BIBLIA - CARTEA JUDECĂTORI.

 

BIBLIA - CARTEA JUDECĂTORI

 La începtul cărţilor Iosua şi Judecători, găsim o exprimare asemănătoare: „După moartea lui Moise ...”; „După moartea lui Iosua ...”, iar în Judecători 2:7 se vorbeşte despre bătrânii care au supravieţuit lui Iosua şi care au fost martorii tuturor lucrărilor impresionante pe care Domnul le făcuse pentru Israel. Dar versetul 10 adaugă că, după ce neamul acela de oameni a încetat, prin moarte, s-a ridicat o altă generaţie cu totul diferită de cea care o precedase. Timpul se scurge, generaţiile vin una după alta, de cele mai multe ori fără să se asemene între ele. Însă chiar atunci când s-a produs o decădere spirituală printre copiii lui Israel, sufletele sincere şi temătoare de Dumnezeu au continuat să se bucure de lumina şi puterea prezenţei divine. De altfel, fiecare generaţie are mare trebuinţă de a se întoarce la original, de a se adăpa din izvoarele curate şi proaspete ale cunoaşterii lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne recomandă, nu numai să rămânem în lucrurile învăţate, dar să fim pe deplin convinşi de temeinicia şi valabilitatea lor (2. Timotei 3:14). Izvoarele lui Dumnezeu - izvoare de har, de viaţă, de lumină - rămân la dispoziţia noastră, sunt accesibile oricărui suflet care doreşte să-şi potolească setea. Moise a fost omul încrederii în Dumnezeu. El a făcut, din plin, dovada unei credinţe vii şi lucrătoare; în tinereţea sa, el a refuzat să fie numit fiul fiicei lui faraon; el a ales să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu; el a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut. La rândul lui, Iosua a dovedit o credinţă energică, vie,lucrătoare, necesară cuceririi pământului făgăduinţei. Credinţa aceasta a caracterizat şi pe bătrânii care au trăit în preajma lui Iosua. Însă acum se ridică „o altă generaţie care nu cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel” (Judecători 2:10). Neamului acestuia de oameni îi lipsea o cunoştinţă personală a Domnului şi a lucrării Sale. În asemenea condiţii, nu ne miră deloc manifestarea atât de timpurie a declinului spiritual. Fenomenul succesiunii generaţiilor este vizibil chiar în familiile noastre. Poate că bunicul a fost un om evlavios, n-a iubit lumea şi lucrurile ei, s-a dovedit a fi puternic ataşat de Domnul şi de voia Lui; copiii lui, părinţii noştri, i-au urmat exemplul frumos, trăind în frică de Dumnezeu, dar ce se va întâmpla cu noi, urmaşii lor? Vom semăna cu acel „un alt neam de oameni”, sau ne vom număra printre cei ce „se uită cu băgare de seamă la sfârşitul felului de vieţuire al celor ce ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu” şi le vom urma credinţa?

1. Cucerirea incompletă: Primul capitol din cartea Judecătorilor ne prezintă un tablou trist despre lipsa de perseverenţă a seminţiilor lui Israel în a pune mâna pe moştenirea ce le-a fost promisă. Ca un refren dureros revine mereu expresia: „Dar el n-a izgonit.” Iuda a lăsat să trăiască locuitorii din câmpie „pentru că aveau care de fier” (Judecători 1:19). Beniamin a locuit la Ierusalim împreună cu iebusiţii (versetul 21); Manase nu i-a izgonit nici el pe canaaniţii din numeroase oraşe şi sate, acceptând tacit faptul că ei „au izbutit” să rămână în moşteniea lui; însă, chiar dacă n-au fost siliţi să plece, Manase le-a impus un bir, ceea ce nu s-a întâmplat şi în cazul lui Efraim (versetul 29). Canaaniţii „au locuit în mijlocul” lui Beniamin, Manase şi Efraim; cât despre Aşer, aşeriţii „au locuit în mijlocul canaaniţilor” (versetul 23). La versetul 34, lucrurile iau o altă întorsătură, şi mai gravă: amoriţii au respins în munte pe fiii lui Dan şi „nu i-au lăsat să se coboare în câmpie.” Domnul îi dăduse lui Israel toată ţara, de la pustie şi Liban până la Eufrat şi la marea cea mare (Iosua 1:4). Ţara aceasta le fusese dată, însă ei trebuiau să pună piciorul şi s-o ia în stăpânire. Dar aceste locuri erau ocupate de diferite neamuri asupra cărora trebuia să cadă judecata lui Dumnezeu. În loc să le cucerească, cele 12 seminţii „s-au lenevit” să meargă şi să ia ţara în stăpânire (Iosua 18:3). În cele din urmă, în loc să se bucure din plin de Canaan, seminţiile lui Israel au devenit conlocuitoare cu vrăjmaşii Domnului. Ce semnificaţie au pentru noi toate acestea? După cum Israel a fost scos din Egipt, Dumnezeu ne-a eliberat şi pe noi din robia păcatului şi ne-a scos din lume prin sângele Mielului; aşadar, El ne-a scos din mâinile vrăjmaşului. Străbătând pustia, răscumpăraţii Domnului urmau să experimenteze revărsarea harului şi manifestarea grijii părinteşti din partea Domnului. Apoi a venit momentul trecerii Iordanului, simbol al morţii şi invierii noastre împreună cu Hristos. Cele 12 pietre ridicate în Iordan unde se opriseră picioarele preoţilor (Iosua 4:9) vorbesc despre această moarte; alte 12 pietre luate din Iordan şi aşezate la Ghilgal evocă învierea noastră cu Hristos (Iosua 4:5,6). De aici încolo, nu se pune numai problema de „a cunoaşte poziţia noastră în Hristos”, ci şi de a ne însuşi binecuvântările divine încât ele să se vadă în viaţa noastră. Dacă, de drept, noi am murit împreună cu Hristos, trebuie „la Gilgal” să omorâm omul nostru vechi, carnea (Coloseni 2:20; 3:1,5). Prin părtăşia cu Domnul, omul nostru cel nou trebuie să fie hrănit şi viaţa cea nouă se se dezvolte necontenit; rămânând în viţă, mlădiţa va aduce roade. „Salvarea”, văzută sub aceste două aspecte, dă siguranţa mântuirii („voi în Mine”) şi ne eliberează de sub stăpânirea păcatului („Eu în voi”). Prin supunerea faţă de Duhul Sfânt care călăuzeşte lucrarea în Adunare/Biserică suntem scăpaţi de orice sistem omenesc şi de orice organizaţie lumească. Strângerea laolaltă în Numele Domnului, doar ca mădulare ale Trupului Său, ne eliberează de orice alt temei de întrunire, mărturisire de credinţă sau decizie comună de a ne aduna. O facem sub călăuzirea Duhului. Simpla cunoaştere cu mintea a revenirii Domnului Iisus nu ne va influenţa prea mult, dar crezând-o cu inima, aceasta devine o nădejde vie care imprimă vieţii noastre trăsături ceresti, ne mângâie când ne părăsesc cei iubiţi care se duc acasă, ne îmbărbătează în suferinţe şi ne ajută să întoarcem spatele atracţiilor lumeşti. Toate aceste binecuvântări pe care le avem în Hristos, vai, le putem pierde, ne putem lipsi de ele, fie din neştiinţă, fie că le cunoaştem dar nu le aplicăm în viaţa noastră (amoriţii „nu i-au lăsat” pe daniţi „să se coboare în câmpie”) (Luca 5:39), fie amestecându-ne cu lumea, fapt care va conduce la pierderea gustului pentru lucrurile lui Dumnezeu („canaaniţii au locuit în mijlocul lor”).

2. Consecinţele: Judecători 2 şi 3:1-4 ne pun în faţă diferitele consecinţe ale acestei cuceriri incomplete. Decăderea este simbolizată prin suirea Îngerului Domnului de la Ghilgal la Bochim, din locul omorârii cărnii şi al biruinţei la locul „celor care plâng”. Îngerul reaminteste bunătatea Domnului faţă de poporul Său şi adaugă: „Voi n-aţi ascultat de glasul Meu. Pentru ce aţi făcut lucrul acesta?” Acest reproş va răsuna de mai multe ori în istoria judecătorilor (6:10; 10:13 etc). Dumnezeu vrea să vorbească cugetului alor Săi. „Poporul a ridicat glasul şi a plâns.” Această întristare era după voia lui Dumnezeu. Când Domnul ne face conştienţi că ne-am depărtat de El, că în cutare împrejurare n-am ascultat glasul Lui, sau chiar că ne-am obişnuit să nu ascultăm, care este cel mai potrivit lucru pe care trebuie să-l facem, dacă nu „să ridicăm glasul şi să plângem”? Apoi, să recunoaştem înaintea Lui vinovăţia noastră, să mărturisim ceea ce nu se potriveşte cu calitatea noastră de copii ai Săi. Însă nu trebuie să descurajăm şi să credem că totul este pierdut, pentru că după ce au plâns, copiii lui Israel „au adus jertfe Domnului acolo” (versetul 5). Din pricina a ceea ce este Dumnezeu şi a ceea ce El a făcut, ei puteau totuşi să se apropie de El printr-o jertfă; tot aşa şi noi, după ce ne-am judecat, putem veni la Dumnezeu, pe temeiul lucrării lui Hristos, cu rugăciune, jertfe de mulţumire şi închinăciunea noastră. Cât priveşte Cina Domnului se specifică lămurit: „vestiţi moartea Domnului până va veni El.” Trebuie să fim conştienţi de slăbirea mărturiei practice a Bisericii lui Dumnezeu pe pământ, să ne întristăm adânc din această cauză, realizând mărturia şubredă pe care credincioşii o dau în timpurile din urmă. Această realizare (înţelegere) va trebui să ne sfâşie inimile. N-o putem ignora şi nu ne putem sustrage consecinţelor produse de ruinarea mărturiei exterioare. Totuşi, să nu cădem pradă deznădejdii: cu umilinţă, pe deplin conştienţi de lipsurile noastre şi de belşugul care se află în Dumnezeu, tot Îl mai putem lăuda. Urmând firul relatării biblice, observăm că starea lui Israel continuă să se agraveze: „Ei au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor ... au mers după alţi dumnezei ... au luat de soţii pe fetele lor şi au dat de soţii fiilor lor pe fetele lor” (Judecători 2:12; 3:6). Această părăsire a Domnului se traduce în faptă prin două lucruri: au mers după alţi dumnezei. Aplicând la condiţiile noastre: care sunt dumnezeii lumii care ne înconjoară? Stele, cântăreţi celebri, campioni de tot felul, lideri politici, ca să nu mai vorbim de plăcerile lumii, inima lăsată liberă, ceea ce foarte adesea conduce la încheierea căsătoriei cu un partener necredincios: „Nu vă înjungaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între dreptate şi fărădelege? Sau ce părtăşie are lumina cu intunericul?... Sau ce parte are cel credincios cu cel necredincios?” (2. Corinteni 6:14-16). Poate că un simţământ de dragoste nu va conduce la căsătorie, dar Domnul va interveni să stopeze lucrurile înainte de a păşi pe un drum care conduce spre străpungerea inimii şi multe amărăciuni. Totuşi trebuie să avem mare grijă cu cine ne împrietenim. Desigur că este bine să manifestăm un spirit prietenos, de camaraderie, cu colegii noştri de şcoală sau de muncă, să stabilim relaţii normale în domeniile în care avem aceleaşi interese, dar să avem grijă a nu depăşi stadiul normal, având ca rezultat stârnirea unui foc sentimental sau afectarea relaţiilor intime, personale, calde cu familia. Un prieten lumesc exercită întotdeauna o influenţă negativă asupra credinciosului. Acesta începe să simtă plăcere în ceea ce ura mai înainte şi, în paralel, interesul pentru lucrurile lui Dumnezeu merge în descreştere. O asemenea conduită atrage asupra credinciosului pedeapsa divină, măsurile disciplinare. De fiecare dată când ne depărtăm de Domnul, intristăm pe Duhul Sfânt. Dacă această întristare devine şi a noastră, El este totdeauna gata să ne primească şi să ne restabilească. Însă atunci când perseverăm în greşeală, Dumnezeu, în îndurarea Lui, dar şi în dreptatea Lui poate şi trebuie să ne pedepsească: „Domnul i-a dat în mâinile unor prădători care i-au prădat, i-a vândut în mâinile vrăjmaşilor lor de jur imprejur, şi ei nu s-au mai putut împotrivi” (versetul 14). Predătorii aceştia operau jafuri în ţară, luând cu ei vitele şi recoltele, şi astfel poporul rămânea fără hrană. Duşmanii, îndeosebi filistenii, dominau asupra lor, încât israeliţii pe vremea lui Samson, iar mai târziu până pe la începutul domniei lui Saul, n-aveau arme şi posibilităţi de apărare. Erau lipsiţi chiar de fierari pentru a-şi ascuţi uneltele. Nu se întâmplă la fel pe calea credinţei? Când cineva se abate de pe drumul voii lui Dumnezeu, primul lucru de care se lipseşte este hrana spirituală. El nu mai are timp să se aşeze la picioarele Domnului, sau nici chiar interesul de a o face. Neglijează strângerea laolaltă în jurul Domnului Iisus. Sufletul, lipsit de hrană, lâncezeşte, îşi pierde vigoarea şi, nemaiputând să se împotrivească răului, se pleacă sub jugul robiei. Să ascultăm declaraţia solemnă a lui Moise: „Pentru că, în mijlocul belşugului tuturor lucrurilor, n-ai slujit Domnului Dumnezeului tău cu bucurie şi cu dragă inimă, vei sluji în mijlocul foamei, setei, goliciunii şi lipsei de toate, vrăjmaşilor tăi pe care Domnul îi va trimite împotriva ta. El îţi va pune pe grumaz un jug de fier” (Deuteronom 28:47-48). De ce procedează altfel Dumnezeu faţă de aceia pe care îi iubeşte? Dacă El nu-i cruţă pe ai Săi şi îngăduie să ajungă „într-o mare strâmtorare” (Judecători 2:15), este pentru a-i determina să strige (Judecători 6:6,7), să strige la El, să se pocăiască, să caute faţa Lui, să-şi recunoască păcatele pentru a fi restabiliţi. În cartea noastră, această eliberare era înfăptuită prin intermediul judecătorilor, bărbaţi ai credinţei pe care Domnul îi ridica pentru a scoate poporul din mâna celor care îi jefuiau şi-i asupreau. Astfel Domnului I se făcea milă de copiii lui Israel (versetul 18). Dar ce se întâmpla după moartea judecătorului? „Israeliţii se stricau din nou, mai mult decât părinţii lor” (versetul 19). Acest grafic cu suişuri şi coborâşuri alternative îl regăsim de 6 sau 7 ori în şir în cartea Judecătorilor: au părăsit pe Domnul, s-au depărtat de El, au slujit altor dumnezei, s-au aliat prin căsătorie cu alte popoare; au atras astfel asupra lor pedeapsa Domnului şi au ajuns în mare strâmtorare, şapte ani, douăzeci de ani, patruzeci de ani. Atunci poporul strigă către Domnul, cere ajutor. Domnului I se face milă, ridică un judecător care îi eliberează şi Israel slujeşte iarăşi Domnului. Însă după moartea judecătorului, ce urmează? Întoarcerea la stricăciune, întoarcerea la idoli, o nouă strâmtorare. Oare nu se întâmplă la fel de atâtea ori în viaţa multor credincioşi? Dar nu aceasta este viaţa creştină normală. Dacă am constatat că nivelul vieţii noastre spirituale a scăzut, ce-i de făcut? Să nu zăbovim nicio clipă: să-L rugăm pe Domnul să ne restabilească, să ne redea bucuria şi părtăşia cu El. Să ne cercetăm spre a descoperi lucrul care a întrerupt relaţia noastră cu El, să ne mărturisim păcatul, să-l părăsim şi, fără îndoială, Domnul ne va răspunde cu bunătate. Este în planul lui Dumnezeu ca ai Lui să fie supuşi încercării. Neamurile idolatre au fost lăsate „ca să pună pe Israel la încercare, pentru ca să vadă dacă vor asculta ... ca generaţiile/vârstele fiilor lui Israel să cunoască şi să înveţe războiul, şi anume cei ce nu-l cunoscuseră mai înainte”. (Judecători 3:2). Este necesar ca şi copiii lui Dumnezeu să fie „puşi la încercare” (Iacov 1:12). Domnul ne-ar putea aşeza în nişte împrejurări care să nu comporte tentaţii exterioare, să ne pună într-un loc unde n-ar exista atracţii din partea lumii şi nu s-ar semnala pericolul de a ne împrieteni cu cei neîntorşi la Dumnezeu. El ar putea face lucrul acesta. Dar scopul Său este să îngăduie să fim încercaţi. Prin aceasta credinţa noastră se căleşte si inimile noastre învaţă să preţuiască tot mai mult harul divin. Alte mijloace întrebuinţate de vrăjmaş pentru a ne abate sufletele sunt învăţăturile rătăcitoare (Efeseni 4:14). Să ne depărtăm, în cea mai mare grabă, de aceia care neagă dumnezeirea lui Hristos sau minimalizează valoarea jertfei Lui ispăşitoare! De asemenea, vrăjmaşul caută în multe feluri să semene îndoiala în inima noastră în ce priveşte Cuvântul lui Dumnezeu, punând în discuţie valoarea, integritatea sau inspiraţia Scripturii. Vom rămâne fideli Domnului, sau ne vom lăsa purtaţi de toate vânturile? Imediat ce ne confruntăm cu o problemă, să alergăm înaintea Domnului, să căutăm la El soluţia, fără a lăsa să treacă timpul şi îndoielile şi semnele de întrebare să se înmulţească. Trebuie să deznodăm firul de la primul nod, nu după ce s-a încâlcit şi nu mai putem face nimic. Dar suişurile şi coborâşurile pot să caracterizeze nu numai mersul unei singure persoane, ci ele îşi pot pune pecetea pe viaţa în comunitate: de aici responsabilitatea pentru fiecare generaţie şi nevoia pentru Domnul de a o pune la încercare „pentru ca ei să înveţe războiul.” Într-un timp de regres (în ciuda tuturor lucrurilor minunate pe care Domnul continuă să le facă sub ochii noştri), nu este obligatoriu ca fiecare creştin în parte să aibă o viaţă care merge în descreştere. Dimpotrivă, credinciosul serios umblă în credincioşie: „Ia seama ... nu fi nepăsător ... Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi” (1. Timotei 4:13-15). Fără îndoială că nu-i uşor să te păstrezi credincios când nu întâlneşti sprijin în jurul tău, fie că este vorba de familie, de adunare sau de mediul în care trăieşti, însă binecuvântarea care izvorăşte dintr-un ataşament fierbinte faţă de Domnul, dintr-o puternică hotărâre de a-L urma cu orice preţ, dintr-o viaţă de părtăşie fericită cu El este cu atât mai mare şi mai bogată într-un timp dificil, decât în condiţii normale! Să luăm aminte la cele spuse de apostolul Pavel către Timotei cu privire la succesiunea generaţiilor: „Ce ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii” (2. Timotei 2:2). Pavel l-a învăţat pe Timotei. Acesta trebuia şi el să transmită mai departe mesajul primit, să-l încredinţeze altora care, la rândul lor, se impunea să fie capabili a învăţa pe alţii. Şi în felul acesta învăţătura sănătoasă a fost transmisă de-a lungul a patru generaţii (ca să nu mai vorbim de cele ce au urmat). Mesajul evanghelic poate fi transmis pe două căi: prin viu grai şi prin scris. Bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu (Acela în mâna Căruia apostolul Pavel fusese o unealtă binecuvântată, inspirată), lucrarea Duhului manifestată în darul de a scrie pe care El l-a acordat unor diferiţi oameni ai lui Dumnezeu, de-a lungul generaţiilor care ne-au precedat, se află la dispoziţia noastră. Deci să primim învăţăturile ce ne-au fost transmise din generaţie în generaţie şi să ne folosim de darul încredinţat de Duhul Sfânt slujitorilor pe care i-a inspirat să scrie! La rândul nostru, să transmitem mai departe ceea ce am primit! Avem marea răspundere de a pune în practică acest mesaj, dar şi nobila sarcină de a-l comunica şi altora: în familia noastră, în adunare, fraţilor şi surorilor, copiilor la şcoala duminicală, colegilor noştri în adunările de tineret, precum şi  cu orice ocazie pe care ne-o crează Domnul. „O generaţie trece, alta vine” (Eclesiastul 1:4). Generaţiile se duc una după alta, dar ce mare privilegiu să se poată spune despre cineva: „El a slujit celor din generaţia lui, prin voia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 13:36)!

Cei doisprezece judecători:

 Aţi văzut în introducerea la cartea Judecătorilor cucerirea incompletă şi consecinţele acesteia. Acum se va desfăşura, înaintea ochilor noştri, această curbă cu suişuri şi coborâşuri - cădere, pedeapsă, pocăinţă şi reabilitare - continuând spre părăsiri ale Domnului, subjugarea de către şapte neamuri vrăjmaşe, în timp ce, pe tot parcursul cărţii, îndurările şi mila lui Dumnezeu sunt la dispoziţia celor credincioşi. Evrei 11:32 ne vorbeşte despre credinţa lui Ghedeon, a lui Barac, a lui Samson şi a lui Iefta. Dacă n-am fi avut afirmaţiile făcute în Cuvânt, ne-am fi putut îndoi că aceştia trei din urmă au dovedit credinţă în Dumnezeu. Slăbiciunile trupeşti sau morale, inconsecvenţa unora dintre judecători, nu fac altceva decât să sublinieze harul şi bunătatea lui Dumnezeu. El nu-Şi alege instrumentele dintre cei mai tari şi mai puternici (1. Corinteni 1:26-29), ci, pentru ca totul să vină de la El, Domnul alege nişte slujitori lipsiţi de o valoare şi merite deosebite pe care îi pregăteşte şi-i formează El Însuşi spre a realiza lucrarea la care i-a chemat. Din cei doisprezece judecători menţionaţi în cartea noastră, şase sunt prezentaţi în detaliu, în timp ce restul sunt amintiţi doar în treacăt. Un judecător în textul nostru nu este doar un om care face dreptate din punct de vedere juridic, ci mai curând acela care face să triumfe dreptul şi dreptatea şi, în special unul care oferă o salvare, aduce o eliberare, de unde numele de „eliberator” dat uneori anumitor judecători (Judecători 3:9,15,31; 10:1). Judecători 3:5-16.31 prezintă şirul celor 12 judecători; capitolele 17-21 sunt un fel de apendice adăugat cărţii; capitolele 17-18 prezintă un tablou al decăderii religioase, iar capitolele 19-21 al stricăciunii morale ce domnea pe atunci în Israel.

