DIVERSE - Partea a unsprezecea.

 

DIVERSE - Partea a unsprezecea

47. Trei milenii … până la Lună!

 Se spune că singura construcție realizată de om, care se poate distinge de pe Lună, este Marele Zid Chinezesc. Această idee a devenit de aproape nouă decenii un gen de definiție originală a acestui imens edificiu, a cărui amplitudine și semnificație nu pot fi cuprinse cu mintea. Iar una dintre întrebările la care nu s-a putut oferi un singur răspuns, foarte clar și de necombătut: cu ce scop s-au consumat atâtea resurse și energie umană, într-o epocă în care însăși existența cotidiană era dificil de gestionat?

În calea invadatorilor: Paternitatea construirii Marelui Zid îi este atribuită lui Qin Shi Huang Di, primul împărat (221-206 î.H.) al dinastiei Qin, însă indicii păstrate de-a lungul istoriei, precum și cercetări recente au confirmat că lucrarea este mai veche cu câteva secole, amănunt puțin cunoscut de public. Mai exact, primele vestigii ale Marelui Zid - înalte pe alocuri de până la 4,5 metri! - aparțin așa-numitelor perioade de primăvară și toamnă (770-476 î.H.) și perioadei statelor războinice/combatante (475-221 î.H.). Ca motivație generală, se admite în mod logic ideea că la vremea respectivă mulți conducători au simțit nevoia să construiască ziduri pentru a-și proteja statele. Motivul inițial al dinastiei Qin pentru a lega între ele mai multe ziduri din nord într-un mare zid a fost cauzat de ridicarea Xiongnu - o populație nomadă violentă, apărută în același timp cu Qin, care îi jefuiau acesteia așezările de graniță, furau proprietăți și luau sclavi din rândul localnicilor. Generalul Meng Tian, unul dintre cei mai fideli slujitori ai împăratului Shi Huang Di și un excelent strateg, i-a propus suveranului această construcție defensivă, care funcționa rapid și eficient în trei variante de înfruntare a invadatorilor din nord, între care mongolii s-au aflat printre cei mai redutabili inamici. Totuși, cercetătorii din ziele noastre au emis și alte ipoteze despre scopul ridicării acestei nemaivăzute bariere.

De la controlul turmelor, la Drumul Mătăsii: În cei peste 2.500 de ani de existență, Marele Zid a fost străpuns doar de două ori. Cu toate acestea, atunci când a fost depășit, în anul 1100, dinastia Song a pierdut controlul asupra acestuia de ambele părți, ceea ce avea să ducă în cele din urmă la controlul mongol complet asupra Chinei, însă pentru o perioadă relativ scurtă. În tot acest timp, de altfel de-a lungul mai multor sute de ani, construirea a noi secțiuni a fost continuată, până în secolul al XVII-lea. Este vorba despre numeroase fortificații, cu o secțiune a zidului numită „Linia de Nord” situate actualmente în mare parte în Mongolia, alte secțiuni întinzându-se din China în Rusia. Înalțimea de numai doi metri a unei mari porțiuni din zid (dar cu turnuri de 12 metri amplasate la câteva sute de metri distanță între ele) susține în schimb ideea că nu scopul defensiv a fost principala motivație a construirii acestuia, ci mai degrabă controlul comunităților de păstori, în sensul impozitării trecerii turmelor și împiedicarea eventualității ca animalele să fie duse pe terenuri unde nu ar fi trebuit să pătrundă. O a treia funcționalitate veridică ar fi protejarea comerțului pe faimosul Drum al Mătăsii, una dintre cele mai profitabile activități de acest gen din toate timpurile. Oficial, Marele Zid Chinezesc are o lungime de peste 5000 de kilometri, însă structura sa nu este una continuă, dintr-un capăt în altul. El include și ziduri laterale, paralele, circulare, precum și secțiuni fără ziduri, în locul cărora constructorii strategi s-au folosit de „rolul” de barieră al munților și râurilor. Lucrările s-au oprit în anul 1644, într-un context istoric nefavorabil acestora. Chiar și așa, arheologii au putut descoperi rămășițele a circa trei  milioane de oameni (!) care au murit și au fost îngropați aici în timpul construirii zidului. În perioada contemporană, dupa ce în 1952 a fost declarat monument istoric, acest monument colosal a fost inclus în anul 1987 pe lista patrimoniului mondial de către UNESCO.

