DESPRE MARILE MINCIUNI DIN TIMPUL PANDEMIEI COVID-19!

 

DEPRE MARILE MINCIUNI DIN TIMPUL PANDEMIEI COVID-19!

 Chiar în Vinerea Mare, Casa Albă a redirecționat site-ul Administrației Biden COVID.gov, destinat minciunilor clasice privind „resurse pentru vaccinuri, teste și tratament pentru COVID-19”, către o nouă pagină, creată chiar pe site-ul oficial al Casei Albe și intitulată „Scurgerea de Laborator: Adevăratele origini ale COVID-19”. Pagina Casei Albe prezintă în cinci puncte o expunere concisă în care se arată că așa-zisul virus COVID-19 a provenit dintr-o scurgere efectuată dintr-un laborator din Wuhan, China. Cele cinci puncte prezentate de Casa Albă pentru teoria scurgerii din laborator includ următoarele afirmații:

1. Că „virusul posedă o caracteristică biologică care nu se găsește în natură”,

2. Că datele arată că toate cazurile „provin dintr-o singură introducere în oameni”, spre deosebire de cazurile clasice,

3. Că „Wuhan găzduiește cel mai important laborator de cercetare a SARS din China”,

4. Că cercetătorii de la acel laborator de cercetare „s-au îmbolnăvit cu simptome asemănătoare COVID în toamna anului 2019” și

5. Că, „dacă ar fi existat dovezi ale unei origini naturale, acestea ar fi ieșit deja la suprafață”.

 Pagina include afirmații dure, conform cărora oficiali guvernamentali, inclusiv fostul director al Institutului Național de Alergii și Boli Infecțioase și fost consilier medical principal al președintelui Biden, Dr. „Moarte” Fauci, au ajutat la editarea și apoi amplificarea unei lucrări de cercetare privind originile false ale COVID-19, publicată în 2020, care susținea teoria „originii naturale”. Noua Casă Albă subliniază că intenția explicită a acestei lucrări a fost de a discredita teoria scurgerilor din laborator și de a elimina orice îndoială că originile au fost de origine naturală, ceea ce a declanșat o cenzură la nivel mondial contra adevăraților oameni de știință și a vocilor anti-propagandă oficială. Pagina lui Donald Trump de pe site-ul Casei Albe prezintă și o fotografie a lui Fauci și grațierea pe care i-a acordat-o în alb fostul președinte Joe Biden, subliniind că aceasta a fost pentru „orice infracțiuni” și mai afirmă că EcoHealth - sub conducerea Dr. Peter Daszak, acolitul lui Anthony Fauci - a folosit banii contribuabililor americani pentru a facilita cercetări periculoase privind procedeul de gain of function în Wuhan, China. Administrația Trump acuză, de asemenea, agențiile federale, inclusiv Ministerul Sănătății și Institutul Național pentru Sănătate, de încălcarea legilor și a normelor privind transparența și cooperarea cu investigațiile Congresului. Pagina lui Donald Trump - Adevărul despre Originile COVID - distruge, de asemenea, miturile impuse cu forța de OMS și guvernele antiumane din întreaga lume, inclusiv România, privind eficacitatea „distanțării sociale”, a mascării inutile și chiar nesănătoase și a carantinelor (lockdown-uri) aberante. Casa Albă subliniază și riscurile aduse de Tratatul Pandemic OMS, reliefate adeseori de cei etichetați drept „conspiraționiști”. CITĂM: „OMS: Răspunsul OMS la pandemia COVID-19 a fost un eșec lamentabil, deoarece a cedat la presiunile Partidului Comunist Chinez și a pus interesele politice ale Chinei înaintea îndatoririlor sale internaționale. Mai mult, cel mai recent efort al OMS de a rezolva problemele exacerbate de pandemia COVID-19 - prin intermediul unui „Tratat privind pandemia” - poate dăuna Statelor Unite. DISTANȚAREA SOCIALĂ: Recomandarea privind distanțarea socială de „6 picioare distanță” (2 metri) - care a dus la închiderea școlilor și a micilor întreprinderi din întreaga țară - a fost arbitrară și nu s-a bazat pe știință. În timpul audierii (din Congres) cu ușile închise, Dr. Fauci a declarat că îndrumarea „a apărut pur și simplu”. OBLIGATIVITATEA PRIVIND MĂȘTILE: Nu a existat nicio dovadă concludentă că măștile îi protejează eficient pe americani de COVID-19. Funcționarii din domeniul sănătății publice au făcut declarații contradictorii cu privire la eficacitatea măștilor, fără a le furniza americanilor date științifice - ceea ce a provocat o creștere masivă a neîncrederii publicului. ÎNCHIDERILE/LOCKDOWN-uri: Închiderile prelungite în case au cauzat daune incomensurabile nu numai economiei americane, ci și sănătății mentale și fizice a americanilor, cu un efect deosebit de negativ asupra cetățenilor tineri. În loc să acorde prioritate protecției celor mai vulnerabile populații, politicile guvernamentale federale și de stat au forțat milioane de americani să renunțe la elementele esențiale ale unei vieți sănătoase și solide din punct de vedere financiar. EȘECURILE PANDEMIEI ÎN NEW YORK: Ordinul din 25 martie al fostului guvernator al statului New York, Andrew Cuomo, care a obligat căminele de bătrâni să accepte pacienți COVID-19 pozitivi, „a fost malpraxis medical”. Dovezile arată că dl. Cuomo și administrația sa s-au străduit să ascundă consecințele tragice ale deciziilor lor politice, într-un efort evident de a se proteja de răspundere.” După părerea mea, a fost o crimă deliberată. Casa Albă continuă demascarea mizeriei oficialilor cu față umană, din SUA cât și, de fapt, din întreaga lume: „DEZINFORMAREA COVID-19: Funcționarii din domeniul sănătății publice induc adesea în eroare poporul american prin mesaje contradictorii, reacții pripite și lipsă de transparență. În cel mai grav caz, guvernul federal a demonizat tratamentele alternative și relatările defavorizate, cum ar fi teoria scurgerilor din laborator, într-un efort rușinos de a constrânge și controla deciziile poporului american în materie de sănătate. Atunci când aceste eforturi au eșuat, administrația Biden a recurs la „cenzură totală - prin constrângere și în conivența cu cele mai mari companii de social media din lume pentru a cenzura toate disidențele legate de COVID-19”.” La final Casa Albă oferă un Raport întreg asupra Crizei COVID, publicat în 4 decembrie 2024 de către un subcomitet special al Congresului SUA. Mulțumim, Casa Albă! Nu același lucru putem spune despre UE.

PRINȚESA MONGOLĂ KHUTULUN.

 

PRINȚESA MONGOLĂ KHUTULUN

 În multe basme, un tată prea cusurgiu sau un blestem al unei vrăjitoare o împiedică pe prințesă să-l găsească pe Făt-Frumos, dar lucrurile au stat puțin diferit în Mongolia secolului al XIII-lea. Orice băiat singur, indiferent de statut sau avere, se putea căsători cu fiica hanului, Khutulun. Exista o singură conditie, decretată chiar de prințesă: nu o puteai lua de soție până nu o învingeai într-un meci de … trântă! Daca pierdeai, trebuia să îi dai mai mulți cai drept pedeapsă. Pare lesne? Ei bine, nu este, pentru că vorbim despre stră-strănepoata lui Ginghis Han. Născută în jurul anului 1260, Khutulun era o prezență intimidantă. Potrivit memoriilor lui Marco Polo, prințesa era „atât de bine făcută în toate membrele, atât de înaltă și de puternic construită, încât aproape că putea fi luată drept o uriașă”. De asemenea, era imaginea încrederii în sine. În copilarie, a învățat să tragă cu arcul și să călărească și a crescut pentru a deveni o războinică neînfricată. De fiecare dată când tatal ei, Kaidu - liderul Hanatului Chagatai - mergea la luptă, de obicei se adresa lui Khutulun (și nu celor 14 fii ai săi) pentru a-i cere ajutorul. Nimic nu o speria. Khutulun nu numai că galopa alături de tatăl ei în bătălie, dar în mod regulat se avânta cu capul înainte în liniile adversarilor pentru „a se năpusti asupra oștirii inamice și a prinde un om de acolo, la fel de abil precum un șoim se năpustește asupra unei păsărele, și îl ducea, prinzându-l de cingătoare, la tatăl ei”, scria Marco Polo. Istoricul din secolele al XIII-lea și al XIV-lea, Rashid al-Din, a fost mai direct, precizând că ea „mergea adesea în campanii militare, unde săvârșea fapte de vitejie vrednice de laudă”. Nu este de mirare că prințesa Khutulun avea pretendenți care stăteau la coadă și îi cereau mâna în căsătorie. Cu toate acestea, ea a refuzat să se căsătorească cu vreunul dintre ei dacă nu reușea să o învingă într-un meci de trântă dreaptă, stipulând că orice învins trebuia să îi ofere între 10 și 100 de cai. Iar rezultatul a fost că temuta Khutulun s-a întors acasă cu o mulțime de cai drept premiu. Într-un rând, un pretendent deosebit de încrezător a pariat pe 1.000 de cai că o va învinge pe prințesă. Părinților lui Khutulun le plăcea băiatul - ei abia așteptau să-și vadă fiica căsătorită - așa că au luat-o pe prințesă deoparte și i-au cerut să se dea bătută. După ce a ascultat cu atenție sfatul părinților ei, a intrat în ring și, dupa spusele lui Polo, „l-a aruncat curajos pe pavajul palatului, zdrobindu-i toate oasele”. Cei 1.000 de cai au devenit ai ei. Khutulun va rămâne neînvinsă toată viața, iar conform legendei, ea și-a ales în cele din urmă un soț dupa pofta inimii, mulțumindu-se cu un bărbat cu care nici măcar nu se luptase. Secole mai târziu, povestea ei l-a inspirat pe François Pétis de La Croi să scrie povestea lui Turandot, care a devenit în cele din urmă o operă celebră a compozitorului Giacomo Puccini.

ASPECTE PRIVITOARE LA METODICA PREDĂRII ISTORIEI.