1. Otniel (Judecători 3:5-11): Israel „locuieşte în mijlocul” canaaniţilor. Copiii lui Israel iau pe fiicele lor ca soţii şi dau de soţii fiilor lor pe fiicele acestora. De asemenea slujesc dumnezeilor lor (versetele 5,6). În dreptatea Lui, Domnul îi dă împăratului Mesopotamiei, care îi subjugă timp de opt ani. Această perioadă a fost necesară spre a-i determina pe israeliţi să strige către Domnul. El le ridică un salvator în persoana lui Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mai mic al lui Caleb. Regăsim în acest bărbat acea credinţă puternică ce caracterizează întreaga familie: decizia unui Caleb de a sluji Domnului cu toată casa lui şi statornicia sa de-a lungul istoriei pustiei şi în cadrul cuceririi Hebronului; interesul pentru Ţara făgăduinţei manifestat de fiica sa Acsa. Datorită lui Otniel, ţara (fără îndoială, partea de sud a Palestinei, în special seminţia lui Iuda) a avut odihnă patruzeci de ani.

2. Ehud (Judecători 3:12-30): Copiii lui Israel au făcut „iarăşi” ce nu plăcea Domnului (versetul 12). Atunci El întăreşte împotriva israeliţilor pe Eglon, regele Moabului. Poporul era aşa de împietrit, încât au trebuit 18 ani de asuprire, jumătate din timpul unei generaţii, pentru a-i determina să strige la Dumnezeu. Domnul le ridică un salvator în persoana beniamitului Ehud. Acesta era stângaci şi avea o mică sabie. Totuşi, el triumfă asupra regelui Moabului şi a oştilor sale şi asigură poporului 80 de ani de odihnă.

3. Şamgar (Judecători 3:31): Un singur verset ne prezintă pe acest bărbat al credinţei care cu un otic de plug a ucis şase sute de filisteni şi a eliberat pe Israel. Dumnezeu Îşi aminteşte de tot ce a fost făcut pentru El şi pentru binele alor Săi. David va evoca amintirea unui oarecare Şama care a apărat „o bucată de pământ semănată cu linte” (2. Samuel 23:11), asigurând astfel hrana poporului lui Dumnezeu; sau a unui Benaia care a lovit, intr-o zi când căzuse zăpadă, doi lei şi a scos pe Israel din mâna vrăjmaşului.

4. Debora şi Barac (capitolele 4,5): Pentru a treia oară citim că israeliţii „iarăşi au făcut ce nu place Domnului” (versetul 1). El „i-a vândut” în mâinile lui Iabin, împăratul Canaanului. Acesta nu era un duşman exterior, ca regii Siriei şi Moabului, ci un vrăjmaş interior, a cărui cucerire n-a fost făcută la timpul potrivit. Timp de 20 de ani, tot nordul ţării a fost apăsat cu putere, Iabin dispunând de nouă sute de care de fier. Poporul strigă din nou la Domnul, însă răspunsul nu vine imediat. În timpul acela trăia o prorociţă din seminţia lui Efraim, Debora, care, la ea acasă, judeca pe israeliţi. Aceştia veneau la domiciliul său pentru a primi diferitele sfaturi. Sub călăuzirea lui Dumnezeu, ea îl cheamă pe Barac pentru a strânge o oştire ce urma să lupte contra lui Sisera, căpetenia armatei lui Iabin. Acest Barac este un bărbat timid, fricos, care refuză să meargă la luptă dacă nu-l însoţeşte această femeie. Prorociţa subliniază dezonoarea ce ar rezulta de aici, când biruinţa ar veni printr-o femeie, dar la insistenţele lui Barac, Debora cedează. Zabulon şi Neftali furnizează oastea solicitată (versetul 10). Efraim, Beniamin, Manase, Isahar le vin în ajutor (Judecători 5:14,15), în timp ce Ruben, Galaad, Dan şi Aşer rămân acasă (Judecători 5:16,17). Iuda şi Simeon sunt scoşi din cauză, deoarece drama se derulează în nordul ţării. Domnul pune pe vrăjmaşi în învălmăşală, Barac şi oamenii săi îi urmăresc, însă Iael, soţia lui Heber, îl omoară pe Sisera. Iabin este nimicit (versetul 24) şi 40 de ani de odihnă sunt asiguraţi ţării (Judecători 5:31). Biruinţa este celebrată prin Cântarea Deborei (capitolul 5), care preamăreşte eliberarea acordată de Domnul poporului Său, şi uneltele care s-au lăsat conduse de El pentru a câştiga această salvare.

5. Ghedeon (capitolele 6-8): Încă o dată, pentru a patra oară ni se spune că fiii lui Israel au făcut ce este rău înaintea ochilor Domnului. Au fost daţi, timp de şapte ani, în mâna lui Madian. Vrăjmaşii aceştia întreprindeau incursiuni de jaf în ţară, suindu-se cu turmele şi corturile lor, numeroase ca lăcustele. Ei pustiau totul, nelăsând nici merdinde, nici oi, nici boi, nici măgari lui Israel. După cum am văzut deja, atunci când cineva se depărtează de Domnul, printre primele consecinţe este aceea a pierderii hranei spirituale. Citim că „Israel a ajuns foarte nenorocit.” Toată vlaga lui spirituală s-a dus. Când poporul strigă către Domnul, El nu intervine imediat. De data aceasta, trimite mai întâi israeliţilor un profet care vorbeşte spre a le trezi conştiinţa şi încheie astfel: „Voi n-aţi ascultat de glasul Meu” (versetul 10). Apoi profetul dispare. Instrumentul eliberării va fi pregătit în ascuns, dar poporul va mai trebui să suporte un timp consecinţele rătăcirii sale. Vom privi mai departe în detaliu istoria lui Ghedeon, mulţumindu-ne aici doar cu a sublinia victoria obţinută (Judecători 8:28) care a condus la smerirea lui Madian şi a asigurat ţării odihnă timp de 40 de ani. După moartea lui Ghedeon, copiii lui Israel s-au intors din nou spre Baali. Era pentru a cincea oară! Ei nu şi-au mai adus aminte de mântuirea Domnului care îi scosese din mâna vrăjmaşilor, nici de unealta binecuvântată pe care o folosise El în acest scop. Rezultatul a fost o tristă perioadă (capitolul 9) când Abimelec, fiul natural al lui Ghedeon, după ce i-a măcelărit pe cei 70 de fraţi ai săi, a căutat să fie numit rege la Sihem. Intrigi, crime, război civil, toate acestea sunt scuzabile în mâna acestui om spre a ajunge să stăpânească peste moştenirea Domnului, în loc să conducă poporul la biruinţă contra vrăjmaşilor lui. Cu niciun chip el nu poate fi numărat printre judecătorii lui Israel. Dumnezeu a şi făcut să cadă asupra capului lui răul pe care-l făcuse, şi blestemul lui Iotam, singurul supravieţuitor dintre fiii lui Ghedeon, a venit asupra locuitorilor Sihemului (Judecători 9:56-57).

6. Tola (10:1-2): Fără a ni se da prea multe informaţii despre acest bărbat, citim că el „s-a ridicat” ca să elibereze pe Israel. Membru al seminţiei lui Isahar şi locuind în ţinutul lui Efraim, el va judeca pe Israel timp de 23 de ani.

7. Iair (10:3-5): Acest galaadit se ridică, la rândul lui, şi judecă pe Israel 22 de ani, poate, în parte, simultan cu Tola. Într-adevăr, Iair provenea din Galaad, pe malul răsăritean al Iordanului, şi nu din Efraim, ca Tola. Se pare că influenţa acestor bărbaţi se întindea pe o suprafaţă limitată, însă amintirea lor a fost păstrată deoarece au constituit o binecuvântare pentru o parte din copiii lui Israel, poporul ales.

8. Iefta (10:6-12:7): Din nou - acum deja pentru a şasea oară Cuvântul lui Dumnezeu repetă: „Copiii lui Israel au făcut iarăşi ce nu plăcea Domnului” (Judecători 10:6). Însă, de data aceasta, se pare că un fel de frenezie de idolatrie i-a cuprins încât ei nu mai găsesc dumnezei destui cărora să le slujească, la toate popoarele vecine (versetul 6). De aceea şi pedeapsa venită din partea Domnului este pe măsura faptelor lor: Domnul „i-a vândut” în mâna fiilor lui Amon care i-au asuprit şi i-au apăsat timp de 18 ani, mai întâi pe seminţiile care se aflau dincolo de Iordan, apoi pe Iuda, Beniamin şi Efraim. „Israel era într-o mare strâmtorare” şi a strigat la Domnul, zicând: „Am păcătuit ...”, însă El le-a răspuns: „M-aţi părăsit şi aţi slujit altor dumnezei ... Duceţi-vă şi chemaţi pe dumnezeii pe care i-aţi ales; ei să vă salveze în timpul strâmtorării voastre!” (versetele 13-14). Poporul trebuia să facă amară experienţă - urmată de mulţi alţii după aceea din care să rezulte limpede că sprijinul căutat în lume sau la vrăjmaşul sufletelor noastre este înşelător şi zadarnic. În ziua propăşirii se părea că satisfacţia şi sprijinul vor fi oferite din plin, dar vine vremea strâmtorării şi toţi ne părăsesc: şi lumea, şi vrăjmaşul. Conştiinţa poporului este profund răscolită. Copiii lui Israel nu se mulţumesc să repete: „Noi am păcătuit ...”, ci de data aceasta au scos dumnezeii străini din mijlocul lor” (versetul 16). Fiii lui Amon se strâng din nou pentru a organiza o campanie contra Israelului. Israeliţii se adună împotriva lor, dar fără a avea o căpetenie în frunte. Starea lor era atât de jalnică, decăderea atât de profundă încât Domnul nu mai intervine ca să se „ridice” spre a-I scăpa. Ei sunt nevoiţi să negocieze şi să încheie o înţelegere cu un om pe care-l găsesc într-un târziu, şi anume cu Iefta, fiul unei prostituate. Acesta fugise în ţara Nob unde făcea plimbări în compania unor „oameni fără căpătâi”. Şi totuşi omul acesta care părea atât de nepotrivit, atât de nepregătit pentru misiunea care îi stătea înainte, avea o măsură de credinţă pe care Epistola către Evrei o scoate în evidenţă. Duhul Domnului a venit peste Iefta (Judecători 11:29). Victoria i-a fost asigurată. Slăbiciunea credinţei sale se arată în juruinţa pe care o face şi este o negociere cu Domnul, promiţându-I, în schimbul biruinţei vrăjmaşilor, drept jertfă pe oricine va ieşi pe porţile casei sale. Însă, vai, această persoană avea să fie însăşi unica sa fiică. Dar el şi-a ţinut cuvântul şi tânăra fată, tip îndepărtat al Unuia mai mare decât ea, se lasă să fie înjunghiată în favoarea poporului ei. Numai şase ani de odihnă au fost acordaţi lui Israel sub jurisdicţia lui Iefta (Judecători 12:7).

9. Ibţan (12:8-10): Acest betleemit judecă pe Israel şapte ani. În afară de detaliile referitoare la familia sa, nu ni se dau alte informaţii.

10. Elon (12:11.12): Singurele indicii referitoare la acest bărbat sunt acelea că el provenea din Zabulon şi că a fost judecător în Israel timp de zece ani.

11. Abdon (12:13-15): Provenit din seminţia lui Efraim, Abdon a judecat pe Israel timp de opt ani. El se putea mândri cu o familie foarte numeroasă.

 S-ar părea că aceşti din urmă trei judecători au exercitat o influenţă locală. Aceasta nu însemna că ei au fost mai puţin folositori. Dumnezeu are slujitori a căror activitate se concentrează asupra locului lor de reşedinţă şi în regiunea învecinată, în timp ce lucrarea altora se întinde pe o arie mult mai largă, poate în întreaga ţară. Nu nouă ne revine dreptul de a aprecia valoarea unuia sau a celuilalt. Dumnezeu este Acela care cheamă şi trimite după bunul plac al voii Sale. Numai El cunoaşte în mod perfect nevoile poporului Lui, ale credincioşilor Săi.

12. Samson (13-16): Iată-l şi pe cel din urmă judecător din cartea noastră, însă nu şi ultimul având această calitate, pentru că şi despre Samuel se va vorbi ca fiind, pe lângă profet al lui Israel, şi judecător. Cuvântul lui Dumnezeu repetă pentru a şaptea oară: „Copiii lui Israel au făcut iarăşi ce nu plăcea  Domnului.” De data aceasta însă pedeapsa va fi teribila, extrem de lungă, fiind în pericol însăşi existenţa poporului. Israeliţii sunt daţi în mâna filistenilor timp de 40 de ani, deci mai mult decât timpul în care Samson a fost judecător. Aceasta ne conduce până în zilele lui Samuel, la întunecata istorie a lui Eli, la pierderea chivotului, la ruinarea preoţiei. Abia după 20 de ani (1. Samuel 7), Israel va obţine sub conducerea lui Samuel, o victorie asupra filistenilor; însă aceştia îşi vor impune iarăşi dominaţia, aşa încât la începutul domniei lui Saul (după cum am văzut deja), nu exista nici sabie, nici suliţă în mâna poporului. Israeliţii trebuiau să se coboare la filisteni chiar şi pentru a-şi ascuţi uneltele (1. Samuel 13:20-22). Domnia lui Saul va fi marcată de câteva succese contra filistenilor, însă el va pieri în bătălia de la Ghilboa. David va fi acela care va reuşi să-i zdrobească definitiv. Ceea ce a fost însă şi mai grav, în timpul subjugării filistine, poporul nu numai că nu a strigat la Domnul după ajutor, dar a început să se acomodeze, să se obişnuiască cu această stare de lucruri şi chiar să-l dea el însuşi pe judecătorul său în mâna duşmanilor (Judecători 15:12). Vor trebui parcurse anumite etape până când copiii lui Israel, la Miţpa vor recunoaşte şi vor mărturisi: „Am păcătuit împotriva Domnului” (1. Samuel 7:6). Samson a judecat pe Israel douăzeci de ani (Judecători 15:20; 16:31). Chiar dacă el a obţinut câteva victorii asupra filistenilor, nu a reuşit totuşi să asigure israeliţilor o eliberare de durată. Însă autorul Epistolei către Evrei îl numeşte un om al credinţei. Duhul Domnului vine peste el de câteva ori (Judecători 13:25; 14:6,19). Samson fusese crescut de nişte părinţi evlavioşi, şi pus deoparte ca nazireu chiar de la naşterea sa. Şi atunci de ce acest eşec? Un singur cuvânt din epistola lui Ioan ne dă răspunsul: pofta cărnii! Vom relua, mai jos, această tristă istorie.

 Cartea Judecători oferă un tablou jalnic al poporului lui Dumnezeu, istoria unor căderi repetate, dar, din fericire, şi aceea a harului şi bunătăţii divine. În dreptatea Sa şi datorită credincioşiei Sale, Domnul i-a pedepsit pentru a-i aduce pe israeliţi la Sine. Însă o restabilire reală nu intervine decât după o mărturisire a păcatului, urmată de părăsirea lui (Proverbele 28:13). Trebuie să tăiem mâna sau să scoatem ochiul care este o pricină de cădere, şi să nu ne mulţumim cu câteva cuvinte de regret.

Ghedeon - Chemarea în slujbă și mărturia:

1. Împrejurările (Judecători 6:1-10): După cum spuneam, la începutul acestui capitol se repetă pentru a patra oară că israeliţii au făcut ce nu plăcea Domnului. Timp de şapte ani ei au fost daţi în mâinile lui Madian, care i-au prădat şi i-au făcut să ajungă „foarte nenorociţi”. Poporul trebuia să poată face diferenţa dintre stăpânirea lui Dumnezeu şi aceea a oamenilor. Israeliţii nu au mai vrut să asculte de Domnul, lăsându-se conduşi de propriile lor dorinţe şi pasiuni. Căzuţi în mâinile oamenilor, ei au făcut amara experienţă a ceea ce înseamnă robia şi foametea. La fel se întâmplă totdeauna cu acei tineri care, găsind ca fiind prea strâmt cercul familial sau chiar şi cel creştin, simţindu-se frânaţi şi împiedicaţi în dezvoltarea personalităţii lor, îngrădiţi în bucuriile lor, pun toate acestea la o parte şi se dedau la ceea ce le oferă lumea, pentru a face mai târziu amara experienţă a robiei care decurge dintr-o asemenea decizie. Ghedeon era conştient pe deplin de această situaţie. El suferea împreună cu poporul lui Dumnezeu urmările pedepsei divine (versetul 13). Acelaşi simţământ de participare va trăi şi David când, trimis de tatăl său pe câmpul de luptă, va constata că poporul fugea în faţa ameninţărilor unui Goliat. Atunci tânărul David a spus: „Nimeni să nu-şi piardă nădejdea din cauza filisteanului acestuia! Robul tău va merge să se bată cu el ... Domnul mă va scăpa ...” (1. Samuel 17:32,37). La fel şi Ilie pe Carmel era profund mişcat de starea jalnică în care ajunsese poporul lui Dumnezeu, cu cei patru sute cincizeci de profeţi ai lui Baal. Însă toate acestea îl fac să ia şi mai categoric poziţie pentru Domnul. Este absolut necesar ca slujitorul Domnului, martorul Lui, să simtă profund durerea pentru starea poporului Lui în timpul în care trăieşte spre a putea răspunde, în mod corespunzător, chemării lui Dumnezeu. „În strâmtorarea lor, copiii lui Israel au strigat către Domnul.” Ce va face El pentru a-i scăpa? Pe de o parte, El pregăteşte poporul trimiţând un profet care să atingă cugetul israeliţilor (versetele 7-10); iar pe de altă parte, El ridicã şi pregăteşte în ascuns instrumentul pe care-l va folosi pentru eliberarea lor.