48. Bianzhong - clopotele muzicale antice:

 Înca din Antichitate, inventivitatea uluitoare, gândirea profundă și realizarile tehnologice ce depășeau cu mult nivelul civilizației umane din vremea respectivă au oferit lumii premize majore ale unui progres pe toate planurile - de la medicină exclusiv legată de natură și construcții, până la artă, religie și spiritualitate ancorată în Universul cosmic. În această linie se încadrează și muzica bianzhong din China, aparută cu peste 4.000 de ani în urmă, strâns legată de ritualuri și cu un rol important în sistemul muzical pentru a menține ordinea socială.

Muzică - Matematică - Metalurgie: Când ne gândim la clopot, prima idee ce ne vine în minte face trimitere la religie, la biserică. Un instrument muzical chinezesc antic numit bianzhong constituie de fapt un ansamblu armonios de clopote turnate în bronz, o adevărată orchestră insolită, suspendată pe un cadru de lemn. La fel ca litofonul (bianqing), un ansamblu melodios de pietre plate în forma literei L suspendate pe un cadru de lemn, carillonul de clopote este unul dintre cele mai religioase instrumente ale Chinei antice. Dezvoltate probabil din clopotele de jad, clopotele acordate (bianzhong) constituie o realizare extraordinar de impresionantă prin „alierea” muzicalității armonioase perfecte cu arta ancestrală, mitică și mistică a metalurgiei și cu matematica. Apărute pentru prima dată în 2100 î.H., conform informațiilor din unele documente, sub formă de trei clopote „fără bătaie”, instrumente ce scoteau sunete melodioase fără a fi lovite, au fost aranjate în timpul dinastiei Zhou (1046-256 î.H.) într-un ansamblu de douăsprezece clopote cu dimensiuni cuprinse între 1,53 și 9 centimetri (înalțime). Diferențele respective aveau un rol important în emiterea de sunete diferite, dar erau reglate astfel încât, să sune împreună în armonii elaborate în prealabil de persoana pe care am putea-o numi instrumentist. Cu configurația distinctă a gurii în formă de lentilă și 36 de „bumbi” simetrici în exterior, fiecare clopoțel putea produce două tonuri diferite. Dinastia Zhou a fost prima dinastie chineză care a stabilit reguli de rituri și muzică, cu seturi de astfel de instrumente folosite în ceremonii, gale și spectacole.

Arta sublimă a sonorităților armonice: Fabricarea clopotelor muzicale era o adevărată artă, absolut magistrală, care necesita o meticulozitate deosebită și o cunoaștere perfectă a meseriei comparabile cu priceperea special, ocultă, a unui alchimist. Aceasta, întrucât trebuia făcut un amestec precis în aliajul viitorului clopot, stabilirea și reglarea înalțimii optime, precum și stăpânirea tehnicilor avansate de turnare. Unele clopote dovedesc, de asemenea, intervenția prin șlefuire atunci când instrumentul turnat suna puțin stins. Distanța precisă dintre note necesita dimensionarea precisă a clopotelor, operațiuni ce fac parte dintr-un sistem larg și complex de măsurători și standarde. Astfel, nu este surprinzător faptul că bianzhong-urile reprezentau și o adevărată avere simbolică, extrem de valoroasă a elitei nobiliare. Un set complet de 65 de clopote ceremoniale a fost descoperit în mormântul suveranului Yi (decedat cca. 430 î.H.), din dinastia Zeng a statului Chu. Complexul instrumental s-a păstrat foarte bine vreme de două milenii și jumătate, astfel că se poate cânta și astăzi la gama setului de 5 octave, cu trei complet cromatice. Până în secolul VI î.H., ajustarea lor pentru a obține note precise constituia o ocupație deosebită, pe care doar puțini meșteri o stăpâneau. Clopotele muzicale arată că în China antică se promova o înțelegere sofisticată a muzicii și a tonului și, drept urmare, a principiilor matematice din spatele acesteia. Primul bianzhong complet din aur a fost confecționat în timpul domniei împăratului Qianlong (1735-1796) și este alcătuit din 16 clopote cu aceeași înălțime (16,2 cm), dar grosime diferită, variind de la 1,2 la 2,1 cm. Clopotul cu grosimea cea mai mare produce tonul cel mai înalt, fiecare clopot având propriul său nume. În prezent această comoară este expusă în Galeria Comorilor de la Muzeul Palatului Imperial Chinezesc situat în centrul Beijingului.

