), care - la ordin - și-ar înscrie tot activul de partid
în PSD. Pentru ostaș - săracul -, nu există coșmar mai mare decât să nu aibă
deasupra lui pe cineva care „să‑l cheme la raport”. Aici ne aflăm astăzi:
Marcel Ciolacu centralizează - „pas cu pas” - în tăcere, întreaga putere. Mă
tem că e ca Johannis în 2019: fără contracandidat real. Și a învățat lecția: cu
cât mai puțină apariție, cu cât mai puține discursuri și fără dezbateri, calea
ce duce sus e mai lină. În fond, ce să (mai) spună? Onest vorbind - la fel ca-n
anii ’80 - toată lumea știe despre ce e vorba în lumea politică românească de
azi: „interesul public” a devenit - mai modest - interes personal. Al
câtorva. Dacă va fi deștept, Ciolacu îl va numi fie pe Johannis, fie pe
Ciucă prim-ministru, cu clasicul speech despre „nevoia unității”, acum, când e
plin de crize în regiune. În maximum doi ani, nu va mai exista, astfel, niciun
Partid Național Liberal. Eventual, vom avea, cum teoretiza Dan Voiculescu,
Uniunea Social-Liberală. Sau, cum spunea Ion Iliescu, „economia socială de
piață”. Care, în fapt, e un eufemism pentru feudalism. Asta e „moștenirea” lui
Klaus Johannis!
Decontul: Ceea ce pățește acum Klaus Johannis, în mare pericol să
piardă și ultima pohtă ce-a pohtit, ar trebui să rămână o lecție esențială nu
numai pentru oricare viitor președinte, ci și pentru oricare înalt demnitar de
acum înainte: nimeni nu poate să își bată joc la infinit și fără
consecințe de un popor. După ce s-a văzut cu sacii celui de-al doilea mandat în
căruță, Klaus Johannis a dat la o parte orice urmă de scrupule și orice
aparență de respect pentru electorat, principiile democratice și transparență.
În primul mandat, de bine de rău, a acordat câteva interviuri la Realitatea TV
și la TVR, în al doilea mandat nu a acceptat decât câteva conferințe de presă,
cu regim ca militar pentru jurnaliștii care nu aveau dreptul decât la o singură
întrebare, fără posibilitatea de a insista asupra răspunsului. Apoi, a renunțat
și la ele. În primul mandat, cheltuielile președintelui erau transparente
și la un nivel rezonabil, deplasările aveau o anumită justificare de
interes public, iar prezența domniei sale în spațiul public era, fără a
excela, acceptabilă. În al doilea, a început destrăbălarea pe bani
publici, secretizată, au
început călătoriile în interes strict turistic, în cele mai exotice destinații și președintele s-a retras aproape complet din contactele cu
societatea, reduse la simple formalisme. Tot în al doilea mandat a început să
se comporte discreționar, felul în care a impus președinți ai PNL și a
emasculat partidul până la postura de marionetă este emblematic. Una peste
alta, fără a fi un președinte excepțional, în primul mandat a fost un
președinte în limite decente. În al doilea mandat, domnul Johannis a revărsat
asupra poporului întregul său dispreț și întreaga sa aroganță, reprimate, se
pare, în primii 5 ani sub presiunea următorului test electoral. A crezut
pesemne că nu mai are ce să pățească din punct de vedere politic, că nu mai are
a se teme de vreun decont. Ei bine, aroganța extremă a acestei credințe nu
a încetat să se răzbune în acest ultim an de mandat care trebuia să îi aducă
siguranța unei viitoare dregătorii cu protocol gras. Să nu ne imaginăm că ratarea
tuturor funcțiilor externe este complet fără legătură cu conduita președintelui
despre care vorbeam mai sus. Ambasadele au obligația de a informa propriile
capitale în privința scandalurilor interne și în mod cert conduita lui Klaus
Johannis, felul în care și-a tratat poporul nu au rămas secrete. Lui Klaus
Johannis i s-a reproșat chiar public, în presa externă, lipsa totală de
comunicare din mandat, ceea ce, desigur, îl face inadecvat unei poziții înalte
care are în fișa postului comunicarea. Cu siguranță a fost notat și gustul
pentru lux extrem pe bani publici, și lipsa de transparență în cheltuirea lor.
Nimeni nu are nevoie de un asemenea potențial de scandal. Rămăsese cu speranța
unei funcții interne, un prăpădit, în raport cu speranțele anterioare, de
mandat de senator, și a mutării în palatul pe care și-l pregătise, cu un decont
fabulos, în bulevardul Aviatorilor. Nu am nicio îndoială că lucrurile erau
aranjate și cu Nicolae Ciucă, și cu Marcel Ciolacu, cei doi submisivi lideri ai
coaliției. Ce a stricat planul? Furia poporului umilit, sfidat, scuipat între
ochi vreme de 5 ani neîncetat. Planurile au căzut pe rând în fața cifrelor din
sondaje care arătau un cost electoral imens pentru PSD și PNL fără o
desprindere neechivocă de Klaus Johannis. Marcel Ciolacu a schimbat primul
macazul, începând cu abandonarea legii dedicate, până la
desecretizarea decontului pentru palat. O vreme PNL a încercat să dea din
colț în colț, să se fofileze până când cifrele din sondaje au devenit extrem de
alarmante. Fără desprinderea de Klaus Johannis, dezastrul electoral devenise
iminent. Mai întâi, Nicolae Ciucă a încercat să-și construiască un profil
diferit, însă momentul decisiv a fost, la Antena 3, când „bufonul regelui” a
fost trimis să rostească vorbele despărțirii. Mircea Dinescu, din postura de
susținător al lui Nicolae Ciucă, cu Robert Sighiartău de-a dreapta și în fața
unei săli în care un sfert erau liberali, l-a numit pe Klaus Johannis „piaza
rea a României” și „dulap săsesc fără sertarele în care să poți găsi bijuterii
sau scrisori vechi”. Simbolică este și ploconirea lui Nicolae Ciucă la
picioarele lui Ilie Bolojan, liberalul cu cea mai solidă statură politică,
ignorat ani de zile și ținut cât mai departe de București, pentru că domnul
Johannis nu-l putea înghiți. Klaus Johannis a rămas singur și nefrecventabil ca
un cadavru politic care infectează electoral orice atingere. A pierdut mai tot
din ceea ce-și dorea din 2025, posibil să piardă chiar tot, adică și palatul,
iar moștenirea pe care o va lăsa va fi lecția negativă, modelul neprezidențial
de nerepetat, standardul toxic.
2. Cum a câștigat
Trump? Teme de meditație:
Victoria lui Donald Trump nu este despre mai știu eu ce conspirații.
Este prea categorică pentru așa ceva. Victoria lui Donald Trump este despre ceea ce strategul lui Bill Clinton definea
precis ca bulevard al, pe atunci, candidatului democrat către Casa Albă: „It’s
the economy, stupid!”
Ce s-a întâmplat? „It was the economy,
stupid”… Dar nu chiar: America profundă care a votat
masiv pentru Trump nu este preocupată de politica externă, este prea
conservatoare pentru a pune pe primul plan chestiunea dreptului la avort, nu
este oripilată, ba dimpotrivă în unele cazuri, aș spune, de excesele de toate
felurile ale republicanului, de grobianismul lui. America profundă este
preocupată de faptul că galonul de lapte aproape și-a dublat prețul în ultimii
ani, după cum îl auzeam spunând la Europa FM pe un român cetățean american
într-o discuție cu Cătălin Striblea. Americanul de rând este traumatizat de
inflație, a simțit o scădere substanțială a nivelului de trai, este speriat de
viitor și exasperat de valul migraționist care îi creează tot felul de probleme
în existența lui de zi cu zi, de la infracționalitate, la distorsiuni pe piața
muncii. Cam despre asta a fost vorba în linii mari în alegerile americane.
Sigur, la o analiză atentă, se poate spune că economia are o inerție, deci
administrația Biden a decontat și greșeli ale administrației Trump, iar
ultimele luni foarte bune pentru economia americană vor fi capitalizate de
Trump. Kamala Harris a fost parte la cel mai înalt nivel din administrația
Biden, nu avea cum să nu preia o parte din decont, și totuși campania ei a fost
mai degrabă negativă. Dar declinul a început cu adevărat atunci când și-a
prezentat programul economic, care mai degrabă a speriat decât să dea speranță.
Dar noi? Ce
votăm? România este și ea în fața unor alegeri
importante și preocupările economice nu sunt diferite. Lumea are cam aceleași
spaime începând cu prețurile. Și, totuși, despre economie se discută și puțin,
și degeaba, și mai degrabă neserios. În SUA este extrem de relevant a-i întreba
pe candidați despre planurile lor economice și fiscale. Despre asta e campania.
Pentru că președintele devine șeful guvernului, deci câștigătorul capătă
pârghiile directe să le pună în practică. Când candidaţii la președinția SUA
spun că vor scădea taxele, precum Trump de exemplu, vorbesc despre ceea ce pot
ei face. În România, discuția despre aceste chestiuni este oarecum irelevantă
în contextul alegerilor prezidențiale, pentru că președintele României nu are
nicio pârghie directă în economie, la fel ca în educație, în sănătate. Poate conta
doar prin intermediul unui premier pe care îl desemnează, dar asupra căruia nu
mai are apoi nicio putere și prin intermediul unei majorități parlamentare care
depinde de alt vot și care îi poate fi parteneră sau ostilă. Despre economie ar
trebui să fie discuția campaniei parlamentare, care însă nici măcar nu există
cu adevărat. După cum nu avem o discuție serioasă despre variantele de
premieri. Și nici nu poate exista pentru că demnitarul cu cele mai mari puteri
executive, deci în privința intereselor imediate ale cetățeanului, nu e votat,
nu are nicio încărcare directă, nicio răspundere politică directă față de
electorat.
Nu cade cerul: În ceea ce privește viitorul, chiar și cei mai anti-Trump
ar trebui să fie conștienți că nu se va prăbuși cerul cum nu s-a prăbușit nici
la prima victorie. Inclusiv pentru că instituțiile sunt puternice. În
chestiunea Ucrainei, puțin probabil să oprească războiul în prima zi de mandat,
dar cu forța unei victorii electorale detașate și mult pragmatism este posibil
să obțină o înghețare, termenul folosit de viitorul vicepreședinte. Mai mult de
atât pe termen scurt puțin probabil să fie posibil. Nu cred că Trump își va
permite să facă din Putin un învingător, pentru că, nu-i așa?, America trebuie
să fie măreață și fără concurența unei Rusii victorioase. Iar el nu își poate
începe mandatul victorios cu o înfrângere simbolică. Va trata probabil NATO cu
pragmatism, dar cum nu a distrus alianța în primul mandat nu o va face nici
acum. În paranteză fie zis, poate înțelegem acum ce câștig este Mark Rutte, cu
relația sa foarte bună cu Trump, în fruntea NATO. Democrația a vorbit în SUA,
că ne place sau nu. Și, în loc de văicăreală, motivele pentru care Trump, așa
cum e, a revenit la Casa Albă ar fi o temă de meditație. Și el, la fel ca
partidele trumpiste europene, inclusiv caricaturalul nostru AUR, se alimentează
mai ales din erorile și dezamăgirile provocate de adversar.