 

ASPECTE PRIVITOARE LA METODICA PREDĂRII ISTORIEI

1. Definiția și rolul metodicii istoriei:

 Metodica predării istoriei/metodica istoriei (mai simplu, spus) este acea disciplină didactică care se ocupă cu aspectele predării-învățării istoriei la toate nivelurile de învățământ, aspecte studiate din perspectivă pedagogică. Metodica predării istoriei reprezintă un ansamblu de pârghii prin care se lărgește continuu sistemul de cunoștințe, deprinderi, atitudini, convingeri, ale elevului față de istorie. Metodica istoriei lucrează cu evenimente, fapte și procese/fenomene istorice; acestea sunt prelucrate conform logicii didactice și sunt transformate în sarcini de învățare pentru elevi. În concluzie, metodica istoriei vizează toate aspectele predării-învățării-evaluării istoriei în școală.

 Întrucât obiectul metodicii istoriei este acela de-ai forma pe viitorii profesori de istorie în sensul în care să fie capabili să stăpânească toate aspectele predării istoriei în școală, metodica istoriei utilizează tehnologia didactică, care reprezintă un ansamblu de metode, tehnici și procedee implicate în predare-învățare-evaluare. Metodica istoriei  are în vedere următoarea tematică: conținutul învățământului istoriei în școală, obiectivele/competențele studiului istoriei, cunoașterea și utilizarea adecvată a metodelor și mijloacelor de învățământ, metode de evaluare și autoevaluare, utilarea cabinetului de istorie și modul de desfășurare a lecțiilor de istorie în cadrul lui, formarea  culturală și științifică a elevilor prin lecțiile de istorie, pregătirea cultural-științifică a profesorului de istorie etc.. Această tematică trebuie să-i facă pe profesorii de istorie capabili de a adapta fiecare lecție de istorie la particularitățile de vârstă ale elevilor, pentru ca lecția să nu-i bulverseze pe elevi printr-o cantitate prea mare de informații.

2. Obietivele educaționale ale istoriei:

 Stabilirea obiectivelor educaționale, în general, a fost efectuată de specialiști în corelație cu dezvoltarea disciplinelor pedagogice și cu nivelul cunoștințelor atins de societatea umană la un moment-dat. Epoca noastră se caracterizează prin acumularea unei cantități enorme de cunoștințe și informații în toate domeniile: Acest fapt impune selectarea atentă a unui conținut al învățământului istoric care să reflecte acest lucru. Acest conținut trebuie ales în strânsă corelație cu obiectivele urmărite în predarea-învățarea istoriei. În lecțiile de istorie se urmăresc atât obiective/competențe generale cât și obiective/competențe specifice, adică ce trebuie să realizeze elevul după fiecare moment al lecției. Aceste obiective/competențe au caracter formativ, implicând elevii în desfășurarea lecțiilor. Profesorul este chemat să stabilească o metodologie adecvată de lucru care să prevadă aceste obiective/competențe. Astfel, profesorul va anticipa nivelul de performanță și de cunoștințe pe care va trebui să-l atingă elevii. Conținutul învățământului istoric trebuie selectat pe criteriile esențializării și sistematizării, în strâns raport cu obiectivele/competențele vizate. Se va avea în vedere taxonomia domeniului cognitiv al lui Benjamin Bloom; astfel, elevii își vor dezvolta capacitățile de cunoaștere, înțelegere, sinteză, analiză, gândire critică etc..

3. Rolul educațional al istoriei:

 În procesul de învățământ, elevii sunt pregătiți pentru a răspunde nivelului actual și de perspectivă al dezvoltării societății. La acest aspect contribuie toate disciplinele școlare în felul lor propriu. La formarea personalității elevilor, istoriei îi revine un rol fundamental. Ea dezvoltă capacități/competențe cognitive, atitudinale, psiho-motorii. Prin cunoașterea istoriei, elevii își formează o concepție de viață care să corespundă așteptărilor societății. Istoria este o știință umanistă, de sinteză.  Ea este oglindă a trecutului, prezentului și o prospecție a viitorului. Conform specialiștilor, istoria ca disciplină  îndeplinește două tipuri de funcții: funcții de cunoaștere și funcții practice. Funcțiile de cunoaștere vizează cunoașterea trecutului omenirii sub toate aspectele iar funcțiile practice vizează formarea și dezvoltarea capacităților psihice și intelectuale necesare pentru înțelegerea și analizarea informațiilor istorice.

 Volumul și calitatea cunoștințelor istorice prezentate elevilor sunt conținute în planurile de învățământ și manualele de istorie; ambele categorii sunt documente fundamentale sunt aprobate de Ministerul Educației.

 În lecțiile de istorie profesorul trebuie să respecte procesualitatea istoriei, adevărul istoric și să adapteze cunoștințele la particularitățile psihice și de vârstă a elevilor. Trebuie să evite politizarea sau prezentarea partizană a evenimentelor istorice. În timpul lecției, prezentarea conținutului informativ trebuie să fie îmbinat și cu o anumită căldură umană pentru a fi activat și domeniul afectiv al lecției.

4. Lecția de istorie:

 Procesul de învățământ la istorie se centrează în jurul lecției de istorie. Lecția de istorie nu trebuie să fie o reproducere searbădă a textului lecției din manual. Profesorul de istorie este chemat să țină seama de o serie de cerințe în desfășurarea lecției, anume:

4.1. Împrospătarea textului lecției din manual cu cele mai noi rezultate ale cercetării istorice. Manualele de istorie nu reflectă mereu cele mai noi rezultate ale muncii de cercetare, dar profesorul de istorie este chemat să fie permanent la curent cu aceste cercetări și să le fructifice în desfășurarea lecțiilor;

4.2. Respectarea logicii științei istorice și a logicii didacticii. Istoria ca știință studiază trecutul omenirii sub toate aspectele. Istoria ca disciplină utilizează doar informațiile esențiale despre trecut, evitându-se supraîncărcarea sau prezentarea superficială. Logica didacticii impune ca aceste informații să fie adaptate particularităților psihice și de vârstă ale elevilor.

4.3. Respectarea raportului între competențele informaționale și cele formative. Profesorul trebuie să deplaseze accentul înspre competențele formative, adică spre ceea ce va ști să facă elevul după fiecare moment al lecției și la sfârșitul acesteia. Trebuie cultivate la elev sentimente, atitudini, convingeri, deprinderi, aptitudini etc., despre evenimente, fapte, fenomene/procese istorice studiate.

4.4. Respectarea încadrării în timp și spațiu a temei lecției. Tematica lecției trebuie să respecte timpul și spațiul istoric.

4.5. Precizarea importanței noii tematici pentru ansamblul conținutului istoric studiat până atunci. Profesorul trebuie să precizeze importanța studierii tematicii fiecărei lecții în ansamblul conținutului studiat, pentru a oferi o imagine globală asupra conținutului disciplinei de-a lungul unui an școlar.

4.6. Respectarea interdisciplinarității. Acesta este un principiu generalizat în învățământul de astăzi. La istorie se pot studia conținuturi întâlnite la literatură, la educație socială, la geografie etc.;

4.7. Precizarea raportului dintre istoria locală și cea națională și, dacă este cazul, cea universală. Un profesor din Turda, de exemplu, atunci când prezintă o temă ca romanizarea geto-dacilor, poate pleca de la vestigiile locale ale romanizării pe care le integrează în ansamblul fenomenului de romanizare al spațiului geto-dac și apoi, poate face o prezentare a fenomenului de romanizare la nivelul Imperiului Roman.

4.8. Încheierea lecției cu indicarea unei bibliografii suplimentare pentru elevii care doresc să știe mai multe despre tematica lecției.

 Dacă ține seama de aceste cerințe în predarea lecțiilor, profesorul face trecerea de la formele de predare tradiționale, - concentrice, liniare -, la predarea modernă bazată pe problematizare, pe folosirea permanentă a surselor istorice, aducându-și, astfel, contribuția la modernizarea procesului de predare a istoriei în școala românească.

CÂTE CEVA DESPRE POLITICA DIN ROMÂNIA POST-JOHANNIS.

 

CÂTE CEVA DESPRE POLITICA DIN ROMÂNIA POST-JOHANNIS

1. Prafurile din Programul lui Crin Antonescu:

 În fața unei asistențe plină de morgă (pe post de garanți politici ai candidatului), Crin Antonescu și-a lansat Programul prezidențial intitulat „România, înainte!”. El conține o proiecție politică conturată de un om care n-a performat în nimic, dar care a strălucit doar printr-un liru-liru politic frumos intonat și cadențat, rostit în fața aplaudacilor, a camerelor de luat vederi și a microfoanelor. Lansarea Programului susținut de Coaliția „beton” a celor trei partide care își zic „pro-europene” (PSD, PNL, UDMR) a trecut neobservată, în ciuda formei sale literare îngrijite și televizate. Culmea, programul este plin de noutăți. „Opera” lui Crin Antonescu se screme să fie plină de idei care să surprindă, să înflăcăreze, chiar să acopere crima politică din anularea alegerilor din decembrie 2024. El se vrea omul cu „mize mari” (nu cu mize mici, cum a trăit până acum) și scoate mai mulți iepuri și porumbei din pălărie. Cică va reconsidera încrederea în stat. Cum? „Voi crea Platforma Națională pentru Eficiența Statului - care va aduce împreună instituțiile relevante - Curtea de Conturi, Agenția Națională a Funcționarilor Publici (ANFP), Institutul Național de Statistică (INS), Consiliul Concurenței, Autoritatea pentru Digitalizarea României - cu mediul academic, societatea civilă și experți internaționali”. Va scoate și un alt porumbel la fel de chinuit, numit Centrul de Analiză Strategică. Crin Antonescu vrea lângă el un centru care să-i explice ce se întâmplă în țară și în străinătate și care să-i sugereze ce decizie să ia sau măcar ce să declare în fața ziariștilor.„Aici se va analiza România în timp real, dar și evenimentele care modelează lumea, pentru a orienta decizia prezidențială într-un cadru logic, bine informat. „Centrul pentru Gândire Strategică” va avea un statut consultativ și va fi finanțat din bugetul Administrației Prezidențiale”. După zece ani de companion al nevestei, Crin Antonescu visează să se întoarcă glorios la Bruxelles și să le țină discursuri în franceza lui fonfăită de clasa a V-a tuturor celor care nu i-au dat bună ziua sau l-au întrebat dacă este bodiguardul doamnei comisar european. Deși n-a fost în viața lui un interlocutor credibil la nivel înalt (nu vorbește nicio limbă), el ne promite că va schimba percepția României la Bruxelles. „Deși am aderat în 2007, nu am internalizat pe deplin statutul de membru al Uniunii Europene, cu drepturile, oportunitățile și marjele de acțiune pe care acesta ni-l conferă. Am fost o voce care mai mult ascultă, dar nu se implică activ în dezbaterea europeană, deși are argumente solide în acest sens. Vă propun să depășim această paradigmă. România trebuie să devină un pol de gândire strategică prin mandate fundamentate pe realități economice și, totodată, un factor relevant în jocul european prin alianțe cu state membre cu interese similare”. Mai mult, în programul său diluat și parfumat, Crin Antonescu ne anunță că va susține un nou model economic. O să-l coordoneze tocmai el, cel care, în afară de câștigat la poker, n-a lucrat niciodată în economie și n-a câștigat decât din indemnizații de parlamentar, de ministru, de președinte de partid. Absolventul de istorie o zice frumos că oricum n-o verifică nici Dracu. „Nu ne mai permitem să fim doar o piață de consum sau o zonă de asamblare. E timpul să construim un nou model economic, bazat pe valoare adăugată și pe avantajele noastre competitive”. Știți cum se vor traduce toate acestea în viața noastră? Și cum le vom verifica? În niciun fel! Când Ilie Bolojan a zis că „am încredere în Crin Antonescu că va duce România înainte” și-a pierdut și el cel puțin jumătate din încrederea pe care o mai avea.