49. Sangoma, „vindecătorii divini”:

 Sangoma este numele dat vindecătorilor tradiționali care joacă un rol important în multe paliere ale societății sud-africane, cu precădere în comunitățile rurale, unde sunt primul ajutor pentru mulți oameni nevoiași și bolnavi. Printr-o combinație între rugăciune, dans și medicament (Muti), Sangoma contactează strămoșii pentru a cere sfaturi și a prescrie remedii naturale împotriva bolilor, dar și pentru noroc și întărire fizică. Ei au un statut similar cu cel al șamanilor siberieni ori nord-americani nativi. Ca vindecători, Sangoma sunt foarte respectați la populația Zulu din Africa de Sud, întrucât diagnostichează și efectuează ritualuri pentru a vindeca o persoană fizic, mental, emoțional sau spiritual. Sangoma pot aborda toate aceste domenii în procesul de vindecare, care implică de obicei divinație, medicină pe baza de plante și ritualuri personalizate specifice pentru a vindeca boli și a restabili bunastarea. În tradiția Zulu, Divinitatea intervine rareori în problemele oamenilor și nu reprezintă o cauză frecventă a bolii (isifo). Cu toate acestea, Dumnezeu a „delegat” multe funcții strămoșilor defuncți (Amadlozi), care sunt, prin urmare, implicați activ și constant în lumea celor vii. Acesta este motivul pentru care sunt adesea suspectați că sunt responsabili pentru trimiterea „isifo” celor vii. Ei fac acest lucru nu din răutate sau din capriciu, ci pentru a-i pedepsi pe cei vii pentru că nu au respectat standardele etice ale comunității și pentru a le aminti de datoria lor imperativă de a trai o viață morală. Nerespectarea anumitor ritualuri importante sau încălcarea unui tabu poate duce la furia strămoșilor, care se manifestă sub formă de boală. Ne aflăm atunci într-o „stare de poluare” și dezechilibru spiritual, care trebuie corectată. Odată ce un sangoma a folosit divinația pentru a stabili cauza exactă a bolii, vor fi efectuate anumite ritualuri pentru a-i liniști pe strămoși, restabilind astfel sănătatea. În același timp, nici comportamentul care i-a înfuriat pe strămoși nu se va repeta. Pe lângă strămoși, vrăjitoarele și vrăjitorii au capacitatea și pot avea dorința de a face rău altora. Ei pot adăposti spirite rele, pot folosi medicamente, pot lua forme animale (sau alte înfățișări) și pot folosi mai multi agenți posibili pentru a face rău. Vrăjitoria este luată foarte în serios în tradiția Zulu și este de temut, având în vedere nenorocirile pe care le poate provoca în viața unei persoane. Drept urmare, oamenii iau adesea măsuri de precauție pentru a evita încercările cu potențial periculos. Ei se pot angaja în ritualuri al caror scop expres este de a apela la strămoși pentru a-i proteja de vrăjitorie. De asemenea, pot purta obiecte de protecție, ca amuletele cunoscute sub numele de Ama-khubalo, care sunt adesea fragmente de scoarță sau rădăcini legate în jurul gâtului și supte. Când vrăjitoria a lovit deja, Sangoma efectueaza ritualuri specifice, bazate în mare măsură pe utilizarea plantelor medicinale cunoscute pentru puterile lor spirituale de curățare, pentru a neutraliza forțele răuvoitoare eliberate de vrăjitori. Rezultatul așteptat este revenirea armoniei, păcii și sănătății în viața persoanei în cauza. Un individ destinat să fie Sangoma trebuie chemat de spirit. Chemarea (ukutwasa) semnifică responsabilitatea ancestrală și culturală, de obicei inițiată de boală, care este însoțită de vise și viziuni ciudate. Această perturbare în viața de zi cu zi a persoanei îl determină să caute serviciile diverșilor vindecători. În Africa de Sud, mulți ucenici, cunoscuți sub numele de twasa, încearcă adesea în zadar să caute tratament prin medicina modernă înainte de a ajunge la un Sangoma care va ști să identifice corect ukutwasa. Această identificare declanșează o perioadă de inițiere, de la câteva luni până la câțiva ani, în funcție de circumstanțe. În același timp, pentru a deveni Sangoma, nu există restricții de gen impuse de societate, majoritatea lor fiind femei. Antrenamentul și inițierea unui twasa presupun în mod obișnuit efectuarea de ritualuri și sarcini care nu numai că vindecă corpul individului respectiv, dar îi învață și puterea de vindecare a ierburilor și a medicinei tradiționale. Aceste acțiuni învață twasa să perceapă în corp energiile spirituale subtile, esențiale pentru munca unui Sangoma. De asemenea, twasa trebuie să-și mărturisească orice gânduri negative mentorului său, să se abțină de la a mânca anumite alimente și de la activități sexuale și să-si petreacă zilele stând cu instructorul său în timp ce acesta primește clienți. Odată ce o etapă de inițiere este încheiată, se organizează o sărbătoare în timpul căreia se sacrifică un vițel sau o capră. Twasa caută apoi în cenușă un os intact. În cele din urma, această colecție va deveni parte din dingaka sau „osul oracolului Sangoma”, folosit pentru divinație, care este o activitate obișnuită a Sangoma. Spre deosebire de alți vindecători, aceștia trebuie să învețe istoria și mitologia etnică și comunitară pentru a fi recunoscuți atât ca vindecători, cât și ca păstrători ai cunoașterii sacre.