Strategia păcii în Ucraina e cea care ar putea modela viitorul european.
Pentru România e cu atât mai important cum ar putea să se înțeleagă americanii
cu rușii în promisiunea făcută de Trump, fiindcă destinul țării e legat de
această proximitate a războiului. E greu de prevăzut, în acest moment, ce fel
de pace poate să facă Donald Trump în Ucraina. Tranzacţionalismul lui Donald
Trump va fi foarte periculos pentru Ucraina - este o primă avertizare a multor
analişti. Ce se va întâmpla cu Ucraina în următoarea perioadă? Personal cred că
nici Donald Trump nu ştie să răspundă, deocamdată, la această întrebare. În mod
sigur, în jurul lui vor fi generali, vor fi experţi în securitate, specialişti
în politică externă, oameni care ştiu cum se desfășoară un război, poate unii
dintre ei au şi participat ca experţi indirecţi la ceea ce se întâmplă astăzi
în Ucraina. E greu de prevăzut, în acest moment, ce fel de pace poate să facă
Donald Trump în Ucraina. Noi am avut o pace foarte tristă după conferinţa de la
Ialta, în 1945, când un preşedinte american, împreună cu un premier englez, la
aceeaşi masă cu Stalin, au fost de acord să împartă Europa în sfere de
influenţă, iar o parte din continent a rămas sub influenţa URSS. Mai rău de aşa
nu cred că se poate. Ialta venea într-un moment în care putem spune că statele
mici erau dominate de puterea marilor actori. Acum, însă, mesajul care vine din
Ucraina e că orice formă de pace cu acceptarea condiţiilor lui Putin e
echivalentă cu o capitulare, deci pe care o refuză categoric. Eu sunt de acord
cu acest mesaj, pentru că dreptul internaţional asta prevede: fiecare stat e
delimitat cu frontierele lui, stabilite în urma unor tratate internaţionale. În
acelaşi timp, un tratat de pace este un compromis între două părţi. Aşa
funcţionează. Ambele părţi vor ceda ceva. Noi nu ştim încă pe ce mizează Trump,
care e reţeta păcii lui, cum poate să-l determine pe Putin să negocieze cu
Zelenski, în aşa fel încât ambele state să fie mulţumite. Ceea ce mă tem e să
nu se repete un scenariu similar cu cel din 1938 - scenariul
Chamberlain: în urma conferinței de la München din 29 septembrie 1938,
Adolf Hitler, premierul britanic Neville Chamberlain, premierul Franţei Édouard
Daladier şi Benito Mussolini au semnat un acord care-i permitea liderului
nazist să anexeze regiunea Sudetă din Cehoslovacia. Acordul este apreciat ca
fiind o încercare eșuată de conciliere cu Germania nazistă. Toţi aliaţii lui
Putin aşteaptă ceva în acest aranjament. Nu e doar un aranjament între SUA şi
Rusia. Nu degeaba Iranul, China şi chiar Coreea de Nord au investit în Rusia şi
în acest război care a mutilat Ucraina. Ungaria de lângă noi a jucat cărţile pe
acest pariu. Ce primeşte Ungaria în schimb? Ce primesc toţi aceşti aliaţi
vocali, aceşti sateliţi din jurul Rusiei? Iată întrebări cu răspusuri dificil
de dat cum!
Uniunea Europeană
ar trebui să vorbească pe o singură voce - nu ştiu
ce se va întâmpla cu Ungaria, cu Slovacia sau cu Austria. Grupul acestor state
se măreşte, iar eu cred că alegerea lui Donald Trump le dă vânt în pânze
tuturor suveraniştilor, inclusiv la noi. Deci Europa e greu încercată, pentru
că există deja diviziuni interne, iar Trump a încercat şi în primul mandat să
mărească fisura dintre state. O Europă slabă îi convine mai mult, pentru că
poate negocia mai uşor. Este clar totuși, un fapt: UE cum o cunoșteam noi s-a
dus, nu era sustenabilă!
Care e frontiera
din Est a Ucrainei? Nicio soluţie de pace pentru
războiul din ţara vecină nu poate evita răspunsul la această întrebare. S-ar
putea ca, granița să cadă pur și simplu acolo unde contingențele războiului
determină o încetare a focului. Dar ar putea o astfel de frontieră să creeze o
pace durabilă și vecinătate sau doar să planteze, la fel ca multe frontiere
provizorii, semințele unui conflict viitor?”
Teama de Donald
Trump. Ar trebui să ne fie teamă? De ce? Păi, e
destul să ne gândim la avort și la iubirea lui pentru gazele de șist și
înțelegem de ce se teme lumea de el. Trump nu e un om bun. Din păcate, însă,
precedentele guverne americane au mers prost - dacă nu plecau din Afganistan
cum au plecat, rușii, nu intrau în Ucraina. Dar există o parte bună a lui Trump
- partea lui de om de afaceri. A negociat vaccinurile mult mai eficient decât
Ursula, deși nu prea credea în COVID 19. A avut informații mai bune și a
judecat bine. Deși e protecționist, a dat bani de cercetare celor de la
Moderna, care erau europeni, pe loc. E un dușman al luptei cu climatul, dar va
trebui să facă ceva, și lupta cu schimbarea de climă nu e nici ea un mare
succes acum. Când s-a închis totul sub pandemie emisiile au scăzut aproape
nesemnificativ, deci cei care cred că soluția e să distrugem economia globală
ca să câștigăm lupta cu emisiile sunt niște fudamentaliști! De fapt, ne trebuie
o altă soluție, probabil mai tehnologică. Americanii deja investesc să caute
una, și, mai degrabă niște climato-sceptici ca Trump și Musk pot găsi așa ceva,
pentru că ei nu cred în soluțiile actuale.
3. Joker-ul a
invins Sistemul:
… pentru că
între cele două rele au avut de ales americanii - între un Joker și un Sistem.
Să mă explic. Din motive care țin de Sistem și de noile media care s-au grăbit
să popularizeze (sic!) ideea egalității prost înțelese, marea majoritate s-a
declarat nemulțumită de un Sistem (vag definit ca „ăia”, nu „noi”) în cam toate
democrațiile liberale, nu doar în Statele Unite. Ne-am apropiat tot mai mult de
o democrație directă, una de care fondatorii Americii s-au temut ca de tămâie.
Sistemul și-a tăiat de bună voie craca de sub picioare, în vreme ce noile media
au profitat și profită din plin pentru a încuraja procesul. Or ceea ce se
întâmplă în America, avertiza Tocqueville încă de pe la 1835, se va întâmpla
eventual în toată lumea. America servește rolul buzduganului din basmele
românești, în care Zmeul cel Rău e, totuși, suficient de bun pentru a o anunța
pe Ileana Cosânzeana că vine acasă, dându-i astfel timp suficient lui
Făt-Frumos să se ascundă. Până e mirosit. Să pornim simplu, de la câteva fapte
lesne de trecut cu vederea în vâltoarea oricărei campanii electorale. Împotriva
cui a câștigat Donald Trump de fiecare dată? Când s-a mai întâmplat exact ce
s-a întâmplat și acum, când, în ciuda tuturor sondajelor și tuturor experților,
Trump a câștigat alegerile încă din prima noapte? În 2016, în fața lui Hillary
Clinton. Nu în fața unor femei, cum ați putea crede, și nici măcar împotriva
exceselor de corectitudine politică (un factor important, fără îndoială, dar nu
cel mai important), ci în fața unui produs al Sistemului - iar prin Sistem
înțeleg aici nu vreun conspirativ „stat paralel”, ci pur și simplu eternii
„grei” ai fiecărui partid. Atât Hillary cât și Kamala sunt produsul Sistemului
și parte integrantă din el. În ciuda diferențelor de competență și experiență,
atât una cât și cealaltă recită tot ceea ce „știu” ca vor alegătorii, deși e
limpede (1) că nu știu ce vrea cu adevărat majoritatea tăcută, nu minoritatea
vocală; și (2) că pot lua forma oricărui vas în care „sunt turnate”, ceea ce le
face evident „scriptate” și neconvingătoare. Indiferent de ceea ce se va
întâmpla de acum înainte în alegerile democratice din lumea întreagă, lecția e
scrisă pe perete cu litere de schioapă pentru cei ce nu se lasă orbiti de
ideologii: vor fi aleși oamenii „anti-Sistem” (sau cu această aparență).
Candidații „ne-scriptați”. E tentant să ne împiedicăm în detalii și explicații
savante, mai cu seamă în ziua de astăzi, ratând astfel pădurea din cauza
copacilor. O prăpastie din mai toate punctele de vedere îi desparte pe Donald
Trump și pe Barack Obama - mai puțin numitorul comun: ambii au câștigat
împotriva Sistemului! Șocant? Să ne uităm la fapte, dincolo de perdeaua de fum
a emoțiilor și convingerilor ideologice - de stânga sau de dreapta. Barack
Obama a izbutit să o învingă pe Hillary Clinton în alegerile primare, după o
bătălie strânsă în care învingătorul a fost declarat doar la Convenția
Națională - ultima cu adevărat competitivă de atunci până acum. Nu degeaba,
după anunțul retragerii lui Biden, el a fost și cel care a insistat pe o
Convenție „pe bune”, fiind și ultimul dintre „greii” partidului care și-au
declarat susținerea pentru Kamala, și doar în momentul în care a fost limpede
că primise „prin decret” binecuvântarea Sistemului. Dar și Donald Trump, când a
câștigat primele alegeri pentru nominalizare, tot cu Sistemul, de data aceasta
Republican, a avut de luptat - și a câștigat. Ce a urmat în Partidul Republican
a fost doar de așteptat. Și încă un „detaliu” din categoria „buturuga mică
răstoarnă carul mare”: Sistemul, indiferent de culoarea politică, e neadaptat
unei societăți în schimbare accelerată. Nu e doar cu un pas în spatele
schimbărilor. Le mai vede doar vag siluetele disparând la orizont. Pe scurt,
Sistemul trebuie să se decidă cât mai rapid: rămâne „dinosaur” sau se
transformă în „mamifer” înainte ca „meteoritul” să lovească? Se adaptează sau
piere? Din moment ce majoritatea vrea „anti-sistem” - iar procesul e, cum
spunea și Tocqueville acum aproape 200 de ani, de neoprit, singura opțiune
este, spunea tot el, să „îl educi”. Revenind la „buzduganul Americii”, lumea
poate vedea limpede alegerea. Vrei un „anti-Sistem” Trump sau un „anti-Sistem”
Obama? Un Joker care stimulează infantilismul și ideea că totul este posibil
„la un click distanță” sau un politician care, spre deosebire de Sistem, dar și
de Joker, nu se ferește să-ți spună ceea ce nu vrei să auzi, și chiar să-ți
spună ce-a spus Churchill când a fost numit prim-ministru la începutul celui de-al
Doilea Război Mondial - „Nu vă pot oferi decât sânge, trudă, lacrimi și
sudoare”? Iar britanicii l-au ascultat - și-au învins. Iar asta ne-a adus la
„pădurea tuturor pădurilor”, îngăduiți-mi fie expresia. La Muma Pădurilor, a
noilor media. Lumea virtuală a bulelor informaționale. Cum e posibil ca lumea
să-l creadă pe Trump când susține că va rezolva în 24 de ore războaiele, va
deporta milioane de imigranți ilegali în primul an de mandat, și-n general, că
va aduce peste noapte raiul pe pământ, fără niciun sacrificiu din partea
americanilor? Dar cum îl cred suporterii AUR pe George Simion când le promite
apartamente cu 30.000 de dolari și alte cele, „fără număr, fără număr”?