2. Începutul statului polițienesc democratic?

 Sunt cel puțin câteva informații care mă îngrozesc. Faptul că la o trecere în revistă a reacțiilor am observat că ziariștii cu pretenții nu zic nimic despre anularea contului de TikTok al lui Ion Cristoiu. Unii chiar s-au bucurat. Două-trei reacții în apărarea celui mai popular ziarist român sunt puține. Probabil că se tem de poliție și de agenții săi secreți mobilizați la urmărirea presei și a celor care nu se supun. Nici președintele interimar nu a găsit de cuviință să se poziționeze. El este preocupat să ne arate că este modest și merge acasă cu o cursă de linie. Un fel de țara arde și baba doarme cu pompierul. Nici președinții Senatului și ai Camerei Deputaților nu s-au oprit din bararea beneficiilor și a privilegiilor. Parcă s-ar fi ars un bec pe holul instituției. Ne-a criticat destul fără acordul nostru! Să mai și tacă! Nici partidele cu pretenții n-au zis nimic. Doar AUR și-a exprimat dezacordul. Nu cred că PSD și PNL se tem de poliție. Mai degrabă cred că poliția a acționat și cu acordul lor. Șeful poliției este și ministru de interne și se  subordonează. Ministrul Predoiu conduce vânătoarea de cetățeni care nu s-au încadrat  la fix în normele neclare impuse pentru alegerile anulate. Oamenii din subordinea ministrului de interne (DGIPI) sunt singurii care au văzut ruși trăgând sfori pe TikTok. Cristoiu a satirizat și a criticat încrâncenarea ministrului Predoiu în a vedea ruși și actori statali în votul românilor. Drept pentru care a dat ordin. Sau a fost de acord ca subordonații să îi facă un cadou. Adică să închidă contul TikTok al lui Ion Cristoiu care și-a permis  să râdă de comportamentul lui de milițian. Circulă și un document neconfirmat de MAI: „Contul jurnalistului țintă a fost închis urmare a informării făcute de DGPI, către ANCOM, după analiza valorilor metrice și a verificărilor tehnice în mediul online cu privire la contul de pe platforma TikTok. Analiza metrică a relevat o creștere a postărilor cu conținut de natură a aduce atingere securității naționale prin afectarea capacității operaționale și denigrarea imaginii publice a unei componente a Comunității Naționale de Informații”. Chiar așa puțini realizează cât de gravă este agresiunea poliției și a ANCOM la adresa lui Ion Cristoiu și a libertății de exprimare? Să fie aceasta o primă dovadă a statului polițienesc împachetat democratic în România?

Notă: între timp, contul jurnalistului Ion Cristoiu a fost restabilit.

3. Marea vânătoare de știri false:

 De ceva timp, plouă cu sancțiuni de la „comitete și comiții”. Una-două, afli de pe net că articolul cutare a dispărut. Că un cont al unui jurnalist celebru a fost închis. Că o emisiune a fost ștearsă. În anii proletcultismului, Securitatea ridica noaptea. Acum, articolele și emisiunile dispar ziua, la lumina zilei. Cu un comunicat. Te  trezești cu mesaj în cutiuța poștală. „Ați încălcat regulile comunității”. Înainte, dacă aveai nemulțumiri, scriai la Europa Liberă, la Vocea Americii. Sau fugeai. Acum mai poți da acatiste. N-ai la cine reclama și nici unde să fugi. Cultul în cap premier Marcel Ciolacu este hotărît  să  păzească societatea de amenințarea știrilor false, numite internațional „fake news”. Să fie o dovadă că luptăm împotriva fantomaticei  coruperi a  alegătorilor, mai ales după  anularea alegerilor din decembrie. Numai că „fake  news” a devenit tot ce nu convine, tot ce nu place, tot ce este părere șchioapă născută din incultură, din lipsă de informare și dintr-un tupeu  părerist care, pe meleagurile noastre, atinge forme paroxistice, greu de imaginat. Viață personală, bârfă, ecouri, obsesii, amenințări, totul circulă și se consumă și se uită. Pe la noi, totul este sau poate fi fake news. Nu mai există nicio graniță între cel care mănâncă literele sau scriu cu jumătăți de cuvinte, care bolborosesc, bat câmpii, se exhibă  și cei care exercită o profesie, care trăiesc din  redactare și transmitere de știri și documentare, care se implică în dezbateri și promovează diferite puncte de vedere. Pe de o parte, universul  s-a umplut cu maculatură informațională. Toată lumea scrie, comentează și interpretează și se întrece în profeții. Fenomenul a avut „norocul” de a se  întâlni și cu viziunea progresist democratică a funcționarilor de la Bruxelles, tutelați de  Ursula von Der Leyen, cea care a născut  în mare grabă și vizibilă pripă o Recomandare  și a  stipulat înființarea de „comitete și comiții” care să aplice sancțiuni,  să supravegheze spațiul virtual și să decidă  ștergerea de articole, de postări, de înregistrări periculoase pentru democrație, pentru persoane, pentru grupuri mari de putere. Așa s-au născut  comisii de supraveghere a  știrilor false, apelurile la semnalarea de știri false (care după cât pricepe, după cât îl duce mintea și după ce interese și adversari  are!). Legea 50/2024 a  fixat cadrul legal, iar cultul în cap prim-ministru  Marcel Ciolacu împreună cu partenerii de coaliție au susținut sau au desemnat  responsabilii. Guvernul are și câteva antecedente culturale, gramaticale și politice de antologie. A susținut pentru diverse „dregătorii” și a numit pe funcții alte persoane culte în cap în materie, genul miniștrilor Culturii de tip Lucian Romașcanu (promovat agent secret de influență binefăcătoare asupra lui Donald Trump), Raluca Turcan (specialistă în expoziții internaționale de tezaur), Natalia Intotero (învățătoare) și pe multe alte criterii sau pe aceleași, cu tot felul de experți, specialiști, doctori în științe (și pe bune, dar cei mai mulți „fake”!). Asociațiile profesionale ale ziariștilor au murit și au fost îngropate cu succes și au mai supraviețuit doar ca surse de pensii suplimentare. Cât privește calitatea pregătirii profesionale și a cadrului de exercitare, Dumnezeu cu mila! Cine scrie e ziarist, cine vorbește este tot ziarist, producător de mesaje, „tiktokist“, ziaristul este și comentator, și procuror, și „tiktokist” și cetățean, și cață, și stăpân incontestabil al adevărului despre care vrea să spună ceva. Ca și cei care îl analizează, evaluează și votează decizia care obligă la facturarea articolului, fie la ștergerea celor scrise de el. În materie de „coruperea alegătorului” (noutate tembelă și absolută!) între televiziunile  care încasează pentru prostii și minciuni cu zecile sau sutele de mii de euro pe oră și „tiktokistul” cu postarea interzisă este doar o diferență de  factură și de TVA. Nimic în plus. Și cu Legea 50/2024 a început campania europeană anti-fake, o campanie super „ursulită” în România. Legea 50/2024, semnată de Alfred Simonis și Sorin Câmpeanu (Camera Deputaților și Senat), spune clar: „Autoritățile relevante au obligația de a se pronunța cu privire la conținutul ilegal existent în mediul online” (art. 2 lit.b). Se pricep sau nu, agenții anti-fake news trebuie să raporteze și să decidă ce este ilegal. Adică fake news. Adică periculos pentru democrație. Adică pentru alegeri. Adică pentru coruperea alegătorului. Cu ajutorul publicului chemat și el să reclame și să sesizeze, chiar dacă, uneori, operațiunea de sesizare se desfășoară și cu ajutorul partidelor și organelor. În fond, ajută și ele. Vânătoarea de știri false se întețește și este condusă de experții Marcel Ciolacu, Alfred Simonis, Sorin Câmpeanu, Ilie Bolojan, Cătălin Predoiu, SRI, Parchetul General, Ministerul de Interne, Coaliția de  guvernare etc., plus televiziuni și radiouri plătite la greu pe post de hăitași ai știrilor și autorilor de știri false care aleargă nebunește mai ceva ca iepurii pe câmpiile infinite ale internetului.