2. Chemarea în slujbă (Judecători 6:11-23): „Apoi Îngerul Domnului a venit şi S-a aşezat sub stejarul din Ofra, care era al lui Ioas, din familia lui Abiezer” (Judecători 6:11). Trimis de Domnul, un înger vine, se aşază sub stejar şi priveşte. Dumnezeu ia astfel cunoştinţă de starea sufletească a acelui tânăr. În Evanghelie, Iisus şedea jos în faţa vistieriei Templului şi Se uita cum poporul arunca bani acolo (Marcu 12:41). Îngerul nu spune nimic la început, ci priveşte în tăcere. Dacă ar privi un înger şi la noi, ce ar vedea în viaţa noastră, în gândurile noastre, în activitatea noastră? Dacă Domnul ar căuta azi o unealtă pentru a împlini voia Sa, m-ar alege El pe mine? S-ar opri El la mine dacă I-ar trebui un monitor pentru şcoala duminicală, sau un vestitor al harului la cutare persoană, sau un martor al Său într-un cerc social întunecos, sau un mângâietor pentru cei întristaţi, sau unul care să pună umărul sub greutăţile altora? Apostolul Pavel putea spune: „Domnul nostru ... m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui” (1. Timotei 1:12). Ce constata îngerul privind spre Ghedeon? Tânărul acesta bătea grâu în teasc ca să-l ascundă de Madian. Într-un timp ca acesta, când poporul era sub stăpânirea vrăjmaşilor, nu era posibil să se bată grâul în văzul tuturor pe arie. Ghedeon înţelegea starea jalnică în care ajunseseră israeliţii şi-şi consuma energia pentru a pune la păstrare hrana de care el şi ai lui aveau nevoie. Este foarte important pentru noi să ne hrănim sufletele în fiecare dimineaţă din Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum israeliţii trebuiau să strângă mana: în fiecare dimineaţă. Propriu-zis, nu este vorba de lucrul acesta aici, ci de a ascunde de ochii duşmanului provizii îndestulătoare pentru zilele de foamete. Ce important este să folosim anii tinereţii pentru studiul Cuvântului lui Dumnezeu, adâncindu-ne în cunoaşterea lui, hrănindu-ne din el şi, de asemenea, punând deoparte provizii serioase pentru viitor. Fără a aştepta timpul când poate că vom fi copleşiţi de obligaţiile familiale, să ştim să folosim cu toată grija timpul nostru destinat cercetării minuţioase a bogăţiei de învăţături ale Sfintei Scripturi. La versetul 12, decorul se schimbă. Nu mai este vorba de un înger oarecare, ci chiar de „Îngerul Domnului” (în realitate, Domnul Însuşi: vezi versetul 14). Ghedeon este conştient de prezenţa Domnului. Este primul contact direct între sufletul lui şi Dumnezeu. Îngerul îl asigură de un lucru care va fi repetat de multe ori şi altor persoane: „Domnul este cu tine.” Am putea căuta În Biblie numeroasele locuri unde apar expresii asemănătoare cu aceasta. Să amintim măcar ultimele cuvinte rostite de Domnul Iisus în Evanghelia după Matei: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Trebuie să credem în această prezenţă, să ne-o însuşim prin credinţă şi s-o păstrăm în sufletele noastre. Dar Ghedeon nu este încă dispus să se bucure pe deplin de ea. El este frământat de numeroase întrebări: De ce? Unde? El se arată perplex, socotind că Domnul a părăsit pe poporul Lui. Sunt întrebări care Se ridică în inima unui tânăr şi în timpul nostru; Unde sunt minunile de altădată? De ce un asemenea declin? De ce adesea aşa de puţină hrană în adunare? De ce se înmulţesc necazurile şi greutăţile în fiecare zi? Dar ce face Domnul? El nu discută asemenea probleme, nu răspunde nici întrebărilor tânărului Ghedeon, ci Se uită la el şi-i zice: „Du-te ...” Nu este cazul să discutăm timp îndelungat, să încercăm a rezolva toate problemele care se pun, ci, conştienţi deplin de sprijinul Domnului, să acţionăm. Dacă am fi pătrunşi într-o mai mare măsură de slujba la care suntem chemaţi, de mărturia pe care trebuie s-o dăm, de ajutorul minunat care ne este promis din partea Domnului, am pierde mult mai puţin timp în discuţii şi dispute sterile sau în cugetări care nu duc nicăieri. Nu înseamnă că nu este necesar să înţelegem bine în ce stare se află poporul lui Dumnezeu şi să ne identificăm cu suferinţele lui, dar trebuie să facem un pas mai departe: unindu-ne cu el în întristare şi umilinţă, să vedem ce aşteaptă Domnul din partea noastră şi să facem aceasta cu toată dăruirea. Domnul „S-a uitat” la Ghedeon. Să ne gândim la privirea Domnului Iisus menţionată de atâtea ori în Evanghelia după Marcu: privirea care sondează inima tânărului bogat (Marcu 10:21), tânăr care se credea în regulă cu Dumnezeu; privire care se opreşte apoi spre persoanele din jur, spre ucenici, spre a-i face să înţeleagă cu toţii că mântuirea nu este în niciun caz opera omului, ci lucrarea şi darul lui Dumnezeu. Ghedeon nu este încă dispus să plece unde-l trimite Domnul. La fel ca Moise altădată (Exod 3 şi 4), la fel ca Ieremia mai târziu (Ieremia 1), el se uită la sine însuşi. („Familia mea este cea mai săracă ... şi eu sunt cel mai mic”, Judecători 6:15); Pe cât de bun era faptul de a nu se încrede în puterile şi posibilităţile sale şi a rămâne umilit înaintea Domnului, tot pe atât de necesar era ca să se încreadă în Dumnezeu şi să se sprijine din toată inima pe promisiunile Sale. Domnul evită din nou să discute cu el alte amănunte şi-i repetă simplu: „Eu voi fi cu tine”, ceea ce trebuia să-i fie de ajuns. Pasajul din 1. Petru 4:11, vorbind despre slujire, spune că aceasta trebuie îndeplinită „după puterea pe care o dă Dumnezeu.” În Psalmul 62:11 - T.M. citim: „De două ori am auzit (odată a fost nevoia şi a doua oară a venit răspunsul) că: Puterea este a lui Dumnezeu.” Numele lui Boaz, omul care va transforma viaţa lui Rut, nume pus şi unuia dintre cei doi stâlpi din faţa Templului lui Solomon, înseamnă: „În El este puterea.” Dar Ghedeon doreşte un semn care să-l asigure mai profund că Dumnezeu Însuşi este Cel ce vorbeşte cu el. Şi care va fi semnul acesta, dacă nu, simbolic, jertfa lui Hristos însuşi? (Judecători 6:19-21). În neştiinţa sa, Ghedeon pregăteşte carne fiartă, azimi şi un vas de supă. Moise spusese lămurit cu privire la mielul pascal: „Să nu-l mâncaţi crud sau fiert în apă, ci să fie fript la foc” (Exod 12:9). Jertfa trebuia să fie mistuită de foc. Prin suferinţele pe care le-a îndurat în timpul vieţii Lui, Domnul Iisus este un model pentru noi şi suntem invitaţi să călcăm pe urmele Sale; dar suferinţele care scoteau la iveală perfecţiunea firii şi fiinţei Lui nu puteau niciodată să şteargă păcatele noastre, ci a trebuit ca El să Se suie pe cruce şi acolo să cunoască părăsirea de Dumnezeu şi să bea paharul mâniei divine în momentul când a fost făcut păcat pentru noi; era necesar ca focul judecăţii să-l atingă, să-L cuprindă pe Golgota. Dar Îngerul nu respinge ofranda lui Ghedeon, ci ia din acest dar ceea ce putea fi oferit lui Dumnezeu: carnea şi azimile sunt atunci puse pe stâncă (Hristos) şi mistuite de foc (versetul 21). Câte suflete lipsite de o bază spirituală solidă, nu au siguranţa mântuirii şi nu cunosc încă adevărata pace cu Dumnezeu şi nici adevărata închinare! Dar dacă aceste suflete vin la Domnul cu o credinţă simplă, cu sinceritate, în ciuda neştiinţei lor, Domnul le va lumina şi le va ajuta să înţeleagă că El Însuşi a purtat asupra Sa judecata şi pedeapsa care ne dau pacea cu Dumnezeu. Este ceea ce ajunge să înţeleagă şi Ghedeon din exemplul ce i se pune înainte. El a văzut pe Dumnezeu faţă în faţă (versetul 22), dar aceasta nu va trebui să însemne pentru el moarte, pentru că judecata divină a căzut asupra iedului adus ca jertfă. Partea lui Ghedeon este pacea cu Dumnezeu. Şi acum, eliberat de orice teamă, plin de bucuria şi lumina care-i inunda sufletul, tânărul „a zidit acolo un altar Domnului şi i-a pus numele „Domnul păcii” (Iehova-Şalom) (versetul 24). Înainte ca cineva să se angajeze într-o lucrare în slujba Domnului, trebuie ca sufletul lui să se bucure în Dumnezeu, pe deplin conştient de pacea pe care Hristos ne-a câştigat-o prin sângele crucii Sale. Am fost mântuiţi ca să slujim, nu slujim spre a fi mântuiţi, şi nici pentru a dobândi vreun merit înaintea lui Dumnezeu.

3. Mărturia (versetele 25-32): Ghedeon a dobândit pacea. Va spune cineva: „Acum el este gata de luptă.” Însă lucrurile nu stau tocmai aşa. El trebuie să mai cunoască o experienţă înainte ca Duhul Domnului Să-l îmbrace cu forţa necesară pentru luptă. „În aceeaşi noapte” Domnul îi cere să dărâme altarul lui Baal care este al tatălui său, să taie parul închinat Astarteei, să zidească un altar Domnului şi să aducă drept ardere-de-tot, cu lemnul din stâlpul idolului, al doilea taur care este al tatălui său. Nu era destul ca Ghedeon să fi primit lumina, ci i se cerea să declare, în mod public, în familia sa şi în satul lui, lumina care răsărise în sufletul său. Oare nu tocmai lucrul acesta constituie pentru mulţi copii ailui Dumnezeu piatra de care se poticnesc? Ei sunt fericiţi că au fost mântuiţi, dar se tem să mărturisească şi altora ce s-a petrecut în inima lor. Nu îndrăznesc să treacă de partea Domnului în mod public şi să mărturisească Numele Lui. Poate că în familia lui există lucruri incompatibile cu o mărturie în favoarea lui Hristos. Nu este cuviincios să dea „lecţii” părinţilor săi, însă trebuie neapărat ca el însuşi să renunţe pe faţă la toate acele lucruri. Există relaţii de prietenie care trebuiesc a fi curmate imediat, lecturi ce trebuiesc a fi intrerupte de îndată, o „mână” ce trebuie tăiată, sau un „ochi” ce va trebui scos. A mărturisi pe Hristos este o treabă şi mai complicată pentru cineva care a fost smuls dintr-un mediu în întregime lumesc; a arde literalmente idolii, a înceta să mai arzi tămâie pentru strămoşii care au murit, a scoate din casă vechi obiecte de cult, toate acestea pot atrage împotrivirea familiei sau a neamului, expunându-l pe cel în cauză unor serioase riscuri. Pentru un musulman, de exemplu, mărturisirea Numelui lui Hristos va avea asemenea consecinţe încât este aproape imposibil de făcut. Dumnezeu îi cunoaşte pe ai Săi şi împrejurările în care se află ei. Cât despre noi, timpul şi mediul în care trăim nu oferă obstacole de netrecut. Şi totuşi, trebuie să recunoaştem cu toată sinceritatea, de câte ori ne-a lipsit curajul necesar pentru a lua categoric poziţie în favoarea Domnului! De aceea este necesar să pătrundem mai adânc semnificaţia practică a acestor cuvinte în viaţa noastră: a dărâmă, a tăia, a arde, a aduce. Ne putem închipui cu uşurinţă frământarea lui Ghedeon în noaptea respectivă, învârtindu-se mereu în aşternutul lui, pe deplin conştient de mărturia pe care Domnul i-a cerut s-o dea. Va asculta el de Domnul, sau ar fi bine să renunţe? Dar ce va zice tatăl lui? Ce vor face oamenii din cetate? Din versetul 27 se poate deduce clar că aceste întrebări l-au chinuit toată noaptea şi toată ziua următoare. Era în joc însuşi viitorul lui şi se afla în faţa unei dileme cumplite: Dacă renunţa să dea mărturie pentru Dumnezeu, însemna că nu este apt să conducă pe Israel la victorie şi să scape poporul său din mâna vrăjmaşilor; dacă mergea înainte, îşi risca viaţa (versetul 30). În cele din urmă, Ghedeon se decide să ia cu sine zece dintre slujitorii săi şi, în noaptea următoare el face „ce spusese Domnul.” Prin ce stare sufletească va fi trecut el a doua zi dimineaţa când oamenii din cetate, luând cunoştinţă despre demolarea altarului lui Baal, întreprind de urgenţă o anchetă şi află că Ghedeon, fiul lui Ioas, a făcut lucrul acesta. Ghedeon ar fi putut să fugă, să abandoneze partida, să facă totul spre a-şi salva viaţa. Dar se petrece acest lucru neaşteptat, minunat, extraordinar: însuşi tatăl său - după toate aparenţele chiar preot al lui Baal şi dacă nu preot, dar în mod sigur proprietarul altarului respectiv, nu din cauza dragostei părinteşti, ci mustrat de propria sa conştiinţă, declară cu asprime: „Oare datoria voastră este să apăraţi pe Baal? Voi trebuie să-i veniţi în ajutor?... Dacă Baal este un dumnezeu, să-şi apere el pricina ...!” „Dacă este un dumnezeu ...” cu alte cuvinte: el nu este dumnezeu. Ioas şi-a dat dintr-o dată seama că acela pe care l-a adorat ani în şir, al cărui altar vizibil lângă casa lui fusese o cursă pentru toată cetatea, acest fals dumnezeu era o deşertăciune. În chipul acesta se schimbă şi sentimentele concetăţenilor săi. L-au numit pe Ghedeon în ziua aceea Ierubaal, zicând: „Apere-se Baal împotriva lui, fiindcă i-a dărâmat altarul.” Ce minunată experienţă pentru tânărul bărbat şi ce exemplu strălucit pentru orice creştin care trece hotărât de partea Domnului Iisus! Fără îndoială că, de-a lungul anilor, şi în timpul nostru în numeroase ţări, mărturia pentru Hristos este însoţită de multe suferinţe şi persecuţii. Însă aproape de fiecare dată lumea respectă pe toţi aceia care nu se feresc să mărturisească clar pe Domnul lor, care nu se sfiesc să tacă atunci când alţii râd de ei şi nu dau înapoi să-L mărturisească pe Hristos ori de câte ori li se iveşte ocazia s-o facă. Exprimarea cu multă convingere a mărturiei despre Hristos atinge conştiinţa care dispreţuieşte pe cei ce se eschivează să dea în vileag lumina ce le umple sufletele. Cei mai mulţi oameni preferă o asemenea îndrăzneală laşităţii, refuzului de a spune lucrurilor pe nume. În afară de respectul pe care şi-l câştigă un martor viu şi puternic, mai trebuie menţionate posibilitatea, printr-o asemenea mărturie, de a intra în contact şi de a-şi uni forţele cu alţi copii ai lui Dumnezeu necunoscuţi până atunci, precum şi bucuria deosebită pe care o resimte cel dispus să dea o asemenea mărturie. Cât vor avea de regretat cei ce s-au lipsit de asemenea privilegii!

Lupta cea bună a credinței:

Judecători 6:33-7:22: Dumnezeu pregătise în ascuns instrumentul pe care intenţiona să-l folosească pentru eliberarea poporului Lui. El l-a condus să dea mărturie despre credinţa sa în Domnul şi să demoleze altarul lui Baal. Acum va putea să înceapă lucrarea sa publică. În pasajele pe care deja le-am citit ne impresionează contrastul dintre atitudinea şi comportamentul exterior ale lui Ghedeon, pe de o parte, şi viaţa sa lăuntrică pe de altă parte. Cei ce-l întâlneau ar fi putut să remarce curajul său, energia sa, îndrăzneala sa; dar în legătura sa ascunsă cu Dumnezeu, credinţa lui avea nevoie de o puternică fortificare. El avea nevoie de îmbărbătare şi noi dovezi. El trebuia să înveţe, cu ajutorul unor semne, că omul nu era nimic şi că Dumnezeu era totul. Drumul credinţei nu este dezvăluit mai dinainte. Dumnezeu îi conduce pe ai Lui pas cu pas şi le pune la dispoziţie, la momentul potrivit, şi resursele necesare. De aici rezultă o continuă exersare prin confruntarea cu situaţii noi pe care Dumnezeu le-a prevăzut mai dinainte, dar care nu erau cunoscute credinciosului. Această părtăşie tainică a sufletului cu Dumnezeul lui este marcată, pe de o parte, de harul şi bunăvoinţa Domnului, iar pe de alta de slăbiciunea martorului Lui. Însă se întâmplă exact aşa cum spunea apostolul Pavel: „Când sunt slab, atunci sunt tare.” Era ceva foarte normal ca, în starea sa lăuntrică, Ghedeon să se lepede de sine şi să primească multe lecţii din partea Domnului, în timp ce, în exterior, urma să facă dovada unui curaj şi a unei îndrăzneli care sunt alimentate de o credinţă vie ale cărei rădăcini sunt puternic înfipte într-o viaţă de legătură cu Dumnezeu. Nu L-ar fi onorat pe Dumnezeu să facă să fie cunoscute şi altora şovăiala şi nehotărârea slujitorului Lui. În revanşă, să luăm bine seama a nu ne repezi în lucrare până nu am fost suficient de întăriţi de Dumnezeu şi nu am primit pecetea încuviinţării Sale.

1. Chemarea la luptă (Judecători 6:33-40): În faţa trezirii produse în familia şi cetatea lui Ghedeon, trezire care, fără îndoială, a cuprins toată regiunea respectivă, duşmanul nu putea rămâne inactiv. Trecuseră şapte ani de când el asuprea poporul şi nu va lăsa prada din mână cu uşurinţă. Şi astfel „tot Madianul, Amalec şi fiii Răsăritului s-au strâns împreună” pentru a devasta încă o dată ţinutul lui Israel. Duhul Domnului îl îmbracă pe Ghedeon care sună din trâmbiţă, adună pe abiezeriţi în urma sa şi trimite soli prin tot Manase, precum şi la seminţiile lui Aşer, Zabulon şi Neftali. Dacă el nu ar fi fost mai dinainte pregătit în taină pentru lucrarea aceasta, el nu ar fi putut să fie îmbrăcat cu Duhul Domnului şi plin de un asemenea curaj. Totuşi, chiar dacă ceilalţi îl urmează socotindu-l căpetenia lor, Ghedeon simte nevoia de a se retrage din nou în ascuns cu Dumnezeu. Experienţa cu „lâna” este plină de învăţărninte pentru noi înşine. Dacă pentru Ghedeon era un simplu semn al puterii lui Dumnezeu, o nouă confirmare a faptului că El voia să salveze pe Israel prin mâna sa, pentru noi semnul acesta capătă o semnificaţie aparte. Trebuie să spunem, mai întâi, că Dumnezeu nu dă un semn pentru a ne determina să credem în El. În Luca 11:29, Domnul refuză iudeilor orice semn în afară de acela al lui Iona. Cu alte cuvinte, pentru a crede în Dumnezeu, pentru a crede în Domnul Iisus, nu este nevoie de niciun semn: Dumnezeu a dat Cuvântul Lui, Domnul Iisus a murit şi a înviat, iar aceasta trebuie acceptată prin credinţă, fără o altă probă exterioară. Dirnpotrivă, în orice vreme, pe drumul de zi cu zi al vieţii de credinţă, să ne asigurăm că un anumit demers, o anumită decizie, o anumită iniţiativă sunt în armonie cu voia Lui. Dumnezeu poate găsi cu cale, în îndurarea şi bunătatea Sa, şi pentru a susţine credinţa alor Săi, să le confirme indicaţiile Cuvântului Său prin nişte dovezi exterioare. Chiar apostolul Pavel face astfel de experienţe. Duhul Sfânt îl opreşte să vestească Evanghelia în Asia sau în Bitinia, însă Dumnezeu îngăduie un vis pentru a trece în Macedonia (Faptele Apostolilor 16:6-9). În alte cazuri, fraţii sunt mijlocul prin care este călăuzit apostolul (Faptele Apostolilor 17:10,14). Despre ce, sau mai curând despre cine ne vorbeşte „lâna” lui Ghedeon? Fie că este vorba de pielea pe care se afla încă blana mielului înjunghiat, fie că era doar lâna rezultată din tunderea unor oi, este important că putem vedea aici o imagine a Domnului Iisus Hristos, Acela pe care Ioan L-a văzut umblând pe malul Iordanului şi despre care a zis emoţionat: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” sau Acela despre care famenul etiopian citea în carul lui că a fost „ca un miel fără glas înaintea celui ce-l tundea.” Numai asupra Lui putea să cadă favoarea, bunăvoinţa divină simbolizată prin roua cerului. La botezul lui Ioan s-a făcut auzită vocea Tatălui spre a distinge dintre toţi cei ce-şi mărturiseau păcatele pe Fiul Său preaiubit. Tot aşa, pe muntele Transfigurării, privirile s-au întors de la Moise şi Ilie spre a se fixa asupra lui Iisus, Fiul preaiubit al Tatălui. Numai asupra Lui, singura Fiinţă aflată atunci pe pământ, putea să coboare roua divină - în timp ce seceta domnea pretutindeni - roua de aşa manieră încât dimineaţa Ghedeon a putut vorbi de „un pahar plin cu apă.” Apoi, pentru a doua oară în viaţa lui Ghedeon, apare expresia „în noaptea aceea” (Judecători 6:25). Acea „noapte” ne face să ne gândim la ceasurile de întuneric în care Mielul lui Dumnezeu a fost părăsit, făcut păcat pentru noi, pentru ca binecuvântarea, roua cerească, să poată cădea peste toţi cei ce aveau să creadă în El. „Numai lâna a rămas uscată, şi tot pământul s-a acoperit cu rouă.”

* Deşi numeroşi comentatori, chiar din primele veacuri, au văzut lâna lui Ghedeon fiind o imagine a lui Israel, mai întâi binecuvântat de Dumnezeu, apoi lepădat în timp ce binecuvântarea se revarsă asupra naţiunilor (Romani 11), această interpretare nu o exclude nicidecum pe aceea care se aplică lui Hristos, deoarece multe tipuri au o dublă semnificaţie.*

 Mai înainte ca Ghedeon să găsească pacea şi să poată da mărturie publică despre credinţa sa în Dumnezeu, el a trebuit, în chip simbolic, să cunoască lucrarea lui Hristos, carnea şi azimile aşezate pe stâncă şi mistuite de foc. Înainte de a începe lupta, el trebuia să aibă, mai întâi bineînţeles că tot simbolic - viziunea Aceluia care a fost singurul în stare să răspundă inimii şi gândului lui Dumnezeu, Fiul preaiubit al Tatălui de la care vine orice binecuvântare. Pe muntele Transfigurării, cei trei ucenici primeau această cunoaştere a Lui mai înainte de a depune o mărturie publică despre El. Ecoul acestei clipe se va păstra până la capătul vieţii lor: „Ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit ...” (1. Ioan 1:1); „ ... ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui ... Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt” (2. Petru 1:16-18). Ghedeon nu făcea parte din „generaţia de oameni” care nu cunoştea pe Domnul şi nici ce făcuse El pentru Israel.