Păstrând proporțiile, e aceeași rețetă: imposibilul e posibil. Și cum de s-au îmbătat
singuri democrații în asemenea hal? Trăind în propria lor bulă informațională,
la fel de virtuală! O bulă virtuală care pare realitatea majorității tăcute,
dar e la ani-lumină distanță. În America nu s-au înfruntat Trump cu Harris.
S-au înfruntat două lumi virtuale. Două „raiuri” virtuale (cele promise de
fiecare tabără) și două „iaduri” la fel de virtuale (cele cu care „ceilalți”
amenință). Cum spunea McLuhan, pe la jumătatea secolului trecut, înaintea
apariției internetului (pe care l-a anticipat!): când transmiterea informației
se schimbă rapid (scrierea, tiparul, radioul, televiziunea), lumea încearcă
să-și regăsească nevoia de stabilitate fie prin întoarcerea la un trecut
paradisiac, fie la un viitor în care va curge lapte și miere. Alegeți! Până una-alta,
să nu uităm nici de „copaci”. Ce va face Trump în politica internă? Dar în cea
externă, care ne interesează mai mult ca români și europeni? Cum în lumea
virtuală nu există nuanțe, fiind ultimul mandat, bănuiesc că va pendula între
„la bal” („historical legacy”, fiind obsedat de glorie inclusiv post-mortem)
sau la „spital” („după mine, potopul”)? Când, cum și cât, bănuiesc că nici
măcar el nu știe. Să sperăm la ce-i mai bine, și să ne pregătim pentru ce-i mai
rău. Ca europeni.
25. POLITICA ROMÂNEASCĂ LA
SFÂRȘITUL EPOCII JOHANNIS:
1. Linia
frontului politic:
Decizia
CCR, deși venită după mult scandal și multe suspiciuni, era predictibilă chiar
dacă renumărarea nu a fost finalizată, pentru că scopul demersului era
temporizarea, nu anularea. Argumentele au fost expuse de președintele CCR, nu
le voi relua, nici măcar nu contează, aș puncta doar că isteria cu puciul, cu
lovitura de stat a ajutat numai și numai extremiștii. Dacă a fost o capcană de
radicalizare păguboasă, mulți au căzut în ea cu zgomot. Validarea turului întâi
fiind consumată, calendarul finalei poate merge mai departe. Mai departe spre
ce? Teoretic, aliniamentul finalei este europenism versus Rusia, apartenență
euroatlantică versus afiliere la Moscova. Dacă ar fi așa și practic, având în vedere
orientarea românilor încă majoritar covârșitor pro UE și proNATO, lucrurile ar
fi foarte clare și predictibile. Doar că, practic, situația e cu mult mai
complicată, din mai multe motive. Iar cel mai important este mutarea frontului
pe altă linie: progresism versus conservatorism. Călin Georgescu pleacă de
la 3.401.726 de voturi, ale sale și ale lui George Simion din turul I. Nu ar
trebui să mizăm pe o pierdere prea mare din partea celor dumiriți că ar fi
votat emitentul unor bazaconii care pun în discuție inclusiv un diagnostic
psihiatric. Scorul AUR-POT-SOS pe 1 decembrie este mai mic cu numai 4 procente
decât cel din 24 noiembrie, la prezență aproape similară, procente care pot fi
ale unor alegători din bazinul PSD și PNL care nu și-au votat candidații
partidelor proprii, dar au revenit la ele la parlamentare. Elena Lasconi pleacă
din 1.772.500 de voturi ale sale din primul tur, la care se pot adăuga o parte
din cele 416.000 de voturi ale maghiarilor, care au primit îndemn de la Kelemen
Hunor să nu voteze extremismul (mai e omul Rusiei sau am terminat și cu inepția
asta?). Asta nu înseamnă însă că unii dintre ei nu vor prefera să stea acasă,
având în vedere și declarațiile extrem de neinspirate ale doamnei Lasconi
despre declararea lui Viktor Orban persona non grata.
Dilema liberală: Ilie Bolojan a anunțat ferm, fără echivoc și fără
condiții, susținerea doamnei Lasconi imediat după turul I. Dar e o discuție
câți dintre liberali vor urma acest îndemn. Am văzut că liberalii nu și-au
susținut masiv nici măcar propriul candidat. Este posibil ca o parte dintre
liberali să se ducă spre Elena Lasconi, dar partidul are un nucleu conservator
foarte puternic, mai ales în Ardeal, unde există comunități liberale
neoprotestante puternice. Acest segment este bombardat cu propagandă insistentă
privind drepturile comunității LGBTQ, părinte 1-părinte 2, și concesiile pe
care Elena Lasconi ar fi dispusă să le facă. Iar doamna Lasconi, deși
conservatoare ea însăși, cu cruci mari la gât, deși ortodoxă practicantă, chiar
ostentativă aș zice, deși participantă la referendumul pentru familia
tradițională, nu a putut face declarații pe placul conservatorilor pentru că
pierdea electoratul propriu, progresist. Este o mare vulnerabilitate. În plus,
și la capitolul misoginism PNL are mari probleme. Să nu uităm că au rămas fără
listă la Camera Deputaților în diaspora pentru că nu au fost în stare să pună
pe ea o femeie.
Cheia e la PSD: Dar cel mai mare bazin electoral, care poate decide
viitorul președinte, este cel al PSD. Conducerea partidului nu a emis,
predictibil, un îndemn la vot și, chiar dacă l-ar fi făcut sau, absolut
improbabil, îl va face, puțin probabil ca el să fi contat/conteze decisiv. De
ce? Pentru bazinul PSD funcționează exact aceleași argumente ca pentru
alegătorii PNL. Bazinul PSD este conservator, tradiționalist, implicit misogin,
naționalist, împănat cu comunități ortodoxe radicale și neoprotestante, deci un
electorat care se duce natural spre Călin Georgescu la concurență cu Elena
Lasconi. La asta se adaugă ranchiuna pentru declarațiile useriștilor la adresa
pesediștilor, inclusiv în ultima săptămână, în contextul renumărării,
când USR și Elena Lasconi ar fi trebuit să se abțină de la atacarea celor de al
căror vot au nevoie. Tot acest raționament este confirmat de sondajul CURS de duminică, care îl arată pe Călin Georgescu cu un avantaj cert. Dacă
doamna Lasconi se angajează să desemneze un premier PSD, pe Marcel Ciolacu, de
fapt, ar putea motiva oarecum susținerea electoratului PSD pentru turul al
doilea, însă riscul este să se dezică implicit de tot ce a susținut până acum
și i-a adus voturi. Deja nu aș exclude o demobilizare provocată de iminența
guvernării dominată de PSD. Deci, realist, dna Lasconi ar putea miza cel mult
pe absenteismul electoratului PSD.
Cum rămâne cu
afirmațiile controversate Călin Georgescu și cu amenințarea Rusiei? Susținerea pentru el nu este una pe deplin rațională. Ea conține
misticism, conspiraționism, furie, frustrare, disperare, adică stări în
contradicție cu rațiunea și luciditatea. Sunt probabil mulți cei care după 24
noiembrie au descoperit în anturajul lor susținători șocanți ai lui Călin
Georgescu, care au putut constata că sunt impermeabili la argument și că orice
discuție despre inepțiile rostite de acesta este blocată cu teza manipulărilor
comise de presa mainstream ostilă. Ne place sau nu, domnul Georgescu este
reprezentativ pentru convingerile și mentalitățile unei mari părți dintre
români. Valul de teama extremismului a fost deja ridicat la turul I, așa se
explică scorul doamnei Lasconi mult peste partid, nu știu dacă mai are
consistent potențial de creștere. Și, trebuie să fim onești, în această situație
nu ajută nici prestația doamnei Lasconi. Domnia sa a jucat tot cartea mesianică
salvatoare, dar fără conotații psihiatrice și în fața altui
pericol. Domnul Georgescu ne promite salvarea, cu lozinci, de decadența
păcătoasă a Occidentului, iar doamna Lasconi, tot cu lozinci, de Rusia.
Niciunul nu s-a adresat celor care nu vor să fie salvați, ci doar conduși spre
dezvoltare de un lider cu viziune. Pentru doamna Lasconi mai e încă puțin timp.