4. Cu cine nu votez:

 Mă întreabă mulți cunoscuți cu cine să voteze. Pentru prima dată pot să spun că nici eu nu știu. Încă mă contrazic cu mine însumi. De data asta știu ce aș vota, dar nu știu pe cine. Deși sunt 11 candidați, doar cinci pot avea un impact major asupra acestor alegeri prezidențiale: Crin Antonescu, Nicușor Dan, Elena Lasconi, Victor Ponta și George Simion. Pentru prima dată de când merg la alegeri, adică din 1996 încoace, nu aș vota din convingere cu niciunul dintre ei. Asta nu mi s-a mai întâmplat până acum la turul 1. La turul 2 a fost o singură excepție: finala Iliescu-Vadim. Din punctul meu de vedere, pentru fiecare dintre cei cinci actuali candidați, minusurile sunt mai mari, la unii dintre ei foarte mari, decât plusurile. Desigur, fiecare dintre noi avem sistemul propriu de referință. În esență, sunt doi candidați cu ștate vechi, cu obiceiuri politice la fel de vechi, și trei oameni noi, cu obiceiuri noi. Dar cum nici toate obiceiurile vechi nu-s toate rele, nici obiceiurile noi nu-s toate bune. Spre sfârșitul anilor ‘90, un cunoscut îmi spunea că, înainte de alegeri, el trage linie ca să vadă cum i-au mers afacerile. Dacă îi mergeau bine, vota cu cei care erau la putere. Dacă era pe pierdere, vota cu cei care erau în opoziție, sperând să se schimbe ceva în bine. I-am spus că mi se pare un calcul cinic și că ar trebui să votăm principii, nu neapărat persoane și conjuncturi. Ce s-a întâmplat? Fiecare dintre noi a mers pe calea sa și amândoi am fost mulțumiți de deciziile luate, chiar dacă ele au fost complet diferite în anumite momente. Însă de data aceasta e posibil ca amândoi să cădem într-o prăpastie din care ne va lua foarte mult să ieșim pentru a ajunge la nivelul la care suntem azi. Eu nu pot vota pentru izolare și pentru întoarcerea într-un trecut negru pe care eu l-am trăit - m-a prins revoluția în clasa a VII-a. Pentru mine, libertatea de a-mi putea trăi viața oriunde contează infinit mai mult decât repartiția cu chirie într-un apartament ridicat peste casa bunicilor mei care a fost dărâmată cu forța. Amicul meu nu va putea vota nici el pentru izolare și pentru întoarcerea la un stăpân tâlhar, violator și criminal. Știe că afacerile lui s-ar duce de râpă și, într-o bună zi, e foarte probabil să fie anunțat că tot ce a agonisit nu mai este al lui. Știți povestea fake a lui Mihăiță, cel care spală parbrize la intersecții ca să strângă bani pentru frățiorul lui? Povestea lacrimogenă, inventată cu ajutorul Inteligenței Artificiale, a strâns zeci de mii de like-uri de la oameni care chiar există și, cei mai mulți dintre ei, sunt de bună credință. Doar că le lipsește un filtru al gândirii pentru a-și da seama că sunt înșelați. Și n-au nicio vină. De vină, o vină diabolică, sunt însă cei care creează astfel de povești pentru a profita de oameni de bună credință. Nu e nicio deosebire între ei și escrocii care vând credulilor șaibe de cupru pe post de inele de aur la colțul străzii. Doar că acum nu e vorba doar de bani, e vorba de conștiințe. Cu cei care fac astfel de violuri de conștiință nu voi putea vota niciodată și voi lupta împotriva lor cu toate puterile. Cum aș putea să fiu vreodată de partea unui astfel de abuzator? De partea celui în putere care fură de la un copil? România de astăzi e destul de puternică și asta nu datorită vreunui personaj politic, nicidecum. E puternică pentru că are încă oameni geniali și oameni muncitori, serioși și de bună credință. Da, România e o țară încă puternică, uitați-vă în jurul vostru și, încă o dată, nu datorită politicienilor. Spun asta pentru că tot aud diverși candidați spunând că o să facă ei țara mai puternică. Nu acesta este criteriul pentru care să îi votați sau nu. Așa că, dacă nu știți deja cu cine să votați, gândiți-vă unde sunteți acum, unde ați vrea să-i vedeți pe copiii voștri și feriți-vă de escrocii care vând iluzii.

5. Există viață și după 18 mai!

 Mai terifiant decât cel mai rău rezultat al alegerilor din 4 și 18 mai este faptul că o mare parte dintre oamenii acestei țări se comportă ca și cum după ele nu ar mai exista viață cel puțin în România, dacă nu chiar pe Pământ. Este motivul pentru care din noiembrie încoace fracturi multiple și profunde au rupt societatea românească, nu numai între mari categorii rivale care acum se bălăcăresc adesea grobian, ci și în interiorul familiilor, între frați, soți, părinți și copii. Această nebunie, ca o epidemie de intoleranţă și agresivitate, a început pe linia georgism-antigeorgism. Prima linie de ruptură a coborât cu viteză uriașă precum spargerea gheții după un punct inițial de impact. Dar nu a fost singura. Vedem acum linii similare între nicușorişti și lasconiști. Între susținătorii unui candidat și ai altora. Nu este vorba despre polemică, despre contraargument, despre declarații de încredere. Ele sunt necesare, benefice pentru o alegere rațională. Munca de convingere se dă cu insultă groasă, cu înjurătură, nu lipsește probabil mult până la violența fizică. Zilele trecute un jurnalist își declara intenția de vot în favoarea unui candidat. Nu discut opțiunea în sine, e a lui, cu argumentele ei. Am văzut la adresa omului un val incredibil de ură, insulte, mizerii referitoare la vârstă, aspect, carieră, altfel apreciată până acum de aceiași oameni. Elena Lasconi, despre care nu era voie a se rosti nicio critică în noiembrie, este acum ținta celor mai teribile insulte de la susținătorii ei de atunci, inclusiv de la unii colegi de partid. Am citit afirmații de tipul „să nu facem exces de principii”. Care e doza recomandată, neexcesivă? Un analist politic era ironizat ca sigur făcând parte dintre cei, fraieri desigur, care noaptea pe ploaie așteaptă culoarea verde a semaforului, deși strada e goală. Ilie Bolojan este criticat că s-a ținut de cuvânt, adică nu a candidat și susține candidatul pentru care a semnat documente oficiale. Ar fi trebuit să semnalizeze dreapta și să o ia la stânga, cum ar veni, să fie băiat deștept, cum sunt cei care s-au dus la BEC cu un candidat și în mijlocul campaniei l-au aruncat pe scări, i-au luat banii și dreptul de semnătură. Ei nu fac ca fraierii exces de principii. Este uluitor cum atât de mulți oameni comit cu urlete și hotărâre exact ceea ce combăteau cu vehemență cu numai câteva luni în urmă. Oameni buni, există viață și după 18 mai! Ba chiar aș zice că după 18 mai începe ceea ce e mai important, indiferent cine iese președinte. O variantă extremistă? Începe efortul uriaș de a menține România în zona europeană, în pofida tendințelor previzibile de pe scena politică. O variantă proeuropeană? Începe uriașul efort de a menține pe linia corectă o complicată majoritate parlamentară. Și într-un caz și în celălalt trebuie să reînceapă drumul greu și complicat al restabilirii punților de încredere între politic și cetățeni, între electorat și partide, de fapt, în democrație. Cum să înceapă când asistăm acum la un măcel generalizat de o violență teribilă, care va lăsa urme, cicatrici și tristeți? Cum să înceapă dacă aceste alegeri vor lăsa în urmă doar cioburi. Putem avea păreri diferite, e normal și sanitar să le avem. Putem avea preferați diferiți. Ține de jocul electoral democratic. Dar este de neconceput să uităm cu desăvârșire că dreptul nostru de a susține pe cineva, pe oricine, implică obligația de a respecta dreptul celorlalți de a avea propriile opțiuni, oricare ar fi ele.

TIPOLOGII DEVIANTE ÎN CADRUL RELIGIEI.

 

TIPOLOGII DEVIANTE ÎN CADRUL RELIGIEI

1. CANALIA RELIGIOASĂ: 

Introducere:

 Într-o lume în care religia a fost adesea un pilon de stabilitate spirituală și morală, utilizarea acesteia în scopuri personale și manipulative reprezintă o formă de pervertire a esenței sale autentice. Canalia religioasă reprezintă o astfel de manifestare a religiei distorsionate, în care individul, fie el un lider religios sau un simplu adept, folosește credința pentru a-și întări puterea personală, controlându-și adepții printr-un discurs rigid, dogmatic și exclusivist. Acești indivizi sunt caracterizați printr-o rigiditate doctrinară extremă și printr-o utilizare instrumentală a religiei, care devine nu doar o cale spirituală, ci un mijloc de consolidare a autorității proprii, un mecanism prin care se impune și se susține un sistem autoritar de gândire și comportament. De la abuzurile de putere și controlul social până la excluziunea celor care nu respectă dogmele impuse, canaliile religioase construiesc un climat de frică, intoleranță și, adesea, fundamentalism religios. Ele sunt înfrățite cu o formă de religiozitate care, mai degrabă decât să adâncească relația personală cu divinitatea, o reduce la un instrument de dominare și manipulare. De cele mai multe ori, canaliile religioase se ascund în spatele unei aparențe de pietate exagerată, fiind ușor de recunoscut prin dublul standard al comportamentului lor, prin tendința de a impune norme extreme, dar și prin izolarea celor care nu se supun acestor norme de o religiozitate inflexibilă. Această tipologie a individului religios pervertit este o amenințare nu doar pentru comunitățile religioase, dar și pentru societate în ansamblu. Într-o lume în care dogmatismul și dogmele excesive pot conduce la polarizare socială și exclusivism religios, fenomenul canaliei religioase trebuie să fie înțeles și combătut. Această analiză va explora trăsăturile esențiale ale canaliei religioase, manifestările sale în cadrul clerului și al mirenilor, precum și impactul pe care îl are asupra spiritualității autentice și asupra coeziunii sociale.