2. La izvorul Harod (Judecători 7:1-8): Realitatea credinţei lui Ghedeon trebuia acum să fie pusă la încercare. El reuşeşte să adune laolaltă 32.000 de bărbaţi împreună cu care tăbărăşte aproape de izvorul Harod. Tabăra lui Madian se întindea mai la vale. Se pare că erau destui oameni care să înfrunte pe toţi aceşti jefuitori care timp de şapte ani devastaseră ţara lui Israel. Dar iată ce zice Domnul: „Poporul pe care-l ai cu tine este prea mult!” Ce straniu trebuie să fi sunat cuvintele acestea în urechile lui Ghedeon! Oare nu sunase el din trâmbiţă, îmbrăcat cu puterea Duhului Domnului? Nu putea el să încline a crede că numai Dumnezeu pusese pe inimă războinicilor din seminţia sa să-l urmeze? La fel ar fi putut gândi şi despre întăriturile provenite din seminţiile lui Neftali, Aşer etc. Şi acum, Domnul declară că poporul care-l însoţeşte este prea numeros! Însă Dumnezeu era perfect îndreptăţit să gândească astfel. Nu trebuia ca Israel să se laude, zicând: „Mâna mea m-a scăpat” (versetul 2). Eliberarea trebuia să vină numai din partea lui Dumnezeu. Nimeni nu avea dreptul s-o, revendice ca fiind opera lui. Potrivit celor spuse în Deuteronom 20:8, Ghedeon a trebuit să-i îndemne pe toţi cei fricoşi să se întoarcă acasă. Mulţime după mulţime s-a pus în mişcare, îndepărtându-se. Ce va fi simţit Ghedeon, ce se va fi petrecut în inima sa văzându-şi oastea amputată astfel şi că „au rămas zece mii!” Dar Domnul ia din nou cuvântul şi zice slujitorului Lui: „Poporul este încă prea mult ... ţi-i voi alege” (versetul 4). Credinţa lui Ghedeon este pusă la încercare. El nu-şi exprimă nicio cârtire sau vreo nemulţumire în afară, ci coboară poporul la apă. Fiecare bărbat se apleacă să bea apă, unii aşezându-se în genunchi, alţii lipăiesc ducând-o la gură cu mâna. Dar ce luptă lăuntrică! Domnul îi spune lui Ghedeon să-i pună deoparte pe cei ce au băut apa din mână, fără să se aşeze în genunchi, iar pe ceilalţi să-i trimită acasă. Ce avea să urmeze? Sută după sută, mie după mie, oamenii îngenuncheau să bea! Să ne gândim puţin la Iair care venea la Iisus să ceară s-o vindece pe fiica sa bolnavă. El a trebuit să  aştepte un timp până când Iisus avea să coboare din barcă. Apoi, la pas cu mulţimea, înainta foarte încet. Pe drum, Se mai opreşte odată pentru femeia care se atinsese de hainele Lui. Şi deodată apar solii care spun nefericitului părinte: „Fiica ta a murit; pentru ce mai superi pe Învăţătorul?” (Marcu 5:35). De câtă credinţă a avut nevoie Iair, lăsându-şi fiica bolnavă pe moarte şi venind să ceară ajutor lui Iisusi... iar Iisus a acţionat cu atâta încetineală, încât ea murise. Dar Domnul nu aşteaptă ca tatăl să-şi exprime durerea. „Iisus, fără să ţină seama de cuvintele acestea, a zis fruntaşului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!” Iair avea să facă măreaţa experienţă că Acela în Care el crezuse că-i va vindeca fiica avea putere chiar s-o şi învieze. La fel se întâmplă cu Ghedeon. Când nu mai rămân decât trei sute de bărbaţi, Domnul nu aşteaptă ca Ghedeon să-şi exprime toată neliniştea sufletului lui, ci i-o ia înainte şi, pentru a patra oară, îi vorbeşte la izvorul Harod: „Cu cei trei sute de oameni care au lipăit vă voi mântui, şi voi da pe Madian în mâinile tale” (Judecători 7:7). Ghedeon îşi dovedeşte atunci credinţa, trimiţând acasă tot restul poporului, pe fiecare în cortul lui. Aceştia nu trebuiau doar să se depărteze puţin sau să mai aştepte câteva ceasuri, ci să pornească chiar în acel moment spre casă, lăsând merindele şi trâmbiţele în mâna celor trei sute de oameni. Credinţa lui Ghedeon a fost pusă la încercare. Dumnezeu l-a sprijinit pas cu pas. El nu i-a zis din capul locului: „Tu trebuie să te duci contra lui Madian cu trei sute de oamenil”, ci încetul cu încetul, pas cu pas, l-a făcut să înţeleagă că totul trebuia să vină din partea Lui şi că El avea destulă putere pentru a-i asigura biruinţa, tot aşa de bine cu trei sute de oameni ca şi cu treizeci şi două de mii (1. Samuel 14:6). Paragraful nostru se termină prin cuvintele: „Tabăra lui Madian era jos în vale” (Judecători 7:8). Poate că Ghedeon va fi nădăjduit în taină că, în timp ce Domnul epura trupele sale la izvorul Harod şi le reducea la numai 300 de oameni, duşmanii se vor fi retras. Nici pe departe! Tabăra lui Madian se afla în continuare acolo, în vale, sub ochii lui. Ghedeon nu prea avea motive să fie liniştit.

3. Tabăra lui Madian: Ghedeon a ascultat tremurând (versetul 11). El nu mai cere acum semne, însă Domnul, în bunătatea Sa, continua să-I dea instrucţiuni. Astfel, El nu-I spune: „Pentru că tu tremuri ...”, ci ca un tată care-şi înţelege copilul, zice: „şi după aceea ţi se vor întări mâinile” (versetul 11). „În noaptea aceea“ (Judecători 6:25; 6:40), pentru a douăsprezecea şi cea din urmă oară în textul care ne relatează istoria sa, Domnul îi vorbeşte lui Ghedeon. În liniştea nopţii şi pe întuneric, Ghedeon se coboară, însoţit de slujitorul lui, în tabăra lui Madian. Duşmanii se întindeau pe vale ca lăcustele; cămilele lor erau fără număr, mai presus de orice închipuire. Cei doi bărbaţi au coborât muntele în cea mai mare linişte, ascunzându-se prin tufişuri şi stânci. Iată-i ajunşi în imediata apropiere a taberei duşmane. Doi madianiţi stăteau de vorbă. Unul zicea: „Am visat un vis; şi se făcea că o turtă de orz se rostogolea în tabăra lui Madian; a venit de s-a lovit până la cort, şi cortul a căzut; l-a răsturnat cu susul în jos, şi cortul a fost dărâmat” (versetul 13). Ce semnificaţie ar putea avea un asemenea vis? Se va fi întrebat Ghedeon. Însă celălalt madianit s-a grăbit să-i dea o explicare! Aceasta nu-i altceva decât sabia lui Ghedeon, Dumnezeu l-a dat pe Madian în mâinile sale. Da, acea turtă de orz este el însuşi, viteazul Ghedeon, căpetenia lui Israel! Lecţia supremă pe care trebuia s-o înveţe robul Domnului era aceea că el nu valora mai mult decât o turtă de orz. Or, tocmai cu o unealtă atât de slabă, Dumnezeu avea să-i zdrobească pe vrăjmaşii poporului. Mişcat până în adâncul sufletului său, Ghedeon, „când a auzit istorisirea visului şi explicarea lui, s-a aruncat cu faţa la pământ” (versetul 15). După ce a găsit pacea cu Dumnezeu, el a zidit altarul închinătorului; pentru a da mărturie despre credinţa sa, a reclădit altarul Domnului şi a adus o ardere-de-tot. Aici, el nu mai clădeşte un altar, ci se aruncă înaintea Domnului şi i se închină. Întors în tabăra lui Israel, plin de încredere, fără nici cea mai mică îndoială sau teamă, strigă: „Sculaţi-vă, pentru că Domnul a dat în mâinile voastre tabăra lui Madian.” Împărţiţi în trei cete, cei trei sute de oameni se răspândesc în liniştea nopţii spre a închide ca într-un cerc tabăra madianiţilor. Fiecare dintre ei are un urcior în care se ascunde o torţă şi ţine o trâmbiţă cu mâna cealaltă. La un semnal, vasele sunt sparte. Cu mâna stângă ridică torţa şi cu mâna dreaptă sună din trâmbiţă, strigând: „Sabia Domnului şi a lui Ghedeon!” Un plan foarte îndrăzneţ şi extrem de periculos în acelaşi timp: evident că bărbaţii aceştia îşi riscau viaţa, fiind dezarmaţi, atât de departe unul de altul şi în întuneric. Dar exemplul credinţei lui Ghedeon le inspira curaj şi încredere în Dumnezeu. Fiecare stă la locul lui şi nu încetează să sune din trâmbiţă în timp ce vrăjmaşii se trezesc, o iau la fugă, ţipă îngroziţi şi scot sabia unul împotriva celuilalt. De patru ori se repetă că cei trei sute de bărbaţi sunau din trâmbiţe fără să se mişte de la locul pe care li-l stabilise Ghedeon. Găsim în 2. Corinteni 4 şi 5 o aluzie remarcabilă la această scenă. Flacăra torţei (făclia) este „lumina Evangheliei slavei lui Hristos care este chipul lui Dumnezeu.” „Dumnezeu ... ne-a luminat inimile pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Iisus Hristos.” Minunată este comoara aceasta, descoperirea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, dar „comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi” (versetul 7). Vasul trebuia să fie zdrobit, prin necazuri şi suferinţe şi prin realizarea practică a morţii împreună cu Hristos (versetele 10 şi 11). Atunci străluceşte lumina minunată a slavei lui Hristos; nu suntem lăsaţi în drum. La fel ca cei ce sună din trâmbiţe, şi noi avem datoria de a depune o mărturie: „Ca unii care cunoaştem frica de Domnul, pe oameni căutăm să-I încredinţăm ... trimişi împuterniciţi ai lui Hristos ... vă rugăm fierbinte în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2. Corinteni 5:11,20). Rămânând fiecare dintre noi statornic la locul lui, adică acolo unde ne vrea Domnul, cu lepădare de noi înşine şi cu abnegaţia celor ce lipăiau apa ducând-o la gură cu mâna, la izvorul Harod, să ştim cum să răspândim în jurul nostru lumina minunată pe care am primit-o de sus şi să dăm o mărturie desluşită despre Domnul nostru.

Biruinţa, dificultăţile și capcanele sale:

Judecători 7:23-8:35: Dumnezeu Şi-a arătat puterea punând în învălmăşală tabăra madianiţilor prin fapta a trei sute de oameni pe care El i-a ales pentru aceasta. Acum este vorba de urmărirea duşmanului. Înainte de declanşarea atacului, Ghedeon trimisese soli seminţiilor lui Aşer, Zabulon şi Neftali (Judecători 6:35). Cei din Neftali şi Aşer şi toţi cei din Manase vin acum şi urmăresc pe Madian (Judecători 7:23). Ghedeon trimite mesageri în muntele lui Efraim: efraimiţii se adună, pun mâna pe vadurile Iordanului şi omoară pe cei doi domnitori ai madianiţilor: Oreb şi Zeeb. S-ar părea că biruinţa va fi definitivă şi aducătoare de însemnate beneficii. Dar vrăjmaşul spiritual nu doarme şi crează dificultăţi şi capcane.

1. Gelozia lui Efraim (Judecători 8:1-3): Niciodată în decursul anilor de asuprire, Efraim nu a luat nicio iniţiativă pentru a fi eliberat din mâna lui Madian. Efraimiţii au aşteptat, cu pasivitate, ca Ghedeon să-i cheme în momentul când victoria era virtual câştigată. Şi atunci s-au supărat că nu au fost solicitaţi mai devreme şi au declanşat o ceartă deosebit de puternică. Efraim era conştient de importanţa sa. Nerecunoaşterea acestui fapt îl leza imediat şi foarte adânc. Însă pe timpul lui Iefta (Judecători 12:1-6), capriciile lor vor degenera într-un război civil. Dar Ghedeon era omul format în şcoala lui Dumnezeu. El învăţase că în sine însuşi nu avea nicio valoare, nu conta mai mult decât o turtă de orz. Şi atunci el ia o atitudine de umilinţă şi recunoaşte bucuros ceea ce a făcut Dumnezeu prin intermediul fraţilor săi: „Ce am făcut eu în comparaţie cu voi? Oare nu face mai mult culesul ciorchinelor rămase în via lui Efraim decât culesul întregii vii a lui Abiezer? În mâinile voastre a dat Dumnezeu pe căpeteniile lui Madian” (Judecători 8:2-3). Şi Ghedeon repetă: „Ce am putut face eu în comparaţie cu voi?” El ar fi putut spune: „Pe mine m-a chemat Domnul şi m-a îmbrăcat cu Duhul Lui pentru a conduce poporul la biruinţă. Cei trei sute de oameni care m-au însoţit au fost selecţionaţi dintr-o oaste de 32.000 de inşi, de Dumnezeu Însuşi. Noi suntem cei ce ne-am asumat cel mai mare risc.” Nici vorbă de aşa ceva. Ghedeon recunoaşte binele pe care Dumnezeu l-a făcut prin fraţii săi, fără a face caz de rolul avut de el însuşi. După ce le-a vorbit astfel li s-a potolit mânia. Ce ilustraţie frumoasă pentru pasajul din Proverbele 15:1: „Un răspuns blând potoleşte mânia.” Aceeaşi învăţătură o regăsim în 2. Timotei 2:24-26 unde citim că robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi. El nu va neglija învăţătura, ci plin de îngăduinţă răbdătoare va îndrepta pe potrivnici cu blândeţe, aşteptând intervenţia lui Dumnezeu. De asemenea, în 1. Corinteni 12 suntem învăţaţi că mădularele aparent dotate, după toate aparenţele, mai puţin, nu trebuie să se dea deoparte sub motiv că alţi credincioşi sunt mai dăruiţi (versetele 15-17), iar cei mai dotaţi nu trebuie să creadă că numai ei sunt utili şi să dispreţuiască pe ceilalţi, fiind conştienţi de propria lor importanţă (versetele 21-24). Toate mădularele trupului sunt la fel de utile: Dumnezeu l-a aşezat pe fiecare mădular în trup după cum a găsit El cu cale: niciun complex de superioritate şi niciun complex de inferioritate nu intervine acolo unde starea spirituală a credincioşilor este cea dorită de Dumnezeu. Acesta este principiul evanghelic, însă, vai, de câte ori lucrurile se prezintă altfel în practică! Creştinii se jignesc unul pe altul, se rănesc unul pe altul, din cauză că niciunul dintre aceştia nu a recunoscut rolul foarte important ce le-a fost atribuit. Aceşti certăreţi apreciază ce li s-a lăsat să facă, lucruri fără nicio însemnătate, în loc să aprecieze cu recunoştinţă ceea ce Dumnezeu a găsit cu cale să încredinţeze unora dintre fraţii lor.

2. Dispreţul manifestat de locuitorii din Sucot şi din Penuel: Ghedeon şi cei trei sute de bărbaţi care erau cu el au ajuns epuizaţi şi istoviţi. Este ceva foarte normal ca puterile trupului să scadă odată cu intensitatea eforturilor depuse sau paralel cu înaintarea în vârstă. Îndemnul Domnului Iisus către ucenici este de cea mai mare actualitate: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin” (Marcu 6:31). Dar sunt situaţii când nu putem întrerupe activitatea noastră, când trebuie să continuăm o anumită lucrare, oricât de obosiţi ne-am afla. Dumnezeu, dacă găseşte cu cale, ne poate da o îndoită măsură de putere divină, pentru că un om obosit este mult mai vulnerabil la iritare sau la descurajare. Într-o asemenea stare de oboseală, Ghedeon se confruntă cu atitudinea dispreţuitoare a oamenilor din Sucot. Aceştia, neîncrezători că el va obţine victoria asupra vrăjmaşilor, nu vor să le dea luptătorilor nici măcar câteva alimente. Printr-un asemenea procedeu, ei ajutau indirect duşmanul. Un asemenea incident însă nu-l opreşte pe Ghedeon. El merge hotărât înainte. Dumnezeu va purta de grijă cu privire la nevoile slujitorilor Săi prin mijloacele pe care le va considera potrivite, astfel că biruinţa finală nu va întârzia (versetele 10-12). Dar la întoarcere, Ghedeon va trebui să judece cu toată severitatea atitudinea oamenilor din Sucot şi din Penuel (versetele 16-17), să le aplice o pedeapsă foarte dură, să demoleze turnul şi să ucidă pe locuitorii cetăţii. Ei dispreţuiseră eliberarea pe care Domnul le-o asigura prin intermediul lui Ghedeon. Pasajul din 1. Tesaloniceni 5:13 ne arată ce important este să apreciem pe slujitorii lui Dumnezeu tocmai datorită lucrării săvârşite de ei: „Să-i preţuiţi foarte mult în dragoste, din pricina lucrării lor.” Suntem invitaţi să-i susţinem şi din punct de vedere material (Galateni 6:6;1. Corinteni 9:14). Pe vremea lui Neemia, israeliţii neglijaseră să dea leviţilor partea ce li se cuvenea. În consecinţă, fiecare dintre ei au fugit în ţinutul său, Casa Domnului fiind abandonată. Neemia nu a făcut reproşuri leviţilor, ci căpeteniilor care nu au supravegheat aducerea zeciuielilor. Cuvântul lui Dumnezeu este aspru cu privire la cei ce „aleargă” fără a fi trimişi de Domnul şi care prorocesc fără ca El să le fi vorbit (Ieremia 23:21). Însă, pe de altă parte, este un lucru grav să nu fie sprijiniţi cei pe care Domnul Îi foloseşte în lucrarea Lui. Unii vor spune că ar trebui mai întâi să vedem rezultatele („Este oare mâna lui Zebah şi Ţalmuna în stăpânirea ta?”) şi astfel pun la îndoială valoarea lucrărilor întreprinse. Fără îndoială că trebuie discernământ când se dă o mână de însoţire unuia care se socoteşte slujitorul Domnului. Pomul este judecat după roadele sale. Însă, dacă nu suntem atenţi, putem foarte uşor să facem jocul duşmanului, nesprijinind, adică denigrând, pe acela pe care Dumnezeu Însuşi l-a chemat în lucrarea Sa. Aşa s-a întâmplat cu Maria şi Aaron în Numeri 12. Şi Domnul a trebuit să le spună: „Cum de nu v-aţi temut să vorbiţi împotriva robului Meu?” (Numeri 12:8). Maria s-a acoperit de lepră şi a fost scoasă afară din tabără pentru şapte zile. Faţă de bărbaţii lui Efraim, Ghedeon se arată smerit şi plin de îngăduinţă răbdătoare. Chiar dacă ei îşi dădeau o anumită importanţă şi deveniseră geloşi pe Ghedeon, totuşi efraimiţii îndepliniseră lucrarea lui Dumnezeu. Ghedeon tratează cu toată asprimea pe cei din Sucot şi Penuel din cauză că, în fapt, ei împiedicaseră lucrarea Domnului şi, nesprijinind lupta contra vrăjmaşului, i-au făcut indirect un serviciu acestuia.

3. Flatarea lui Ghedeon (Judecători 8:18-21): Linguşirea, flatarea este o cursă foarte subtilă, un laţ pus mereu în calea unui copil al lui Dumnezeu şi este de natură să compromită chiar cea mai strălucită biruinţă. Zebah şi Ţalmuna îl complimentează pe Ghedeon, afirmând că acesta avea „înfăţişarea unui fiu de împărat” (versetul 18). Apoi ei îi laudă puterea (versetul 21). Ce va face acum slujitorul Domnului? Îi va cruţa el pe cei doi din cauza măgulirilor lor? Pentru o clipă, el minimalizează îndrăzneala vrăjmaşului, însărcinându-l pe tânărul său fiu să-i omoare pe Zebah şi Ţalmuna, însă imediat el îşi vine în fire şi aplică asupra lor judecata Domnului. Vorbind despre propovăduirea sa la Tesalonic, Pavel a putut mărturisi că nu întrebuinţase niciodată „cuvinte linguşitoare” (1. Tesaloniceni 2:5). Este un mare pericol în a căuta să atragem sufletele prin cuvinte menite să consolideze părerile bune pe care le au persoanele respective despre ele însele sau să întărească propriile lor convingeri, zidind astfel pe un fundament nu tocmai potrivit şi sănătos. Sarcina noastră de mare răspundere este să facem din Evanghelia lui Hristos o temelie pe care să aşezăm oamenii şi credinţa lor (1. Tesaloniceni 2:13; 1. Corinteni 2:5). De asemenea, ce pericol este să flatăm un slujitor al Dortmului şi să-i atribuim un loc mai înalt decât i se cuvine! Pavel se ferea cu toată grija „să nu aibă nimeni despre mine o părere mai înaltă decât ce vede în mine sau ce aude de la mine” (2. Corinteni 12:6). A aprecia ceea ce dă Dumnezeu prin intermediul slujitorilor Lui, a-i trata cu stima cuvenită poate constitui un motiv de încurajare pentru ei. Însă cu totul altceva este o atitudine de măgulire şi de admiraţie excesivă pentru cutare persoană care a putut fi, totuşi, o unealtă binecuvântată în mâna Domnului, pentru că, „ce lucru ai pe care să nu-l fi primit?” (1. Corinteni 4:7).

4. Stăpânirea asupra altora: Nimic mai natural ca, după o asemenea biruinţă, Ghedeon să devină căpetenia poporului său. De altfel omul are această dorinţă înnăscută după un conducător asupra căruia să-şi poată îndrepta privirile (versetele 22-23). Însă Ghedeon rezistă tentaţiei şi refuză să domine peste copiii poporului lui: „Eu nu voi domni peste voi, nici fiii mei nu vor domni peste voi, ci Domnul va domni peste voi” (versetul 23). Epoca unei domnii după voia lui Dumnezeu ce urma să înceapă cu David şi Solomon, tipuri ale lui Hristos, era încă ceva îndepărtat. Acelaşi principiu se aplică şi Adunării lui Dumnezeu: „Oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru, şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor” (Marcu 10:43-44). Domnul Iisus ne-a dat propriul Său exemplu când a zis: „Care este mai mare: cine stă la masă sau cine slujeşte la masă? Nu cine stă la masă? Şi Eu totuşi sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte la masă” (Luca 22:27). Fraţii bătrâni sunt chemaţi să păstorească turma (1. Petru 5:1-4), s-o supravegheze, dar „nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală.” „Să nu vă numiţi „Dascăli”, căci unul singur este Dascălul vostru: Hristosul. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru” (Matei 23:10-11).

5. O amintire tangibilă a biruinţei: Din nefericire, Ghedeon care a făcut progrese remarcabile pe drumul credinţei, înfruntând cu bărbăţie piedicile şi dificultăţile şi evitând cu mare pricepere laţurile întinse înaintea sa, va cădea, în cele din urmă, în ispita de a-şi comemora victoria obţinută contra vrăjmaşului. Era normal ca el, căpetenia care îşi riscase viaţa, să primească o parte specială din prada de război (Judecători 8:24-26). Tovarăşii lui au făcut-o cu mare plăcere. Dar de ce ajunge el să folosească acest aur şi aceste stofe scumpe pentru a confecţiona un efod, un fel de trofeu pe care să-l aşeze în cetatea lui? Efodul „a ajuns o pricină de desfrâu pentru tot Israelul şi a fost o cursă pentru Ghedeon şi pentru casa lui” (versetul 27). Nu ştim exact ce reprezenta acest efod, însă era, desigur, un lucru material, un obiect de veneraţie pe care venea să-l vadă „tot Israelul”. Se înţelege ce cursă a fost pentru Ghedeon şi casa lui când toţi aceşti admiratori defilau pe dinaintea casei lui. Tendinţa omului este totdeauna de a materializa ceea ce trebuie să rămână spiritual. El cedează ispitei de a lua o parte din gloria care se cuvine în întregime lui Dumnezeu Însuşi. Şarpele de aramă din Numeri 21:9 este un exemplu tipic în această privinţă. Acesta a fost un mijloc de mântuire dat pentru un anumit moment poporului lui Dumnezeu şi simbol a ceea ce avea să vină mai târziu Hristosul. De aceea şarpele trebuia să fie nimicit; totuşi, el a fost păstrat şi în 18:4 vedem că Ezechia intervine pentru a-l sfărâma din cauză că israeliţii ajunseseră să ardă tămâie în cinstea lui. Noi putem păstra cu recunoştinţă anumite obiecte menite să ne aducă aminte de cei ce au umblat înaintea noastră pe calea credinţei. Însă niciodată nu trebuie să le venerăm sau, şi mai rău, să le acordăm o anumită „virtute”, o anumită „putere magică”. Cu durere trebuie să spunem că minunata carieră a unui biruitor se termină cu un văl negru. Totuşi, poporului i-au fost asiguraţi patruzeci de ani de odihnă (versetul 28). Ghedeon locuieşte în casa lui şi are numeroşi copii, dar de îndată ce el a murit, Israel se cufundă în uitare: nu-şi mai aduce aminte de Domnul care-i scăpase din mâna vrăjmaşilor lui, nu dovedeşte bunătate faţă de casa binefăcătorului său, Ghedeon, şi se întoarce iarăşi la cultul Baalilor, căzând în păcat. Însă dincolo de toate acestea trebuie să ne bucurăm de minunatul exemplu pe care ni l-a lăsat acest bărbat al credinţei, format printr-o vie relaţie cu Dumnezeu şi făcut capabil să câştige biruinţa duşmanului şi să aducă eliberarea poporului său asuprit.