2. Situația
ecuației politice:
Ecuația
politică este mult mai gravă decât o arată rezultatul votului în privința
partidelor pro-rusești. Cu cele 32-33 de procente, aceste partide nu vor putea
guverna, însă mai există un vierme anti-occidental și orientat spre Est: Axa
pro-rusească Stănescu-Firea-Ponta din PSD, cea care la un moment dat a fost și
„axa Dragnea”. Fără PSD nu va putea fi făcut un guvern care să nu facă politicile
Rusiei în România, însă va fi foarte relevant din ce tabere vor face parte unii
dintre miniștrii partidului. Vorbim de politicile României referitoare la
economie și la poziționarea pe scena internațională. Trei sunt lucrurile -
foarte grave - de observat la această oră - chiar și fără rezultatul alegerilor
prezidențiale:
1. Un guvern din care ar face parte PNL
și USR ar lăsa opoziția total în mâna AUR-SOS-POT. Asta în condițiile în care,
pe fodul aterizării economiei, România are de refăcut echilibrele bugetare prin
programul pe 7 ani trimis la Bruxelles - echilibre fără de care ne apropiem de
punctul în care nu ne mai împrumută nimeni decât la prețuri exorbitante. Deja,
în ultimele săptămâni, guvernul a ratat 2 licitații de obligațiuni, din cauza
prețului uriaș pe care-l ceruseră cumpărătorii. Presiunile politice, diferețele
foarte mari dintre partidele unui guvern PSD-PNL-USR-UDMR, la care se
pot adăuga sabotajele politice ale axei pro-rusești din PSD (vot invers, sau
alături de axa pro-rusească) pot crea și menține o criză politică de mulți ani
- cum e cea din Bulgaria, care în 4 ani și după 8 guverne face un nou rând de
alegeri anticipate. Miza Rusiei este să ne mențină în acest dezechilibru politic,
care împiedică politicile economice necesare pentru a rămâne cablați la
economia occidentală care tocmai încercă să se refacă potrivit alarmei trase de
Raportul Draghi.
2. Nu știm cum
vor juca în următoarele săptămâni sau luni facțiunile din serviciile secrete
românești - scăpate de sub orice control civil (nici nu mai avem șefi civili la
SRI și SIE - deja nu-i mai alege clasa politică civilă, deja se numesc de facto
ei între ei). Sub scena politică, se încaieră deja generali, rezerviști puși în
fruntea unor businessuri, grupuri de interese economice cablate la
afaceri alambicate rusești, diversioniști de toate culorile și experți în
manipulare și ambuscade politice. Nu știm, la această oră, până unde este
penetrat de către Rusia sistemul de securitate al României, căci Moscova
lucrează acum - ca peste tot în Europa, cu „marfa clientului”: mentalitatea
socială, sursa nemulțumirilor populației și trădarea elitelor.
3. În zilele
următoare vor începe să apară - grației chiar acestei încăierări - primele
date despre axa care a penetrat România: de la filerele externe reale, la
proxiurile dintre pro-rușii din Republica Moldova, la finanțatorii din România
- oameni de afaceri pe care-i vedem în presă și companii - ai acestor filiere.
Dacă acest lucru se va întâmpla și va căpăta amploare, va fi foarte greu de
făcut un guvern în care aliații politici să
aibă încredere unii în alții - astfel încât să revenim la coerența politică și
la calendarul unui Buget 2025 care să garateze mediului de afaceri stabilitatea
necesară dezvoltării, cu atât mai mult cu cât întreaga economie europeană
aterizează, cu economia românească cu tot. Războiul hibrid nu doar că nu s-a
încheiat, dar încă nici nu se cunosc prea bine aliații beligeraților
principali. Primul pas care trebuie făcut este formarea unui guvern care să acopere golul lăsat
de degringolada care a cuprins partidele politice mainstream - adică
„stabilizarea frontului” - și abia apoi de recucerit palmă cu palmă
independența politică pe scena românescă.
3. Caii înaripați
ai lui Călin Georgescu:
Informații
și analize de ultimă oră sunt pe cale să aducă lumină în ceea ce privește
meteoricul, spectaculosul și bulversantul fenomen Călin Georgescu. Un personaj
cvasi-necunoscut, care a cutremurat realmente scena politică, utilizând la un
nivel magistral platforma TikTok și profitând din plin de decredibilizarea
extremă a clasei politice. Un tânăr terapeut și consilier spiritual, Andrei
Diaconu, a prezis cu trei luni înainte apariția unui asemenea personaj în
ultimul moment al campaniei electorale și care, afirma atunci acesta, din
poziția de independent, urma să-i spulbere pe reprezentanții partidelor
politice. Cine mai era la acea dată independent, dintre personajele cu oarecare
carismă și cu o cultură solidă? Era Cristian Diaconescu, dar care nu era nici
pe departe un necunoscut. Și, în plus, el nu a știut sau nu a vrut să utilizeze
pentru a se promova o platformă gen TikTok. Odată predicția lui Andrei Diaconu
confirmată, este firesc ca punând elementele cunoscute cap la cap, înainte de a
vedea care este deznodământul, să încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat.
Primul element pe care trebuie să-l avem în vedere - și văd că îl iau în calcul
autorii primelor analize prezentate opiniei publice - este că treptat s-a creat
o veritabilă prăpastie între guvernanți și guvernați. Reprezentanții a două
partide care și-au pasat unul altuia ștafeta guvernării, PSD și PNL, o alianță
împotriva firii, o veritabilă struțo-cămilă politică, au trăit cu convingerea
că se înșurubează la vârful puterii în conducerea statului român pentru încă
zece ani după alegerile din această iarnă. Și au acționat în consecință.
Tratându-i în realitate cu dispreț pe cetățeni. Mințindu-i, făcând angajamente
fără acoperire și punând practic într-un grav pericol viitorul cetățenilor
pentru următori câțiva ani. Această duplicitate, o atitudine fals binevoitoare,
dublată de însușirea cinică a unor avantaje necuvenite de tot felul, a generat
treptat, dar implacabil, mai întâi o reacție de silă a cetățenilor, iar apoi
una de revoltă. O revoltă cu atât mai periculoasă, cu cât a fost ținută sub
control, sub capac, de către cetățenii înșiși. Sperietoarea fiind situația
realmente periculoasă din proximitatea granițelor României, în timp ce
zăhărelul era reprezentat de mult prea lăudata alianță NATO, în care România
aparent a jucat un rol din ce în ce mai relevant. Din acest motiv,
resentimentele cetățenilor nu au vizat doar factorul intern politic, ci și
actorul extern. Pe acest fond, a acționat magistral Călin Georgescu, un om
extrem de bine antrenat pentru operațiuni de acest fel, atât prin experiența sa
vastă de la Organizația Națiunilor Unite, unde a fost plasat de mentorul său,
Mircea Malița, cât și din experiența sa și mai vastă, și mai profundă, acumulată
în faimosul Grup Bilderberg și apoi în rolul și mai important jucat ani de zile
în fruntea Clubului de la Roma. Așa-zisul personaj providențial este pur și
simplu un om care, utilizând cunoștințele acumulate în urma experienței avute
la vârful politicii mondiale, a știut pe ce taste trebuie să apese. De aceea,
mesajele sale au fost combinate, transmise pe diverse paliere și având drept
țintă practic toate categoriile de vârstă. A știut să facă pentru nostalgici
referiri la momente istorice relevante din tradiția mai mult sau mai puțin
recentă a poporului român, la credințele creștin-ortodoxe pentru cei care
disperați fiind în fața incertitudinilor și-au pierdut nădejdea în clasa
politică, dar și-au pus-o din ce în ce mai mult în Dumnezeu, mesaje mai mult
sau mai puțin subliminale adresate unui segment din populație, care din cine
știe ce motive are sentimente de nostalgie față de perioada comunistă,
acoperind parțial chiar și credința unor români, înrădăcinată în două obsedante
decenii, cum că lumina ne vine de la Răsărit, respectiv de la Moscova, celor
care cred în familia tradițională li s-au transmis mesaje îndreptate împotriva
grupărilor LGBT, a celor care militează pentru căsătoria unor persoane de
același sex, pentru schimbarea sexului, pentru adoptarea unor copii de către
asemenea cupluri sau comunități, și, evident, împotriva practicării
avorturilor. Au fost astfel atinse în forță, în ultimele săptămâni, atât
segmente largi ale populației, cât și segmente extrem de înguste. Instrumentul
a fost platforma TikTok. Nimeni nu a utilizat până acum în România - și se pare
că niciunde în altă parte a lumii - pentru atingerea unor scopuri politice de
natură electorală cu atâta eficiență platforma TikTok. Ea este creată de Zhang
Yiming, un chinez în vârstă de numai 41 de ani, care a acumulat o avere de
aproape 50 de miliarde de dolari, prin intermediul companiei ByteDance. Călin
Georgescu a avut capacitatea de a utiliza în mod magistral această platformă,
afirmă el, fără niciun fel de costuri. Ceea ce este cu certitudine imposibil.
Fapt este că prin intermediul acestei platforme, care dispune în prezent de cel
mai sofisticat algoritm din lume, mesajele sale s-au viralizat extrem de rapid,
ajungându-se la cifre de zeci și sute de milioane de accesări. Autoritățile
statului român, în frunte chiar cu președintele Klaus Johannis, ridică din
umeri și pretind, poate pe bună dreptate, că nu au descoperit nimic suspect,
ilegal sau anticonstituțional în modul în care Călin Georgescu a utilizat
platforma TikTok. Dar dacă ei nu au descoperit, aceasta nu înseamnă că nu
există. La fel cum și vajnicii noștri securiști au fost păcăliți cam în aceeași
măsură și manieră în care au fost păcălite și partidele politice, care nici în
cele mai negre coșmaruri ale liderilor lor nu au știut și nu au intuit ceea ce
urma să li se întâmple.
4. Poate fi Călin
Georgescu moștenirea lui Johannis?
Oportunism,
frustrări, mediocritate, încăpățânare. Acestea sunt ingredientele pentru
crearea unei generații irosite politic. O generație care a gravitat în jurul
lui Klaus Johannis timp de zece ani. O societate care s-a mulțumit să fie
reprezentată de oameni mici pe care „intelectualii mediatici” i-a slăvit doar
din interes. Atât te mult s-au restrâns ideile în zona „partidelor
pro-occidentale” încât nici geografia nu se mai zărește după această arie. La
douăzeci de ani de la intrarea în NATO și la șaptesprezece de la intrarea în
U.E. „elita” noastră clamează valorile europene ca și cum cineva le-ar
contesta. Ca și cum ne-ar da cineva afară din aceste Alianțe. În acest fel
simplist se stabilesc limite conceptuale că X este partid extremist, că Y este
partidul lui Putin iar societatea trebuie să salveze România! Nu, nu ei!
