ASPECTE PRIVITOARE LA METODICA PREDĂRII ISTORIEI.

 

ASPECTE PRIVITOARE LA METODICA PREDĂRII ISTORIEI

1. Definiția și rolul metodicii istoriei:

 Metodica predării istoriei/metodica istoriei (mai simplu, spus) este acea disciplină didactică care se ocupă cu aspectele predării-învățării istoriei la toate nivelurile de învățământ, aspecte studiate din perspectivă pedagogică. Metodica predării istoriei reprezintă un ansamblu de pârghii prin care se lărgește continuu sistemul de cunoștințe, deprinderi, atitudini, convingeri, ale elevului față de istorie. Metodica istoriei lucrează cu evenimente, fapte și procese/fenomene istorice; acestea sunt prelucrate conform logicii didactice și sunt transformate în sarcini de învățare pentru elevi. În concluzie, metodica istoriei vizează toate aspectele predării-învățării-evaluării istoriei în școală.

 Întrucât obiectul metodicii istoriei este acela de-ai forma pe viitorii profesori de istorie în sensul în care să fie capabili să stăpânească toate aspectele predării istoriei în școală, metodica istoriei utilizează tehnologia didactică, care reprezintă un ansamblu de metode, tehnici și procedee implicate în predare-învățare-evaluare. Metodica istoriei  are în vedere următoarea tematică: conținutul învățământului istoriei în școală, obiectivele/competențele studiului istoriei, cunoașterea și utilizarea adecvată a metodelor și mijloacelor de învățământ, metode de evaluare și autoevaluare, utilarea cabinetului de istorie și modul de desfășurare a lecțiilor de istorie în cadrul lui, formarea  culturală și științifică a elevilor prin lecțiile de istorie, pregătirea cultural-științifică a profesorului de istorie etc.. Această tematică trebuie să-i facă pe profesorii de istorie capabili de a adapta fiecare lecție de istorie la particularitățile de vârstă ale elevilor, pentru ca lecția să nu-i bulverseze pe elevi printr-o cantitate prea mare de informații.

2. Obietivele educaționale ale istoriei:

 Stabilirea obiectivelor educaționale, în general, a fost efectuată de specialiști în corelație cu dezvoltarea disciplinelor pedagogice și cu nivelul cunoștințelor atins de societatea umană la un moment-dat. Epoca noastră se caracterizează prin acumularea unei cantități enorme de cunoștințe și informații în toate domeniile: Acest fapt impune selectarea atentă a unui conținut al învățământului istoric care să reflecte acest lucru. Acest conținut trebuie ales în strânsă corelație cu obiectivele urmărite în predarea-învățarea istoriei. În lecțiile de istorie se urmăresc atât obiective/competențe generale cât și obiective/competențe specifice, adică ce trebuie să realizeze elevul după fiecare moment al lecției. Aceste obiective/competențe au caracter formativ, implicând elevii în desfășurarea lecțiilor. Profesorul este chemat să stabilească o metodologie adecvată de lucru care să prevadă aceste obiective/competențe. Astfel, profesorul va anticipa nivelul de performanță și de cunoștințe pe care va trebui să-l atingă elevii. Conținutul învățământului istoric trebuie selectat pe criteriile esențializării și sistematizării, în strâns raport cu obiectivele/competențele vizate. Se va avea în vedere taxonomia domeniului cognitiv al lui Benjamin Bloom; astfel, elevii își vor dezvolta capacitățile de cunoaștere, înțelegere, sinteză, analiză, gândire critică etc..

3. Rolul educațional al istoriei:

 În procesul de învățământ, elevii sunt pregătiți pentru a răspunde nivelului actual și de perspectivă al dezvoltării societății. La acest aspect contribuie toate disciplinele școlare în felul lor propriu. La formarea personalității elevilor, istoriei îi revine un rol fundamental. Ea dezvoltă capacități/competențe cognitive, atitudinale, psiho-motorii. Prin cunoașterea istoriei, elevii își formează o concepție de viață care să corespundă așteptărilor societății. Istoria este o știință umanistă, de sinteză.  Ea este oglindă a trecutului, prezentului și o prospecție a viitorului. Conform specialiștilor, istoria ca disciplină  îndeplinește două tipuri de funcții: funcții de cunoaștere și funcții practice. Funcțiile de cunoaștere vizează cunoașterea trecutului omenirii sub toate aspectele iar funcțiile practice vizează formarea și dezvoltarea capacităților psihice și intelectuale necesare pentru înțelegerea și analizarea informațiilor istorice.