Samson:

Judecători 13-16: Judecători 13:1 ne spune, pentru a şaptea oară: „Copiii lui Israel au făcut iarăşi ce era rău înaintea Domnului.” Şi Domnul a fost nevoit să-i dea în mâinile filistenilor. După cum am văzut la începutul cărţii Judecătorilor, filistenii nu se aflau în ţara Canaanului, la sosirea copiilor lui Israel conduşi de Iosua. Ei aparţineau acelor populaţii care au fost numite „popoarele mării” ce au invadat teritoriul aflat la sud-est de Mediterană, la începutul secolului XII î.H. Cetăţile Gaza, Ascalon, Ecron (Judecători 1:18) cucerite de Iuda la început au fost apoi smulse de filistenii care s-au instalat pe coasta maritimă şi au căutat să-şi întindă dominaţia din ce în ce mai adânc în teritoriul respectiv, scop pe care şi l-au putut atinge pe seama israeliţilor slăbiţi din cauză că L-au părăsit pe Domnul, a amestecului lor cu popoarele canaanite şi a lipsei de unitate naţională. Samson a obţinut asupra filistenilor doar nişte victorii cu caracter local, temporar şi fără rezultate durabile. În timpul lui Samuel, după ce poporul s-a pocăit faţă de Domnul la Miţpa, strălucita victorie de la Eben-Ezer (1. Samuel 7) a adus israeliţilor o eliberare temporară, dar Saul se va confrunta, pe tot parcursul domniei sale, cu ostilitatea filistenilor, care vor sfârşi prin a-l ucide pe el şi pe fiii lui pe muntele Ghilboa. Abia David va reuşi să-i îngenuncheze pentru totdeauna. În cazul lui Samson, poporul este prea împietrit ca să mai strige la Domnul după ajutor şi scăpare. Ba încă şi mai mult, bărbaţii lui Iuda ajung chiar să-l dea ei înşişi pe mâinile filistenilor pe judecătorul ce ar fi trebuit să-i elibereze (Judecători 15:13). Scopul pedepsei aplicate de Dumnezeu asupra poporului Lui nu fusese atins: copiii lui Israel nu mai erau dispuşi să se întoarcă la Domnul şi, prin aceasta, să-L determine a-i scoate din mâna vrăjmaşilor. De altă parte, judecătorul pe care El l-a ridicat, în loc să devină unealta eliberării, şi-a compromis cariera.

1. Privilegiile lui Samson:

a) Părinţii săi (Judecători 12:2-23):

 Îngerul Domnului Se arată mamei lui Samson, care era stearpă, pentru a-i vesti apropiata naştere a unui fiu. Băiatul trebuia să fie, chiar de la naştere, închinat Domnului, adică nazireu. Este interesant să observăm că mama însăşi trebuia să se supună anumitor reguli înainte de naşterea copilului (versetul 4). Lucrurile de care urma să se ferească propriul ei fiu mai târziu erau acum interzise şi mamei. Ce lecţie minunată pentru tinerele mame creştine! Cum să poţi creşte copiii pentru Domnul, fără legături cu lumea, dacă nu ai trăit tu însăţi, ca mamă, despărţită de aceasta? Iar lucrul acesta trebuie să se producă, nu doar atunci când copiii vor fi mari, ci chiar înainte de naşterea lor! Aflând de la soţia sa despre vizita Îngerului, Manoah Îl roagă pe Domnul să mai vină odată „omul lui Dumnezeu pe care l-ai trimis şi să ne înveţe ce să facem pentru copilul care se va naşte” (Judecători 13:8). Ce minunat când soţii credincioşi, ştiind că în curând naşterea unui copil va umple căminul lor de bucurie, fac din aceasta un subiect de rugăciune pentru a fi conduşi de Domnul şi pregătiţi de El pentru sarcina pe care vor trebui s-o ducă la îndeplinire! Nu trebuie să aşteptăm ca problemele şi dificultăţile să survină în procesul educaţional ele vor apărea negreşit - ci să le devansăm, lăsându-ne învăţaţi de Domnul pentru a cunoaşte principiile Cuvântului Lui şi a le aplica în cazul nostru, pentru ca acel copil pe care l-am dorit să poată fi crescut pentru Domnul. Asemenea lui Ghedeon, şi Manoah doreşte să aducă un dar Îngerului Domnului. Mai înţelept decât predecesorul lui, acesta nu aduce carne fiartă şi supă, ci direct o ardere-de-tot şi un dar de mâncare oferite Domnului pe stâncă. Şi atunci se petrece un lucru măreţ: în timp ce flacăra se ridică deasupra altarului, Îngerul Domnului Se înalţă la cer în mijlocul flăcării respective. „Manoah şi soţia lui priveau.” Să ne oprim câteva clipe la acest cuplu ale cărui priviri - în chip simbolic, bineînţeles erau îndreptate spre lucrarea lui Hristos, spre jertfa Lui, spre înălţarea Sa în glorie. Ei au contemplat împreună şi s-au închinat împreună. Fericit căminul unde tinerii părinţi au căutat de la început împreună pe Domnul şi Faţa Lui prin rugăciune, L-au adorat împreună şi I-au mulţumit, pregătindu-se, printr-o reală despărţire de lume, tot împreună pentru aducerea la îndeplinire a sarcinii ce le stătea înainte!

b) Copilăria şi tinereţea lui Samson (Judecători 13:24-25):

 Nimic extraordinar în toate acestea. Ce recunoscătoare trebuie să fi fost mama, altădată sterilă, care avea acum un fiu: „Copilul a crescut şi Domnul l-a binecuvântat” (versetul 24). Numai câteva cuvinte, însă acestea prezintă imaginea minunată a unei copilării fericite care curge sub privirile Domnului, copilărie în care se stabileşte o relaţie caldă între inima lui Samson şi aceea a lui Dumnezeu. Apoi Domnul lucrează în el şi prin el: „Duhul Domnului a început să-l mişte” (versetul 25). Părinţi evlavioşi, relaţii calde cu Domnul, acţiunea binecuvântată a Duhului lui Dumnezeu iată condiţiile deosebite de natură să asigure o carieră aleasă, fericită tânărului Samson.

2. Carnea şi Duhul: Deşi oarecum descurajatoare, istoria lui Samson ajuns la maturitate ne este prezentată amănunţit tocmai pentru a ne servi ca avertisment. Vom reţine de aici cele trei experienţe mai de seamă, fără a intra în detaliu asupra altor incidente.

a) Timna:

 Capitolul 14 se deschide cu aceste cuvinte care vor reveni Ca un refren pe parcursul povestirii: „Samson s-a coborât ...” (versetele 1,5,7,10). Sunt primele trepte ale scării care-l va duce din ce în ce mai jos; poate că treptele sau momentele acelea vor fi fost plăcute, atrăgătoare, etape fericite pentru tânărul Samson, însă ele, din cauza neascultării de avertismentul lui Dumnezeu transmis prin părinţi, îl vor cufunda pe Samson în adâncul durerii. Era ceva foarte normal ca tânărul Samson să dorească a-şi lua o soţie; de asemenea, nu era nimic rău în faptul ca o tânără să-i fi atras privirile, dar ca aceasta să fie dintre fetele filistenilor constituia o deosebit de periculoasă cursă. Învăţăturile Domnului conţinute în cartea Deuteronomului şi a lui Iosua erau categorice. Profeţii au adus aminte israeliţilor despre ele de pe vremea Judecătorilor, insistând că nicio legătură nu trebuia să se stabilească între Israel şi canaaniţi sau filisteni. Când Samson destăinuie părinţilor simţămintele sale (partea aceasta constituie un exemplu pozitiv pentru tinerii noştri!), ei i-au expus imediat gravitatea situaţiei şi riscul pe care şi-l asuma: „Nu este nicio femeie între fiicele fraţilor tăi şi în tot poporul nostru, de te duci sã-ţi iei soţie de la filisteni, care sunt netăiaţi împrejur?” (versetul 3). Dar Samson nu asculta de părinţi, deoarece fata „i-a plăcut”. Tânărul coboară iarăşi la Timna; el vorbeşte femeii, „şi ea i-a plăcut” (versetul 7). Mai coboară odată, însoţit de părinţi (versetul 8) şi dă un ospăţ care ar fi trebuit să celebreze unirea sa cu tânăra filisteancă. După cum vedem, mersul lui Samson era orientat în jos. Totuşi, oricât de straniu ar părea aceasta, legătura sa tainică cu Dumnezeu nu se rupsese. El era conştient de misiunea ce-i fusese încredinţată, urmând „a începe să elibereze pe Israel din mâna filistenilor” (Judecători 13:5; 14:4). Dumnezeu putea folosi orice mijloc pentru a-Şi aduce planul la îndeplinire fără ca, din cauza aceasta, să fie de acord şi cu unirea lui Samson cu o femeie străină. Duhul Domnului a venit peste el în momentul când puiul de leu i-a ieşit în cale. Samson îl sfâşie ca şi cum ar fi avut de a face cu un ied, fără însă a-şi da seama că leul care răcneşte (1. Petru 5:8), căutând să devoreze sufletele noastre, dădea târcoale împrejurul lui. Dar ce satisfacţie va avea Samson la ospăţul de la Timna? Tânăra femeie va plânge lângă el, repetând: „Tu n-ai decât ură pentru mine şi nu mă iubeşti” (versetul 16). Mai departe citim: „Ea îl necăjea” Nu tot aşa se întâmplă şi azi când un copil al lui Dumnezeu vrea să se alieze cu o persoană din lume? Mentalităţile celor doi sunt atât de diferite! În definitiv, ce ar putea să aibă în comun partenerii respectivi? Tânăra va dori mereu ceea ce mirele ei nu-i poate acorda, de unde nu vor rezulta decât nemulţumiri, lacrimi, acuzaţii. În loc de bucurie şi înţelegere, pe care le cunoşteau Manoah şi soţia sa, Samson cunoaşte singurătatea, nelinistea, tulburarea. Care a fost rezultatul? Tânăra respectivă a fost dată unuia dintre însoţitorii lui Samson. Şi Duhul Domnului a venit peste el. Şi Samson a ucis un număr de 30 de filisteni, dar lucrul acesta nu va conduce la salvarea lui Israel. După ce s-a înapoiat în casa tatălui său, el ar fi putut lăsa totul baltă. Însă iată-l dornic de a se duce iarăşi la Timna (Judecători 15:1), rezultatul acestei acţiuni fiind: supărare, mânie, incendierea holdelor duşmanilor lui şi tragedia finală când filistenii ard în foc pe tânăra femeie şi pe tatăl ei! Acum Samson nu se mai suie la tatăl său, ci „coboară” din nou şi locuieşte într-o peşteră a stâncii Etam (Judecători 15:8). Poate că singurătatea acelei caverne a fost salvatoare pentru inima lui Samson şi l-a ajutat să restabilească, într-o oarecare măsură, contactul cu Dumnezeu. La capătul acestei şederi, el obţine o mare victorie asupra filistenilor (Judecători 15:15-16); în această împrejurare, Samson adresează lui Dumnezeu singura sa rugăciune relatată în Sfânta Scriptură (exceptând aceea pe care a rostit-o în clipa morţii). Fiindu-i foarte sete, el strigă către Domnul. Minunata experienţă de la En-Hacore, izvorul celui ce strigă! Într-o anumită măsură, el va realiza după aceea vocaţia sa de judecător, numai că misiunea lui se desfăşoară „pe timpul filistenilor” (versetul 20), adică sub domnia lor. Samson nu este, ca înaintaşii lui, un judecător-salvator.

b) Gaza (Judecători 16:1-3):

 Urmează o nouă cădere pe panta care duce la vale. Samson se duce la Gaza, unde vede o prostituată şi intră la ea. Poate că a fost o relaţie trecătoare, întâmplătoare, dar este vorba de o faptă îndreptată împotriva gândului şi voii lui Dumnezeu. Care au fost rezultatele? Pericol, tulburare şi nelinişte pentru Samson, iar pentru popor, chiar dacă puterea lui l-a ajutat să scape din mâinile vrăjmaşului, nu a rezultat nici uşurarea jugului asupritor, nici eliberare. Sub constrângerea lui Dumnezeu, el va reveni la Gaza, dar, vai, în ce postură neplăcută!

c) Dalila (Judecători 16:4-21):

 „După aceea, a iubit o femeie în valea Sorec” (Judecători 16:4). „El a iubit”, acesta este începutul sfârşitului. Dima, tovarăş de lucru al lui Pavel, salută pe credincioşi (Filimon 1 :24). Apoi, în Epistola către Coloseni, apostolul menţionează numele lui fără a mai da vreun indiciu despre persoana sa (Coloseni 4:14) şi, în cele din urmă, în 2. Timotei 4:10, este nevoit să scrie cu multă durere: „Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit.” Dima iubise pe fraţi şi participase, alături de Pavel, în lucrarea Domnului. Mai târziu însă s-a răcit şi apoi, lumea pătrunzând în inima sa, l-a abandonat pe apostol. Strălucita domnie a lui Solomon a fost compromisă la sfârşit, după cum citim în 1. Impăraţi 11:1-4: „Împăratul Solomon a iubit multe femei străine ... Solomon s-a alipit de ele, târât de iubire ... Când Solomon a îmbătrânit, soţiile i-au plecat inima spre alţi dumnezei.” „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume“ (1. Ioan 2:15) va spune mai târziu bătrânul apostol tinerilor credincioşi. Noi nu suntem chemaţi să ieşim din lume, ci să rămânem mereu în contact cu ea. Dar lucrul acesta nu este totuna cu a o iubi, cu a găsi plăcere şi satisfacţii în aceleaşi lucruri în care se complace lumea, cu a vibra din aceleaşi motive şi de a ne simţi bine în compania lumească. Atât timp cât se va menţine legătura ascunsă dintre el şi Dumnezeu, atât timp cât vor fi respectate clauzele nazireatului său, Samson îşi va păstra puterea, în ciuda celor întâmplate cu el. Poate că este un paradox, dar o realitate confirmată de atâtea ori. De o parte o viaţă care merge în declin şi se cufundă în păcat; de altă parte mâna lui Dumnezeu care lucrează în inima lui Samson, datorită milei Sale, şi-i acordă puterea necesară pentru a scăpa de vrăjmaşii lui. Dalila! O fiinţă deloc simpatică pentru care nu contează altceva în afara banilor. Ea este dispusă să-l vândă pe Samson filistenilor, domnitorilor acestora care îi promit câte o mie de sicli de argint (versetul 5). Totul va fi pus în slujba acestei pofte nemăsurate după câştig material. Jocul crud pe care-l angajează ea cu amantul ei îi va asigura Dalilei triumful. Samson nu ia lucrurile în serios. S-ar părea chiar că el se amuză lăsându-se să fie legat cu nişte funii, apoi ca părul să-i fie împletit în urzeala unei ţesături. De fiecare dată, el se desprinde fără nicio dificultate, fără să-şi dea seama că nodul laţului se strânge tot mai mult şi că, peste puţin timp, lucrurile vor lua o turnură dramatică. Samson nu găseşte, în realitate, nicio satisfacţie din relaţia sa cu Dalila, tot aşa cum i se întâmplase în tinereţe la Timna. „Ea îl necăjea şi-l chinuia în fiecare zi cu stăruinţele ei, încât sufletul i s-a umplut de o neliniste de moarte” (Judecători 16:16). Fără nicio exagerare, trebuie să mărturisim că acelaşi lucru se petrece între doi soţi dintre care unul este credincios, iar celălalt nu. Creştinul rezistă timp îndelungat rugăminţilor partenerei sale care insistă spre a obţine satisfacţii lumeşti şi carnale. Uşor ne putem închipui situaţiile penibile exprimate prin acest verset. În cele din urmă, Samson cedează. El sacrifică legătura ascunsă a sufletului său cu Dumnezeu şi renunţă la nazireat. La fel se întâmplă cu partenerul care, deşi mântuit, în cele din urmă abandonează lupta şi lasă lucrurile lumii să intre din plin în căminul şi în viaţa lui. Dalila ajunge, în sfârşit, să pună mâna pe banii râvniţi (versetul 18). Urmează o scenă de un dramatism inegalabil, de un realism extrem de dureros: luând pe Samson pe genunchii ei, „ea l-a adormit” (versetul 19). Este somnul fatal al credinciosului care, chiar dacă nu-şi pierde viaţa pe care a primit-o, poate ajunge, totuşi, într-o situaţie atât de jalnică, umilitoare, de neputinţă totală. Cât de uşor este acum pentru un om să radă cele şapte şuviţe de pe capul lui Samson care nu-şi mai dă seama de nimic! Odată trezit, el îşi inchipuie că va putea proceda ca mai înainte, fără însă să ştie că Domnul S-a depărtat de el. Dumnezeu care controlează toate lucrurile îngăduie ca slujitorul lui abătut să guste amărăciunea neascultării, să fie lovit de nenorocire: „Filistenii l-au apucat şi i-au scos ochii; l-au coborât la Gaza şi l-au legat cu nişte lanţuri de aramă. El învârtea la râşniţă în casa închisorii” (versetul 21). Samson a trebuit să se reîntoarcă la Gaza unde se dusese altădată, din proprie iniţiativă, la femeia prostituată. După acea tristă experienţă, drumul vieţii sale avea să meargă în jos, sfârşind în această întunecată temniţă, unde vederea i-a fost luată, unde este legat pentru tot restul vieţii şi unde puterea care i-a mai rămas este folosită spre a râşni la moara vrăjmaşilor săi.

d) Restabilirea:

 Dar, datorită harului lui Dumnezeu, istoria vieţii lui Samson nu se termină aici. Vine o zi când filistenii recurg la numeroase lucruri de natură să-i înveselească. Spre a se distra, ei cer să fie adus Samson şi să joace înaintea lor. În singurătatea temniţei sale, Samson a auzit glasul lui Dumnezeu vorbind sărmanului Său slujitor. „Părul capului lui a început iarăşi să crească după ce fusese ras.” Dacă nazireatul său nu a putut fi reluat, cel puţin într-o mică măsură sufletul lui regăseşte intimitatea cu Dumnezeu. Ce lucru ridicol să-l vezi pe Samson cu ochii scoşi, înconjurat de vreo trei mii de bărbaţi şi femei dintre filisteni, şi dansând în acest templu plin de idoli! Iată însă că tocmai în acest gros întuneric al căderii şi deznădejdii, Samson regăseşte lumina Feţei Dumnezeului lui. Sub guvernarea divină, consecinţele păcatului său nu pot fi înlăturate. Samson nu-şi va mai recăpăta nici vederea, nici libertatea, însă Domnul va răspunde stăruitoarei sale rugăciuni, dându-i cea mai mare biruinţă a vieţii lui. El acceptă pedeapsa care i se cuvine: „Să mor împreună cu filistenii” (versetul 30). Regăsindu-şi pentru o clipă vigoarea de altădată, el se sprijină cu toată puterea pe stâlpii casei şi aceasta se prăbuşeşte peste domnitori şi peste tot poporul aflat acolo. Desigur că şi această victorie era glorioasă, însă nici ea nu avea urmări îndepărtate, deoarece nu a condus la salvarea lui Israel. La scurt timp după aceea, se relatează în 1. Samuel 4, a avut loc răpirea chivotului legământului şi înfrângerea poporului lui Dumnezeu.