Politicul, partidele, liderii providențiali doar constată! Dacă există partide
extremiste în România de ce nu sunt interzise? De ce ar funcționa cu încălcarea
legilor în vigoare? De mulți ani nu se mai ascultă idei, nu se mai creionează
proiecte și nu se mai organizează dezbateri reale. Mass-media, care a abdicat
de la principiile sale de bază, organizează din spatele conturilor generoase
execuții politice. Așa s-a ajuns în situația de a pune totul la îndoială. Nu
mai suntem în stare nici măcar să organizăm alegeri fără teama de a nu ne gândi
la faptul că au fost viciate! În tot acest amalgam s-a creat o stare de
tensiune în care unii nu mai ascultă de ceilalți. Liniște și frustrare. Sunt și
vor fi certuri în familii, grupuri de prieteni, societate. Antagonizarea
societății românești e rețetă patentată de pe vremea președintelui turnător la
securitate - a se citi Băsescu! Pentru că spirala conflictelor nu pare să se
tempereze, cu siguranță peste ani se vor întreba și progresiștii de ce a
trebuit să existe războiul din Ucraina? Dacă în trecut războaiele erau crâncene
ele nu se duceau pe viață și pe moarte în ceea ce privește statalitatea! Se
duceau până la epuizarea totală a statelor! Spre exemplu, în 1914 nu ideologia
îi dezbina pe beligeranți. Scopul lor era mobilizarea opiniei publice cu accent
pe consolidarea valorilor naționale: barbarismul rus împotriva culturii
germane, democrația franceză și britanică împotriva absolutismului
german. Vom observa că indiferent de denumirea statelor, Marile Puteri își
vor proteja propriile interese iar faptul că în secolul XXI nu mai avem nici măcar
dialogul de la sfârșitul secolului XX ne demonstrează că strategiile unora sunt
defecte. A te lupta cu Rusia înseamnă a răsturna masa statelor lumii și a-i da
foc. Treptat și în valuri. Fără regrete și cu consecințe pe termen lung.
Gândirea simplistă a liderilor politici actuali cum că războiul cu Ucraina
rămâne doar în Ucraina este departe de realitate. Din Africa în Orientul
Mijlociu, din Balcani în Caucaz și din Est în Vest, Rusia are strategii și
pârghii de a influența populațiile împotriva conducerilor. Faptul că Johannis,
Nicu și Marcel nu cuprind cu logica ce vremuri trăiesc este un fapt trist
pentru noi în primul rând și apoi și pentru ei. Educația, acest domeniu
esențial în statul român a fost văduvit de gândirea stearpă a președintelui
Johannis. Prin reducerea materiilor identitare din programa școlară votanții de
azi sunt ușor de influențat când se vorbește despre ideologii totalitare și
importanța lor. Prin generații educate, prin exemplul istoriei, prin analiza
personajelor care au avut un rol în statul român (bun sau rău) putem avea
concluzii pe baza faptelor istorice. Astfel putem înțelege ceea ce se întâmplă
și mult mai important, de ce se întâmplă. Ceea ce în perioada aceasta vedeți în
mass-media, care se zbate pentru a nu fi copleșită de on-line, demonstrează
inutilitate jurnaliștilor care în ultimile mandate parlamentare și-au petrecut
vrmea cu subiecte mondene sau au căutat să nu-l deranjeze pe turistul
președinte. Germenii ideologiilor totalitare au început când adepții unui grup
nu au acceptat și ideile celorlalți. Ura împotriva restului va fi liantul ce-i
va uni. Ce poate înțelege românul când Georgescu este catalogat ca un om care
iubește Mișcarea Legionară? Dar când este adeptul lui Putin? Poate fi și
legionar și comunist? „Ciuma Roșie” este acum partid pro-european? Dar înainte?
Din păcate România este un experiment care poate fi dezvoltat ulterior și prin
alte părți. Probabil și îmbunătățit. A ajunge președinte un ins fără partid,
fără staff de campanie este un scenariu demn de industria cinematografică. Dar
el se bazează pe liniștea și somnul guvernanților care păreau de neclintit!
Așteptările românilor nu au nicio legătură cu clasa politică! Crăpăturile
susținute de politic de-a lungul timpului au evoluat până la momentul în care
pur și simplu mulți își pun întrebarea de ce am ajuns aici și ce putem face.
Fatalismul nu este o soluție iar disperarea că ne ducem din vest în est nu are
temei încă. În ceea ce privește relația noastră cu estul, opțiunea nu a fost o
soluție! Rușii nu lucrează cu opțiuni! Când ne-au luat cu totul în sfera lor de
influență, ne-au arestat și s-au instalat treptat până când ne-au controlat în
totalitate. Printre arestați și cei care au făcut România Mare! A explica azi
românilor despre boți și idioți este complicat. A da vina pe TikTok este atât
de lejer încât cadrează cu nivelul de înțelegere a multora. De ce am ajuns
aici? Pentru că mass-media și partidele politice s-au înțeles pentru a
colabora. Pentru că societatea civilă nu mai este nici măcar în marja de eroare.
Pentru că marii moguli care conduc trusturile de presă sunt condamnați pentru
corupție. Pentru că „specialiști SNSPA” explică doct ce se întâmplă în
societate. Pentru că sociologi gen Pieleanu sunt promovați chiar și după ceea
ce a apărut în spațiul public cu privire la acuzațiile de hărțuire sexuală.
Pentru că miniștrii au serioase carențe de a înțelege ceea ce ar trebui să
coordoneze iar liderii de partid sunt o caricatură în comparație cu înaintașii
lor. Pentru că toate acestea și multe altele au contribuit la înstrăinarea
societății față de ei. Iar Klaus Johannis a demonstrat că poți distruge în
liniște și bine! Când profesori stabiliți și nu cu vocație fac jocuri
politice și devin trompetele unor grupuri de interes, când obedienți fără
caracter se înjugă la interesele liderilor de partid, când demnitari fără
cultură istorică pretind că ne reprezintă fără a ne cunoaște, de ce ne mirăm că
am ajuns în acest punct? Istoria ne oferă și exemple triste. A te lupta pentru
democrația ta fără a ține cont de reguli, nu este o formă de democrație! A
alege dintre Lasconi și Georgescu este colapsul vieții politice
românești!!
5. Klaus Johannis
își recunoaște eșecul:
La finalul
celui de-al doilea mandat prezidențial, Klaus Johannis a oferit un moment
neașteptat în cadrul unei recepții dedicate Zilei Naționale a României. Într-un
discurs cu accente de bilanț, mobilizare politică și critici asupra unora
dintre candidații la alegerile prezidențiale, președintele încă în funcție a
făcut un gest rar întâlnit în politica românească: și-a cerut public scuze
românilor pentru greșelile din timpul mandatului.
„Știu că am
greșit și v-am dezamăgit”: Klaus Johannis a admis
că unele decizii luate de-a lungul celor două mandate nu au trecut „testul
timpului” și că acestea au generat nemulțumiri în rândul cetățenilor. „Vă cer
iertare pentru că de-a lungul timpului am luat decizii care v-au nemulţumit şi
pe care, cel mai probabil, nu le-am explicat suficient. Timpul nu poate fi dat
înapoi, dar vă asigur că la baza tuturor eforturilor şi acţiunilor mele a stat
un singur lucru: identificarea celor mai bune soluţii pentru securitatea,
bunăstarea şi prosperitatea României,” a declarat președintele. Această
recunoaștere publică a erorilor sale este o premieră pentru Klaus Kohannis,
cunoscut pentru un stil politic adesea distant și formal.
Un gest de regret
sau o confirmare a eșecului? În spațiul
public, reacțiile la această declarație au fost mixte. Pentru unii, scuzele lui
Johannis au fost percepute drept un gest de maturitate politică și o dovadă de
responsabilitate. Alții, însă, le-au interpretat ca o confirmare a eșecului
unui președinte care a fost adesea criticat pentru lipsa de implicare în
gestionarea crizelor interne și pentru absența unei viziuni clare. Cea mai
aspră critică adusă președintelui este legată de percepția sa ca fiind „un
turist politic”, mai degrabă preocupat de deplasările externe decât de
soluționarea problemelor interne. În acest context, declarația „iertați-mă,
români” pare să fie o recunoaștere simbolică a acestei imagini controversate.
Impactul asupra
moștenirii sale politice: Discursul lui Klaus
Johannis ridică întrebări importante despre moștenirea sa politică. În timp ce
unele inițiative, precum consolidarea statului de drept și menținerea unui
parcurs pro-european, sunt privite pozitiv, mandatele sale sunt marcate de
critici legate de ineficiență și lipsa de acțiune în fața unor crize majore,
precum pandemia sau instabilitatea politică. În contextul alegerilor
prezidențiale iminente, acest gest de umilință publică ar putea influența
percepția electoratului față de liderii actuali și viitori, sugerând nevoia
unei schimbări de paradigmă în politica românească. Cererea de iertare a lui
Klaus Johannis, deși tardivă pentru unii, este un moment de reflecție pentru
întreaga clasă politică. Într-un peisaj politic dominat de polarizare și lipsă
de asumare, un astfel de gest, chiar dacă simbolic, ar putea deschide calea
spre o discuție mai amplă despre responsabilitatea liderilor față de cetățeni.
6. Tot România să
vă și ierte, domnule președinte?