1.1. Definiția și trăsăturile generale ale canaliei religioase:

 Canalia religioasă reprezintă un individ care folosește religia ca pe un instrument pentru a-și construi și menține o poziție de putere sau influență personală, fără a respecta învățăturile și principiile fundamentale ale credinței autentice. Aceasta poate fi o persoană din rândul mirenilor sau un membru al clerului, care se angajează în practici și comportamente ce contravin învățăturilor bisericești, transformând religia într-un vehicul pentru manipularea și controlul altora. De multe ori, canalia religioasă se ascunde în spatele unei aparențe de pietate exagerată, camuflându-și adevăratele intenții și comportamente sub o masca de devotament public. Unul dintre aspectele fundamentale ale canaliei religioase este habotnicia, o formă de falsă devoțiune, care presupune o manifestare exterioară a religiozității, fără a exista o reală legătură spirituală și autentică cu divinitatea. Habotnicia se poate traduce printr-o preocupare exagerată pentru normele și ritualurile religioase exterioare, dar fără o înțelegere profundă a principiilor morale și etice ale religiei. Astfel, canaliile religioase sunt adesea mai preocupate de îndeplinirea unor formalități religioase, de a arăta celor din jur cât de „credincioși” sunt, decât de a trăi o viață conform principiilor autentice ale credinței. O altă trăsătură esențială a canaliei religioase este fundamentalismul religios, care se caracterizează printr-o aplicare rigidă și adesea distorsionată a dogmelor religioase. Această formă de religiozitate este marcată de o interpretare excesiv de literală a textelor sacre și de o respingere a diversității de gândire și interpretare în cadrul religios. Fundamentalismul religios duce la crearea unui climat de intoleranță, în care doar viziunea strictă și exclusivistă a religiei este acceptată, iar cei care nu se aliniază acestor norme sunt marginalizați sau chiar condamnați. Această rigiditate este adesea folosită pentru a justifica comportamente abuzive sau pentru a impone norme restrictive, care pot dăuna comunității și pot crea o atmosferă de frică și supunere. Astfel, canalia religioasă nu doar că distorsionează învățăturile autentice ale Bisericii, dar transformă religia într-un instrument de putere și manipulare. Această formă de religiozitate pervertită subminează valorile fundamentale ale spiritualității, cum ar fi iubirea, iertarea și compasiunea, iar prin îndepărtarea de la adevăratele principii ale credinței, canaliile religioase dăunează nu doar celor care cad victime ale abuzurilor lor, ci și lor înșiși, căci încalcă însăși legile divine pe care pretind că le respectă.

1.2. Habotnicia și fundamentalismul religios al canaliei religioase:

 Habotnicia și fundamentalismul religios sunt două trăsături fundamentale ale canaliei religioase, care reflectă distorsionarea autenticității religioase și pervertirea scopului spiritual al credinței. Aceste trăsături nu doar că afectează relația individului cu divinitatea, dar ele creează și o atmosferă de control social și spiritual în cadrul comunității religioase, înlocuind adevărata religiozitate cu un set de norme exterioare și limitative. Habotnicia reprezintă o formă de religiozitate superficială, concentrată exclusiv pe îndeplinirea formală a cerințelor religioase, dar fără o înțelegere profundă și sinceră a învățăturilor creștine. Persoana habotnică este, adesea, preocupată mai mult de îndeplinirea unor practici exterioare - cum ar fi mersul la biserică, purtarea unor haine specifice, îndeplinirea anumitor ritualuri - decât de trăirea unei vieți conform valorilor fundamentale ale religiei, cum ar fi iubirea, compasiunea și iertarea. Această religiozitate exterioară este adesea un mijloc de a arăta celor din jur cât de religioși sunt acești indivizi, dar fără a reflecta o schimbare autentică în viața personală sau în relația cu Dumnezeu. Habotnicia se bazează pe superstiții și pe o ascultare oarbă a autorităților religioase, care sunt acceptate fără niciun fel de discernământ sau gândire critică. Aceasta este adesea manifestată printr-o aderență excesivă la ritualuri sau tradiții care nu au legătură cu esența învățăturilor creștine, dar care sunt percepute ca semne de pietate sau de „puritate religioasă”. Acest comportament poate duce la formarea unor comportamente rigide și dogmatice, în care persoana nu mai vede religia ca pe o cale de transformare interioară, ci ca pe un set de reguli exterioare care trebuie respectate pentru a obține o „mântuire” iluzorie. Fundamentalismul religios reprezintă o aplicare rigidă și adesea dogmatică a textelor sacre, fără a permite nicio formă de interpretare liberă sau de adaptare a acestora la realitățile actuale. Fundamentalismul se bazează pe o viziune absolutistă a religiei, în care fiecare cuvânt din scripturi este considerat literar și infailibil, iar orice încercare de a interpreta sau de a moderniza învățăturile religioase este respinsă ca erezie sau pericol pentru „puritatea” credinței. În cazul canaliei religioase, această rigiditate dogmatică devine un mijloc de justificare a comportamentelor autoritare și abuzive, care sunt prezentate drept măsuri necesare pentru protejarea „adevărului religios”. În acest context, fundamentalismul poate conduce la izolarea celor care nu se conformează acestor norme stricte și la condamnarea lor ca fiind „necredincioși” sau „perdanți spirituali”. Această formă de religiozitate dogmatică, atunci când este pusă în practică de o canalie religioasă, devine periculoasă, deoarece permite manipularea și controlul celor care sunt mai vulnerabili din punct de vedere spiritual. În numele unei „purități” religioase false, canaliile religioase pot justifica comportamente autoritare și punitive, inclusiv excluziunea celor care nu se aliniază la viziunea lor rigidă. În loc să contribuie la dezvoltarea unei relații intime și autentice cu divinitatea, fundamentalismul religios se transformă într-o formă de controll social și intoleranță, care subminează adevărata religiozitate și nu aduce decât suferință și confuzie celor care sunt influențați de asemenea viziuni distorsionate. Astfel, habotnicia și fundamentalismul religios nu doar că subminează autenticitatea religiozității, dar creează și un cadru în care canaliile religioase pot manipula și controla viața spirituală a celor din jur, fără a respecta principiile fundamentale ale iubirii și iertării. Aceste trăsături fac ca canaliile religioase să fie extrem de periculoase pentru integritatea și coeziunea comunităților religioase autentice, având potențialul de a dezvolta un climat de frică și supunere, în loc de unul de compasiune și înțelegere.

1.3. Manifestarea canaliei religioase în societate:

 În societatea modernă, canaliile religioase joacă un rol crucial în manipularea colectivității prin utilizarea unor tactici psihologice bine fundamentate și prin exploatarea vulnerabilităților spirituale ale oamenilor. Aceste persoane, fie ele clericale sau mireni, se folosesc de religie pentru a controla comportamentele colective, având ca principal instrument frica religioasă. Frica de pedeapsa divină, de mântuire, de iad sau de răspunderea în fața lui Dumnezeu devine astfel o unealtă de supunere, prin care canaliile religioase reușesc să impună norme rigide și să mențină o ordine socială artificială, subminând învățăturile autentice ale credinței. Unul dintre mecanismele de manipulare cel mai adesea utilizate de canaliile religioase este apelul la mântuire ca un ideal imposibil de atins în afacerea de conformare. Canaliile religioase adesea susțin că doar cei care urmează un set specific de norme sau ritualuri pot spera la mântuirea sufletului. Prin urmare, ele creează un sentiment de vinovăție și o stare de dependență spirituală, făcându-i pe indivizi să creadă că, fără obținerea „bunului” aprobat de autoritatea religioasă, viața lor nu va avea sens sau va fi condamnată. Frica de a fi respins de divinitate sau de a nu obține mântuirea devine o formă de control psihologic, care determină oamenii să se supună voinței celor care pretind a fi singurii purtători ai adevărului religios. Metodele frecvent utilizate de canaliile religioase includ retorici fundamentale, care promovează o viziune extrem de restrictivă asupra religiei, susținând ideea că doar cei care respectă cu strictețe anumite reguli sau dogme rigide sunt „veritabili credincioși” sau „adevărați slujitori ai lui Dumnezeu”. Aceste mesaje creează o diviziune clară între „cei buni” și „cei răi”, cei „adevărați” și cei „căzuți”, ceea ce generează un climat de frică și excludere. Astfel, conform canaliilor religioase, orice abateri de la normele stabilite, oricât de minore ar fi, pot duce la condamnarea definitivă, atât pe plan spiritual, cât și social. În această logică, canaliile religioase încearcă să creeze o comunitate care funcționează sub dictatul unei justiții divine imediate. Le place să promită sau să amenințe cu pedepse divine rapide pentru cei care se abat de la regulile impuse de ele, contribuind astfel la o atmosferă de frică și supunere, în care oamenii se simt obligați să urmeze „calea cea dreaptă”, sub riscul unei condamnări eterne. Această divizare artificială a comunității în „cei drepți” și „cei păcătoși” nu doar că distruge unitatea spirituală autentică, dar și fragmentează coeziunea socială, adâncind prăpastia între „elitele religioase” și cei care nu se conformează regulilor impuse. Astfel, în loc să promoveze iubirea, înțelegerea și iertarea - valori fundamentale ale religiei creștine autentice -, canaliile religioase cultivă un climat de ură și intoleranță, în care doar cei care acceptă normele stricte impuse de „autoritatea religioasă” sunt considerați demni de respect. Celelalte persoane, fie ele din comunitatea religioasă sau pur și simplu oameni care aleg o abordare diferită față de religiozitate, sunt priviți cu dispreț și condamnate. Prin utilizarea fricii religioase și a unor tehnici de manipulare psihologică, canaliile religioase reușesc să păstreze o putere enormă asupra celor vulnerabili, exploatându-le anxietățile spirituale și temerile de judecata divină. Aceste tactici nu doar că subminează învățăturile autentice ale Bisericii, dar creează o formă de religiozitate distorsionată, care duce la înstrăinarea spirituală a individului și la divizarea comunității, transformând religia într-un mijloc de control social, nu într-o cale de comuniune autentică cu Dumnezeu.