Conduzie: O viaţă care începuse sub cele mai favorabile auspicii, o mărturie care ar fi putut deveni utilă şi binecuvântată sunt anulate ca urmare a poftelor cărnii. Credinţa a fost veritabilă. Sufletul a stabilit o relaţie clară cu Dumnezeul lui. Au intervenit manifestări ale vieţii divine, dar a lipsit „roada care rămâne” (Ioan 15:16). „Poftele firii păcătoase (cărnii) se războiesc cu sufletul” (1. Petru 2:11): aceasta este concluzia solemnă a vieţii lui Samson: pofta cărnii! Să nu spunem: „Aşa ceva nu mi se va întâmpla mie niciodată!” Tinere şi tânără, căsătorit sau nu, să ştiţi bine că, dacă Dumnezeu nu ne păzeşte, putem ajunge şi noi în aceeaşi situaţie nenorocită ca Samson. Să recitim din când în când Proverbele 7; să ne gândim la Samson; să ne aducem aminte de îndemnurile şi învăţăturile Sfintei Scripturi. De asemenea să credem că Dumnezeu are putere să ne păzească: „Ori de câte ori am zis: „Mi se clatină piciorul!” bunătatea Ta, Doamne, m-a sprijinit” (Psalmul 94:18 - T.M.). Când Petru a început să se scufunde în marea Galileii, „îndată Iisus a întins mâna şi l-a apucat.” Însă şi noi trebuie să ne facem partea noastră: să veghem neîncetat! Să începem prin a veghea. Niciodată Samson nu s-a gândit în timpul petrecut la început la Timna, că va trebui să sfârşească în închisoarea de la Gaza. Atunci totul era atât de atrăgător! Totuşi, ochii care o sorbeau pe tânăra fată filistină aveau să se stingă într-o zi, iar forţa care a condus la sfâşierea puiului de leu avea să dispară. „Lumea şi pofta ei trece” (1. Ioan 2:17). Tânăra fată din Timna a sfârşit prin a fi arsă în foc. Prostituata din Gaza a rămas mai departe o femeie păcătoasă. Dalila s-a ales cu banii pe care-i dorise atâta. Dar care a fost viitorul veşnic al tuturor acestor persoane? „Dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” Samson a fost înlocuit cu Samuel. Crescuţi în circumstanţe asemănătoare, ce diferenţă, totuşi, între cei doi! Unul şi-a risipit viaţa; celălalt, în ciuda unor greşeli minore, a corespuns gândului lui Dumnezeu şi a adus „roada care rămâne”. David a înlocuit pe Saul. Orgoliul şi complexele de inferioritate au ruinat viaţa primului împărat al lui Israel. David a păcătuit, şi încă într-un mod foarte grav; totuşi, citim că „el a făcut voia lui Dumnezeu.” S-a putut spune despre el, mai mult decât despre oricare dintre sfinţii Vechiului Testament, că „a slujit celor din timpul lui, după planul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 13:36). El a fost instrumentul folosit de Dumnezeu pentru scrierea unor părţi însemnate din Cuvântul Lui, care au constituit o binecuvântare pentru milioane de suflete de-a lungul veacurilor. David a vorbit despre Hristos, atât despre suferinţele, cât şi despre gloria Lui. „Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1. Ioan 2:15). Fiind conştienţi că Tatăl ne iubeşte, iubind şi noi, la rândul nostru, pe Tatăl şi pe Fiul, nu vom mai simţi plăcere pentru lume şi lucrurile ei. Dar acceptând ca lumea să intre în sufletul nostru şi în viaţa noastră, lăsând lucrurile lumii să intre în preocupările şi scopurile noastre, începând să iubim şi noi ce iubeşte lumea, să ne bucurăm şi noi de ce se bucură lumea, vom pierde privilegiul fără seamăn de a ne şti iubiţi de Tatăl. „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (1. Ioan 5:4)! O credinţă ca a lui Ghedeon care se formează şi creşte prin experienţe şi legătura personală cu Dumnezeu; o credinţă biruitoare care câştigă teren şi face progrese tot mai mari prin cunoaşterea Domnului Iisus Hristos (2. Petru 3:18).

APENDICE (Judecători 17-21):

 Aceste capitole de la urmă ne oferă o imagine a stării de anarhie şi confuzie cea urmat. Israel Îl părăsise pe Dumnezeu şi acum vedem adâncimile până unde s-au coborât. Citiţi Judecători 17:6 şi veţi găsi motivul pentru toată această stare de lucruri. Mai întâi, găsim confuzie în viaţa religioasă a neamului (Judecători 17,18). În al doilea rând, găsim confuzie în viaţa morală a neamului (Judecători 19). În al treilea rând, găsim confuzie în viaţa politică (Judecători 21). Ultimul capitol demonstrează că, copiii lui Israel şi-au pierdut drumul spre casa Domnului, într-atât de adânc au căzut. Găsim lipsă de credinţă, eşec şi pierderi de nedescris! 

COMENTARIU: Următoarele două secțiuni ale cărții (capotolele 17-21) sunt diferite de istoriile Judecătorilor de până acum (capitolele 3-16). Nu ne vom întâlni în ele cu niciun judecător. Ele conțin înregistrarea unor evenimente care s-au petrecut în această perioadă și aruncă o lumină mai clară asupra stării morale şi spirituale a poporului. Scopul lui Samuel este să sublinieze abaterile grave de la Legea Domnului, devierea grosolană de la structurile teocratice stabilite de Dumnezeu și decadența morală dezumanizantă. Ca și în primele capitole ale cărții Judecători (1:1-3:6), aceste capitole se ocupă de apostazia spirituală și efectele sale asupra copiilor lui Israel. Ultimele capitole ale cărții nu apar aici în ordinea cronologică, ci în ordinea tematică urmărită de Samuel. În vâltoarea evenimentelor ni se spune că s-au petrecut pe vremea când chivotul Legământului se mai afla la Betel, iar „Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, stătea înaintea lui Dumnezeu” (Jud. 20:26-28), ceea ce plasează întâmplările relatate nu departe de începuturile epocii Judecătorilor. Ne vom întâlni aici cu ,„Marea rătăcire din Mica”, cu migrația seminției lui Dan și cu războiul purtat de întregul neam contra seminției lui Beniamin. Ne aflăm, spune Samuel, în perioada în care Israelul nu mai asculta de Dumnezeu. „În vremea aceea, nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea.” (Jud. 17:6). Samuel ne prezintă procesul prin care ia ființă o „religie la purtător”, o iluzie de spiritualitate determinată de rătăcirea de la adevărata ascultare de Dumnezeu. Lumea actuală este plină de astfel de înșelări pseudo-creștine. Tocmai de aceea episodul care urmează ne interesează în mod direct și personal. Totul a început cu Mica, un efraimit care a furat o mare sumă de bani de la mama sa, motiv pentru care a ajuns ţinta unui blestem din partea ei: „Era un om din muntele lui Efraim, numit Mica. El i-a zis mamei sale: Cei o mie o sută de sicli de argint, care ţi s-au luat şi pentru care ai blestemat chiar în auzul urechilor mele, argintul acesta este în mâinile mele, eu îl luasem.” (Jud. 17:1-2a). Acest blestem consta în pronunțarea unei formule semi-magice pentru protecția lucrurilor materiale. Se pare că superstițiosul Mica s-a speriat aşa de tare de acest blestem, încât a adus înapoi tot argintul furat ca să încerce o contracarare a efectului blestemului prin puterea unei binecuvântări. Este evident că mama își iubea fiul mai mult decât bani, în ciuda faptului că el se dovedise a fi un hoț: „Şi mama sa a zis: Binecuvântat să fie fiul meu de Domnul! El i-a dat înapoi mamei sale cei o mie o sută de sicli de argint; şi mama sa a zis: Închin cu mâna mea argintul acesta Domnului, ca să fac cu el fiului meu un chip cioplit şi un chip turnat; şi astfel ţi-l voi da înapoi. El i-a dat argintul înapoi mamei sale. Mama sa a luat două sute de sicli de argint şi a dat argintul la argintar, care a făcut din el un chip cioplit şi un chip turnat.  Chipurile au fost aduse în casa lui Mica.” (Jud. 17:2b-4). Gestul femeii este total contrar uneia dintre Cele Zece Porunci („Să nu-ți faci chip cioplit … nicio înfățișare … și să nu te închini lor” - Exod 20:4-5). Neascultarea de  Dumnezeu a mamei este dusă mai departe printr-o inițiativă aparent nobilă, dar, în realitate şi ea total contrară prevederilor Legii. Femeia face acasă un templu privat și își ordinează provizoriu fiul ca preot. Legea prevedea că numai la santuarul național putea fi făcută slujba și puteau fi aduse jertfele (Lev. 1-7), iar preoții trebuiau să provină exclusiv din seminția lui Levi (Num. 3-4). Poate că și aceste „lucruri religioase” au fost făcute de mamă şi fiu din pricina panicii, precum și a dorinței de a îndepărta efectele blestemului inițial: „Chipurile au fost aduse în casa lui Mica. Mica acesta avea o casă a lui Dumnezeu; a făcut un efod şi terafimi şi a sfinţit pe unul dintre fiii lui ca preot.” (Jud. 17:4b-5). Cei doi au încercat „s-o dreagă” cât de cât atunci când întâmplarea le-a scos în cale un preot adevărat: „Era un tânăr în Betleemul lui Iuda, din familia lui Iuda; era levit şi locuia pentru o vreme acolo. Omul acesta a plecat din cetatea Betleemul lui Iuda, să-şi caute o locuinţă potrivită. Urmându-şi drumul, a ajuns pe muntele lui Efraim la casa lui Mica. Mica i-a zis: De unde vii? El i-a răspuns: Eu sunt levit, din Betleemul lui Iuda, şi merg să-mi caut o locuinţă potrivită. Mica i-a zis: Rămâi la mine, tu să-mi fii tată şi preot, şi eu îţi voi da zece sicli de argint pe an, hainele de care vei avea nevoie şi mijloace de trai. Şi levitul a intrat la el. S-a hotărât astfel să rămână la omul acesta, care l-a privit pe tânăr ca pe unul dintre fiii lui. Mica a sfinţit pe levit, şi tânărul acesta i-a slujit ca preot şi a locuit în casa lui. Şi Mica a zis: Acum, ştiu că Domnul îmi va face bine, fiindcă am ca preot pe levitul acesta.” (Jud. 17:7-13). Samuel ne spune că nici levitul acesta nu-și păstrase locul și, în neascultarea lui, plecase să-și făurească o soartă mai bună. Coincidența întâlnirii lui cu Mica nu venea de la Domnul, ci din cu totul altă parte. O neascultare plus altă neascultare nu pot duce la nimic bun, cu toate că eroii întâmplării noastre se credeau în sfârșit în voia Domnului și binecuvântați de El. Vai, câți oameni de pe fața pământului trăiesc azi această înșelătoare iluzie! Vai, câte odoare făcute din aur și argint s-au transformat în idoli în inventate „Temple” creștine, și câți oameni neascultători de voia lui Dumnezeu îşi închipuie că duc o viaţă pe placul Lui, în vreme ce ei, sărmanii, sunt absolut străini de adevărata ascultare! Limbajul folosit de Mica este specific oamenilor din Orient. Când el zice: „Tu să-mi fii tată și preot” (v. 10), Mica folosește termeni care exprimă autoritatea. Un „fiu” era cineva inferior celui care vorbea. Un „frate” îți era un egal, iar un „tată” era considerat unul superior celui care i se adresa așa. Mica îi spune tânărului levit că este gata să i se așeze sub autoritatea spirituală. Halal autoritate a unui levit care îşi părăsise locul şi chemarea şi se sustrăsese în mod deliberat autorităţii lui Dumnezeu!

Migrația unei părți din seminția lui Dan: Celor două neascultări, ne spune Samuel, le-a fost dat să se întâlnească cu o a treia; de data aceasta a unei fracturi din semințiiile așezate după voia lui Dumnezeu în țară: „În vremea aceea, nu era împărat în Israel; şi seminţia daniţilor îşi căuta o moşie ca să se aşeze în ea, căci până în ziua aceea nu-i căzuse la sorţi nicio moştenire în mijlocul seminţiilor lui Israel. Fiii lui Dan au luat dintre ei toţi, din familiile lor, cinci oameni viteji, pe care i-au trimis din Ţorea şi din Eştaol să iscodească ţara şi s-o cerceteze. Ei le-au zis: Duceţi-vă şi cercetaţi ţara. Ei au ajuns pe muntele lui Efraim, la casa lui Mica, şi au rămas peste noapte acolo. Când erau aproape de casa lui Mica, au cunoscut glasul tânărului levit, s-au apropiat şi i-au zis: Cine te-a adus aici? Ce faci tu în locul acesta? Şi ce ai aici? El le-a răspuns: Mica face cutare şi cutare lucru pentru mine, îmi dă o simbrie, şi eu îi sunt preot. Ei i-au zis: Întreabă pe Dumnezeu, ca să ştim dacă vom avea noroc în călătoria noastră. Şi preotul le-a răspuns: Duceţi-vă în pace; călătoria pe care o faceţi este sub privirea Domnului.” (Jud. 18:1-6). La așa cap așa căciulă! - spune zicala românească. Un popă apostat minte fără rușine împotriva legii moștenirii stabilite de Dumnezeu pentru fiecare seminție din Israel.  Expresia „sub privirea Domnului” sugera aprobarea Domnului, nu faptul că nimeni şi nimic n-ar putea să se ascundă de privirile Celui ce a făcut ochiul! Încredințați de un asemenea mesaj, reprezentanții daniților se întorc acasă și se pun cu toate ale lor în mișcare: „Cei cinci oameni au plecat şi au ajuns în Lais. Au văzut poporul de acolo trăind la adăpost, în felul sidoniţilor, liniştit şi fără grijă; în ţară nu era nimeni care să le facă cel mai mic neajuns, stăpânind peste ei; erau departe de sidoniţi şi n-aveau nici o legătură cu alţi oameni. S-au întors la fraţii lor în Ţorea şi Eştaol, şi fraţii lor le-au zis: Ce veste ne aduceţi?” Haidem, au răspuns ei, să ne suim împotriva lor; căci am văzut ţara şi iată că era foarte bună. Ce! Staţi şi nu ziceţi nimic? Nu fiţi leneşi şi porniţi să puneţi stăpânire pe ţara aceasta. Când veţi intra în ea, veţi da peste un popor care stă fără frică. Ţara este mare, şi Dumnezeu a dat-o în mâinile voastre; este un loc unde nu lipseşte nimic din tot ce este pe pământ. Şase sute de oameni din familia lui Dan au pornit din Ţorea şi Eştaol, încinşi cu armele lor de război. S-au suit şi au tăbărât la Chiriat-Iearim, în Iuda; de aceea locul acesta, care este înapoia lui Chiriat-Iearim, a fost chemat până în ziua de azi Mahane-Dan (Tabăra lui Dan). Au trecut de acolo pe muntele lui Efraim şi au ajuns până la casa lui Mica.” (Jud. 18:7-13). Nicio înșelare nu este mai mare și mai tragică decât înșelarea de sine. Sub ambalajul unor fapte aparent religioase și sub minciuna unui limbaj religios, cei șase sute de inşi din seminția lui Dan au plecat în bejenie. De ce un număr aşa de mic câtă vreme la intrarea în Canaan, seminția lui Dan număra 64.000 de oameni de război? Acum ar exista cel puţin două explicaţii: ori seminția aceasta trecuse printr-o tragedie care îi micșorase foarte mult numărul, ori numai șase sute de persoane s-au implicat în această acţiune de neascultare. „Atunci cei cinci oameni, care se duseseră să iscodească ţara Lais, au luat cuvântul şi au zis fraţilor lor:  Ştiţi că în casele acestea este un efod, terafimi, un chip cioplit şi un chip turnat? Vedeţi acum ce aveţi de făcut. Ei s-au abătut pe acolo, au intrat în casa tânărului levit, în casa lui Mica, şi l-au întrebat de sănătate. Cei şase sute de oameni din fiii lui Dan, încinşi cu armele lor de război, stăteau la intrarea porţii. Şi cei cinci oameni, care se duseseră să iscodească ţara, s-au suit şi au intrat în casă; au luat chipul cioplit, efodul, terafimii şi chipul turnat, în timp ce preotul era la intrarea porţii cu cei şase sute de oameni, încinşi cu armele lor de război. Când au intrat în casa lui Mica şi au luat chipul cioplit, efodul, terafimii şi chipul turnat, preotul le-a zis: Ce faceţi?” (Jud. 18:14-18). Ironia situației este că „hoțul” de Mica a ajuns acum să fie „furat” de neascultătorii oameni din Dan! Primul furase din interese personale meschine, cei de pe urmă o fac acum din motive „strict religioase”(!) Cum de nu le-a atras atenția tânărul preot asupra greșelii lor grosolane? „Mercenarul” plecat după „mai bine” este cântărit rapid de oameni la fel de firești ca el și atras cu vorbe dulci care-l fac părtaș la o „afacere mai bună”: „Ei au răspuns: Taci, pune-ţi mâna la gură şi vino cu noi; să ne fii părinte şi preot. Mai bine este să fii preot la casa unui singur om sau să fii preotul unei seminţii şi unei familii din Israel? Preotul s-a bucurat în inima lui; a luat efodul, terafimii şi chipul cioplit şi s-a unit cu ceata poporului. Au pornit iarăşi la drum şi au plecat, punând înaintea lor copiii, vitele şi calabalâcurile.” (Jud. 18:19-21). Comedia erorilor continuă prin încercarea zadarnică a lui Mica de a-și recupera posesiunile: „religia, idolii și preotul”. „După ce se depărtaseră bine de casa lui Mica, oamenii care locuiau în casele vecine cu a lui Mica s-au strâns şi au urmărit pe fiii lui Dan. Au strigat după fiii lui Dan, care s-au întors şi au zis lui Mica: Ce ai, şi ce înseamnă gloata aceasta de oameni? El a răspuns: Dumnezeii mei, pe care mi-i făcusem, mi i-aţi luat împreună cu preotul şi aţi plecat: ce-mi mai rămâne? Cum puteţi dar să-mi spuneţi: Ce ai? Fiii lui Dan i-au zis: Să nu-ţi auzim glasul; căci altfel nişte oameni amărâţi se vor arunca asupra voastră, şi te vei pierde şi pe tine şi pe cei din casa ta. Şi fiii lui Dan şi-au văzut mai departe de drum. Mica, văzând că sunt mai tari decât el, s-a întors şi a venit acasă.” (Jud. 18:22-26). Lamentările lui Mica ni-l arată ca pe un om sincer în felul său. Perspectiva lipsirii de cele religioase îl face să se simtă brusc fără valoare și fără sens în viață: „Ce-mi mai rămâne? Cum puteți dar să-mi spuneți: Ce ai?” Un aspect evident care poate fi descifrat din relatarea proorocului Samuel este că poți fi foarte sincer și totuşi foarte greșit în același timp. Oamenii de atunci și din toate timpurile trebuie să facă bine să citească și să înțeleagă! Iluziile strădaniilor noastre religioase, făcute în neascultare de Dumnezeu, au două cusururi de fond: nu ne aduc binecuvântarea și ne lasă la sfârșit cu mâinile goale. Înarmați cu odoare sfinte făcute alandala și cu un preot cumpărat pe bani, cei 600 de neascultători din seminția lui Mica și-au continuat drumul, și Dumnezeu i-a lăsat să-și ducă înstrăinarea până la capăt: „Au ridicat, dar, ce făcuse Mica şi au luat pe preotul care era în slujba lui şi s-au năpustit asupra Laisului, asupra unui popor liniştit şi în pace; l-au trecut prin ascuţişul sabiei şi au ars cetatea. Nimeni n-a izbăvit-o, căci era departe de Sidon, şi locuitorii ei n-aveau nicio legătură cu alţi oameni: ea era în valea care se întinde spre Bet-Rehob.  Fiii lui Dan au zidit din nou cetatea şi au locuit în ea; au numit-o Dan, după numele lui Dan, tatăl lor, care se născuse lui Israel; dar cetatea se chema mai înainte Lais. Au înălţat pentru ei chipul cioplit; şi Ionatan, fiul lui Gherşom, fiul lui Moise, el şi fiii lui au fost preoţii seminţiei daniţilor până pe vremea robirii ţării. Au aşezat pentru ei chipul cioplit pe care-l făcuse Mica, în tot timpul cât a fost casa lui Dumnezeu la Silo.” (Jud. 18:27-31). Cei din seminția daniților au ajuns să trăiască într-un loc „unde nu lipseşte nimic din tot ce este pe pământ” (Jud. 18:10), dar s-au lipsit singuri de tot ceea ce Dumnezeu ar fi dorit să le dăruiască din cer. Falsa lor prosperitate le-a dat un fals sentiment de siguranță, dar aceasta n-avea să dureze prea mult. Mesajul acestor două capitole este clar. În epoca Judecătorilor, cunoștința despre Dumnezeu și ascultarea de voia Lui s-au pierdut încetul cu încetul, fiind alterate de influența corozivă a conceptelor idolatre ale canaaniților care au pătruns treptat în credința și practica poporului lui Dumnezeu. Mica și apoi cei din seminția lui Dan au procedat „aşa cum le-a plăcut” și „cum le-a trecut prin cap”, ajungând la o formă de sincretism religios, în ciuda faptului că, exact în același timp,  adevărata credință și practica cea dreaptă existau la „casa lui Dumnezeu la Silo”. Samuel ne pregătește pentru prăpădul descris la finalul cărții. Neascultarea în materie de credinţă duce în mod inevitabil la depravarea cea mai dezumanizantă în domeniul moral. Omul nu poate rămâne om decât în ascultare de voia Creatorului. Acesta a fost și acesta este rostul revelației propovăduite atunci și acum printre oameni. Toți am face bine să ascultăm de avertismentul lui Isaia: „La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.” (Isaia 8:20).

Sodomiții din seminţia lui Beniamin: Ultimul palier atins în spirala decadentă a evreilor ni-i așază la nivelul cel mai de jos posibil, la starea la care nici sodomiții n-au mai putut fi scutiți de mânia lui Dumnezeu. Înstrăinați de Dumnezeu și contaminați de idolatria demonică din jur, cei din seminția lui Beniamin ajung să facă ceea ce făcuseră odinioară locuitorii Sodomei. Aduceți-vă aminte de două lucruri spuse de Dumnezeu despre locuitorii Canaanului preisraelit: „Să știi că sămânța ta va fi străină într-o țară, care nu va fi a ei (Egipt); acolo va fi robită și o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani …  În al patrulea neam se va întoarce aici; căci nelegiuirea amoriților nu și-a atins încă vârful.” (Gen. 15:13-16). „Şi Domnul a zis: Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit, şi păcatul lor într-adevăr este nespus de greu. De aceea Mă voi pogorî acum să văd dacă în adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; şi dacă nu va fi aşa, voi şti. Bărbaţii aceia s-au depărtat, şi au plecat spre Sodoma.” (Gen. 18:20-22a). Samuel păstrează pentru finalul cărții atingerea punctului culminant de posibilă decădere morală şi spirituală. Unii israeliți sunt acum contaminați de homosexualitatea altădată pedepsită cu asprime în Sodoma și Gomora.

Un levit cu inima și țiitoarea împărțite: Capitolul 20 este o continuare firească a actelor de neascultare şi  apostazie redate în capitolul anterior. Un alt levit este focosul care detonează o revărsare de răutate și un război fratricid. „Pe vremea când nu era împărat în Israel, un levit, care locuia la marginea muntelui lui Efraim, şi-a luat ca ţiitoare o femeie din Betleemul lui Iuda. Ţiitoarea nu i-a fost credincioasă şi l-a părăsit, ca să se ducă în casa tatălui ei în Betleemul lui Iuda, unde a rămas timp de patru luni. Bărbatul ei s-a sculat şi s-a dus la ea, ca să-i vorbească inimii şi s-o aducă înapoi. Avea cu el pe sluga lui şi doi măgari.  Ea l-a adus în casa tatălui ei; şi când l-a văzut tatăl femeii aceleia tinere, l-a primit cu bucurie. Socrul său, tatăl femeii aceleia tinere, l-a ţinut la el trei zile. Au mâncat şi au băut, şi au rămas noaptea acolo. A patra zi, s-au sculat dis-de-dimineaţă, şi levitul se pregătea să plece. Dar tatăl tinerei femei a zis ginerelui său: Ia o bucată de pâine, ca să prinzi la inimă; şi apoi veţi pleca.  Şi au şezut de au mâncat şi au băut amândoi. Apoi tatăl tinerei femei a zis bărbatului: Hotărăşte-te, dar, să rămâi aici la noapte, şi să ţi se înveselească inima.  Bărbatul se scula să plece; dar, în urma stăruinţelor socrului său, a rămas acolo şi noaptea aceea.” (Jud. 19:1-7). Levitul din capitolele anterioare era măcar preocupat cu slujirea. Cel cu care ne face cunoștință acum Samuel este un om abandonat cu totul plăcerilor carnale. Iată, ne spune Samuel, un levit căruia îi plăcea viața. Nesătul în plăcerile trupeşti, avea o țiitoare, un surogat de soție, care nici aia nu l-a mai suferit și s-a întors la tatăl ei. Ducându-se s-o readucă acasă, levitul nostru anonim (așa îi tratează Biblia pe cei al căror nume nu merită să fie consemnat în arhivelele sfinte. Samuel va proceda la fel cu omul care refuză responsabilitatea de rudă apropiată a Naomei din cartea Rut, care va fi menționat doar cu apelativul „cutare” - Rut 4:1), s-a tot poticnit în capcana mâncării și a băuturii pe care i-a întins-o socrul lui. Sex, mâncare și băutură, iată pasiunile pe care nu te-ai fi așteptat să le găsești la un … levit. Peștele se împute de la cap și Samuel începe prin a ilustra decăderea preoției levitice din Israel. Cu așa călăuze nu-i de mirare că întreg poporul a trecut de la idolatrie la imoralitate și apoi la incidente tragice de război fratricid. Levitul acesta nici pe departe n-a putut fi un exemplu pozitiv pentru poporul său. Dacă ar fi fost caracterizat de cumpătare, stăpânire de sine și chibzuință n-ar fi făcut ceea ce a ajuns să facă și nu s-ar mai fi întâmplat ceea ce avea să se întâmple. Hotărârea lui de a ieși din capcana ospitalității întinsă de socrul său a venit tardiv și a avut consecințe dezastruoase. De plecat a plecat, dar a făcut-o după-amiaza, fără un plan bine gândit, așa că noaptea l-a găsit acolo unde n-ar fi trebuit să îl găsească: „În ziua a cincea, s-a sculat dis-de-dimineaţă să plece. Atunci tatăl tinerei femei i-a zis: Întăreşte-ţi mai întâi inima, te rog; şi rămâi până ce se va pleca ziua spre seară. Şi au mâncat amândoi. Bărbatul se scula să plece cu ţiitoarea şi sluga lui, dar socrul său, tatăl tinerei femei, i-a zis: Iată că ziua a trecut, e târziu, rămâi, dar, peste noapte aici; iată că ziua se pleacă spre noapte, rămâi aici peste noapte, şi să ţi se înveselească inima; mâine vă veţi scula dis-de-dimineaţă ca să porniţi la drum, şi te vei duce la cortul tău. Bărbatul n-a vrut să mai rămână şi în noaptea aceea, ci s-a sculat şi a plecat. A ajuns până în faţa Iebusului, adică Ierusalimul, cu cei doi măgari înşeuaţi şi cu ţiitoarea lui. Când s-au apropiat de Iebus, ziua se plecase mult spre seară. Sluga a zis atunci stăpânului său: Haidem să ne îndreptăm spre cetatea aceasta a iebusiţilor şi să rămânem în ea peste noapte.  Stăpânul său i-a răspuns: Nu putem să intrăm într-o cetate străină, unde nu sunt copii de ai lui Israel, ci să mergem până la Ghibeea. A mai zis slugii sale: Haidem să ne apropiem de unul din locurile acestea, Ghibeea sau Rama, şi să rămânem acolo peste noapte.  Au mers mai departe, şi apunea soarele când s-au apropiat de Ghibeea, care este a lui Beniamin.” (Jud. 19:8-14). Iebusul, adică Ierusalimul, se afla la vreo nouă kilometri nord de Betleem şi era locuit din nou de străvechii lui stăpâni idolatri, astfel că levitul l-a socotit drept un loc periculos pentru înnoptare. Iebusul avea să fie cucerit definitiv de evrei sub conducerea lui David (2 Sam. 5:6-9). Levitul a socotit că nu era indicat să stea peste noapte într-un loc plin de oameni străini de Legea lui Dumnezeu. Între „nelegiuiți”, s-o fi gândit el, i s-ar fi putut întâmpla orice. Așa că a ales să meargă mai departe, încă aproximativ trei kilometri, până ce va ajunge printre copiii lui Dumnezeu din seminția lui Beniamin. Nu știa săracul că tocmai alesese să sară din lac în puț! Ghibeea avea să se dovedească a fi o nouă … Sodomă. Comentatorii remarcă faptul că levitul a plecat de la ospitalitatea socrului său din Betleemul Iudeii la inospitalitatea oamenilor din Ghibeea lui Beniamin. Din prima cetate avea să vină David, iar din cea de a doua, Saul. Vă invit să urmăriți cu atenție măiestria scriitoricească cu care descrie Samuel acest episod presărându-l cu amănunte șocant de asemănătoare cu ceea ce li se întâmplaseră îngerilor care s-au dus la Sodoma (Gen. 11:1-11). „S-au îndreptat într-acolo ca să se ducă să rămână peste noapte în Ghibeea. Levitul a intrat şi s-a oprit în piaţa cetăţii. Nu s-a găsit nimeni care să-i primească în casă să rămână peste noapte. Şi iată că un bătrân se întorcea seara de la munca câmpului; omul acesta era din muntele lui Efraim, locuia pentru o vreme la Ghibeea, şi oamenii din locul acela erau beniamiţi.” (Jud. 19:15-16). Aceeași lipsă de ospitalitate ca în Sodoma, același om străin de localnici care se îndură să-i primească în casă (Gen. 19:1-3). „El a ridicat ochii şi a văzut pe călător în piaţa cetăţii. Şi bătrânul i-a zis: Încotro mergi şi de unde vii? El i-a răspuns: Venim din Betleemul lui Iuda şi mergem până la marginea muntelui lui Efraim, de unde sunt. Mă dusesem la Betleemul lui Iuda, şi acum mă duc la Casa Domnului. Dar nu se găseşte nimeni să mă primească în casă. Avem însă paie şi nutreţ pentru măgarii noştri; avem şi pâine şi vin pentru mine, pentru roaba ta şi pentru băiatul care este cu robii tăi. Nu ducem lipsă de nimic. Bătrânul i-a zis: Pacea să fie cu tine! Toate nevoile tale le iau asupra mea, numai să nu rămâi în piaţă peste noapte. L-a dus în casa lui şi a dat nutreţ măgarilor. Călătorii şi-au spălat picioarele; apoi au mâncat şi au băut.” (Jud. 19:17-21). Omul acesta a făcut pentru micul grup de călători ceea ce a făcut Lot pentru cei veniți să cerceteze Sodoma. Păstrând intenționat simetria cu cartea Genezei (Gen. 19:4-5), Samuel descrie asaltul păcătoșilor asupra casei unde era găzduit levitul: „Pe când se înveseleau ei, iată că oamenii din cetate, nişte fii ai lui Belial, oameni stricaţi, au înconjurat casa, au bătut la poartă şi i-au zis bătrânului, stăpânul casei: Scoate pe omul acela care a intrat la tine, ca să ne împreunăm cu el.  Stăpânul casei a ieşit la ei şi le-a zis: Nu, fraţilor, vă rog să nu faceţi un lucru aşa de rău; fiindcă omul acesta a intrat în casa mea, nu săvârşiţi mişelia aceasta. Iată că am o fată fecioară, şi omul acesta are o ţiitoare; vi le voi aduce afară: necinstiţi-le şi faceţi-le ce vă va plăcea. Dar nu săvârşiţi cu omul acesta o faptă aşa de nelegiuită.” (Jud. 19:22-24). Expresia „fii ai lui Belial” (Jud. 19:22) era echivalentul expresiei „niște oameni de nimic”, o perifrază folosită pe vremea aceea pentru identificarea celor căzuți în idolatrie (Deut. 13:13), beție (1 Sam. 1:16), răscoală (1 Sam. 2:12) și sodomie (ca în acest caz). Observăm la acești „fii ai lui Belial” aceeași obraznică cerere ca a celor din Sodoma, iar la bărbații asediați din casă aceeași năucitoare ofertă de a sacrifica o fată și o femeie nevinovată ca în cartea Genezei (Gen. 19:6-8). Gestul laș și nerușinat al levitului nu este cu nimic mai bun decât depravarea homosexualilor din cetate. Ambele arată cât de adânc căzuse neamul din idealul de comunitate sfântă și iubitoare a Legământului. „Oamenii aceia n-au vrut să-l asculte. Atunci omul şi-a luat ţiitoarea şi le-a adus-o afară. Ei s-au împreunat cu ea şi şi-au bătut joc de ea toată noaptea până dimineaţa; şi i-au dat drumul când se lumina de ziuă. Către ziuă, femeia aceasta a venit şi a căzut la uşa casei omului la care era bărbatul ei şi a rămas acolo până la ziuă. Şi dimineaţa, bărbatul ei s-a sculat, a deschis uşa casei şi a ieşit ca să-şi urmeze drumul mai departe. Dar iată că femeia, ţiitoarea lui, era întinsă la uşa casei, cu mâinile pe prag.” (Jud. 19:25-27). M-am cutremurat întotdeauna când am citit acest amănunt strecurat cu atâta dibăcie de Samuel în istorisirea sa: „ţiitoarea lui, era întinsă la uşa casei, cu mâinile pe prag”. Cu mâinile pe prag! Pe pragul unei uși pe care fusese aruncată fără milă și care nu i s-a mai deschis niciodată, în ciuda strigătelor ei disperate! Scârbit și revoltat dincolo de orice rațiune, levitul a făcut atunci apel la conștiința neamului, iar neamul s-a trezit parcă dintr-un somn care născuse între timp monștri: „El i-a zis: Scoală-te şi haidem să mergem! Ea n-a răspuns. Atunci bărbatul a pus-o pe măgar şi a plecat acasă. Când a ajuns acasă, a luat un cuţit, a apucat pe ţiitoarea lui şi a tăiat-o mădular cu mădular în douăsprezece bucăţi, pe care le-a trimis în tot ţinutul lui Israel. Toţi cei ce au văzut lucrul acesta au zis: Niciodată nu s-a întâmplat şi nu s-a văzut aşa ceva, de când s-au suit copiii lui Israel din Egipt până în ziua de azi; luaţi aminte, dar, la lucrul acesta, sfătuiţi-vă şi vorbiţi!” (Jud. 19:28-30). Realistă sugestie, numai că, în loc să se sfătuiască în pocăință adâncă cu Dumnezeu, copiii lui Israel s-au sfătuit cu ei înșiși și au făcut-o lată de tot. Ceea ce urmează este o bună ilustrație la principiile spirituale descrise în Noul Testament (de exemplu, la Iacov 3:13-18). Ori de câte ori procedăm în virtutea înțelepciunii noastre omenești facem greșeală după greșeală. S-ar cuveni să ne oprim puțin și să cerem sfatul lui Dumnezeu ca să avem înțelepciunea divină, pe care El este gata să ne-o dea cu inimă largă. Israeliții n-au avut nici spiritualitatea și nici bunul simț să facă așa ceva, iar aceasta i-a dus la tragedia cu care Samuel își încheie cartea. Păcătoșenia oamenilor din Ghibeea va rămâne în istoria lui Israel un punct de referință profetică: „S-au afundat în stricăciune, ca în zilele Ghibei; Domnul Îşi va aduce aminte de nelegiuirea lor, le va pedepsi păcatele … Din zilele Ghibei ai păcătuit, Israele!”  (Osea 9:9; 10:9).

Războiul fratricid: Capitolul 20 ne arată că păcatul levitului din capitolul 19 ajunge să coste viața a 65.000 de oameni din Israel (conform cifrelor din Iosua 7). Samuel ne spune că întregul Israel a fost scandalizat de mesajul primit și s-au pus în mișcare: „Toţi copiii lui Israel au ieşit de la Dan până la Beer-Şeba şi ţara Galaadului, şi adunarea s-a strâns ca un singur om înaintea Domnului, la Miţpa.” (Jud. 20:1). Expresia „de la Dan  până la Beer-Șeba” face parte din limbajul lui Samuel și avea să ajungă pe vremea împăraților o descriere a „întregului” Israel. Samuel îi menţionează chiar și pe cei din „Galaad”, adică pe cei care locuiau dincolo de Iordan. Formal, evreii au răspuns bine la evenimente, dar spiritual n-au mai știut să stea de vorbă cu Dumnezeu. Adunarea era solemnă, dar nu şi spirituală, fiindcă oamenii au fost curioși să afle ce se întâmplase, dar nu și curioși să afle ce dorea Dumnezeu de la ei în această situație. Consternaţi, da, însă consacraţi, nu! Au fost și alte situații în care copiii lui Israel s-au grăbit să acționeze fără să ceară mai întâi un sfat din partea Domnului (Jud. 5:15-17; 8:1-3; 12:1-6; 15:11). Înstrăinați de Dumnezeu, cei adunaţi la Miţpa s-au grăbit să acționeze. Însă, bunele intenţii nu sunt totdeauna insuficiente, și asta avea să se vadă atunci când Dumnezeu a îngrijit ca înflăcărarea lor să se întâlnească cu înfrângerea: „Căpeteniile întregului popor, toate seminţiile lui Israel, au venit în adunarea poporului lui Dumnezeu: erau patru sute de mii de oameni pedeştri, care scoteau sabia. Şi fiii lui Beniamin au auzit că se suiseră copiii lui Israel la Miţpa. Copiii lui Israel au zis: Spuneţi cum s-a întâmplat această nelegiuire?  Atunci levitul, bărbatul femeii care fusese ucisă, a luat cuvântul şi a zis: Ajunsesem, împreună cu ţiitoarea mea, la Ghibeea lui Beniamin, ca să rămânem peste noapte acolo. Locuitorii din Ghibeea s-au sculat împotriva mea şi au înconjurat noaptea casa în care eram. Aveau de gând să mă omoare; au siluit pe ţiitoarea mea până când a murit. Mi-am luat ţiitoarea şi am tăiat-o în bucăţi, pe care le-am trimis în tot ţinutul moştenirii lui Israel; căci au săvârşit o nelegiuire şi o mişelie în Israel. Iată-vă pe toţi, copii ai lui Israel; sfătuiţi-vă şi luaţi o hotărâre aici!” (Jud. 20:2-7). Levitul folosește aici doi termeni descriptivi: „nelegiuire” (în ebr., zimma) folosit adeseori în Biblie pentru a numi o perversiune vrednică de moarte (Lev. 18:17; 19:29) și „mișelie” (în ebr., nebala), un termen puternic care identifică împotrivirea deliberată față de standardele lui Dumnezeu. El a fost folosit în alte pasaje pentru descrierea violului (2 Sam. 13:14), a actelor homosexuale (Jud. 19:23-24) sau a unei stări generale de promiscuitate (Deut. 22:21). Levitul trece sub tăcere faptele sale. Oricum, ceea ce făcuseră beniamiții din Ghibeea era vrednic de pedeapsa cu moartea: „Tot poporul s-a sculat ca un singur om şi a zis: Niciunul dintre noi să nu se ducă în cortul lui şi nimeni să nu se întoarcă acasă. Iată acum ce vom face cetăţii Ghibeea: să mergem împotriva ei după cum vom ieşi la sorţi. Să luăm din toate seminţiile lui Israel zece oameni din o sută, o sută dintr-o mie şi o mie din zece mii; ei să se ducă să caute merinde pentru popor pentru ca, la întoarcerea lor, să facem cetăţii Ghibeea din Beniamin, potrivit cu toată mişelia pe care a făcut-o ea în Israel.  Astfel toţi bărbaţii lui Israel s-au strâns împotriva cetăţii, uniţi ca un singur om. Seminţiile lui Israel au trimis nişte oameni în toate familiile lui Beniamin, ca să-i spună: Ce înseamnă nelegiuirea aceasta care s-a făcut între voi? Scoateţi afară acum pe oamenii aceia stricaţi din Ghibeea ca să-i omorâm şi să curăţăm răul din mijlocul lui Israel.” (Jud. 20:8-13a). Răspunsul celor din Beniamin, graba cu care au ales să nu se smerească în pocăință înaintea Domnului, ne arată încă o dată decăderea lor morală, lipsa lor de sensibilitate spirituală, precum și lipsa de coeziune națională. Gestul lor a atras pedepsirea întregii seminții. „Dar beniamiţii n-au vrut să asculte glasul fraţilor lor, copiii lui Israel.” (Jud. 20:13b). Râvna fără pricepere a unora și răzvrătirea fără pricină a celorlalţi care au dovedit o încăpățânare vinovată au făcut ca Israelul să se scindeze în două tabere, aşezate în linie de bătaie: „Beniamiţii au ieşit din cetăţile lor şi s-au strâns la Ghibeea ca să lupte împotriva copiilor lui Israel. Numărul beniamiţilor ieşiţi în ziua aceea din cetăţi a fost de douăzeci şi şase de mii de oameni care scoteau sabia, fără să se mai socotească şi locuitorii din Ghibeea, care alcătuiau şapte sute de oameni aleşi. În tot poporul acesta, erau şapte sute de oameni aleşi care nu se slujeau de mâna dreaptă; toţi aceştia, aruncând o piatră cu praştia, puteau să ochească un fir de păr şi nu dădeau greş. S-a făcut şi numărătoarea bărbaţilor lui Israel, afară de ai lui Beniamin, şi s-au găsit patru sute de mii care scoteau sabia, toţi bărbaţi de război.” (Jud. 20:14-17). Există comentatori care au stârnit o controversă în problema cifrelor pomenite aici. Termenul evreiesc „elef” poate fi tradus prin „o mie”, dar și prin „familie, trib, un detașament de luptă” (alcătuit de obicei din opt până la douăzeci de luptători). Nu există, însă, motive serioase ca să ne îndoim că cifrele menționate în text sunt de ordinul miilor, ca și în Numeri 26:41. „Prăștiașii” amintiți în text erau o forță specială considerabilă, iar „praștia” în sine nu trebuie confundată cu jucăriile copiilor din vremea modernă. Praștia din vechime putea arunca o piatră de până la o jumătate de kilogram cu o viteză de aproape 140 de kilometri pe oră! Prin tragerea la sorți, Iuda a fost desemnat să meargă în fruntea tuturor celorlalte seminții împotriva seminției lui Beniamin: „Şi copiii lui Israel s-au sculat, s-au suit la Betel şi au întrebat pe Dumnezeu, zicând: Cine din noi să se suie întâi ca să lupte împotriva fiilor lui Beniamin? Domnul a răspuns: Iuda să se suie întâi.” (Jud. 20:18). Samuel folosește aici pentru „Dumnezeu” numele  „Elohim” (Dumnezeul creației), şi nu „Iehova” (Dumnezeul Legământului), pentru a scoate și mai  mult în evidenţă înstrăinarea evreilor de Dumnezeul Legământului. Însă, enormă avea să le fie surpriza constatând că prea marea lor încredere în ei înșiși a fost umilită până la înfrângere: „Copiii lui Israel au pornit dis-de-dimineaţă şi au tăbărât la Ghibeea. Şi bărbaţii lui Israel au înaintat ca să înceapă lupta împotriva bărbaţilor lui Beniamin şi s-au aşezat în linie de bătaie împotriva lor, înaintea cetăţii Ghibeea. Fiii lui Beniamin au ieşit din Ghibeea şi în ziua aceea au culcat la pământ douăzeci şi două de mii de oameni din Israel. Poporul, bărbaţii lui Israel, s-au îmbărbătat şi s-au aşezat din nou în linie de bătaie în locul unde se aşezaseră în ziua întâi. Şi copiii lui Israel s-au suit şi au plâns înaintea Domnului până seara; au întrebat pe Domnul şi au zis: Să mă mai sui la luptă împotriva fiilor fratelui meu Beniamin? Domnul a răspuns: Suiţi-vă împotriva lui. Copiii lui Israel au înaintat împotriva fiilor lui Beniamin, în ziua a doua.  Şi în aceeaşi zi, beniamiţii le-au ieşit înainte din Ghibeea şi iarăşi au culcat la pământ optsprezece mii de oameni din copiii lui Israel, toţi în stare să poarte armele.” (Jud. 20:19-25). Înregistrarea faptului că evreii „au plâns înaintea Domnului” (v. 23) este foarte semnificativă. Cartea Judecători începe cu o altă referință similară: evreii „au plâns înaintea Domnului pentru că n-au fost credincioși Legământului și au îmbrățișat idolatria popoarelor din Canaan” (Jud. 2:4-5). În mijlocul cărții, Samuel plasează un alt pasaj în care se plânge din greu pentru soarta fetei lui Iefta (Jud. 11:37-38). În felul acesta, Samuel așază plânsul amar în coperțile cărții și în mijlocul conținutului ei. Un comentator - Ioan Gură de Aur -, chiar a denumit cartea Judecătorilor o carte „a lucrurilor vrednice de plans”, asemenea Plângerilor lui Ieremia.  Probabil că Dumnezeu a îngăduit aceste prime două înfrângeri pentru două scopuri: (1) ca să scoată în evidență greutatea cu care Își pedepsește El copiii vinovați în contrast cu ușurința cu care s-au apucat cele unsprezece seminții să-și măcelărească frații; și (2) ca să le aducă aminte bărbaţilor din cele unsprezece seminții că ei nu călcaseră cu dreptul repezindu-se „să facă voia Domnului” fără să stea mai întâi de vorbă cu El! Profetul Osea a exprimat cel mai bine zbuciumul care este în inima lui Dumnezeu atunci când trebuie să-Şi sancţioneze (de evitat construcţii ca aceasta: pedepsească copiii!!!) copiii vinovați. El n-o face nici în pripă și nici cu plăcere. La fel ar trebui să procedăm și noi! „Sabia va năvăli peste cetăţile lor, va nimici, va mânca pe sprijinitorii lor, din pricina planurilor pe care le-au făcut. Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine; şi dacă sunt chemaţi înapoi la Cel Preaînalt, niciunul din ei nu caută să se ridice. Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? (aceste amândouă cetăți au fost nimicite odată cu Sodoma și Gomora - n.n.). Mi se zbate inima în Mine şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă!” (Osea 11:6-8).

O pocăință sub pedeapsă: Înfrângerea suferită din partea beniamiţilor i-a readus pe oştenii din cele unsprezece seminții înaintea lui Dumnezeu, dar de data aceasta într-o stare de smerenie: „Toţi copiii lui Israel şi tot poporul s-au suit şi au venit la Betel; au plâns şi au rămas acolo înaintea Domnului, au postit în ziua aceea până seara şi au adus arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire înaintea Domnului.” (Jud. 20:26). Aceste jertfe de arderi-de-tot și de mulțumire au reprezentat o totală supunere și dedicare (Lev. 1:1-17). Ele au fost un semn de pocăință și rededicare. Pregătiți astfel, Dumnezeu i-a trimis înapoi la luptă, garantându-le, de data aceasta, victoria: „Şi copiii lui Israel au întrebat pe Domnul - acolo se găsea atunci chivotul legământului lui Dumnezeu, şi Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, stătea pe vremea aceea înaintea lui Dumnezeu - şi au zis:  Să mai pornesc la luptă împotriva fiilor fratelui meu Beniamin sau să mă las?  Domnul a răspuns: Suiţi-vă, căci mâine îi voi da în mâinile voastre.” (Jud. 20:27-28). Precizarea „Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, stătea pe vremea aceea înaintea lui Dumnezeu” (ca și precizarea din Jud. 18:30) datează aceste evenimente foarte timpuriu în vremea judecătorilor, nu mult după moartea lui Iosua. Autorul le plasează la sfârșitul cărții Judecători nu din motive de cronologie, ci din motive de logică a narațiunii. Iată cum ne spune Samuel că s-au desfășurat ostilitățile: „Atunci Israel a pus nişte oameni la pândă în jurul cetăţii Ghibeea. Copiii lui Israel s-au suit împotriva fiilor lui Beniamin, a treia zi, şi s-au aşezat în linie de bătaie înaintea cetăţii Ghibeea, ca şi în celelalte dăţi. Şi fiii lui Beniamin au ieşit înaintea poporului şi au fost traşi departe de cetate. Au început să lovească de moarte în popor, ca şi în celelalte dăţi, pe drumurile cele mari, care suie: unul la Betel şi altul la Ghibeea prin câmpie, şi au ucis aproape treizeci de bărbaţi din Israel. Fiii lui Beniamin ziceau: Iată-i bătuţi înaintea noastră ca şi mai înainte! Dar copiii lui Israel ziceau: Să fugim şi să-i tragem departe de cetate, la drumul mare. Toţi bărbaţii lui Israel şi-au părăsit locurile şi s-au înşiruit de bătaie la Baal-Tamar; şi oamenii lui Israel, care stăteau la pândă, s-au aruncat din locul în care erau, din Maare-Ghibeea. Zece mii de oameni aleşi din tot Israelul au ajuns înaintea cetăţii Ghibeea. Lupta a fost aprigă, şi beniamiţii nu-şi închipuiau prăpădul prin care aveau să treacă.” (Jud. 20:29-34). Samuel subliniază încă o dată că de data aceasta Însuși Dumnezeu venise ca să-i pedepsească pe cei din Beniamin: „Domnul a bătut pe Beniamin înaintea lui Israel, şi copiii lui Israel au ucis în ziua aceea douăzeci şi cinci de mii o sută de oameni din Beniamin, toţi în stare să poarte armele. Fiii lui Beniamin credeau că bărbaţii lui Israel sunt bătuţi, căci aceştia făceau loc beniamiţilor şi se bizuiau pe oamenii pe care-i puseseră la pândă împotriva cetăţii Ghibeea. Oamenii de la pândă s-au aruncat repede asupra cetăţii Ghibeea, au pornit înainte şi au trecut toată cetatea prin ascuţişul sabiei. După un semn asupra căruia se învoiseră cu bărbaţii lui Israel, cei de la pândă aveau să facă să se înalţe din cetate un fum gros. Atunci bărbaţii lui Israel s-au întors în luptă. Beniamiţii le omorâseră aproape treizeci de oameni şi ziceau: Negreşit, iată-i bătuţi înaintea noastră ca în cea dintâi luptă!  Dar un fum gros începea să se înalţe atunci din cetate. Beniamiţii s-au uitat înapoi; şi iată că flăcările se ridicau din cetatea întreagă spre cer. Bărbaţii lui Israel se întorseseră; şi bărbaţii lui Beniamin s-au înspăimântat, văzând prăpădul care avea să-i ajungă. Au dat dosul înaintea bărbaţilor lui Israel şi au fugit pe calea care duce în pustiu. Dar năvălitorii s-au luat după ei, iar pe cei ce ieşiseră din cetate i-au culcat la pământ, căci îi prinseseră la mijloc. Au înconjurat pe Beniamin, l-au gonit şi l-au zdrobit de îndată ce voia să se odihnească, până în faţa cetăţii Ghibeea înspre soare-răsare. Optsprezece mii de bărbaţi au căzut din Beniamin, toţi voinici.  Din cei ce au dat dosul ca să fugă spre pustiu, la stânca Rimon, bărbaţii lui Israel au nimicit cinci mii pe drumuri; i-au urmărit până la Ghideom şi au ucis din ei două mii. Întreg numărul beniamiţilor care au pierit în ziua aceea a fost de douăzeci şi cinci de mii de oameni în stare să poarte armele, toţi voinici. Şase sute de oameni erau cei ce dăduseră dosul şi fugiseră spre pustiu, la stânca Rimon; acolo au rămas patru luni.” (Jud. 20:35-47). Mânia lui Dumnezeu este aspră, dar mânia oamenilor este absurdă! Foarte rar lucrează mânia oamenilor neprihănirea lui Dumnezeu! Apostolul Iacov declară aproape exclusiv: „Orice om să fie …, zăbavnic la mânie; căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.” (Iacov 1:19b-20). Aprinși de mânie şi de o furie oarbă împotriva fraților lor din Beniamin, ostaşii celorlalte unsprezece seminții au transformat războiul punitiv într-unul total distructiv, încălcând astfel principiile Legii care le fusese dată: „Să nu te răzbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul.” (Lev. 19:18). Iată continuarea relatării proorocului Samuel: „Bărbaţii lui Israel s-au întors la fiii lui Beniamin şi i-au trecut prin ascuţişul sabiei, de la oamenii din cetăţi până la dobitoace şi tot ce au găsit. Au pus de asemenea foc tuturor cetăţilor pe care le-au găsit în cale.” (Jud. 20:48). Nu s-a găsit niciunul care să-i oprească. Pe atunci, ne spune Samuel, „fiecare făcea ce-i plăcea, căci nu era împărat în țară” (Jud. 20:1). Capitolul 20 ilustrează consecințele imense pe care le-au generat păcatul şi poftele unui singur om (Jud. 19:1). De asemenea, scoate în evidență răsturnarea de valori în conştiinţa unor oamenii care nu-L au ca Împărat peste viața lor pe Dumnezeu. Refuzul de a-i face bine aproapelui înlocuiește dragostea pentru Dumnezeu în inimile unei națiuni aplecate spre individualism și fragmentare. Loialitatea exagerată față de o familie dintr-o anumită  seminție ajunge să prevaleze asupra loialităţii față de voia lui Dumnezeu. Răzbunarea și cruzimea furioasă înlocuiesc bunătatea care izvorăşte din harul divin. Ascultarea de înțelepciunea lui Dumnezeu este dată la o parte de către pripita și puțina înțelepciune omenească.

O șmecherie evreiască fără Dumnezeu: Declanşarea unui exces de mânie necontrolată şi vinovată i-a făcut pe bărbaţii lui Israel să se confrunte cu o mare criză. Biruința lor i-a pus în fața unei adevărate tragedii. În cartea Geneza, Iosif se temea că frații lui erau în stare să-l omoare pe Beniamin, fratele lor (Gen. 42:36).  Teama lui era cât pe ce să se împlinească în cartea Judecători. Jurământul neîncuscririi cu beniamiţii pe care l-au făcut la Mițpa (Jud. 20:8-11; 21:1) ar fi putut avea ceva de-a face cu porunca lui Dumnezeu împotriva încuscririi cu canaaniții (Deut. 7:1-3). Israeliții trebuiau să-i distrugă cu desăvârșire și să nu se căsătorească cu ei. Însă, interdicția îi viza pe străini, nu pe frații lor din celelalte seminții. Rămășiței din Beniamin îi trebuiau numaidecât câteva sute de neveste pentru cei șase sute de supraviețuitori ai măcelului: „Bărbaţii lui Israel juraseră la Miţpa, zicând: Niciunul dintre noi să nu-şi dea fata după un beniamit. Poporul a venit la Betel şi a stat înaintea lui Dumnezeu până seara. Au ridicat glasul, au vărsat multe lacrimi şi au zis: Doamne Dumnezeul lui Israel, pentru ce s-a întâmplat aşa ceva în Israel: să lipsească astăzi o seminţie întreagă din Israel?” (Jud. 21:1-3). La fel ca Adam și Eva în rai, copiii lui Israel s-au grăbit să dea vina pe Dumnezeu pentru cele întâmplate. Cu lecția învățată în ajun, în impasul în care ajunseseră, în ziua următoare s-au smerit, s-au pocăit și s-au rededicat Domnului: „A doua zi, poporul s-a sculat dis-de-dimineaţă; au zidit acolo un altar şi au adus arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire.” (Jud. 21:4). Însă, bărbaţii lui Israel n-au avut răbdare ca să aștepte o soluție de la Dumnezeu, ci au procedat iarăşi, așa cum făcuseră și altă dată, după cum i-a tăiat capul. Soluțiile Domnului sunt desăvârșite. Soluțiile noastre sunt simple șmecherii menite să salveze pe moment situația și să producă suferință și necaz. Dacă i-ar fi pedepsit numai pe cei vinovați din seminţia lui Beniamin, așa cum prevedea Legea lui Moise, nu s-ar fi confruntat cu această tragedie. În cartea Deuteronomul, Dumnezeu vorbește despre pedeapsă ca despre „plivirea” unui ogor de buruienile care vor apărea, dar nu le spune să dea foc întregii recolte! De nouă ori li se dă acolo evreilor această poruncă: „Să scoți astfel răul din mijlocul tău” (Deut. 13:5; 17:7; 19:19, 20; 21:21; 22:21,22, 24; 24:7). Interpretarea narațiunii biblice este uneori dificilă pentru cineva care este lipsit de simțul ironiei și umorului. Autorul redă doar evenimentele într-o anumită manieră, fără a emite judecăți de valoare sau a face comentarii proprii. Ești lăsat parcă intenționat să tragi singur concluziile de rigoare. Judecători 21 este un astfel de pasaj, iar Samuel este un maestru al umorului negru, încheindu-și cartea cu un pasaj de pură șmecherie umană evreiască. Iată soluția-șmecherie la care s-au gândit reprezentanții celor unsprezece seminții ale lui Israel. Mai întâi au căutat un grup de evrei căruia să-i omoare bărbații și să facă astfel rost de neveste pentru rămășița lui Beniamin: „Copiii lui Israel au zis: Cine dintre toate seminţiile lui Israel nu s-a suit la adunare înaintea Domnului? Căci făcuseră un jurământ mare împotriva oricui nu s-ar sui la Domnul, la Miţpa, şi ziseseră: Să fie pedepsit cu moartea. Copiilor lui Israel le părea rău de fratele lor Beniamin şi ziceau: Astăzi a fost nimicită o seminţie din Israel. Cum să le  facem rost de neveste celor ce au rămas cu viaţă, fiindcă am jurat pe Domnul să nu le dăm fetele noastre de neveste? Ei au zis deci: Este cineva dintre seminţiile lui Israel care să nu se fi suit la Domnul, la Miţpa? Şi nimeni din Iabes, din Galaad, nu venise în tabără, la adunare. Au făcut numărătoarea poporului, şi nu era acolo niciunul din  locuitorii din Iabes, din Galaad. Atunci adunarea a trimis împotriva lor douăsprezece mii de ostaşi, dându-le porunca aceasta: Duceţi-vă şi treceţi prin ascuţişul sabiei pe locuitorii din Iabes, din Galaad, cu femeile şi copiii. Iată ce să faceţi: să nimiciţi cu desăvârşire orice bărbat şi orice femeie care a cunoscut împreunarea cu bărbat.” (Jud. 21:5-11). Samuel istoriseşte cum au decurs lucrurile în continuare: „Au găsit între locuitorii din Iabes, din Galaad, patru sute de fete fecioare, care nu se culcaseră cu bărbat, şi le-au adus în tabără la Silo, care este în ţara Canaanului. Toată adunarea a trimis soli să vorbească fiilor lui Beniamin care erau la stânca Rimon şi să le vestească pacea. În timpul acela beniamiţii s-au întors şi li s-au dat de neveste acelea pe care le lăsaseră cu viaţă din femeile din Iabes, din Galaad. Dar nu erau destule.” (Jud. 21:12-14) Rea cum a fost, prima soluție aleasă de ei pentru rezolvarea problemei s-a dovedit a mai avea încă un cusur: era insuficientă. Le mai trebuiau încă două sute de neveste pentru rămășița celor din Beniamin: „Poporului îi părea rău de Beniamin, căci Domnul făcuse o spărtură în seminţiile lui Israel.” (Jud. 21:15). Cea de a doua soluție a fost o șmecherie. Este mult mai ușor să ocolești litera legii, decât spiritul ei. Israeliții au găsit o metodă prin care să nu-și dea fetele lor după beniamiți, dar să facă în așa fel încât aceștia să vină să și le ia singuri: „Bătrânii adunării au zis: Cum să facem rost de neveste pentru cei rămaşi, căci femeile lui Beniamin au fost nimicite? Şi au zis: Cei ce au mai rămas din Beniamin să-şi păstreze moştenirea, ca să nu se şteargă o seminţie din Israel. Dar noi nu putem să dăm pe fetele noastre după ei, căci copiii lui Israel au jurat, zicând: Blestemat să fie cine va da o nevastă unui beniamit! Şi au zis: Iată, în fiecare an este o sărbătoare a Domnului la Silo, care este la miazănoapte de Betel, la răsăritul drumului care suie din Betel la Sihem, şi la miazăzi de Lebona.  Apoi au dat următoarea poruncă fiilor lui Beniamin: Duceţi-vă şi staţi la pândă în vii. Uitaţi-vă, şi când veţi vedea pe fetele din Silo ieşind să joace, să ieşiţi din vii, să vă luaţi fiecare câte o nevastă din fetele din Silo şi să vă duceţi în ţara lui Beniamin. Dacă părinţii sau fraţii lor vor veni să se plângă la noi, le vom spune: Daţi-ni-le nouă, căci n-am luat câte o nevastă de fiecare în război. Nu voi li le-aţi dat: numai atunci aţi fi vinovaţi.” (Jud. 21:16-22). Privită de la înălțimea unei recapitulări istorice, această succesiune de întâmplări este o cascadă de tragedii. Prin ironia situației, beniamiții și-au amplificat asaltul asupra unor femei care nu i-au vrut neapărat ca soți. Necinstirea (violul) unei singure femei s-a transformat în necinstirea a șase sute de femei, de data aceasta ca „rețetă” nevinovată recomandată de mai-marii lui Israel! „Dacă părinţii sau fraţii lor vor veni să se plângă la noi, le vom spune: Daţi-ni-le nouă, căci n-am luat câte o nevastă de fiecare în război. Nu voi li le-aţi dat: numai atunci aţi fi vinovaţi.  Fiii lui Beniamin au făcut aşa: şi-au luat neveste, după numărul lor, dintre jucătoarele pe care le-au răpit; apoi au plecat şi s-au întors în moştenirea lor; au zidit iarăşi cetăţile şi au locuit acolo. Şi, în acelaşi timp, copiii lui Israel au plecat de acolo fiecare în seminţia lui şi în familia lui şi s-a întors fiecare în moştenirea lui.” (Jud. 21:15-24). Cele două soluții pentru rezolvarea omenească a crizei create au fost un amestec de consistență și confuzie. Israeliții erau îndreptățiți să se supere pe locuitorii din Iabeșul Galaadului care nu li s-au alăturat la luptă, dar nicidecum n-a fost justificată măcelărirea lor. Atitudinea de milă şi compătimire a bărbaţilor lui Israel faţă de frații lor din seminţia lui Beniamin, dar metoda aleasă a fost un compromis care a produs multă durere și multe vise sfărâmate. Mulți părinți din Israel și-au văzut fetele furate și luate de neveste fără să-și primească despăgubirea de socri de la ginerii lor. Acest amestec de bine și rău este caracteristic atmosferei pe care vrea Samuel s-o creeze la sfârșitul cărții. Judecători 19-21 ne prezintă una din cele mai urâte întâmplări din Biblie. Taina acestei urâțenii este exprimată în tragedia autonomiei vinovate față de Dumnezeu și de Legea Lui. Oamenii făceau tot ceea ce le plăcea și ce credeau ei că este bine. Pentru cei din Ghibeea, homosexualitatea era bună. Pentru țăranul din Betleem și pentru musafirul lui, un levit, ea era o urâciune, dar violul era ceva acceptabil. Pentru bărbații din seminţia lui Beniamin a fost bine să treacă cu vederea un păcat pentru ca să se solidarizeze cu frații lor animalizați.  Pentru ceilalți din Israel, răzbunarea și răutatea nemăsurată au fost justificabile chiar dacă a fost vorba despre frații lor de sânge, mai întâi cei din seminția lui Beniamin, iar apoi oamenii liniștiți din Iabeşul din Galaad. Scandalizați de abuzurile celor din Beniamin, ei au sfârșit prin a face și a recomanda ei înșiși abuzuri asupra altor nevinovați și a altor femei socotite «de pradă».  Interesant este că nici una din aceste abateri grosolane de la sfințenia divină nu s-a produs din cauza idolatriei sau a lui Baal. Ele s-au născut din îndepărtarea unor indivizi de Legea lui Dumnezeu, ajungând fiecare „să facă ce-i plăcea” și s-a amplificat prin înstrăinarea întregului neam care a colapsat spiritual și moral. Israeliții n-au avut nevoie de judecător sau împărat ca să-i conducă înspre apostazie și război sinucigaș. La asta s-au priceput de minune și ei singuri! Întreaga întâmplare cu seminția lui Beniamin aruncă o lumină nefavorabilă asupra familiei din care se va ridica Saul și aprinde o rază de lumină asupra familiei din Betleem, de unde va veni împăratul David. Concluzia repetată ca o pecete la sfârșitul cărții este o constatare, un verdict și o pregătire pentru acceptarea dinastiei davidice: „Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea” (Jud. 21:25). Lecția de istorie pe care le-o dă Samuel evreilor este plină de învățăminte. Ea cuprinde cel puţin următoarele elemente:

1. Răutatea și depravarea inimii omeneşti, inimă care este „nespus de înșelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ier. 17:9; Jud. 2:11-13, 17,19; 8:33-35; 10:6; 13:1).

2. Plăcerea lui Dumnezeu de a Se folosi de lucruri slabe:

- Ehud, un infirm stângaci (3:15);

- Şamgar, bărbatul înarmat cu un otig de plug (Jud. 3:31);

- Debora, o femeie (Jud. 4:2,9,21; vezi și Jud. 9:53);

- Ghedeon, cel mai mic dintr-o familie săracă (Jud. 6:15);

- ceata mică de ostași cu ulcioarele în mâini (Jud. 7:16);

- falca de măgar din mâna lui Samson (Jud. 15:15).

3. Duhul Sfânt este Cel ce acordă tărie și biruință:

- în viața lui Otniel (Jud. 3:10);

- în viața lui Ghedeon (Jud. 6:34);

- în viața lui Iefta (Jud. 11:29);

- în viața lui Samson (Jud. 13:25; 14:6; 15:14), şi, de asemenea, în viața tuturor copiilor lui Dumnezeu (Zah. 4:6).

 Însă, mesajul principal al cărții trebuie căutat în ultimul discurs ținut de Samuel în fața poporului: „Nu vă temeţi! Aţi făcut tot răul acesta; dar nu vă abateţi de la Domnul şi slujiţi Domnului din toată inima voastră. Nu vă abateţi de la El; altfel, aţi merge după lucruri de nimic, care n-aduc nici folos, nici izbăvire, pentru că sunt lucruri de nimic. Domnul nu va părăsi poporul Lui, din pricina Numelui Lui celui mare, căci Domnul a hotărât să facă din voi poporul Lui. Departe iarăşi de mine să păcătuiesc împotriva Domnului, încetând să mă rog pentru voi! Vă voi învăţa calea cea bună şi cea dreaptă. Temeţi-vă numai de Domnul şi slujiţi-I cu credincioşie din toată inima voastră; căci vedeţi ce putere desfăşură El printre voi.” (1 Sam. 12:20-24). Cartea Judecători se termină într-un dezastru total și generalizat. Stricăciunea morală, civică și spirituală este prezentă pretutindeni. Asta nu înseamnă că poporul nu avea totuși o lege. Falimentul oamenilor nu anulează standardul lui Dumnezeu, tot așa cum disprețul contemporanilor noştri față de Cele Zece Porunci și față de învățăturile lui Hristos nu înseamnă că acestea nu există. Cartea Judecători este o dovadă că, lăsat de capul lui, omul nu merge în sus pe calea progresului, ci coboară vertiginos în abisurile păcatului. Lumea are nevoie de izbăvire. La fel ca în trecut, oriunde există pocăință sinceră izbăvirea nu va întârzia deloc.