În România
condusă de dvs, domnule președinte, românii se educă pe cont propriu: unii prin
școli particulare sau meditații intensive, alții prin abandon, homeschooling
sau prin „școala vieții”. Banca Mondială a anunțat zilele trecute că au
abandonat școala 250.000 de elevi cu vârste între 6 și 14 ani, cu 150.000 mai
mulți decât înainte de a prelua dvs conducerea României. Homeschooling-ul este
scăpat de sub control, cu un Minister al Educației care refuză să răspundă
solicitărilor presei pe subiect. Sub mandatele dvs de președinte, școala de
stat a înregistrat cel mai mare declin în toate testările și analizele
internaționale, iar părinții au reacționat făcând ca școlile particulare să
cunoască cea mai mare dezvoltare din istoria postdecembristă a țării. Cui
îi cereți să vă ierte, domnule președinte, pentru că ați lăsat un sfert de milion de
copii în afara școlii? Am aflat-o în săptămâna în care ne-ați cerut iertare, de
la Banca Mondială care a anunțat datele chiar de la dvs de-acasă, de la Sibiu. Cine să vă ierte,
domnule președinte, că suntem campionii Europei în topul lipsei de competențe
la citire, matematică, științe? Că avem cei mai mulți elevi de clasa a VIII-a
din UE cu competențe digitale scăzute? Că în România încă nu există conceptul
de învățare pe tot parcursul vieții? Sunt date anunțate de Comisia Europeană
în cel mai prost Monitor al Educației și Formării
pentru România. Cifrele arată nu doar că România
a înregistrat rezultate mai slabe la fiecare indicator urmărit de Comisia
Europeană, ci că România este statul care trage în jos statisticile europene în
educație prin poziția pe care o ocupă la coada clasamentului și prin
deteriorarea tuturor indicatorilor în care UE a investit miliarde de euro în
ultimul deceniu, să-i îmbunătățim. Cine să vă ierte prăbușirea statului român
la cel mai jos nivel de educație din Europa, domnule președinte? Dvs puteți să
vă iertați, domnule președinte, că ați frăgezit o țară întreagă în întunericul
neștiinței, timp de 10 ani, pentru a se putea cuibări în inima ei extrema dreaptă, ultranaționalistă, rasistă,
xenofobă, antisemită? Vă puteți ierta că îi abandonați
pe cei 3 milioane de copii ai României unei probabile conduceri a țării cu
orientări fasciste? Asta în timp ce dvs vă decorați cu cel mai mare grad liceul
la care ați predat și unde v-ați ținut blocat postul de profesor timp de 27 de
ani. În timp ce dvs vă decorați cu grad de Mare Ofițer colegiul la care predă
soția dvs. În timp ce îi certați pe profesori că au îndrăznit să ceară salarii
mai mari, când promiteați o Românie educată? Unde vă era atenția, domnule
președinte, când datele din educație vă cereau să nu lăsați în viitoarele Legi
ale educației ca doar elevii anumitor școli să poată mânca la școală? Când toți
specialiștii OCDE chemați corect la masa analizei vă arătau că masa caldă
trebuie s-o susțineți pentru toți elevii din statul sărac pe care îl
conduceați, domnule președinte? Când experții invitați chiar de dvs vă
transmiteau că abandonarea elevilor după școală în marea afacere numită after
school nu înseamnă învățare, ci asigurarea că elevii nu vor învăța nici măcar
cum să învețe? Unde erați, domnule președinte, când profesorii și părinții vă
cereau să dați spații școlilor, pentru a-i putea învăța ei pe copii timp de mai
multe ore la școală? Unde erați, domnule președinte, când experții OCDE vă
spuneau să nu introduceți două rânduri de examene la clasa a VIII-a? Când mai
toți profesorii vă transmiteau că dublul-examen va favoriza tocmai clica din
care dvs aveți sorgintea: inspectorii care vor superviza cine trece marele
examen în liceele „de top” și profesorii de la colegiile unde vor dudui
meditațiile? Unde erați, domnule președinte, când profesorii universitari vă
cereau să nu-i lăsați, prin Legea dvs, pe actualii rectori să conducă
universitățile încă 10 ani, unii cumulând mandate de peste 20 de ani? Oare tot
la iertare vă gândeați, domnule președinte, și când ați promulgat noile dvs
Legi ale educației care fac din plagiat o hoție aproape imposibil de prins și
pedepsit, într-un festivism cu toți apropiații? De unde v-ați luat, domnule președinte,
puterea de a ne spune, la 10 ani după ce România v-a votat să-i fiți
președinte, că „rezultatele România educată nu se văd peste noapte”? Pe cine
credeți că puteți amăgi, domnule președinte - în timp ce studenții din mările
centre universitare sunt în stradă pentru a apăra parcursul pro-european al
țării pe care încă o conduceți - cu promisiunea că „schimbarea va fi vizibilă
odată cu noile generații care vor susține examenele naționale”? Când chiar și
dvs știți că examenele la care faceți referire, Bacalaureatul și Evaluarea
Națională pe regulile legilor dvs, cel mai probabil nu vor fi susținute
niciodată de niciun elev. Sub mandatele dvs, domnule președinte, consiliera pe
care ați trimis-o la Educație nu a aplicat niciun curriculum nou, condiție cerută
prin legea dvs înainte ca noul BAC să poată fi susținut.Vindecarea nu începe cu
iertarea, domnule președinte. Cât de simplu ar fi. Și ce grozăvie că după 10
ani în fruntea României ați crezut că vă puteți curăța conștiința tot cu
efortul poporului pe care l-ați condus direct în prăpastia neolegionarismului.
Tot România să facă ceva pentru dumneavoastră, domnule președinte? Cum ar putea
România să vă ierte că ați predat-o celui mai monstruos viitor politic? Că
i-ați lăsat copiii și adulții atât de needucați, încât au capacitatea de a
asculta aburerile unui candidat la președinție care-l fac pe orice profesor să
treacă prin toate stările rușinii de a trebui să demonteze manipulări care ar
fi trebuit să fie respinse de orice copil de gimnaziu? Iertarea e ultima,
domnule președinte. Vine după ce înțelegem hăul neștiinței în care ne-ați
aruncat. Și după ce începem să ne ridicăm din întuneric. Grea moștenire ați
lăsat următorului președinte!!
26. POLITICA DIN ȚARA LUI …
JOHANNIS REÎNCĂRCAT!
1. Cum a fost destabilizată
România?
Mai e cale
lungă până la aflarea adevărului în legătură cu evenimentele care au dus la
anularea alegerilor prezidențiale, dar acum sunt suficiente elemente pentru a
înțelege faptul că am asistat la colapsul sistemului politic în urma unor
manevre făcute atât de persoane interesate din țară, cât și de inamici din
străinătate. În aceste zile, revelațiile despre încercările de manipulare a
procesului electoral de către PSD și PNL, lipsa de asumare a eșecului privind
desfășurarea alegerilor, faptul că încă nu există responsabili pentru decizia
extremă de anulare a votului au creat un cadru perfect pentru creșterea
neîncrederii oamenilor în instituții, cu consecința directă de minimalizare a
interferenței Rusiei. Paradoxal, intervenția Kremlinului a fost favorizată de
corupția și haosul de la București, fiind realizată cu oameni din România, unii
acționând conștient, alții inconștient, manipulați cu ajutorul propriilor
agende politice. Rusia n-a plecat niciodată din România. A fost o prezență
constantă la diverse nivele ale societății, a avut rețele de influență pe care
le-a folosit, le-a dezvoltat și activat când a avut nevoie pe parcursul
ultimelor trei decenii. Oamenii tind să uite că România a fost condusă din 1990
până în 1996 de Ion Iliescu, un președinte controlat și impus
de Moscova în zilele tulburi ale Revoluției din 1989. Acesta a marcat destinul României, întorcându-se la putere
în anul 2000, transformând PSD, urmașul PCR, în partid-stat, care a
supraviețuit până în zilele noastre. Agențiile de informații din România au
fost penetrate de Kremlin încă de la înființare, Mihai Caraman, un spion al rușilor, fiind numit șeful SIE în 1990, iar Virgil Măgureanu, legat de Moscova, devenind
primul șef al SRI.
Infiltrarea
partidelor: Reforma serviciilor secrete a fost
înceată, în ritmul societății, incompletă și opacă. Nu a existat niciun tip de
comunicare între principalele agenții de informații și opinia publică, iar
neîncrederea în vechea Securitate, poliția politică a lui Ceaușescu, s-a
transferat și asupra noilor servicii secrete, care n-au făcut mare lucru să o
risipească. După o scurtă perioadă de degringoladă, provocată de prăbușirea Uniunii Sovietice (1991), odată cu criza din Balcani (1999) și intervenția
NATO pentru înlăturarea dictatorului sârb Slobodan Miloșevici, Kremlinul începe să-și facă simțită din nou prezența în Europa
de Est, să-și reactiveze și dezvolte rețelele. Partidele din România, mai ales
după atacul puternic al serviciilor secrete, în frunte cu nou înființatul SRI,
asupra formațiunilor politice istorice, care contestau la începutul anilor ‘90
autoritatea lui Ion Iliescu, au fost infiltrate cu agenți și au ajuns rapid, în
decurs de câțiva ani, la remorca serviciilor de informații, folosite de acestea
pentru modelarea deciziilor politice. Din cauza corupției din interiorul
acestora, n-au reușit niciodată să-și dezvolte politici în domeniul
informației, a siguranței naționale și a obiectivelor de securitate ale
României. Mai mulți experți consultați de diverși jurnaliști în ultimele zile
au spus, sub protecția anonimatului, că partidele au transferat toate aceste
probleme către agențiile de informații, predându-se, efectiv, în fața lor. Cine
se plânge astăzi de inexistența controlului civil asupra serviciilor secrete
trebuie să se uite la mediocritatea, corupția și lipsa de organizare din cadrul
așa-ziselor formațiuni pro-europene și, apoi, să caute alte cauze ale lipsei de
transparență din societatea românească.
O formă de negare
a crizei: Sunt foarte multe dovezi, chiar dacă
unele indirecte, că Rusia, prin intermediul rețelelor de influență de la noi
din țară, a dat o lovitură puternică României, efectiv risipind orice urmă de
încredere la nivelul unei mari părți din populație în sistemul democratic. Mai
mult, de mai bine de două săptămâni, liderii politici - președintele,
prim-ministrul, dar și reprezentanții agențiilor de informații, ai altor
instituții ale statului - justiție, poliție - se comportă ca și cum nimic nu
s-ar fi întâmplat, criza a trecut și ne-am întors la ceea ce făceam înainte.
Dar asta e doar o formă de negare a crizei, care continuă, se desfășoară și
anunță o nouă prăbușire. Explozia legionarismului, fascismului, a extremismului
și violenței politice au atins nivele de neimaginat în urmă cu un deceniu. Mai
mult de o treime din Parlament e controlată de forțe politice care contestă
democrația, promovează mesajele unui dictator sângeros cum e Putin și vor să
scoată România din Uniunea Europeană și NATO, lăsând-o fără apărare în fața
Rusiei, care consideră țara noastră drept inamic.
Secretul, o
decizie dezastru: S-a ajuns aici în urma
ultimului mandat de 5 ani al președintelui Johannis, mandat care a fost un
dezastru politic, acesta fiind unul dintre inițiatorii manipulărilor politice,
a creării unor alianțe împotriva votului dat de cetățeni și a impunerii unor
lideri mediocri și obedienți, care aveau o singură calitate, să nu-l deranjeze.
Pe acest fond, războiul declanșat de Rusia, prin invadarea Ucrainei, a găsit
România fără nicio strategie în fața acestei noi crize, venind slăbită după o
pandemie care și ea a slăbit societatea și încrederea în instituții din cauza
unor excese greu de explicat. Decizia lui Johannis a fost aceea de a secretiza
„relația” dintre România și Ucraina, de a ascunde față de opinia publică
pericolele ce pândesc țara, în contextul celui mai mare conflict armat de pe
teritoriul Europei după cel de-Al Doilea Război Mondial. Fără o dezbatere
despre provocări și amenințări, n-a existat niciun plan în ce privește reacția
în fața acestora, măsurile de protejare a populației și a sistemului
democratic. Cetățenii români au fost lăsați de izbeliște atât în fața dronelor
rusești care au intrat, în mod repetat, în spațiul aerian, dar și a campaniilor
de manipulare și radicalizare care se desfășoară chiar și acum pe rețelele sociale.