 Volumul și calitatea cunoștințelor istorice prezentate elevilor sunt conținute în planurile de învățământ și manualele de istorie; ambele categorii sunt documente fundamentale sunt aprobate de Ministerul Educației.

 În lecțiile de istorie profesorul trebuie să respecte procesualitatea istoriei, adevărul istoric și să adapteze cunoștințele la particularitățile psihice și de vârstă a elevilor. Trebuie să evite politizarea sau prezentarea partizană a evenimentelor istorice. În timpul lecției, prezentarea conținutului informativ trebuie să fie îmbinat și cu o anumită căldură umană pentru a fi activat și domeniul afectiv al lecției.

4. Lecția de istorie:

 Procesul de învățământ la istorie se centrează în jurul lecției de istorie. Lecția de istorie nu trebuie să fie o reproducere searbădă a textului lecției din manual. Profesorul de istorie este chemat să țină seama de o serie de cerințe în desfășurarea lecției, anume:

4.1. Împrospătarea textului lecției din manual cu cele mai noi rezultate ale cercetării istorice. Manualele de istorie nu reflectă mereu cele mai noi rezultate ale muncii de cercetare, dar profesorul de istorie este chemat să fie permanent la curent cu aceste cercetări și să le fructifice în desfășurarea lecțiilor;

4.2. Respectarea logicii științei istorice și a logicii didacticii. Istoria ca știință studiază trecutul omenirii sub toate aspectele. Istoria ca disciplină utilizează doar informațiile esențiale despre trecut, evitându-se supraîncărcarea sau prezentarea superficială. Logica didacticii impune ca aceste informații să fie adaptate particularităților psihice și de vârstă ale elevilor.

4.3. Respectarea raportului între competențele informaționale și cele formative. Profesorul trebuie să deplaseze accentul înspre competențele formative, adică spre ceea ce va ști să facă elevul după fiecare moment al lecției și la sfârșitul acesteia. Trebuie cultivate la elev sentimente, atitudini, convingeri, deprinderi, aptitudini etc., despre evenimente, fapte, fenomene/procese istorice studiate.

4.4. Respectarea încadrării în timp și spațiu a temei lecției. Tematica lecției trebuie să respecte timpul și spațiul istoric.

4.5. Precizarea importanței noii tematici pentru ansamblul conținutului istoric studiat până atunci. Profesorul trebuie să precizeze importanța studierii tematicii fiecărei lecții în ansamblul conținutului studiat, pentru a oferi o imagine globală asupra conținutului disciplinei de-a lungul unui an școlar.

4.6. Respectarea interdisciplinarității. Acesta este un principiu generalizat în învățământul de astăzi. La istorie se pot studia conținuturi întâlnite la literatură, la educație socială, la geografie etc.;

4.7. Precizarea raportului dintre istoria locală și cea națională și, dacă este cazul, cea universală. Un profesor din Turda, de exemplu, atunci când prezintă o temă ca romanizarea geto-dacilor, poate pleca de la vestigiile locale ale romanizării pe care le integrează în ansamblul fenomenului de romanizare al spațiului geto-dac și apoi, poate face o prezentare a fenomenului de romanizare la nivelul Imperiului Roman.

4.8. Încheierea lecției cu indicarea unei bibliografii suplimentare pentru elevii care doresc să știe mai multe despre tematica lecției.

 Dacă ține seama de aceste cerințe în predarea lecțiilor, profesorul face trecerea de la formele de predare tradiționale, - concentrice, liniare -, la predarea modernă bazată pe problematizare, pe folosirea permanentă a surselor istorice, aducându-și, astfel, contribuția la modernizarea procesului de predare a istoriei în școala românească.