1.4. Manifestarea canaliei religioase în cler:

 În rândul clerului, canaliile religioase își manifestă influența printr-o atitudine de autosuficiență religioasă, în care autoritatea lor spirituală este exagerată și absolutizată. Aceste persoane își justifică comportamentele autoritare sau abuzive prin apeluri la statutul lor de reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pământ, percepându-se adesea ca fiind „aleși” sau „superiori” față de ceilalți credincioși. În acest context, canaliile religioase din cler folosesc religia ca un instrument de putere personală, impunându-și voința asupra comunității religioase și având o influență disproporționată asupra celor care sunt supuși învățăturilor lor. Un aspect distinctiv al canaliei religioase din rândul clerului este habotnicia religioasă. Acesta se manifestă printr-o formă de religiozitate extrem de riguroasă, dar superficială, bazată mai mult pe îndeplinirea mecanică a ritualurilor decât pe o trăire autentică a credinței. Habotnicia clericală nu lasă loc pentru discernământ spiritual sau pentru adaptarea învățăturilor religioase la nevoile și realitățile vieții contemporane ale credincioșilor. Cei care adoptă acest comportament nu sunt preocupați să ajute comunitatea să înțeleagă și să aplice învățăturile biblice într-un mod care să răspundă la provocările zilelor noastre. În schimb, ei sunt concentrați pe îndeplinirea mecanică a ritualurilor, impunând reguli rigide și formale fără a lua în considerare starea spirituală sau suferințele credincioșilor. În această atmosferă de autosuficiență religioasă, canaliile religioase clericale consideră că adevărul divin le este exclusiv accesibil lor și nu permit interogarea autorității lor religioase. Acești lideri religioși sunt, adesea, cei care își impun viziunea rigidă și inflexibilă asupra religiei, respingând orice formă de dialog deschis sau de interpretare personală a învățăturilor religioase. Ei se opun la orice fel de adaptare a dogmei religioase la schimbările din societate și refuză să accepte existența altor perspective religioase sau filozofice. În acest sens, ei trăiesc într-o bula religioasă exclusivistă, în care consideră că doar propria lor interpretare a Scripturilor și a tradițiilor este valabilă și divin inspirată. Fundamentalismul clerical reprezintă o formă extremă de autoritarism religios, în care liderii religioși aplică o rigurozitate excesivă în ceea ce privește respectarea învățăturilor biblice sau ale tradiției. Acești indivizi nu doar că resping orice formă de dialog interreligios sau de colaborare cu alte confesiuni sau culturi religioase, dar adoptă și o mentalitate de separare totală față de cei care nu se aliniază perfect la regulile impuse de ei. Ei promovează o viziune exclusivistă asupra mântuirii, susținând că doar cei care urmează o cale strictă și delimitată pot spera la salvarea sufletului. Această mentalitate de control se reflectă în structurile de putere ale Bisericii, unde liderii religioși, având în mâinile lor autoritatea divină, impun o ierarhie rigidă, care subminează libertatea și demnitatea credincioșilor. De asemenea, canaliile religioase din cler pot crea un discurs de divizare în cadrul comunității religioase, în care oamenii sunt împărțiți în „credincioși adevărați” și „necredincioși”. În acest tip de abordare, cei care se aliniază la normele stricte ale clerului sunt considerați „aleși” sau „mântuiți”, în timp ce ceilalți sunt văzuți ca „păcătoși” sau „pierduți”. Acest comportament poate duce la ostracizarea celor care nu se conformează, iar comunitatea religioasă se fragmentează într-o luptă pentru validare religioasă. Liderii canalii folosesc acest discurs pentru a-și consolida puterea și influența, invocând ideea unui „război spiritual” continuu, în care ei sunt considerați singurii apărători ai adevărului divin. În concluzie, manifestarea canaliei religioase în cler este periculoasă nu doar pentru credincioșii care sunt vulnerabili la manipulare și control, dar și pentru integritatea religioasă a Bisericii. Abuzul de autoritate religioasă, habotnicia și fundamentalismul clerical distrug esența spiritualității autentice, subminând compasiunea, iubirea și dialogul interuman, elemente fundamentale ale învățăturii creștine.

1.5. Perspective sociologice asupra canaliei religioase:

 Din punct de vedere sociologic, canaliile religioase pot fi interpretate ca o manifestare a unei nevoi profunde de apartenență și de putere într-o comunitate religioasă. În mod specific, aceste figuri manipulează religia pentru a consolida controlul asupra unui grup de credincioși, apelând la mecanisme sociale și psihologice care întăresc supunerea și conformismul în rândul acestora. Într-o astfel de structură, se creează o cultură a supunerii totale față de autoritatea religioasă, o mentalitate de turmă, care limitează gândirea critică și autonomia personală. Acest tip de control social nu se bazează pe iubire sau înțelegere, ci pe frică, vinovăție și teama de pedeapsa divină, instrumente utilizate pentru a supune și conforma credincioșii. Un aspect esențial al canaliei religioase din perspectiva sociologică este manipularea grupurilor prin conformismul religios. Credincioșii sunt încurajați să urmeze norme rigide și să adere la o viziune strictă a religiei, care le cere să se conformeze unor reguli și ritualuri prestabilite fără a pune la îndoială sau a căuta o înțelegere personală a învățăturilor. În acest context, canaliile religioase nu doar că exclud diversitatea opiniilor, dar și cultivă o atmosferă de frică față de autoritățile religioase. Un astfel de climat duce la crearea unui grup omogen în care orice formă de discernământ individual sau de interpretare personală este descurajată sau chiar condamnată. Această manipulare socială face apel la un alt mecanism important: răspunderea în fața autorității religioase. În multe tradiții religioase, autoritatea este adesea văzută ca fiind absolută și divină, ceea ce oferă un teren fertil pentru ca liderii religioși să-și exercite controlul asupra masei de credincioși. Prin împărțirea comunității în „cei credincioși” și „cei păcătoși”, canaliile religioase creează o ierarhie spirituală în care toți membrii sunt obligați să se conformeze pentru a nu fi considerați „pierduți” sau „necurățiți”. Acest tip de structuri ierarhice nu doar că limitează autonomia individului, dar și duce la o fragmentare a comunității, în care credința devine un instrument de control social mai mult decât unul de dezvoltare spirituală autentică. Habotnicia și fundamentalismul religios se aliniază perfect cu această dinamică. Habotnicia, sau falsa religiozitate, are un rol fundamental în consolidarea unei imagini externe de „puritate religioasă” care nu permite interpretări personale sau o adaptare a învățăturilor religioase la realitățile cotidiene ale credincioșilor. Aceasta creează un profil rigid al credinciosului, definit mai mult prin exterioritatea actelor religioase decât printr-o trăire autentică a credinței. În acest sens, individul sau grupul religios care adoptă această formă de religiozitate se distinge în fața societății ca fiind „necontaminat” sau „pur”, în contrast cu cei care sunt considerați „impuri” sau „dăunători” pentru religiozitate. Astfel, grupul religios poate adera la un sentiment de superioritate spirituală față de restul societății, creând o linie de demarcație clară între „cei aleși” și „cei căzuți” sau „necredincioși”. Fundamentalismul religios, în această perspectivă, nu este doar o rigiditate teologică, ci și un mod de a marca diferențe sociale și culturale între grupurile religioase și restul lumii. El devine un mod de a construi o identitate colectivă distinctă, în care membrii unei grupuri religioase se definesc prin contrast cu „ceilalți”. Fundamentalismul funcționează adesea ca un mecanism de apărare împotriva influențelor externe, protejând grupul de ce este perceput ca fiind o contaminare a „purității” religioase. În acest sens, poate fi văzut ca un scut psihologic și social, care ajută grupul să se mențină unit și să respingă influențele care nu sunt conforme cu valorile sau dogmele religioase impuse. Aceste aspecte se manifestă mai ales în rândul grupurilor religioase care au o doctrină exclusivistă și care încurajează un sentiment intens de apartenență colectivă. Pentru membrii acestor grupuri, religia devine nu doar un mijloc de salvarea sufletului, dar și o modalitate de a se defini social și cultural într-o lume din ce în ce mai complexă și diversă.

1.6. Perspective psihologice asupra comportamentului canaliei religioase:

 Din punct de vedere psihologic, canaliile religioase pot fi înțelese prin prisma unor nevoi fundamentale ale individului, precum dorința de siguranță psihologică, validare socială și stabilitate în fața unui context social și cultural perceput ca fiind haotic sau plin de incertitudini. Fundamentalismul religios și habotnicia sunt două manifestări psihologice cheie în cadrul canaliei religioase, care ajută la explicarea comportamentelor acestor indivizi și a modului în care aceștia se raportează la religie și la cei din jur.

a. Psihologia fundamentalismului religios:

 La nivel psihologic, fundamentalismul religios poate fi văzut ca o reacție la anxietățile și nesiguranțele interne legate de complexitatea lumii moderne. Oamenii care aderă la viziuni fundamentale sau dogmatice ale religiei pot fi motivați de o nevoie profundă de siguranță și stabilitate psihologică. Într-o lume percepută ca fiind haotică, instabilă sau imprevizibilă, fundamentalismul religios oferă un cadru clar și rigid în care totul este împărțit în „corect” și „greșit”, „pur” și „necurat”. Acest cadru simplificat ajută la reducerea incertitudinii și oferă un sens confortabil de control asupra unei realități complexe. Pentru cei care se simt vulnerabili sau copleșiți de confuzia existențială, aderarea la o religie fundamentalistă poate aduce o senzație de siguranță psihologică. În această direcție, fundamentalismul religios poate acționa ca o formă de apărare psihologică. Persoanele care au trăit experiențe traumatizante sau care simt o lipsă de control asupra vieților lor pot căuta soluții rigide pentru a reconstrui un sens al siguranței. În acest context, religia fundamentalistă devine un refugiu pentru cei care nu vor să înfrunte complexitatea și contradicțiile lumii reale. Manipularea prin astfel de viziuni simple și clare poate atrage indivizi vulnerabili, care caută certitudine și confort în fața nesiguranței. De asemenea, aceasta poate duce la un sentiment de apartenență extrem de puternic la grupul religios, în care tot ce este în afară este perceput ca fiind „dăunător” sau „periculos”, iar grupul devine unica sursă de adevăr și securitate.

b. Psihologia habotniciei:

 Habotnicia, în contextul canaliei religioase, poate fi înțeleasă ca o formă a nevoii de validare externă. Individul care practică habotnicia nu trăiește religia în mod autentic sau profund, ci adoptă o formă de religiozitate superficială, construită în jurul unor norme externe, rituri și dogme impuse. În loc să-și construiască o relație personală și autentică cu divinitatea sau cu învățăturile religioase, individul habotnic își construiește identitatea religioasă pe baza conformării exterioare și a ritualurilor impuse, de multe ori pentru a obține aprecieri externe și validare socială. Acest tip de religiozitate nu provine dintr-o experiență personală și autentică a credinței, ci dintr-o dorință constantă de a părea „corect” sau „pur” în fața celorlalți. În mod psihologic, acest comportament poate fi văzut ca o căutare a unei identități externe care să-i confere individului un sentiment de „dreptate” sau „puritate”, fără a parcurge un proces interior de maturizare spirituală. Validarea socială devine un scop în sine, iar individul caută să fie perceput ca fiind „bun” și „credincios” conform standardelor impuse de grupul religios sau de autoritățile religioase. Acest comportament se poate dovedi extrem de periculos, deoarece poate duce la o formă de autoînșelare profundă, în care religiozitatea devine mai mult o „mască” decât o trăire autentică a credinței. Mai mult, habotnicia poate fi văzută și ca un mecanism de autoapărare psihologică în fața anxietății interioare sau a îndoielilor legate de propria spiritualitate. În loc să confrunte propriile îndoieli sau conflicte interioare, individul adoptă o atitudine de conformare rigidă și ostentativă la ritualuri și dogme, pentru a ascunde vulnerabilitățile și incertitudinile personale. Astfel, habotnicul nu trăiește religia ca pe un drum interior de transformare și înțelegere profundă, ci ca pe un set de reguli exterioare care trebuie respectate pentru a obține acceptare și statut în cadrul comunității religioase.