Astfel, s-a ajuns în situația ca o mare parte din rezerviștii militari, oameni
educați în spirit patriotic, să devină susținători ai acțiunilor criminale ale
lui Putin, mulți români din diaspora să devină
extremiști și să susțină un candidat la președinție, admirator al Rusiei, dar
și o mulțime de grupuri religioase deturnate și transformate în centre de
propagandă a Kremlinului. Și toate s-au întâmplat sub privirile nepăsătoare ale
lui Johannis, Ciolacu și Ciucă, o triadă politică mediocră, lipsită de orice
capacitate de a înțelege realitatea, tendințele din societate și amenințările
la adresa României. Criza pe care au creat-o, cu puternice efecte sociale,
politice și economice, deși a fost anunțată de presă, de reprezentanți ai
societății civile, de analiști, va fi greu de trecut, în timp ce România a
devenit mult mai vulnerabilă, fiind exclusă de la negocierile importante
privind viitorul Europei și al NATO.
2. De ce ne-au
mai salvat o dată și de ce treaba lor nu e nici Crin Antonescu, nici
eternizarea PSD:
Readucerea lui Crin Antonescu, eternizarea lui Marcel Ciolacu, locul lui Becali în Parlament, lecția care se vrea de umilire pe care i-o dau lui Ilie
Bolojan sunt răspunsul României la criza de securitate pe care a creat-o nu
doar în țară, ci și pentru NATO. După ce ne-au ținut spatele pentru a denunța
abuzurile regimului Dragnea, un regim politic de clan care tranzacționa
justiția și securitatea socială, instituțiile europene ar fi putut să ne
abandoneze zilele acestea, când băieții retrograzi au copt o operațiune prin
care au expus România, intern și extern, celor mai mari riscuri. Între timp,
legionarii, mercenarii, diversiunile de mântuială au fost puse la sertar, iar
păpușarii autohtoni vor să-și vadă pionii pe tabla Puterii. Doar că nici
Bruxelles-ul, nici Washington-ul nu au cum și nu e treaba lor să repare
metehtenele românești, în care politicienii deturnează voința populară și își
ridică o citadelă cu și mai multe plase de siguranță. În pofida triumfalismului
găunos cu care sunt aplaudate la București gesturile aliaților din UE și NATO
de a nu lăsa țara pradă haosului total, România a stârnit mai degrabă iritare
la Bruxelles, Washington și în capitalele statelor europene, care însă au
înțeles că miza este mult mai mare, tocmai din cauza autorităților de la
București. Fiecare comunicat și măsură anunțate de instituțiile europene, de senatori americani și de Departamentul de Stat au fost primite de politicienii de
la București ca și cum asta le-ar valida deciziile și i-ar confirma pe ei la
putere, pe de o parte, și, pe de altă parte, ca și cum i-ar scăpa de asumarea
responsabilităților și de o anchetă clară privind cea mai gravă criză de
securitate postdecembristă. Așa se face că lipsa de acțiune înainte ca războiul
hibrid pe care Rusia oricum îl purta în Occident să ne explodeze în față,
alimentat de diverse grupări și personaje dubioase autohtone, și să ducă la o
decizie pe cât de inevitabilă, pe atât de distructivă pentru capitalul
democratic din România, este acum dublată nu doar de aceeași eschivare de la o
analiză și o asumare serioasă, ci și de o precipitare utilitară a fiecărui
actor pentru a-și conserva avantajele. Ba mai mult, să și le maximizeze, dacă
ne uităm la cum PSD vrea să-și perpetueze etern prim-ministrul, PNL să
recupereze vidul de legitimitate prin preluarea de către facțiunea
Helvig&Crin Antonescu, iar Klaus Johannis să se mai facă o dată uitat. „Ce
s-a întâmplat cu anularea alegerilor prezidențiale este la limita Constituției.
S-a vorbit despre lovitură de stat. Nu suntem într-o formă clasică de lovitură
de stat, dar nu suntem nici departe de forțarea Constituției. Suntem într-o
zonă gri.” - explică politologul Ioan Stanomir.
De ce ne-au
ajutat aliații, într-o intervenție de ultim moment? Imediat după întrunirea CSAT, profesorul de diplomație digitală Corneliu
Bjola remarca, într-un interviul acordat spotmedia.ro, că probabilitatea cea mai mare e ca aliații din NATO să ne
fi furnizat informații despre luarea României ca țintă în războiul hibrid dus
de Rusia: „Este foarte probabil ca noile informații să provină nu
din surse interne, ci și de la aliații NATO, care au un interes direct în a
preveni transformarea României într-un nou Belarus. Ce înseamnă acest lucru?
Înseamnă că România a fost expusă unui atac hibrid masiv, menit să o decupleze
de UE și NATO”, remarca atunci Corneliu Bjola. Profesorul de
științe politice Ioan Stanomir identifică și momentul zero în care alarma a
fost dată în rândul aliaților din NATO - momentul în care, printre mesajele
naționaliste, Călin Georgescu a strecurat critica scutului de la Deveselu: „Aliații occidentali au aprobat această soluție pentru că
un candidat care reevalua scutul de la Deveselu era un candidat care punea
imense probleme de securitate și de siguranța națională în momentul în care ar
fi devenit președinte le României. Poate că românii nu înțeleg suficient de
bine acest lucru, dar președintele României prezidează CSAT și în CSAT intră
informații interne și externe cu gradul cel mai înalt de secret posibil, iar la
aceste informații președintele are acces. Iar un președinte care e inspirat de
o putere străină ar fi, de fapt, ca și cum puterea străină ar prezida CSAT”,
explică Stanomir. Evaluarea lui Corneliu Bjola, similară, se baza pe două
elemente, după cum explică: limitările serviciilor românești, evidențiate de ratarea
detectării atacului hibrid inițial, și capacitatea lor, posibil insuficientă,
de a reconstitui cu precizie evenimentele; impactul strategic asupra aliaților,
care ar fi resimțit direct consecințele dacă unul dintre pilonii strategici de
securitate NATO ar fi fost destabilizat atât de brutal de un candidat cu o
agendă complet aliniată cu Kremlinul. Aflat la Bruxelles, președintele Klaus Johannis a admis că
informațiile din CSAT au venit și din surse
occidentale, nu de la serviciile autohtone de informații, așa cum
remarcase din primul momentul Corneliu Bjola. „Aș sublinia
cuvintele „semnificativ” și „strategic” din declarația
președintelui. Acestea sugerează implicarea unei capacități avansate de
monitorizare a războiului hibrid, capacitate pe care doar câteva state o dețin,
iar SUA cu siguranță este unul dintre ele. În contextul românesc, termenul
„strategic” este folosit în principal pentru a descrie relația cu SUA. Pe
scurt, SUA ne-au ajutat să depășim acest moment și, sper, ne vor
sprijini în continuare, cel puțin până când serviciile românești își vor
dezvolta capacități suficiente pentru a face față cu succes agresiunilor
rusești. Un element cheie aici este scutul de la Deveselu, conceput în
principal pentru a proteja România și Europa de atacuri cu rachete, dar care,
în acest caz, ne-a apărat de un atac hibrid. Aceasta ar trebui să fie o lecție
importantă pentru noi: investițiile în baze militare americane, în NATO și în
proiectele din industria de apărare europeană - priorități pe agenda noii
Comisii Europene - sunt elemente esențiale pentru a ne asigura securitatea.
Integrarea României în acest angrenaj de securitate european obligă practic
toți aliații să fie solidari cu noi în momente de criză”, spune acesta. Prin
inacțiunea ei, prin mediocritatea cu care a populat instituțiile, dar mai ales
prin subsumarea intereselor țării intereselor electorale ale partidelor și liderilor
politici, România nu a periclitat doar siguranța propriilor cetățeni, ci a fost
pe punctul să creeze o vulnerabilitate gravă NATO și statelor UE de prim flanc,
în acest context - Polonia și țările baltice. Răspunsul frust e că, încă o
dată, România a fost salvată pentru că este membră UE și NATO, dar asta nu
înseamnă că salvarea internă, adică socială și economică, stă în mâinile
aliaților occidentali. În fond, când alimentezi curentele retrograde, când
crești extremismul doar pentru a te menține la putere, când ignori, cu
ticăloșie sau din prostie - și efectele acestor două tare sunt egale -
informațiile privind riscurile unor grupări golănești, niciun scut extern nu
poate apăra societatea. Acum este momentul ca autoritățile române, de la SIE,
care a numit expres Rusia, până la încă președintele Klaus Johannis, care este
primul beneficiar al informațiilor, să explice exact cine au fost băieții
autohtoni care au pus în scenă o operațiune devenită cadou pentru Kremlin, cum
s-au derulat lucrurile și care este centrul de criză.
3. Despre
candidatura lui Crin Antonescu:
Șocul
provocat de propunerea comună PSD-PNL-UDMR pentru președinția
României în persoana lui Crin Antonescu, cu lamentațiile
aferente, pleacă, mă tem, de la așteptări și premise nerealiste
privind configurația politică rezultată din votul de la 1 Decembrie. Nu sunt un
adept al candidaturilor comune atât de largi și, teoretic, imposibile
ideologic, dar recentul vot popular ne-a adus într-o situație stranie. Dacă
până pe 1 Decembrie coaliția stabilității a fost o alegere politică, dar
nu singura aritmetic posibilă, după 1 Decembrie ceea ce avem cum la guvernare
a devenit singura soluție nonextremistă. Adică un conglomerat care conține
partidele care, în mod normal, ar fi fost de dorit să se împartă între
putere și opoziție. Dar în condițiile date, fără adunarea lor, nu există
majoritate. Această coaliție indezirabilă, dar inevitabilă în contextul dat se
duce spre alegeri prezidențiale. Dacă o făceau cu candidați separați, demența
toamnei trecute s-ar fi repetat, cu efectul destabilizării cu cost incalculabil
a României. Deci candidatura comună a devenit și ea necesară în contextul
dat. Ce presupunea candidatura comună? Un candidat dezirabil nu atât
pentru conducerile partidelor, cât pentru electoratele lor. Dacă 24
noiembrie a arătat ceva, acel ceva este că pe mobilizarea de partid nu se mai
poate conta ca în deceniile trecute. Dacă oamenii nu vor să aleagă pe cineva,
poate să stea primarul și în cap că nu vor vota. Liberalii au arătat că oricând
se pot duce spre zona USR, acum ar exista și oferta Nicușor Dan, în timp ce
pesediștii nemulțumiți se duc spre oferta extremistă, după cum urma să se
întâmple masiv pe 8 decembrie, indiferent ce își închipuie unii sau alții din
bula lor că s-ar fi votat în România urbanului mic și cea rurală. Era realistă
așteptarea că Nicușor Dan să fie candidatul comun? Extrem de puțin probabil.