50. Dragonii, făpturile mitice ale istoriei:

 Dragonii sunt printre cele mai populare creaturi mitologice din lume și referințe despre aceste animale capabile să scuipe flăcări se regăsesc în numeroase culturi, din America și Europa, până în India și China, iar în zilele noastre continuă să apară în cărți, filme și programe de televiziune. Nu se știe sigur când și unde au apărut primele povești și legende despre aceste uriașe reptile zburătoare, însă relatări despre ele apar încă din Antichitate, la sumerieni și eleni. În cele mai multe povestiri în care sunt menționați, dragonii sunt descriși la fel ca orice alte animale mitologice: uneori protectori și gata să-i ajute pe oameni, alteori amenințători și periculoși, dar mai mereu înțelepți și conduși de propriile scopuri. Acest lucru s-a schimbat odată cu răspândirea creștinismului, dragonii au devenit reprezentări ale Satanei, conform unui studiu publicat de „Live Science”. În lumea creștina medievală, cei care știau ce sunt dragonii au auzit despre ei din Biblie și probabil că erau convinși de existența în carne și oase a acestor „bestii”. Spre exemplu, temutul Leviatan, monstrul marin descris în detaliu în Cartea lui Iov (Vechiul Testament), pare să fie un dragon, iar cea mai veche imagine recunoscută a unui dragon european apare într-o ilustrație pictată de mână din manuscrisul medieval Ms Harley 3244, apărut în jurul anului 1260 d.H.. Existența dragonilor are însă și un sâmbure de adevăr. Timp de secole, poate milenii, nimeni nu știa ce sunt oasele gigantice descoperite întâmplător, în diferite locuri ale lumii, iar dragonii păreau a fi concluzia logică pentru oamenii de atunci care nu știau nimic despre dinozauri.

Diversitatea dragonilor: Deși cei mai mulți oameni îți pot reprezenta cu ușurință un dragon, modul în care aceștia sunt descriși în diferite culturi, religii și mitologii diferă substanțial. Dragonii au aripi, pot scuipa flăcări sau au darul vorbirii. Unii au doar câțiva metri lungime, alții au corpul care se întinde pe mai mulți kilometri. Sălășluiesc pe fundul mărilor, pot fi găsiți în peșteri sau în inima vulcanilor. Așa cum preciza specialista în folclor Carol Rose, în cartea sa „Giants, Monsters & Dragons: An Encyclopedia of Folklore, Legend and Myth” („Uriași, monștri și dragoni: O enciclopedie de folclor, legende și mituri” - Norton, 2001), dragonii „pot avea trăsături de la alte animale, cum ar fi cap de elefant în India, cap de leu sau de pasăre de pradă în Orientul Mijlociu sau cap de reptilă, în special de șarpe. Coloritul lor variază de la verde, roșu și negru, până la culorile mai puțin obișnuite, galben, albastru sau chiar alb”. Zoologul Karl Shuker descrie o mare varietate de dragoni în cartea sa „Dragons: A Natural History” („Dragoni: O istorie naturală” - Simon & Schuster, 1995), printre care șerpi uriași, hidre, gargui și zei-dragon, dar și variante mai obscure, precum basilisc, wyvern sau cocatrice. Din punct de vedere etnografic și folcloric, dragonul pare să fie un veritabil cameleon - având trăsăturile specifice adaptate la așteptările culturale și literare ale fiecărei epoci.

Dragonii fac parte din imaginarul colectiv: Cuvântul „dragon” provine din cuvântul grecesc „draconta”, care înseamnă „a sta de pază, a sta de veghe” - ceea ce sugerează că dragonii păzesc comori. De multe ori, în povești și mituri, aceste comori sunt descrise drept munți de aur și pietre nestemate, însă ele pot avea o semnificație simbolică – cunoașterea absolută, nemurirea sau atingerea potențialului ca om pentru curajosul cavaler care reușește să răpună o asemenea fiară. De altfel, dragonii sunt printre puținii monștri al caror rol în construcții mitologice și basme este de oponent extrem de puternic care trebuie învins pentru ca eroul să-și încheie cu succes drumul inițiatic. De obicei, dragonii există doar pentru a-l supune la o ultimă încercare pe erou. În arta și literatura mesopotamiană întâlnim primele reprezentări ale dragonilor sub forma unor șerpi uriași, creaturi descrise în Epopeea Creatiei - „Enuma Elish”, de la sfârșitul mileniului al II-lea î.H.. Această asociere a condus la ideea că dragonii sunt creația fricii înnascute a oamenilor față de șerpi. Spre deosebire de dragoni, alte personaje și creaturi mitice, fie că este vorba de troli, elfi sau zâne, sunt concepute pentru a interacționa cu eroul, pe care îl pot ajuta sau încearca să-l abata de la destinul său, însă rolul lor ultim nu este unul combativ. Bisericile creștine au creat legende despre sfinți neînfricați care, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-au luptat și l-au învins pe Satana, reprezentat de cele mai multe ori sub forma unui dragon. Poate cel mai cunoscut astfel de erou este Sfântul Gheorghe, cel care a ucis dragonul care amenința un oraș. Protejat de semnul crucii, el reușește să salveze frumoasa fecioară și ucide bestia. Locuitorii orașului, impresionați și recunoscători Sfântului Gheorghe, s-au convertit la creștinism. Uciderea unui dragon nu însemna doar o importantă „oportunitate de carieră” pentru orice cavaler ambițios sau chiar pentru orice hobbit, ci, conform legendei, era și o modalitate de a ridica o oaste. Așa cum notează Michael Page și Robert Ingpen în lucrarea lor „Encyclopedia of Things That Never Were” („Enciclopedia lucrurilor care nu au fost niciodată” - Viking Penguin, 1987), „colții de dragon oferă o modalitate simplă pentru a crește forta armată a oricărui rege sau lord care dispune de o astfel de resursă rară. A fost pusă pentru prima oară în aplicare de Cadmus, regele Tebei. Mai întâi, trebuie să pregătești o bucată de pământ ca și când ai însămânța grâu. Ulterior trebuie să ucizi un dragon și să-i scoți toți colții. Sădește acești colți în pământul pregătit în prealabil și apoi ține-te mai la distanță”. Apoi războinici încercați „cu armuri strălucitoare de bronz și înarmați cu săbii și scuturi … vor ieși repede din pământ și vor sta în formație de luptă, în funcție de locurile unde au fost puși în pământ colții de dragon”. Trebuie însă să fi foarte prudent, pentru că acești soldați „draconis dentata” sunt însetați de sânge și se vor întoarce unii împotriva celorlalți, dacă inamicul nu este prin apropiere. Așa că, dacă aveți în vedere să ridicați o astfel de oaste, asigurați-vă că și inamicii sunt prin apropiere atunci când o faceți. Cei care au studiat mitologia dragonilor sunt de părere că descrierile gurii iadului, din perioada medievală, sunt la originea capacității dragonilor de a scuipa flăcări, invocând, printre altele, pânzele pictorului flamand Hieronymus Bosch. Intrarea în iad era deseori descrisă ca o gură a unui monstru, din care ies flăcări și fum. Pentru cei care credeau atât în existența iadului, cât și a dragonilor ca reprezentări ale Satanei, asocierea a fost chiar logică. În miturile Antichității sau în teologia medievală, în romanele de aventuri sau, mai nou, în producții cinematografice și de televiziune, dragonii fac parte din imaginarul nostru colectiv de milenii și, spre deosebire de dinozaurii ale căror fosile au inspirat poveștile despre dragoni, nu dau niciun semn că ar fi amenințați cu dispariția.