c. Interdependența între fundamentalism și habotnicie în comportamentul canaliei religioase:

 Psihologic, există o interdependență între fundamentalismul religios și habotnicie în comportamentul canaliei religioase. Ambele forme sunt alimentate de o nevoie profundă de control și de o frică de incertitudine, dar se manifestă diferit: fundamentalismul se bazează pe rigiditatea doctrinară și pe respingerea oricărei forme de diversitate sau evoluție în interpretarea religioasă, în timp ce habotnicia se centrează pe formele exterioare ale religiozității și pe aderența mecanică la reguli și ritualuri. Împreună, aceste comportamente pot crea un climat psihologic autoritar, în care indivizii sunt manipulați să adere la un sistem religios strict și izolat, în care raționamentul critic și înțelegerea profundă sunt înlocuite de o simplă conformare exterioară. Acest tip de mentalitate limitează autonomia psihologică și duce la o pierdere a libertății de gândire, iar cei care adoptă aceste tipare sunt de multe ori incapabili să vadă religia dintr-o perspectivă matură și echilibrată. În concluzie, canaliile religioase, prin fundamentalismul religios și habotnicie, sunt în mare măsură construite pe nevoia de siguranță psihologică și validare externă, dar în același timp pot deveni extrem de periculoase, atât pentru cei care le adoptă, cât și pentru comunitățile religioase mai largi. Aceste trăsături pot crea un circuit vicios în care manipularea, frica și conformismul devin normele fundamentale ale vieții religioase.

1.7. Perspective teologice și etice asupra comportamentului canaliei religioase:

a. Perspectiva teologică asupra canaliei religioase:

 Dintr-o perspectivă teologică, canaliile religioase sunt privite ca o pervertire gravă a autenticei credințe religioase. Acestea se îndepărtează de esența învățăturilor biblice și ortodoxe, înlocuind adevărul spiritual cu un formalism religios care nu reflectă o legătură autentică și profundă cu Dumnezeu. În tradiția creștină ortodoxă, religia nu trebuie să se limiteze la ritualuri exterioare sau la respectarea mecanică a unor norme religioase, ci trebuie să fie o cale de transformare interioară și de întâlnire personală cu divinitatea. Canaliile religioase, însă, pun adesea un accent disproporționat pe formele exterioare de religiozitate, lăsând deoparte esența spirituală a credinței. Ele reduc religia la un set de reguli rigide, care sunt adesea distorsionate și aplicate într-un mod dogmatic, fără a ține cont de contextul viu al învățăturilor biblice. În acest sens, religiozitatea devine un mijloc prin care individul sau grupul se poate justifica în fața celorlalți, în loc să fie o expresie a unei relații sincere cu Dumnezeu. Teologic, aceste forme de religiozitate sunt considerate idolatrizante, pentru că înlocuiesc adevărata închinare și credință cu un cult al formei și al autorității exterioare. Iisus Hristos, în învățăturile sale, a condamnat astfel de atitudini, punând în centrul predicii sale iubirea, compasiunea și împăcarea ca temelii ale vieții religioase. Căutarea unui control rigid asupra credincioșilor, prin impunerea unor norme religioase distorsionate, este astfel văzută ca o perversiune a învățăturii autentice și o împiedicare a desăvârșirii spirituale. Astfel, canaliile religioase reprezintă o întruchipare a ipocriziei religioase, deoarece acestea pretind că urmează principiile religioase, dar le aplică într-un mod care subminează adevărata esență a credinței. În loc să caute o transformare interioară prin iubire, smerenie și iertare, aceste figuri religioase manipulează dogmele pentru a-și întări puterea personală sau pentru a constrânge credincioșii să se supună unui control autoritar. Astfel, religia devine un instrument de opresiune, nu un vehicul de salvare spirituală.

b. Perspectiva etică asupra canaliei religioase:

 Etic, comportamentele canaliei religioase sunt condamnate în mod clar, deoarece ele subminează libertatea spirituală a credincioșilor și promovează o spiritualitate coercitivă care nu reflectă valorile fundamentale ale religiei creștine. Etica creștină pune în centrul său libertatea și demnitatea umană, iar orice formă de control coercitiv sau manipulare a conștiinței individuale este incompatibilă cu aceste principii. Atitudinile fundamentiste și habotnice, prin natura lor, limitează autonomia morală a individului, care este chemat să își asume propria cale spirituală în lumina învățăturilor lui Hristos. În mod paradoxal, acești indivizi care se prezintă ca fiind cei mai religioși sunt adesea cei care fac cele mai mari abuzuri în numele religiei. Ei impun norme restrictive, adesea arbitrare, care nu doar că nu aduc progres spiritual, dar creează o atmosferă de frică, vinovăție și conformism forțat. În acest sens, comportamentele canaliei religioase sunt în direct contrast cu învățăturile fundamentale ale creștinismului, care sunt construite pe iubire, mângâiere și iertare. Creștinismul nu cere supunere oarbă și nici pedepsirea celor care nu se conformează în totalitate, ci, dimpotrivă, îndeamnă la iubirea aproapelui, la împăcare și la o relație personală și liber aleasă cu Dumnezeu. Etica creștină, așa cum este înțeleasă de majoritatea tradițiilor ortodoxe, subliniază responsabilitatea morală personală a fiecărui individ și datoria de a respecta liber voința celuilalt. Canaliile religioase, prin impozitarea religiozității asupra altora și prin limitarea sau condamnarea libertății de conștiință, își pierd astfel caracterul autentic și etic al religiei. Ei transformă spiritualitatea într-o formă de control social, neîngăduind credincioșilor să își exprime propria autenticitate religioasă. De asemenea, etica creștină se bazează pe ideea recunoașterii și respectului față de demnitatea umană. Când un lider religios sau un individ cu putere religioasă manipulează învățăturile pentru a-și atinge scopuri personale sau pentru a impune o viziune exclusivistă asupra mântuirii, acesta neagă fundamentul acelei învățături, care este iubirea necondiționată a lui Dumnezeu pentru toți oamenii. Comportamentele canaliei religioase nu doar că subminează această iubire, dar creează și o atmosferă de ostracizare și divizare între cei „corecți” și cei „necredincioși”, punând bariere în calea unității și armoniei spirituale. În concluzie, atât din punct de vedere teologic, cât și din perspectiva etică, canaliile religioase reprezintă o pervertire a autenticității credinței și un pericol moral pentru comunitățile religioase. Ele contravin valorilor fundamentale ale creștinismului, care sunt centrate pe iubire, iertare, respect și libertate spirituală. Orice formă de religiozitate care înlocuiește aceste valori cu manipulare, frică și conformism este o perversiune a credinței autentice și nu poate fi considerată legitimă dintr-o perspectivă teologică și etică.

1.8. Consecințele acțiunilor comportamentului canaliei religioase:

a. Consecințele pentru mireni:

 Acțiunile canaliei religioase pot avea un impact devastator asupra mirenilor, deoarece acestea generează diviziune și fragmentare în cadrul comunității religioase. În loc ca biserica să fie un loc de unitate spirituală și comuniune, canaliile religioase creează bariere de separare între cei considerați „corecți” și cei care nu se conformează normelor impuse. Astfel, în loc să îmbogățească viețile spirituale ale credincioșilor, aceste practici distorsionate conduc la fragmentarea relațiilor dintre membrii comunității. Mirenii sunt adesea forțați să aleagă între a se conforma regulilor rigide ale unei religiozități exterioare sau a fi considerați „necredincioși” și marginalizați din viața religioasă. Această diviziune internă în sânul comunității duce la o polarizare a spiritului colectiv. Credincioșii nu mai trăiesc religia ca pe un mijloc de comuniune și de înțelegere reciprocă, ci se află în permanentă stare de rivalitate și judecată față de cei care sunt considerați „mai puțin credincioși” sau „neconformiști”. În această atmosferă, se instaurează o cultură a fricii și a conformismului, unde toți sunt sub presiunea de a respecta normele stabilite de autoritățile religioase, chiar și atunci când aceste norme nu corespund nevoilor lor spirituale autentice. Frica de a nu fi acceptat sau frica de pedeapsă divină devin motoare ale comportamentului religios, iar relația dintre individ și Dumnezeu este erodată de rigiditatea dogmelor. În această cultură a fricii și a judecății, autenticitatea spirituală este sacrificată în favoarea unei religiozități superficiale, în care conformitatea devine mai importantă decât transformarea interioară. Oamenii ajung să practice religia din obligație, nu dintr-o dragoste autentică pentru Dumnezeu sau din dorința de luminare spirituală. Acest lucru duce la o distorsionare a înțelesului religiei, care ar trebui să fie o cale de vindecare, iertare și răscumpărare, iar nu o cale de judecată și excludere.

b. Consecințele pentru cler:

 Pentru cler, manifestările canaliei religioase pot duce la abuzuri de putere care sunt extrem de dăunătoare pentru integritatea Bisericii și pentru credibilitatea liderilor religioși. Aceste abuzuri se pot manifesta prin manipularea enoriașilor, care sunt tratați nu ca membri ai unei comunități spirituale, ci ca subiecți care trebuie controlați și obligați să urmeze normele impuse de autoritățile religioase. Unii lideri religioși care se dedau acestor practici pot folosi religia ca pe un instrument de exploatare personală, protejându-și interesele sau consolidându-și puterea sub masca unei autorități divine. Un alt efect grav al acestor manifestări este pierderea încrederii în Biserică și în liderii religioși. Când credincioșii observă că autoritățile religioase se comportă într-un mod abuziv sau manipulator, în loc să fie modele de virtute și iubire cum ar trebui să fie, încrederea în aceste instituții scade semnificativ. Abuzurile de putere pot provoca o izolare a Bisericii de comunitatea sa, iar credincioșii pot începe să caute alternative, mai ales în fața lipsei de transparență și a rigorii dogmatice impuse de clerul canaliilor religioase. În plus, reputația Bisericii are de suferit pe termen lung. Când scandaluri sau abuzuri religioase sunt expuse, în special în cadrul unui sistem în care clerul se simte superior și inatacabil, impactul asupra percepției publice poate fi dezastruos. De-a lungul istoriei, am văzut cum astfel de abuzuri au dus la erodarea autorității religioase, iar credința în instituțiile religioase a scăzut semnificativ în unele societăți. Biserica, în loc să fie un loc de învățătură spirituală și morală, ajunge să fie privită ca un instrument al manipulării și al exploatării. Abuzurile clericale, legate de acțiunile canaliei religioase, pot duce la o criză de identitate în cadrul Bisericii, care se află în conflict cu idealurile sale fundamentale de iubire, smerenie și slujire. De asemenea, pot duce la o alienare spirituală a credincioșilor, care se simt dispuși să abandoneze instituția religioasă, căutându-și în alte locuri sensul spiritual.

c. Concluzie:

 În concluzie, acțiunile canaliei religioase, atât pentru mireni, cât și pentru cler, au consecințe profunde și dăunătoare asupra întregii comunități religioase. Ele subminează unitatea și armonia spirituală, înlocuind iubirea și comuniunea cu frica, judecata și supunerea oarbă. În același timp, pentru cler, aceste acțiuni pot duce la abuzuri de putere și la o pierdere a încrederii în autoritatea religioasă, ceea ce poate avea efecte de durată asupra credibilității și reputației Bisericii. Rădăcinile acestor efecte sunt adânc înfipte în manipularea credincioșilor și în distorsionarea adevăratei învățături religioase, ceea ce face ca atât spiritualitatea cât și unitatea să fie grav afectate.

1.9. Asemănări și diferențe între canalia religioasă și licheaua religioasă:

 După o analiză detaliată a canaliei religioase, este necesar să aprofundăm comparația între aceasta și licheaua religioasă, două tipologii ce se intersectează în anumite aspecte, dar care prezintă și diferențe esențiale în comportament și motivație. Prin acest exercițiu, putem înțelege mai bine cum fiecare dintre aceste tipologii folosește religia pentru a-și atinge scopurile personale și cum acestea interacționează cu comunitățile religioase.

Asemănări între canalia religioasă și licheaua religioasă:

Manipularea religiei pentru scopuri personale:

 Atât canaliile religioase, cât și lichelele religioase se folosesc de religie ca un instrument pentru a-și atinge obiectivele personale. În timp ce canaliile religioase se concentrează pe impunerea unui control spiritual rigid, lichelele religioase utilizează religia pentru câștiguri materiale, sociale sau politice. Aceste două tipologii percep religia nu ca un mijloc de transformare personală și comună, ci mai degrabă ca pe o sursă de putere care le permite să obțină avantaje personale, fie prin putere spirituală, fie prin avantaje materiale, fie prin status social în comunitatea religioasă sau în afaceri.

Autocrația și autoritarismul:

 Atât canaliile, cât și lichelele religioase manifestă tendințe autoritariste. Canaliile religioase se bazează pe dogma rigidă pentru a menține un sistem de control strict, iar lichelele religioase folosesc imaginea pioasă ca o mască pentru a manipula percepțiile celor din jur și pentru a se plasa în poziții de putere. În ambele cazuri, scopul final este de a controla gândirea și comportamentele altora, de a impune reguli stricte și de a modela percepția comunității pentru a-și întări propria poziție de autoritate, fie aceasta spirituală, socială sau politică.

Lipsa de autenticitate religioasă:

 Ambele tipologii sunt, în esență, neautentice în abordarea lor religioasă. Canaliile religioase își fundamentează comportamentele autoritare și dogmatismul pe o interpretare rigidă a credinței, iar lichelele religioase se folosesc de religie pentru a se prezenta ca persoane pioase, dar fără a trăi efectiv în conformitate cu învățăturile reale ale Bisericii. În ambele cazuri, religia este folosită ca o mască sau un mijloc de manipulare, mai degrabă decât un mijloc de autodezvăluire spirituală și de comuniune autentică cu Dumnezeu.

Diferențe între canalia religioasă și licheaua religioasă:

Rigiditatea doctrinară vs. flexibilitatea manipulatorie:

 Una dintre cele mai evidente diferențe între cele două tipologii constă în gradul de rigiditate doctrinară. Canaliile religioase sunt mult mai rigide în aplicarea dogmei religioase și impunerea unui comportament „corect” conform standardelor stricte, negând orice formă de flexibilitate sau adaptabilitate. Ele consideră că doctrina religioasă trebuie urmată întocmai, iar orice abatere este văzută ca o formă de rătăcire. În schimb, lichelele religioase sunt mult mai flexibile și strategice, schimbându-și comportamentul și discursul în funcție de context pentru a obține ceea ce își doresc. Acești indivizi pot adapta rapid învățăturile religioase în funcție de nevoile lor personale sau de situația socială, folosind religia ca pe un instrument de obținere a puterii și a avantajelor personale.

Exclusivism vs. adaptabilitate:

 Canaliile religioase sunt adesea caracterizate de un exclusivism sever, care tinde să separe credincioșii „adevărați” de cei care sunt considerați „necredincioși” sau „rătăciți”. Aceste persoane sunt adesea rigide în aplicarea dogmei și nu permit nicio formă de adaptare sau de dialog cu alte viziuni religioase. Ele își definesc identitatea religioasă printr-o separare clară de ceilalți și subliniază o viziune închisă și întunecată asupra credinței. În schimb, lichelele religioase sunt mai adaptabile și pot naviga în diverse cercuri sociale și religioase, folosind religia ca pe un instrument de manipulare pentru a câștiga favoruri și pentru a se integra în grupuri influente. Aceste persoane sunt capabile să adapteze mesajul religios în funcție de audiența lor și pot chiar să împărtășească anumite învățături doar pentru a-și întări pozițiile.

Fundamentalism vs. falsă pioșenie:

 Canaliile religioase sunt caracterizate prin fundamentalism religios și o rigiditate extremă în aplicarea principiilor religioase. Ele consideră că adevărul religios este monolitic și necontestabil și resping orice formă de interpretare personală sau adaptare a credinței. Pe de altă parte, lichelele religioase pot afisa o falsă pioșenie, folosită adesea ca o mască pentru a crea o imagine publică de credincioșie și devotament. Aceste persoane pot simula un comportament religios intens în fața publicului, dar în spatele ușilor închise, motivele lor sunt pur materialiste, având ca scop manipularea celor din jur pentru a obține avantaje.

Concluzie:

 În concluzie, deși canaliile religioase și lichelele religioase au multe asemănări în ceea ce privește manipularea religiei pentru scopuri personale și lipsa de autenticitate religioasă, există diferențe esențiale între ele, mai ales în ceea ce privește rigiditatea doctrinară și flexibilitatea manipulativă. În timp ce canaliile religioase sunt adesea rigide și exclusiviste, lichelele religioase sunt mai adaptaibile și strategice, folosind religia ca pe un instrument de manipulare în diverse contexte sociale. Această diferență reflectă motivele fundamentale ale fiecărei tipologii: canaliile religioase sunt mai preocupate de impunerea unui control spiritual, în timp ce lichelele religioase sunt mai preocupate de obținerea de avantaje personale prin orice mijloace.

1.10. Cum poate fi contracarată canalia religioasă?

 Pentru a contracara fenomenul canaliei religioase, este esențial să se adopte măsuri care să protejeze comunitățile religioase de manipulările dăunătoare și să promoveze o practică autentică a credinței. În acest sens, două direcții majore pot fi urmărite: educația spirituală și disciplina în cadrul Bisericii.

Măsuri educaționale:

 O componentă esențială în combaterea canaliei religioase este educația continuă a credincioșilor. Este important ca aceștia să învețe să recunoască formele de manipulare religioasă și să înțeleagă adevărata semnificație a învățăturilor creștine. Acest proces educativ ar trebui să includă:

- Promovarea unui dialog teologic deschis, care să permită credincioșilor să pună întrebări și să discute despre învățăturile religioase într-un mod rațional și bazat pe texte sacre;

- Încurajarea unei înțelegeri aprofundate a spiritualității, care să depășească superficialitatea ritualurilor externe și să ajungă la esența relației personale cu Dumnezeu. În acest sens, educația religioasă ar trebui să includă și formarea unui discernământ spiritual, astfel încât credincioșii să fie capabili să diferențieze între ceea ce este autentic și ceea ce este manipulator.

 Prin urmare, educația religioasă nu trebuie să se limiteze doar la transmiterea dogmelor, ci și la încurajarea unui dialog sincer și deschis, în care întreaga comunitate religioasă să se implice activ în înțelegerea și aplicarea principiilor divine. 

Disciplină în cler:

 Un alt aspect important în combaterea canaliei religioase este disciplinarea internă a clerului. Biserica trebuie să instituie măsuri stricte care să prevină abuzurile de putere și comportamentele manipulative ale celor care se află în poziții de autoritate spirituală. Aceste măsuri ar trebui să includă:

- Măsuri de transparență, care să permită comunității religioase să observe și să evalueze activitatea liderilor religioși, asigurându-se că aceștia nu se abat de la învățăturile corecte ale Bisericii;

- Crearea unui sistem de raportare și evaluare a activității clerului, care să permită identificarea rapidă a oricăror abuzuri de autoritate și să asigure o reacție promptă din partea structurilor religioase competente;

- Promovarea unui climat de responsabilitate în care liderii religioși să fie mereu conștienți că acțiunile lor sunt supuse unui control intern, astfel încât să fie prevenite formele de manipulare spirituală.

 Prin urmare, disciplinarea clerului nu se referă doar la reglementarea comportamentului, ci și la crearea unui mediu în care autoritatea religioasă este folosită cu integritate și respect față de credincioși.

Concluzie:

 Combaterea canaliei religioase nu poate fi realizată printr-o singură măsură, ci printr-o abordare combinată între educația religioasă a credincioșilor și o disciplină strictă în cadrul Bisericii; se poate crea, astfel, un cadru de protecție împotriva manipulărilor religioase. Aceste măsuri pot contribui la consolidarea unei spiritualități autentice, bazate pe o relație sinceră și personală cu Dumnezeu, iar Biserica poate deveni un loc în care adevărata învățătură creștină este trăită și nu folosită pentru a satisface interese personale.