Electoratul PSD nu avea nimic în comun cu el și poate că nicio parte dintre
liberali cu mai puțină aplecare spre stilul nonconformist. Este Crin Antonescu
o variantă de succes? Greu de spus. Deocamdată este un pariu riscant cu niște
premise.
1. Numele lui
Crin Antonescu este fundamental legat de USL și suspendarea președintelui din
2012. Pentru o parte din electorat acestea au fost chestiuni extrem de
toxice pentru România, o bătălie a unor infractori sau susținători ai
infractorilor care au încercat să demoleze și ce făcuse bun Traian Băsescu
pentru a fura în voie. Dar să nu uităm că USL a câștigat alegerile din 2012,
după suspendarea președintelui Băsescu, cu o majoritate copleșitoare. Să nu
uităm că referendumul de demitere a președintelui Băsescu a eșuat pe motiv de
cvorum, la limită. Deci există o mare parte din electorat și probabil cea
mai mare parte a membrilor PSD și PNL pentru care momentele de mai sus sunt
nostalgiile unei perioade de glorie. Dacă ei sunt sau nu majoritari vom vedea
cât de curând. În plus, există destul de mulți alegători tineri pentru care
Traian Băsescu este doar un turnător la Securitate ale cărui războaie nu le
trezesc nicio simpatie.
2. Crin Antonescu
este un politician vechi, al sistemului, nu vreo tânără speranță. Dar în electoratele
tradiționale ale partidelor vechi există și o nostalgie a vechilor lideri
provocată de degradarea continuă a leadership-ului și de caricaturizarea vieții
democratice. Antisistem poate însemna doar antisistem actual cu ridicolii
săi conducători. Sunt detestate partidele tradiționale sau sunt detestați doar
actualii lor reprezentanți și modul lor de manifestare, aceasta va fi o
întrebare cheie. Din acest punct de vedere să nu uităm că dl Antonescu a
lansat critici severe la adresa vechii conduceri a PNL și a candidatului său
prezidențial încă din toamna anului trecut. Totodată domnul Antonescu este
perceput ca un adversar al lui Klaus Johannis, care l-a trădat după ce Crin
Antonescu îl adusese în prima linie a PNL.
3. Crin Antonescu
are o calitate care nu i-a putut fi negată vreodată și care a lipsit total în
campania trecută. Este un orator foarte bun, are discursuri care atrag
atenția și comunică ceva logic, inteligibil, ceea ce din condiție sine qua
non a oricărei candidaturi a devenit o raritate. Din perspectiva acestor
elemente nu cred că este un candidat fără șansă, dimpotrivă, mai ales dacă
Nicușor Dan și Elena Lasconi își vor continua canibalizarea ce îi va ține
ocupați și inevitabil îi va împinge la stridențe.
Marile riscuri
pentru Crin Antonescu: Ele vin din cel puțin
patru direcții:
1. Felul în care
va evolua guvernarea. Dacă nemulțumirea se va amplifica, nu are cum să nu
afecteze și candidatul comun, dimpotrivă el o va deconta în mod direct. În
discursul din ședința de învestitură, Marcel Ciolacu a creionat o schimbare
majoră de paradigmă, vorbind despre meritocrație, respect, echitate, dar ea mai
trebuie pusă în practică. Cert e că de acum înainte nici măcar scuza că nu și-a
dat seama nu o mai are.
2. Posibilele
dezvăluiri privind viața domnului Antonescu nu în 2012, ele sunt deja istorie
și, cum spuneam, au valoare pozitivă sau negativă, în funcție de tabăra din
care sunt privite, ci de după retragerea din 2014. Ce a făcut în acești ani,
cum de a acceptat să fie, după cum recunoaște, întreținut de nevastă? Ce
hobby-uri și activități a avut? Reflectorul nu mă îndoiesc că va intra peste
tot. Întrebarea pe această temă primită la Antena 3 l-a iritat vizibil și i-a
provocat domnului Antonescu un răspuns arogant, păcat capital. Mircea Geoană
pleca dintr-o poziție și mai bună la începutul acestui an și țăndări s-a făcut
în câteva săptămâni, cu materialul clientului.
3. După 10
ani de pauză de la politică în care, am văzut, societatea s-a schimbat
imens, discursul și competiția politică s-au mutat pe ecrane și rețele sociale,
viteza a crescut exponențial, mai are domnul Antonescu conectarea
necesară?
4. Nu cred că
vorbele grele la adresa lui Victor Ponta și Mircea Geoană de acum peste un
deceniu vor atârnă greu pentru PSD, având în vedere că nici aceștia nu sunt
neapărat cei mai populari în partid. Cert este însă că în turul al doilea, dacă
vă ajunge acolo, va avea nevoie de votul unora dintre cei pentru care în
2012 USL cu domnia sa în frunte a încercat o lovitură de stat
antieuropeană. Mulți anunță deja că ar prefera să voteze un extremist.
Dar, trebuie
să înțelegem, până la urmă, aceasta este oferta electorală a unor partide,
țintită pe electoratele lor, pariul lor. Cei nemulțumiţi pot căuta soluții
alternative pe care să le voteze. Și majoritatea va decide. Important este ca
regulile jocului să fie precise și pe deplin respectate de toți. Se numește
democrație.
4. Despre
guvernul Ciolacu 2.0:
Componența politică a coaliției majoritare și
implicit a viitorului guvern nu ar
trebui să fie de mirare. Ea este, că ne place sau nu, conformă votului din 1
decembrie. PSD a câștigat scrutinul cu cel mai prost scor din istoria sa, dar
este primul în ierarhia partidelor mijlocii. Nu mai avem niciunul mare. PSD a
făcut o demonstrație de forță atunci când a anunțat că trece în Opoziție, demonstrând și practic ceea ce teoretic arătau
cifrele ab initio, că fără el nu se poate forma majoritate non extremistă.
Și era firesc politic ca de aici să înceapă discuțiile.
Greaua moștenire
a lui Marcel Ciolacu: Așa cum aș remarca faptul că
rămânerea lui Marcel Ciolacu în funcția de premier este o cruce pe care trebuie
să o ducă până la capăt. E drept că era și singura modalitate în care să rămână
la vârful PSD după dezastrul electoral, dar este și just ca de numele domniei
sale să fie legat și costul politic al consecințelor nenorocirilor făcute în
mandatul anterior. Greaua moștenire a lui Marcel Ciolacu e chiar moral să
meargă la Marcel Ciolacu. Iar dacă poporul era așa de nemulțumit, nu văd de ce
a votat cel mai mult PSD, chiar mai mult decât voturile efectiv contabilizate
dacă ne gândim la confuzia provocată de cele două partide-clonă PSDi și PSDu.
Cheia de la UDMR: De remarcat evoluția UDMR, care a scos un scor mult peste
așteptări în condițiile prezenței masive la vot și, în plus, este
indispensabil. Reprezentat de un lider care nu a negociat pentru sine, UDMR are
doar două ministere, dar esențiale. Dezvoltarea, o perlă a coroanei, pe care
Czeke Attila a mai condus-o cu succes. Unul dintre cei care au lăudat, în
perspectiva de primar, prestația ministrului Cseke a fost chiar Elena Lasconi.
Dar cea mai spectaculoasă este adjudecarea Finanțelor, minister avizator. Este
foarte probabil ca Tanczos Barna să fie mai eficient și cu siguranță mai serios
decât un ministru PSD sau PNL. Cartoful finanțelor este mai fierbinte ca
niciodată, deci PNL și PSD aveau toate motivele să îl paseze. Aș spune că una
dintre cheile alegerilor prezidențiale este la UDMR. Dacă Finanțele vor avea o
prestație bună, valul furiei se va mai calma, mai ales în zona cu potențial
rațional. Dacă Tanczos Barna va eșua, valul va deveni tsunami. Ce înseamnă
prestație bună? Ea este raportată la așteptările panicate. Oamenii nu așteaptă
minuni, ci coerență și predictibilitate, respect pentru banii publici, echitate
și asumare onestă. Dacă UDMR va livra asta, va da o lovitură serioasă și
naționalismului. Dacă va eșua, îi va da aripi. Cert este că pentru prima dată
UDMR va avea un ministru în CSAT, ceea ce, spunea Kelemen Hunor într-un
interviu la Europa FM, era până acum o ipoteză exclusă. Pe ansamblu PSD a luat
ce și a dorit, pentru că este sine qua non, PNL a luat ministere mai
multe decât ponderea mandatelor, nu exact ce și-a dorit, adică Dezvoltarea sau
Transporturile, și, cel mai probabil, va da candidatul comun la
prezidențiale iar UDMR a schimbat liga.
Ce s-a ales? În ceea ce privește compoziția nominală a Guvernului, remarcăm viziuni diferite. PSD și-a păstrat miniștrii. Indiferent de performanța lor, însuși acest imobilism total după semnalul alegerilor recente arată că PSD ori nu a înțeles absolut nimic, ori leadershipul partidului este atât de fragilizat, încât nu își permite să zgâlțâie deloc barca. Este surprinzător că PSD a acceptat să ia Justiția, un minister de care îl leagă traume majore, motiv pentru care cred că cel puțin o vreme vor încerca să nu calce în străchini. Noul ministru este avocat penalist, ceea ce în sine nu e o vină, am tot respectul pentru avocații care își fac onest meseria, iar penaliștii nu apără măicuțe. Ceea ce mă îngrijorează este că a fost inclus pe lista PSD pentru Cameră pe feuda Olguței Vasilescu, ceea ce nu reprezintă o garanție a atașamentului pentru o justiție independentă, dimpotrivă aș zice. PNL a mizat pe schimbări. Și pe lista lor există două nume remarcabile. În primul rând, intrarea rectorului UBB, Daniel David, este cel puțin o lovitură de imagine, să sperăm că nu va rămâne doar atât. Este remarcabilă și trecerea domnului Hurezeanu la Externe care după o catastrofă și o tehnocrată seacă avea nevoie de un diplomat cu care să nu-ți fie rușine să ieși în lume. Dintre numele rămase, dacă în cazul lui Cătălin Predoiu există o logică certă în contextul Schengen, mi-e foarte greu să înțeleg ce caută la fondurile europene Marcel Boloș, unul dintre cei mai ineficienți miniștri, cu o imagine foarte proastă. Este chiar inexplicabil cum de mereu aterizează într-o funcție de ministru. Răspunde noul Cabinet așteptărilor publice? În mică măsură, după cum arătam. Pare o continuare a unei formule sancționate de electorat. Dar testul abia începe. Dacă vor reuși să schimbe atitudinea și comunicarea, dacă vor avea mai mult bun simț și respect, ceva smerenie dacă se poate, este posibil să primească credit. Dacă nu, la prezidențiale, va fi nenorocire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu